Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.533/1/2024
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina│Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Carmen Elena│- preşedintele Secţiei I │
│Popoiag │civile │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele delegat al│
│ │Secţiei a II-a civile │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Elena Diana │- preşedintele Secţiei de│
│Tămagă │contencios administrativ │
│ │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Eleni │- preşedintele delegat al│
│Cristina │Secţiei penale │
│Marcu │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana Nestor│civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mirela Vişan│- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I │
│Truţescu │civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Ponea │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Irina │- judecător la Secţia I │
│Alexandra │civilă │
│Boldea │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Maricel │- judecător la Secţia I │
│Nechita │civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Gheorghe │- judecător la Secţia I │
│Liviu Zidaru│civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Glodeanu │civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a │
│Monica Duţă │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Minodora │- judecător la Secţia a │
│Condoiu │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia a │
│Florentina │II-a civilă │
│Duminecă │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ianina │- judecător la Secţia a │
│Blandiana │II-a civilă │
│Grădinaru │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Valentina │- judecător la Secţia a │
│Vrabie │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Diana Manole│- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Carmen Sandu│- judecător la Secţia a │
│Necula │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ştefan Ioan │- judecător la Secţia a │
│Lucaciuc │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mădălina │- judecător la Secţia de │
│Elena Vladu │contencios administrativ │
│Crevon │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mihnea │- judecător la Secţia de │
│Adrian │contencios administrativ │
│Tănase │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mircea │- judecător la Secţia │
│Mugurel │penală │
│Şelea │ │
└────────────┴─────────────────────────┘
1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 31 alin. (4) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnată pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament. 4. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin. 5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind măsurile procesuale pe care le poate dispune instanţa de judecată în situaţia existenţei a două căi de atac, atât a creditorului, cât şi a debitorului, şi a aceleiaşi acţiuni civile, în condiţiile în care faţă de debitor s-a deschis, în cursul soluţionării căilor de atac, procedura insolvenţei, iar criticile acestora privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii“. 6. Magistratul-asistent a învederat că la dosarul cauzei s-au depus opinii de către Institutul Naţional al Magistraturii, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, precum şi un punct de vedere din partea doamnei judecător Diana Manole, membru al completului. 7. Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general. 8. Reprezentantul procurorului general a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în ceea ce priveşte problema de drept sesizată, arătând că îşi menţin pe deplin valabilitatea considerentele din Decizia nr. 19/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi în privinţa prezentei sesizări de recurs în interesul legii, fiind aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa acestei chestiuni de drept. 9. Astfel, întrucât se află într-o conexiune logică cu măsura suspendării, care îi precedă, măsura încetării judecăţii căii de atac declarate de creditor este perfect concordantă cu dispoziţiile art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 şi, faţă de împrejurarea că prevederile art. 75 alin. (2) lit. a), conţinând o normă de excepţie, sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse în privinţa căilor de atac declarate de creditori, rezultă că măsura încetării judecării căii de atac, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, se aplică exclusiv căii de atac declarate de creditor, fără a putea fi aplicată şi în privinţa căii de atac declarate de către debitor. 10. Includerea ambelor măsuri (suspendare şi, consecutiv, încetare) în acelaşi alineat al art. 75 din Legea nr. 85/2014 relevă faptul că acestea privesc aceeaşi ipoteză juridică specifică, care în ansamblul articolului constituie regula, excepţiile de la această regulă fiind indicate în alineatul următor. 11. Faţă de caracterul de normă de excepţie al dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, rezultă că ambele măsuri prevăzute în primul alineat al aceluiaşi articol, atât suspendarea, cât şi încetarea judecăţii acţiunii judiciare demarate de creditorul debitorului insolvent, continuă să se aplice exclusiv căii de atac pe care acest creditor a declarat-o. 12. În concluzie, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, în situaţia existenţei a două căi de atac, atât a creditorului, cât şi a debitorului, şi a aceleiaşi acţiuni civile şi în condiţiile în care, faţă de debitoare, s-a deschis în cursul soluţionării căii de atac procedura insolvenţei, iar criticile ambelor părţi privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii, se impune suspendarea judecăţii apelului/recursului creditorului şi continuarea judecăţii apelului/recursului debitoarei aflate în procedura de insolvenţă. La rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de insolvenţă, încetează judecarea apelului/recursului declarat de creditor. 13. Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii 14. Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti." II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 15. Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ataşându-se documentaţia constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării 16. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 85/2014 sau Codul insolvenţei: "ART. 75 (1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează. (2) Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; (...)." IV. Orientările jurisprudenţiale divergente 17. Referitor la problema de drept ce face obiectul prezentei solicitări de sesizare cu recurs în interesul legii, potrivit titularului sesizării, în jurisprudenţa Secţiei a II-a civile au fost identificate patru orientări jurisprudenţiale. 18. Într-o primă opinie s-a statuat în sensul suspendării judecăţii căilor de atac a apelurilor promovate de ambele părţi. 19. În argumentare s-a reţinut că suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, reprezintă un efect al deschiderii procedurii falimentului societăţii de asigurare. Această suspendare operează prin efectul legii şi trebuie doar constatată de instanţa de judecată. 20. Legiuitorul a urmărit, prin norma imperativă prevăzută de textul legal anterior menţionat, concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic. 21. Asigurarea judecării în mod unitar de către judecătorul-sindic a tuturor cererilor îndreptate împotriva debitorului societate de asigurare ce pot afecta patrimoniul acestuia este scopul avut în vedere de textul legal instituit prin art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, indiferent dacă prin acestea se urmăreşte recuperarea unor creanţe comerciale ori a unor creanţe din asigurări, în condiţiile în care acest text de lege nu conţine vreo dispoziţie de exceptare de la măsura suspendării. 22. Aşadar, ţinând cont de faptul că suspendarea de drept prevăzută de art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 este obligatorie, iar nu facultativă şi având în vedere calitatea debitoarei de societate de asigurare faţă de care s-a deschis procedura falimentului, instanţa supremă a constatat că s-a dispus, în mod corect, suspendarea judecăţii apelurilor. 23. În acest sens este relevantă Decizia nr. 47 din 16 ianuarie 2020 a Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 24. În cea de-a doua opinie s-a apreciat că se impune continuarea judecării apelurilor promovate de ambele părţi. 25. În susţinere s-a arătat că dispoziţiile art. 262 din Legea nr. 85/2014 se corelează cu cele ale art. 75 alin. (2) din acelaşi act normativ, care reglementează situaţiile de excepţie în care măsura suspendării de drept nu se aplică. 26. Au fost reţinute statuările obligatorii ale instanţei de contencios constituţional, regăsite în Decizia nr. 690/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 18 martie 2019, precum şi interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 19/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1061 din 2 noiembrie 2022, apreciindu-se că instanţa de apel avea obligaţia de a respecta dezlegările date prin aceste decizii, neputând fi excluse de la aplicare dispoziţiile cu caracter general cu care norma specială se completează, respectiv art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014. 27. Aceasta presupunea raportarea, în contextul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la sfera acţiunii civile, astfel cum este definită prin art. 29 din Codul de procedură civilă, concomitent cu corelarea art. 75 alin. (2) din aceeaşi lege, şi evaluarea modului în care teza suspendării de drept a acţiunii este incidentă atunci când împotriva hotărârii primei instanţe declară apel atât debitorul, cât şi creditorul, în acord cu dispoziţiile procedurale impuse prin art. 471 din Codul de procedură civilă, cu atât mai mult cu cât apelul principal promovat a aparţinut debitorului intrat în insolvenţă. 28. În motivarea soluţiei adoptate s-a arătat că, excluzând de la aplicare dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 - ca normă generală care se aplică în completarea normei speciale -, instanţa de apel nu a făcut un raţionament necesar, pronunţând hotărârea cu încălcarea legii. 29. În acest context s-a considerat că reclamanta, titulară a apelului incident, justifică, în calitatea sa de titular al cererii de chemare în judecată, interesul finalizării procesului pe care l-a demarat şi reevaluarea incidenţei suspendării de drept în cauză. 30. În concluzie, găsind fondat motivul de recurs formulat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, a decis admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecare, în acest sens fiind Decizia Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2.500 din 23 noiembrie 2022, pronunţată cu opinie separată în sensul celei de-a treia orientări jurisprudenţiale. 31. Într-o a treia opinie s-a apreciat că se impun suspendarea/ încetarea judecăţii apelului/recursului reclamantului şi continuarea judecăţii apelului/recursului pârâtei aflate în procedura insolvenţei/ falimentului. 32. Astfel, efectul deschiderii procedurii insolvenţei este suspendarea acţiunii civile judiciare/extrajudiciare care are ca obiect realizarea unei creanţe împotriva debitorului născute înaintea declanşării procedurii, ca acţiune civilă individuală sau proces civil concret, în sensul dat de art. 29 din Codul de procedură civilă, indiferent de stadiul procesual în care se află (fond, apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire ori, după caz, fond înaintea tribunalului arbitral, acţiune în anularea hotărârii arbitrale sau recurs la soluţia primită din partea curţii de apel), cu excepţia cazului în care acţiunea/procesul se află într-o cale de atac exercitată de debitor. 33. S-a reţinut că legiuitorul a înţeles să excepteze de la suspendarea de drept, printre altele, şi căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unor creditori, începute înaintea deschiderii procedurii. Întrucât art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 instituie un caz de excepţie, iar art. 262 alin. (4) din aceeaşi lege nu poate produce efecte în ceea ce priveşte căile de atac promovate de către societatea debitoare, s-a apreciat că nu se impunea suspendarea cauzei cu privire la apelul exercitat de societatea de asigurare. 34. Potrivit acestei orientări jurisprudenţiale, în măsura în care deschiderea procedurii de faliment împotriva unei societăţi de asigurare care are calitatea de pârâtă într-o acţiune prin care un creditor urmăreşte să îşi realizeze o creanţă asupra ei intervine în timp ce litigiul se află pe rol în primă instanţă, judecata trebuie suspendată ori încetată, în funcţie de incidenţa criteriilor legale (rămânerea definitivă sau nu a hotărârii de deschidere a procedurii), iar dacă intervine ulterior pronunţării hotărârii primei instanţe, aplicarea art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 presupune suspendarea judecăţii căii de atac, sub rezerva ca aceasta să nu fi fost declarată chiar de societatea falită. 35. Fiind situate în cuprinsul capitolului I - Dispoziţii comune al titlului II - Procedura insolvenţei, rezultă, fără putinţă de tăgadă, raportat la dispoziţiile art. 242 din Legea nr. 85/2014, că prevederile art. 75 alin. (2) din acelaşi act normativ sunt aplicabile şi în procedura de faliment al unei societăţi de asigurare/reasigurare. 36. Astfel, prin prisma dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, s-a statuat că măsura suspendării apelului promovat de reclamant este legală, impunându-se continuarea judecăţii căii de atac a societăţii de asigurare. 37. S-a reţinut şi că, pentru realizarea scopului Legii nr. 85/2014, descris în art. 2 din acest act normativ, legiuitorul a prevăzut unele limitări ale drepturilor creditorilor de a finaliza - începând cu data declanşării procedurii de insolvenţă - demersuri judiciare sau extrajudiciare paralele, de natură a-i compromite finalitatea prin afectarea predictibilităţii şi securităţii procedurii judiciare, prin suprimarea caracterului colectiv şi crearea unor breşe nepermise în natura unitară a acesteia. 38. Având în vedere scopul procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014, legiuitorul român a introdus, în mod expres, anumite excepţii de la suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită, care sunt cuprinse în art. 75 alin. (2) din acelaşi act normativ, la lit. a) fiind menţionate, printre altele, căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii (mai precis, împotriva hotărârilor judecătoreşti nefavorabile debitorului). 39. De asemenea, şi în procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare există o normă de trimitere expresă la prevederile de drept comun în materia insolvenţei, ceea ce pune în evidenţă raportul de complementaritate pe care se grefează instrumentul de tehnică legislativă al normei de trimitere. Tocmai acest raport face posibilă completarea normei speciale cu norma generală sub aspectele care, în cadrul normei speciale, nu au primit o reglementare expresă derogatorie de la norma generală, conform principiului generalia specialibus non derogant. 40. Dat fiind faptul că lit. a) a alin. (2) al art. 75 din Legea nr. 85/2014 instituie un caz de excepţie de la măsura suspendării de drept, iar dispoziţiile art. 262 alin. (4) din acelaşi act normativ nu pot produce efecte în ceea ce priveşte căile de atac promovate de debitor, s-a apreciat că nu se impunea suspendarea cauzei cu privire la apelul exercitat de societatea de asigurare pârâtă. 41. Relevante în acest sens sunt deciziile Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 925 din 26 aprilie 2023, nr. 819 din 5 aprilie 2023, nr. 1.709 din 21 septembrie 2023, nr. 2.409 din 16 noiembrie 2022, nr. 2.175 din 25 octombrie 2022, nr. 2.003 din 10 octombrie 2023, nr. 473 din 5 martie 2019 şi nr. 221 din 1 februarie 2018. 42. Cea de-a patra opinie este în sensul încetării judecării recursurilor declarate de ambele părţi. 43. Potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, „la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează“; aceste dispoziţii legale sunt aplicabile şi în cazul procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 242 din aceeaşi lege. 44. Prin urmare, măsura suspendării judecăţii este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, când acţiunea judiciară încetează. 45. Aşadar, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului s-au produs efectele suspendării, de la acel moment intervine încetarea acţiunii judiciare. 46. Cum litigiul se află în recurs, ca formă de manifestare a acţiunii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dând eficienţă dispoziţiilor legale sus-menţionate, a decis încetarea judecăţii recursurilor declarate de reclamanţi şi de societatea de asigurare pârâtă, aşa cum rezultă din Decizia Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 827 din 13 martie 2018. 47. Referitor la practica judiciară existentă la nivelul curţilor de apel, prin Adresa nr. 905 din 19 decembrie 2023, Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a solicitat tuturor curţilor de apel, prin intermediul judecătorilor din cadrul secţiilor specializate în litigii cu profesionişti, desemnaţi în calitate de puncte de contact în cadrul Reţelei naţionale pentru unificarea jurisprudenţei, transmiterea jurisprudenţei relevante cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 şi la măsurile procesuale pe care le poate dispune instanţa de judecată în situaţia promovării căii de atac de către ambele părţi, în condiţiile în care faţă de debitoare s-a deschis în cursul soluţionării căilor de atac procedura insolvenţei, iar criticile acestora privesc aceeaşi creanţă. 48. Au răspuns acestei solicitări nouă curţi de apel, respectiv Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Ploieşti. 49. Sintetizând răspunsurile transmise, reflectate în jurisprudenţa anexată, concluzia majoritară care s-a desprins a fost aceea că, în situaţia promovării căii de atac de către ambele părţi, în condiţiile în care faţă de debitoare s-a deschis în cursul soluţionării căilor de atac procedura insolvenţei, iar criticile acestora privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii, se procedează la soluţionarea ambelor căi de atac. V. Opinia titularului sesizării 50. Potrivit art. 52 alin. (2) lit. i) din Regulament, preşedinţii secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au propus Colegiului de conducere formularea recursului în interesul legii, atunci când identifică divergenţe de jurisprudenţă care nu au fost reglate prin mecanismul prevăzut de art. 57 din Regulament. 51. Jurisprudenţa divergentă a fost pusă în discuţie în şedinţa plenului judecătorilor Secţiei a II-a civile din 26 februarie 2024, când s-a hotărât, cu majoritate (11 voturi pentru şi 7 voturi împotrivă), că, în situaţia existenţei a două căi de atac, atât a creditorului, cât şi a debitorului, şi a aceleiaşi acţiuni civile, se continuă judecata apelurilor/recursurilor promovate de ambele părţi, astfel că problema de drept nu a primit o dezlegare de principiu unitară în cadrul secţiei. 52. Astfel, se poate considera că, în acest caz, mecanismul prevăzut de art. 57 din Regulament nu a fost de natură a genera adoptarea unei soluţii de principiu la nivelul Secţiei a II-a civile a instanţei supreme. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public 53. Prin memoriul înaintat s-a arătat că orientarea de jurisprudenţă conform căreia se impune suspendarea judecăţii apelului/recursului creditorului şi continuarea judecăţii apelului/recursului debitoarei aflate în procedura de insolvenţă se plasează în aceeaşi linie cu raţionamentul juridic dezvoltat prin Decizia în interesul Legii nr. 19/2022 în privinţa exceptării căii de atac declarate de către debitoare, societate de asigurare/reasigurare, faţă de care a fost deschisă procedura falimentului, de la efectul „automatic-stay“ pe care deschiderea acestei proceduri îl produce în privinţa căilor de atac declarate de creditorii societăţii falite, ce se integrează acţiunilor judiciare demarate de aceşti creditori pentru realizarea creanţelor asupra averii debitoarei. 54. Astfel, prin decizia anterior menţionată, instanţa supremă a reţinut următoarele: - art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 îşi găseşte aplicarea în coroborare cu prevederile art. 75 alin. (2) din acelaşi act normativ (paragraful 91); – suspendarea tuturor acţiunilor (urmată de încetarea procesului, la momentul la care soluţia deschiderii procedurii insolvenţei devine definitivă) este unitară, uniformă şi imperativă, tocmai pentru că singura cale de valorificare a drepturilor patrimoniale faţă de debitorul insolvent este formularea - în termen - a cererilor de admitere a creanţelor; existenţa unei proceduri de plată distincte pentru protejarea creditorilor de asigurări nu este în măsură să determine o altă concluzie (paragraful 95); – efectul deschiderii procedurii insolvenţei este suspendarea acţiunii civile judiciare/extrajudiciare care are ca obiect realizarea unei creanţe împotriva debitorului născute înaintea declanşării procedurii, ca acţiune civilă individuală sau proces civil concret, în sensul dat de art. 29 din Codul de procedură civilă, indiferent de stadiul procesual în care se află (fond, apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire ori, după caz, fond înaintea tribunalului arbitral, acţiune în anularea hotărârii arbitrale sau recurs la soluţia primită din partea curţii de apel), cu excepţia cazului în care acţiunea/procesul se află într-o cale de atac exercitată de debitor (paragraful 98). 55. Totodată, doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a recunoaşte caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 75 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, asigurându-se „stabilizarea masei credale“, ca premisă de naştere a principiului concursualismului. 56. Potrivit art. 75 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, creditorii ale căror acţiuni sau executări silite individuale au fost suspendate îşi pot valorifica drepturile de creanţă în cadrul procedurii de insolvenţă, prin declararea creanţelor în cadrul acestei proceduri. 57. În esenţă, pe calea acestei norme imperative de ordine publică, se realizează concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic. 58. În acelaşi context s-a observat că, printre situaţiile de excepţie prevăzute de alin. (2) al art. 75 din Legea nr. 85/2014, în care nu operează suspendarea de drept prevăzută în alin. (1) al aceluiaşi articol, se numără şi ipoteza căilor de atac promovate de către debitor împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate asupra acţiunilor unui/unor creditor/creditori introduse anterior deschiderii procedurii şi s-a considerat că soluţia normativă are în vedere posibilitatea ca hotărârile pronunţate asupra căilor de atac declarate de către debitor să conducă, în condiţiile prevăzute de lege, la diminuarea pasivului şi reducerea presiunii asupra averii sale. 59. Referitor la mecanismul de valorificare a creanţelor de asigurări asupra societăţii de asigurare/reasigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, s-a arătat că, distinct de procedura administrativă necontencioasă prevăzută de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, creditorii de asigurări au posibilitatea de a urma separat şi procedura de faliment al asigurătorului, prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţelor din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare. 60. În acest scop, creditorii de asigurări care optează pentru plata creanţei în cadrul procedurii falimentului, inclusiv pentru partea care depăşeşte plafonul de garantare, trebuie să depună la dosarul de faliment cereri de admitere a creanţelor, chiar dacă acestea nu au fost stabilite printr-un titlu, dispoziţiile art. 102 alin. (1) teza I şi alin. (3) din Legea nr. 85/2014 aplicându-se în mod corespunzător şi în cazul falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, în lipsa unei norme speciale derogatorii în cuprinsul capitolului IV din titlul II al legii. 61. În temeiul art. 105 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, toate creanţele sunt supuse procedurii de verificare, cu excepţia celor constatate prin hotărâri judecătoreşti executorii, precum şi prin hotărâri arbitrale executorii. 62. Văzând şi dispoziţiile art. 448 şi art. 449 alin. (1) din Codul de procedură civilă care indică situaţiile în care hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept, precum şi cele în care instanţa poate încuviinţa executarea provizorie a hotărârilor, creanţa de asigurări stabilită printr-o hotărâre judecătorească pronunţată până la data deschiderii procedurii, care este supusă apelului sau recursului, se bucură de autoritate provizorie de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (4) din Codul de procedură civilă, şi va fi înscrisă în tabelul preliminar cu titlu provizoriu. 63. În plus, art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 reglementează situaţia creanţelor de asigurări constatate prin titluri executorii obţinute ulterior momentului pronunţării hotărârii de faliment, arătându-se că acestea se înregistrează la tribunal, sub sancţiunea decăderii din drept, în termen de cel mult 10 zile de la data obţinerii titlului. Lichidatorul judiciar este obligat să verifice şi, dacă este cazul, să înscrie aceste creanţe în tabelul creanţelor, cu respectarea ordinii de preferinţă şi/sau a cauzelor de preferinţă legale ale acestora. În toate cazurile, cererea de înregistrare a acestor creanţe nu poate fi depusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv consolidat al creanţelor, potrivit Legii nr. 85/2014. 64. În aceste condiţii, s-a concluzionat că mecanismele specifice puse la dispoziţia creditorilor de asigurări atât de Legea nr. 213/2015, cât şi de Legea nr. 85/2014 nu împiedică aplicarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 85/2014. VII. Opinia specialiştilor 65. La nivelul Universităţii de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept s-au conturat două orientări în ceea ce priveşte problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. 66. Astfel, în opinia prof. univ. dr. Claudia Roşu, conf. univ. dr. Florina Popa, conf. univ. dr. Alin Speriusi-Vlad şi a asist. univ. dr. Cătălin Lungănaşu, soluţia corectă este de încetare a judecăţii recursurilor declarate de ambele părţi. În susţinere s-a considerat că ab initio nu ar fi posibilă realizarea unei disocieri între apelul formulat de reclamant şi apelul formulat de pârât; continuarea procesului poate afecta iremediabil echilibrul dintre părţi, în special dacă apelurile creditorului şi debitorului, unul suspendat şi altul nesuspendat, vizează aceleaşi aspecte. În acest sens, un tratament unitar asigură atât respectarea principiilor de bază ale insolvenţei, cât şi o soluţionare echitabilă a litigiului. Totodată, admiterea continuării judecăţii recursului debitorului, în paralel cu suspendarea recursului creditorului, ar crea o situaţie anormală din perspectiva coerenţei procedurale. Creditorul care ar trebui să îşi înscrie creanţa la masa credală ar fi dezavantajat, în timp ce debitorul ar putea să se apere simultan pe două fronturi: atât în procedura de recurs, cât şi prin contestaţiile formulate în cadrul procedurii de insolvenţă. Aceasta ar contraveni principiului fundamental al egalităţii armelor, generând o situaţie disproporţionată, în care creditorul ar fi forţat să îşi exercite drepturile exclusiv în procedura de insolvenţă, pe când debitorul ar beneficia de o apărare dublă. Mai mult, s-ar crea o discrepanţă procedurală între judecătorul de drept comun şi judecătorul-sindic. Judecătorul-sindic ar putea ajunge să se pronunţe asupra creanţei înscrise de creditor, în timp ce, simultan, recursul debitorului ar continua să fie judecat de o altă instanţă. Această dualitate ar genera riscul unor soluţii contradictorii, încălcând caracterul colectiv şi concursual al procedurii de insolvenţă. Dat fiind caracterul colectiv şi concursual al procedurii de insolvenţă, judecătorul care soluţionează recursul debitorului va trebui, în mod inevitabil, să suspende judecata, normele procedurii insolvenţei având caracter special, iar soluţionarea creanţelor, inclusiv a celor contestate, trebuind să aibă loc în cadrul procedurii colective. Astfel, chiar şi din perspectiva dispoziţiilor prevederilor generale ale suspendării judecăţii şi ale caracterului special al procedurii insolvenţei, nu se pune problema ca ambele proceduri să continue simultan, ci doar a prioritizării competenţei judecătorului-sindic, ceea ce impune în orice ipoteză suspendarea judecăţii recursului debitorului în faţa instanţei de drept comun, atât timp cât subzistă cererea creditorului de valorificare a creanţei sale pe calea procedurii insolvenţei. Aceasta este o consecinţă directă a normelor specifice insolvenţei, care prevalează asupra normelor generale de procedură civilă şi asigură că toate apărările debitorului vor fi soluţionate în cadrul procedurii colective. S-a apreciat că soluţia inversă, în care ar continua judecata, nu are suport legal şi logico-juridic, deoarece ar înfrânge principiile procedurii insolvenţei şi ar extinde efectele unei derogări tocmai asupra a ceea ce reprezintă regula, anume că toate creanţele împotriva debitoarei se vor valorifica unitar şi colectiv în procedura insolvenţei, excepţiile fiind expres şi limitativ prevăzute, fără aplicabilitate în prezenta cauză. 67. Într-o a doua opinie, cea a dl drd. Sergiu Căileanu, s-a apreciat că se impune suspendarea/încetarea judecăţii apelului/recursului reclamantului şi continuarea judecăţii apelului/recursului pârâtului/pârâtei aflat/aflate în procedura insolvenţei/falimentului. În susţinere s-a arătat că logica măsurilor prevăzute de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este tocmai aceea de a permite şi celorlalţi creditori să conteste, dacă apreciază necesar, creanţa creditorului aflat în litigiu cu debitorul. În lipsa acestor măsuri, egalitatea creditorilor debitorului insolvent/falit şi caracterul concursual al procedurii ar fi practic anihilate. Aceasta întrucât unul sau altul dintre creditori nu poate cunoaşte întreaga situaţie a debitorului în afara procedurii insolvenţei, neavând acces în alt mod la informaţii strict personale legate de activitatea financiară a debitorului (inclusiv litigii). Creditorii pot cunoaşte pretenţiile altor creditori doar în cadrul procedurii, ca urmare a întocmirii tabelului de creanţe. Pe de altă parte, dacă creditorul litigant obţine o hotărâre judecătorească definitivă ca urmare a continuării căii de atac, el va fi pus la adăpost de eventualele contestaţii ale celorlalţi creditori, putându-se prevala de puterea de lucru judecat. Or, este evident că, într-o astfel de situaţie, ar fi încălcată atât egalitatea creditorilor debitorului falit, cât şi caracterul concursual al procedurii de insolvenţă/faliment. În al doilea rând, şi excepţia prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 se înscrie în logica principiilor procedurii insolvenţei/falimentului, justificându-se prin prisma principiului maximizării gradului de valorificare a activelor şi de recuperare a creanţelor. Mai mult, excepţia prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 este în concordanţă şi cu faptul că debitorului îi este permis să formuleze acţiuni de drept comun împotriva oricăror persoane, chiar şi a creditorilor lui, care nu vor fi de competenţa judecătorului-sindic. De altfel, acţiunea de drept comun va fi, ca regulă, singura posibilitate pe care debitorul o are la dispoziţie pentru că, în cadrul procedurii de insolvenţă/faliment, acţiunile pe care le va putea formula şi care sunt de competenţa judecătorului-sindic sunt expres şi limitativ prevăzute de Legea nr. 85/2014. Din punctul de vedere al autorului, soluţia propusă nu îl prejudiciază nici pe creditorul a cărui cale de atac este suspendată/încetează de drept, fiindcă, raportat la calea de atac exercitată de către debitor, el are dreptul să formuleze întâmpinare, nefiindu-i negată posibilitatea de a contesta susţinerile debitorului; pe de altă parte, soluţia de suspendare/încetare care va fi dispusă cu privire la apelul său nu are drept consecinţă imposibilitatea de a-şi mai valorifica pretenţiile. Din contră, legea insolvenţei îi conferă în mod expres o astfel de posibilitate, ceea ce înseamnă că soluţia de suspendare/încetare de drept a căii de atac nu are ea însăşi autoritate de lucru judecat pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii de creditorul respectiv. Principala obiecţie care poate fi adusă acestei opinii este că, aplicând-o, se poate ajunge la pronunţarea unor hotărâri contradictorii, însă legea de procedură oferă mijloace procedurale efective pentru ca o situaţie de acest tip să fie evitată. În primul rând, administratorul/lichidatorul judiciar, dacă apreciază că pretenţia pe care creditorul o formulează prin declaraţia de creanţă este justificată, o va putea înscrie sub condiţie în tabelul de creanţe, urmând ca creanţa să fie definitivată sau nu în funcţie de soluţia dată asupra căii de atac exercitate de debitorul insolvent/falit. În al doilea rând, chiar dacă administratorul/lichidatorul nu înscrie creanţa sub condiţie, ci ca o creanţă simplă, această măsură va putea fi contestată de către debitor pe calea contestaţiei la tabel, în temeiul art. 111 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, iar judecătorul-sindic va putea dispune înscrierea sub condiţie a creanţei respective, urmând ca aceasta să fie definitivată sau nu în funcţie de soluţia dată asupra căii de atac exercitate de debitorul insolvent/falit. Pe de altă parte, judecătorul-sindic va putea dispune suspendarea judecăţii cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, astfel încât nici din această perspectivă nu se ajunge la situaţia pronunţării unor hotărâri contradictorii. În al treilea rând, chiar dacă se trece peste toate aceste măsuri şi se ajunge la pronunţarea unor hotărâri contradictorii, partea interesată va putea promova calea de atac a revizuirii, pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. 68. Opinia Institutului Naţional al Magistraturii este în sensul continuării judecăţii ambelor apeluri în situaţia existenţei a două căi de atac, atât a creditorului, cât şi a debitorului, şi a aceleiaşi acţiuni civile, în condiţiile în care faţă de debitor s-a deschis, în cursul soluţionării căilor de atac, procedura insolvenţei, iar criticile acestora privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că, în condiţiile în care acţiunea civilă priveşte, deopotrivă, mijloacele procesuale puse la dispoziţie atât părţii care pretinde (subiectul activ), cât şi părţii care se apără (subiectul pasiv), nu se poate recurge la o scindare a celor două planuri, astfel încât interpretarea normelor în discuţie ar trebui să aibă în vedere instituţia juridică în ansamblul său; pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) teza I au în vedere acţiunea civilă care se află într-o cale de atac exercitată de debitor, fără ca acestea să impună exclusivitatea căii de atac precizate. Interpretarea propusă îşi găseşte utilitatea cu atât mai mult în situaţia în care există critici referitoare la aceeaşi creanţă, formulate de fiecare dintre părţile care au declarat cale de atac; se asigură, astfel, o soluţionare unitară a acestora şi se evită dezlegarea, cu autoritate de lucru judecat, a chestiunii privind creanţa în discuţie, în condiţiile în care creditorul nu a avut posibilitatea de a-şi valorifica propriile susţineri, acestea nemaiputând fi analizate nici în cadrul unei eventuale contestaţii la tabelul preliminar de creanţe, formulate în condiţiile art. 111 din Legea nr. 85/2014. Admiţând că efectul deschiderii procedurii este suspendarea de drept a căii de atac declarate de creditor, astfel încât acesta va putea formula cerere de admitere a creanţelor (cu respectarea termenului prevăzut de art. 100 din Legea nr. 85/2014) şi va avea dreptul de a-şi valorifica susţinerile sau apărările în cadrul contestaţiei (formulate, după caz, de el însuşi sau de către debitor), autoritatea de lucru judecat va produce efecte în favoarea uneia dintre hotărâri (hotărârea definitivă pronunţată în procedura contestaţiei şi decizia pronunţată în acţiunea de drept comun), în funcţie de momentul la care se pronunţă prima dintre acestea. S-a apreciat că nu se pot stabili efectele produse de hotărârile judecătoreşti numai în considerarea duratei procedurii, iar soluţionarea ambelor căi de atac înlătură aceste dificultăţi. Raportat şi la Decizia nr. 19 din 3 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, anume paragraful 98 al acesteia, inclusiv în cazul acţiunilor judiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, atunci când acesta este o societate de asigurare/reasigurare, nu mai este posibilă neaplicarea excepţiei de la efectul suspendării de drept produs de deschiderea procedurii falimentului, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 85/2014. Cu referire la soluţia încetării acţiunii la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, s-a arătat că aceasta nu poate interveni în ipoteza în discuţie, deoarece încetarea acţiunii este grefată pe efectul suspendării de drept a judecăţii, limitând efectul acesteia din urmă până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, şi nu intervine şi în situaţia de excepţie prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) teza I din Legea nr. 85/2014; această concluzie poate fi dedusă din observarea procesului legislativ care a condus la adoptarea Legii nr. 85/2014. 69. Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi a arătat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 262 alin. (4), prin raportare la prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2014, căile de atac promovate de debitorul societate de asigurare/reasigurare faţă de care a fost deschisă procedura falimentului împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiunile unui/unor creditor/creditori pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului introduse pe rolul instanţelor înaintea deschiderii acestei proceduri nu sunt suspendate de drept. Pentru identitate de raţiune, în ipoteza formulării de către creditori a unui apel/recurs privind aceeaşi creanţă, se impune recunoaşterea unui tratament juridic identic din perspectiva aplicării soluţiei de excepţie de la regula suspendării judecăţii. Aşadar, în calea de atac a apelului sau a recursului, judecata va putea fi suspendată sau încetată numai dacă nu există şi o cale de atac exercitată de societatea debitoare. Pe cale de consecinţă, atât timp cât este îndeplinită situaţia premisă, respectiv existenţa şi a căii de atac a societăţii debitoare, atunci întregul dosar parcurge etapa respectivă ca şi cum nu s-ar fi deschis procedura de insolvenţă faţă de debitoare. Esenţial este ca prevederile legale ambigue să fie interpretate şi aplicate în aşa fel încât să fie respectate atât specificitatea procedurii de insolvenţă a societăţilor de asigurări, cât şi dreptul creditorului la un proces echitabil, prin asigurarea unui tratament procesual egal, în care ambele părţi să îşi poată susţine şi valorifica drepturile, respectiv apărările formulate. 70. Facultatea de Drept din cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti a împărtăşit opinia continuării judecăţii ambelor căi de atac de reformare formulate de cele două părţi litigante, având în vedere unicitatea acţiunii, a dosarului, a hotărârii atacate, a creanţei disputate, necesitatea de a se asigura coerenţă şi consecvenţă procesului civil în cadrul căilor de atac de reformare, nonseparabililatea exerciţiului acestor căi de atac ce împiedică scindarea regimului lor juridic, dar şi preocuparea legiuitorului ca toate căile de atac (formulate împotriva aceleiaşi hotărâri) să fie transmise către instanţa ierarhic superioară care trebuie să se pronunţe deodată asupra acestora. Astfel, regimul juridic unitar are la bază mai multe considerente. Pe de-o parte, căile de atac reprezintă forme de manifestare a aceleiaşi acţiuni civile, iar, pe de altă parte, acţiunea civilă îşi păstrează caracteristica de tot unitar, chiar dacă s-au formulat două căi de atac. Consecinţa o reprezintă inseparabilitatea celor două căi de atac din perspectiva continuităţii procesului şi a pronunţării unei unice hotărâri asupra acestora. Criticile privesc aceeaşi creanţă şi, implicit, aceeaşi hotărâre (atacată), iar soluţia contrară ar afecta în mod inevitabil şi iremediabil coerenţa internă pe care un proces civil ar trebui să o aibă. Totodată, continuarea judecăţii uneia dintre căile de atac de reformare coroborată cu afectarea cursului judecăţii celeilalte căi de atac de reformare ar distruge orice urmă de coerenţă în exercitarea firească a judecăţii căilor de atac şi orice urmă de consecvenţă juridică şi ar crea un inevitabil şi insurmontabil dezechilibru procesual. Mai mult, o astfel de soluţie ar conduce la situaţii aberante în practică pentru că aflarea adevărului nu ar fi cu putinţă, ceea ce ar contraveni principiului procesului civil ce se degajă din art. 22 din Codul de procedură civilă, anume că nu pot exista două adevăruri judiciare. Nici soluţia suspendării ambelor căi de atac, cu consecinţa încetării acestora în condiţiile art. 75 alin. (1) teza ultimă, nu poate fi luată în calcul, câtă vreme nu există un temei pentru suspendarea căilor de atac promovate de debitor, ci, dimpotrivă, există obligaţia continuării judecării lor. 71. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti a apreciat că, în situaţia existenţei a două căi de atac, atât a creditorului, cât şi a debitorului, şi a aceleiaşi acţiuni civile, în condiţiile în care faţă de debitor s-a deschis, în cursul soluţionării căilor de atac, procedura insolvenţei, iar criticile acestora privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii, soluţia este în sensul continuării judecăţii ambelor căi de atac. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că noţiunea de „acţiuni judiciare“ la care se referă termenul de „încetare“ are în vedere sensul prevăzut de art. 29 din Codul de procedură civilă, care, de altfel, reprezintă definiţia doctrinară asumată de legiuitor: „Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces.“ Din această interpretare se desprind două concluzii: - ceea ce ar urma să facă obiectul „încetării“ nu este reprezentat de calea de atac promovată în cauză, ci de chiar întregul mecanism pus la dispoziţie de legiuitor pentru asigurarea protecţiei dreptului, dar şi pentru asigurarea apărării, consecinţa fiind ştergerea retroactivă a efectelor (provizorii) ale hotărârii judecătoreşti atacate; – atunci când operează „încetarea“ se deschide posibilitatea discutării creanţei în context colectiv, părţile beneficiind de o altă cale procedurală, dar fără a mai exista un impact din partea procesului declanşat prin acţiunea care a „încetat“. Această încetare nu face să se definitiveze anticipat efectele provizorii ale hotărârii supuse căii de atac, fără a exista o cenzură în calea de atac. Se deduce că atunci când legiuitorul a optat pentru soluţia de a nu opera suspendarea judecăţii a făcut-o în scopul de a nu opera nici încetarea acţiunii judiciare, în logica de a sustrage clarificarea acestei creanţe, în legătură cu care există deja o hotărâre nedefinitivă, controlului în cadrul procedurii colective. În situaţia premisă, caracterizată prin faptul că atât creditorul, cât şi debitorul au formulat calea de atac, iar criticile acestora privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii (acelaşi drept), încetarea acţiunii este indivizibilă. Ea nu poate opera în mod divizibil prin raportare la fiecare parte, dacă în discuţie este unul şi acelaşi drept. Aceasta pentru că mecanismele puse la dispoziţie de legiuitor pentru protecţia dreptului de creanţă al creditorului (reclamant) reprezintă condiţia esenţială pentru existenţa şi exerciţiul mecanismelor puse la dispoziţia debitorului (pârât), pentru a-şi asigura apărarea faţă de pretenţiile creditorului. Nu este de conceput continuarea exerciţiului acţiunii de către debitor (calea de atac nu reprezintă altceva decât o manifestare a acţiunii civile) din moment ce acţiunea ar fi încetat pentru cealaltă parte. Dacă vorbim de acelaşi drept subiectiv dedus judecăţii, acţiunea se manifestă printr-un ansamblu indivizibil de mecanisme şi mijloace procedurale interdependente puse la dispoziţia ambelor părţi aflate în dispută. Prin urmare, dacă legiuitorul a stabilit o excepţie de la încetarea acţiunii, atunci aceasta operează plenar pentru toate părţile. Pe cale de consecinţă, dacă din motivele expres prevăzute în art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 nu operează suspendarea judecăţii, se vor judeca toate căile de atac, exercitate atât de debitor, cât şi de creditor împotriva hotărârii, atunci când privesc aceeaşi creanţă dedusă judecăţii. Regula potrivit căreia în cazul în care împotriva hotărârii s-au exercitat mai multe apeluri (aplicabilă şi în cazul recursurilor), acestea se judecă împreună [art. 471^1 alin. (8) din Codul de procedură civilă] susţine teza avansată, deoarece, în esenţă, ea reprezintă materializarea ideii de indivizibilitate a diferitelor componente din ansamblul acţiunii civile. În mod asemănător, caracterul unitar al actului de procedură reprezentat de hotărârea judecătorească dă eficienţă ideii conform căreia nu poate opera o încetare parţială a dreptului de a fi supusă cenzurii, cu atât mai mult cu cât în dinamica unui proces concret criticile pot să vizeze aceleaşi aspecte. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale 72. Prin Decizia nr. 19 din 3 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1061 din 2 noiembrie 2022, s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 262 alin. (4), prin raportare la prevederile art. 75 din Legea nr. 85/2014, s-a hotărât că căile de atac promovate de debitorul societate de asigurare/reasigurare faţă de care a fost deschisă procedura falimentului împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care au fost soluţionate acţiunile unui/unor creditor/creditori pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului introduse pe rolul instanţelor înaintea deschiderii acestei proceduri nu sunt suspendate de drept, relevante fiind paragrafele 70-71, 79-82, 84-86 şi 98, potrivit cărora: "Scopul Legii nr. 85/2014 este, potrivit art. 2 din lege, instituirea unor proceduri de prevenire a insolvenţei la care pot recurge debitorii aflaţi în dificultate şi, respectiv, a unor proceduri colective de insolvenţă pentru acoperirea pasivului debitorului, în cadrul cărora debitorul beneficiază, atunci când este posibil, de şansa de redresare a activităţii sale. Pentru realizarea unui asemenea scop legiuitorul a prevăzut unele limitări ale drepturilor creditorilor de a finaliza - începând cu data declanşării procedurii de insolvenţă - demersuri judiciare sau extrajudiciare paralele, de natură a-i compromite finalitatea prin afectarea predictibilităţii şi securităţii procedurii judiciare, prin suprimarea caracterului colectiv şi crearea unor breşe nepermise în natura unitară a acesteia. (...) Măsura privind suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a oricărei executări silite îndreptate împotriva societăţii debitoare ca urmare a intrării sub incidenţa Legii nr. 85/2014 se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de legislaţia insolvenţei, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă. În realitate, însă, toate aceste acţiuni vor înceta [efect identic ca finalitate cu cel prevăzut de teza finală a alin. (1) al art. 75 din Legea-cadru a insolvenţei] pentru că, prin forţa împrejurărilor, suspendarea presupune reluarea la un moment dat a acestor acţiuni, situaţie de neconceput în falimentul societăţilor de asigurare/reasigurare, un asemenea debitor nemaiputând reveni din procedura insolvenţei. Creanţele specifice acestor acţiuni se vor înscrie în tabelul creanţelor după ce vor fi examinate de către lichidatorul judiciar. Este în afară de orice dubiu, având în vedere că legiuitorul face referire la «acţiunile judiciare sau extrajudiciare» şi la «măsurile de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare», că numai acele acţiuni care tind la realizarea creanţelor, adică la îndestularea creditorilor, sunt susceptibile de a fi suspendate, întrucât doar aceste demersuri individuale ale creditorilor falitei pot afecta bunurile aflate în patrimoniul debitorului, instanţa de judecată învestită cu o astfel de acţiune având deplina libertate de a analiza în ce măsură cererile de chemare în judecată aflate în curs de soluţionare se circumscriu sau nu respectivelor cerinţe legale. În aceste condiţii, existenţa unor acţiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de Legea nr. 85/2014 ar produce nesiguranţă cu privire la masa credală, ceea ce ar face imposibilă evaluarea activului şi a pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării, în cazul în care ne referim la insolvenţa unei societăţi de asigurare/reasigurare, astfel cum este ea definită de pct. 31 al art. 5 din lege, cu luarea în considerare şi a prevederilor art. 245 din acelaşi act normativ. Tocmai de aceea, ţinând seama de caracterul colectiv, unitar şi concursual al procedurii de executare colectivă, toţi creditorii care deţin creanţe împotriva debitorului insolvent trebuie să îşi înscrie aceste creanţe la masa credală, dacă doresc să nu li se aplice sancţiunea decăderii, prevăzută de art. 114 din lege, normă generală care, de asemenea, se aplică şi procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare. (...) Având în vedere scopul procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014, legislatorul român a introdus în mod expres anumite excepţii de la suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită, excepţii care sunt cuprinse în art. 75 alin. (2) din legea sus-menţionată, la lit. a) fiind menţionate, printre altele, căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii (mai precis, împotriva hotărârilor judecătoreşti nefavorabile debitorului). Deşi în capitolul dedicat insolvenţei societăţilor de asigurare/reasigurare este reluat unul dintre cele mai importante efecte ale hotărârii de deschidere a procedurii falimentului faţă de un asemenea debitor, şi anume suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare (creanţele pretinse în aceste procese urmând să fie înregistrate la dosarul de faliment, fiind supuse examinării şi înscrierii lor în tabelul creanţelor, potrivit regulilor stabilite prin Legea nr. 85/2014), legiuitorul nu a mai redat şi situaţiile de excepţie de la această regulă de principiu. Cu toate acestea, excepţiile de la regula suspendării de drept, reglementate în cuprinsul primului capitol al titlului II - Procedura insolvenţei, capitol care, de altfel, poartă denumirea «Dispoziţii comune», sunt aplicabile şi în procedura falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare (...). Efectul deschiderii procedurii insolvenţei este suspendarea acţiunii civile judiciare/extrajudiciare care are ca obiect realizarea unei creanţe împotriva debitorului născute înaintea declanşării procedurii, ca acţiune civilă individuală sau proces civil concret, în sensul dat de art. 29 din Codul de procedură civilă, indiferent de stadiul procesual în care se află (fond, apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire ori, după caz, fond înaintea tribunalului arbitral, acţiune în anularea hotărârii arbitrale sau recurs la soluţia primită din partea curţii de apel), cu excepţia cazului în care acţiunea/procesul se află într-o cale de atac exercitată de debitor." 73. Prin Decizia nr. 17 din 20 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 20 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în paragrafele 169-172, că „pentru garantarea scopului procedurii şi pentru conservarea caracteristicilor acesteia, legiuitorul a prevăzut în art. 75 din Legea nr. 85/2014 limitarea drepturilor altor creditori de a finaliza demersuri judiciare (acţiuni judiciare, extrajudiciare şi executări silite) de la data deschiderii procedurii insolvenţei, prin inserarea unui caz de suspendare de drept a acestor demersuri vizând realizarea unor drepturi de creanţă asupra averii debitorului în insolvenţă, precum şi prin prevederea măsurii încetării acţiunilor de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii. Astfel, art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că: «De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condiţiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desfiinţată sau, după caz, revocată, acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează.» Desigur că şi în cadrul procedurii insolvenţei au fost instituite măsuri derogatorii de la caracterul concursual şi colectiv al acestei proceduri, însă acestea au fost anume prevăzute, conform principiului exceptio est strictissimae interpretationes. Exempli gratia, pot fi evocate chiar cazurile de exceptare de la măsura suspendării de drept a acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului prevăzute de art. 75 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 85/2014.“ 74. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 305 din 11 mai 2021 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1023 din 27 octombrie 2021, a reţinut, în paragrafele 12-14, că „(...) scopul Legii nr. 85/2014 este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia, bazată pe anumite principii. Totodată, legea stabileşte diferite proceduri succesive care conduc, atât cât este posibil, pe de o parte, la acoperirea pasivului debitorului şi, pe de altă parte, la posibilitatea de recuperare a creanţelor, fiind prevăzute deopotrivă drepturile creditorilor şi ale debitorului, care se pot manifesta în cadrul aceleiaşi etape ale procedurii insolvenţei sau în etape diferite. Astfel, ca regulă generală, se prevede că de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. De la regula antereferită, prin art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 sunt stabilite anumite excepţii în sensul că, printre altele, nu sunt supuse suspendării de drept căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului. Faţă de această împrejurare, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate consideră că textul cuprins în art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 este neconstituţional, în măsura în care se interpretează în sensul ipotezei normative prescrise de legiuitor şi nu are aplicabilitate şi în cazul diferitelor situaţii ipotetice învederate de aceasta. În acest context, Curtea observă că, în realitate, prin critica formulată, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate urmăreşte ca normele supuse controlului de constituţionalitate să primească o interpretare pe care să o realizeze instanţa de contencios constituţional, în funcţie de ipotezele avute în vedere de către aceasta, interpretare care, practic, să conducă la o modificare şi la o completare a normelor legale în discuţie, în sensul de a institui şi alte excepţii de la prevederile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi să le includă în art. 75 alin. (2) din aceeaşi lege, articol care circumscrie situaţiile în care acţiunile judiciare nu sunt supuse suspendării de drept“. Reţinând că astfel de critici nu intră în competenţa de soluţionare a instanţei de contencios constituţional, deoarece, pe de o parte, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţia României care prevăd, expressis verbis, principiul potrivit căruia „Parlamentul este (...) unica autoritate legiuitoare a ţării“, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, a fost respinsă ca inadmisibilă. 75. Prin Decizia nr. 484 din 25 iunie 2020 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1214 din 11 decembrie 2020, la paragrafele 16-18, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele: "Cu privire la măsura privind suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii debitoare ca urmare a intrării sub incidenţa legii insolvenţei, prevăzută la art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, Curtea, având în vedere jurisprudenţa sa precitată, constată că această măsură se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de legislaţia în materia insolvenţei, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă. În aceste condiţii, existenţa unor acţiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului şi pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării (în acest sens, a se vedea, spre exemplu, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 842 din 11 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 11 decembrie 2012). Totodată, Curtea a reţinut că, având în vedere că textul de lege criticat se referă la acţiuni judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, fiind evident că numai acele acţiuni care tind la realizarea creanţelor, adică la îndestularea creditorilor, sunt susceptibile de a fi suspendate, revine instanţei de judecată competenţa şi, în acelaşi timp, obligaţia de a analiza în ce măsură acţiunile aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţei de judecată se circumscriu cerinţelor cuprinse în dispoziţiile criticate (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 149 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 11 mai 2016, sau Decizia nr. 41 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 1 aprilie 2013). Însă, Legea nr. 85/2014 introduce, în mod expres, şi excepţii de la această suspendare de plano a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, excepţii care sunt cuprinse, spre exemplu, la art. 75 alin. (2) lit. a) şi b), potrivit căruia «Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului; b) acţiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor şi/sau terţilor garanţi» sau la art. 75 alin. (3), potrivit căruia «nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acţiunile judiciare pentru determinarea existenţei şi/sau cuantumului unor creanţe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii" 76. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 36 din 30 ianuarie 2018 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 22 mai 2018, prin paragrafele 18-22, a statuat după cum urmează: "Cu privire la măsura privind suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii debitoare ca urmare a intrării sub incidenţa legii insolvenţei, Curtea, spre exemplu, cu privire la art. 36 din Legea nr. 85/2006 a cărui soluţie legislativă, în prezent, se regăseşte la art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a arătat că această măsură se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de legislaţia în materia insolvenţei, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă. În aceste condiţii, existenţa unor acţiuni paralele cu procedura concursuală prevăzută de lege ar produce incertitudine cu privire la masa credală, fapt ce ar face imposibilă evaluarea activului şi pasivului averii debitorului, în vederea distribuirii rezultatului lichidării (în acest sens, a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 842 din 11 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 11 decembrie 2012). Totodată, s-a reţinut că, având în vedere că textul de lege criticat se referă la acţiuni judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, fiind evident că numai acele acţiuni care tind la realizarea creanţelor, adică la îndestularea creditorilor, sunt susceptibile de a fi suspendate, revine instanţei de judecată competenţa şi, în acelaşi timp, obligaţia de a analiza în ce măsură acţiunile aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţei de judecată se circumscriu cerinţelor cuprinse în dispoziţiile criticate (a se vedea Decizia nr. 149 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 11 mai 2016, sau Decizia nr. 41 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 1 aprilie 2013). Legea nr. 85/2014 introduce, în mod expres, şi excepţii de la această suspendare de plano a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, excepţii care sunt cuprinse, spre exemplu, la art. 75 alin. (2) lit. a), potrivit căruia «Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului», sau la art. 75 alin. (3), potrivit căruia «nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acţiunile judiciare pentru determinarea existenţei şi/sau cuantumului unor creanţe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii». La art. 262 alin. (1)-(3) din Legea nr. 85/2014 se statuează că deschiderea procedurii falimentului împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare se dispune prin hotărârea judecătorului-sindic. Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are drept consecinţă retragerea de către Autoritatea de Supraveghere Financiară a autorizaţiei de funcţionare a societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, dacă această măsură nu s-a dispus anterior pronunţării hotărârii. Lichidatorul judiciar va publica hotărârea judecătorului-sindic în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi în cel puţin două ziare de circulaţie naţională. Odată cu publicarea, va comunica hotărârea atât autorităţii competente, cât şi Fondului de garantare. Retragerea autorizaţiei de funcţionare nu împiedică lichidatorul judiciar sau orice altă persoană împuternicită în acest sens de către acesta să desfăşoare unele dintre operaţiunile de asigurare ale societăţii de asigurare/reasigurare debitoare, în măsura în care acest lucru este necesar sau adecvat, în scopul finalizării procedurii de faliment. Aceste operaţiuni se vor putea desfăşura numai cu avizul prealabil al autorităţii competente. În acest context, creanţele de asigurări, constatate prin titluri executorii obţinute ulterior momentului pronunţării hotărârii de faliment, se înregistrează la tribunal, sub sancţiunea decăderii din drept, în termen de cel mult 10 zile de la data obţinerii titlului. Lichidatorul judiciar este obligat să verifice şi, dacă este cazul, să înscrie aceste creanţe în tabelul creanţelor, cu respectarea ordinii de preferinţă şi/sau a cauzelor de preferinţă legale ale acestora. În toate cazurile, cererea de înregistrare a acestor creanţe nu poate fi depusă mai târziu de data întocmirii tabelului definitiv consolidat al creanţelor [art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014]. Prin urmare, din evaluarea acestor prevederi legale, Curtea reţine că dispoziţiile art. 262 din Legea nr. 85/2014, în ceea ce priveşte creanţele de asigurări, îşi găsesc aplicarea în coroborare cu cele ale art. 75 alin. (2) din aceeaşi lege. Ca atare, faţă de cele prezentate, raportate la speţa dedusă judecăţii, Curtea observă că prevederile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 nu trebuie interpretate disparat, ci trebuie avut în vedere, pe de o parte, art. 262 în integralitatea sa şi, pe de altă parte, întreg cadrul legislativ în materie, respectiv, în mod concret, art. 242 din Legea nr. 85/2014, potrivit căruia prevederile capitolului I (din care fac parte şi dispoziţiile art. 75, care conţin şi excepţii de la procedura suspendării de drept a tuturor acţiunilor judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului), cu excepţia celor cuprinse în secţiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol. În acest context, în virtutea rolului activ al judecătorului, revine instanţei de judecată competenţa şi, în acelaşi timp, obligaţia de a analiza în ce măsură acţiunile aflate în curs de soluţionare pe rolul său se circumscriu cerinţelor cuprinse în dispoziţiile criticate coroborate cu cadrul legislativ în materie." 77. Prin Decizia nr. 690 din 8 noiembrie 2018 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 412 alin. (1) pct. 6 şi ale art. 413 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 75 alin. (1) şi ale art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 18 martie 2019, Curtea Constituţională a reţinut, în paragrafele 21-23, că, „potrivit art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dispoziţiile privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil. Totodată, Codul de procedură civilă prevede situaţiile în care judecarea cauzelor se suspendă de drept şi situaţiile în care suspendarea este facultativă. Astfel, potrivit art. 412 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, referitor la suspendarea de drept, judecarea cauzelor se suspendă de drept prin deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori lichidatorului judiciar, iar potrivit art. 413 alin. (1) pct. 3 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa poate suspenda judecata în alte cazuri prevăzute de lege, situaţie în care suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă. În acest context, în virtutea rolului activ al judecătorului, revine instanţei de judecată competenţa de a analiza în ce măsură acţiunile aflate în curs de soluţionare pe rolul său se circumscriu cerinţelor cuprinse în dispoziţiile criticate coroborate cu cadrul legislativ în materie.“ Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în materia insolvenţei, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţia României, legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili procedura de judecată, iar situaţia specifică avută în vedere la reglementarea procedurii insolvenţei a justificat instituirea unor norme de procedură speciale, fapt ce nu înseamnă însă că nu se asigură o garanţie efectivă drepturilor creditorilor, în acelaşi sens fiind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 746 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 8 februarie 2019. IX. Raportul asupra recursului în interesul legii 78. Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 75 alin. (1) coroborate cu cele stipulate de art. 75 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 85/2014, dispoziţiile Codului insolvenţei nu derogă de la prevederile de drept comun ale Codului de procedură civilă, care obligă instanţa de control judiciar învestită cu căi de atac în reformare promovate atât de debitor, cât şi de creditor, în condiţiile deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitorul pârât ulterior închiderii dezbaterilor sau în cursul soluţionării căilor de atac, să judece toate căile de atac. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Admisibilitatea recursului în interesul legii 79. Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti." 80. Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii." 81. Textele de lege menţionate stabilesc condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei pentru pronunţarea unei decizii în interesul legii, determinând, în acelaşi timp, şi limitele analizei instanţei în soluţionarea acesteia. 82. Procedând la verificarea legalităţii învestirii, în acord cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că instanţa supremă a fost legal învestită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării deciziei în interesul legii, colegiul de conducere al instanţei făcând parte din categoria subiecţilor ce pot promova recurs în interesul legii. 83. În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ce trebuie îndeplinite cumulativ: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept (i); această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti (ii); dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive (iii); hotărârile judecătoreşti să fie anexate sesizării, se constată că toate acestea sunt îndeplinite. 84. Astfel, din înscrisurile anexate memoriului înaintat rezultă că se identifică practică neunitară la nivelul instanţelor; în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazuri de speţă, a exprimat puncte de vedere diferite, concretizate în hotărâri judecătoreşti definitive, conturându-se orientările divergente întemeiate pe interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unificarea jurisprudenţei. 85. În ceea ce priveşte însă limitele prezentei sesizări, se impune a face câteva observaţii preliminare. Astfel, practica judiciară relevantă anexată vizează două probleme de drept rezolvate neunitar atât de către instanţa supremă, cât şi de către curţile de apel. Prin hotărârile judecătoreşti supuse analizei s-a evaluat, pe lângă chestiunea de a şti care este conduita procesuală a instanţei de control judiciar învestite atât cu calea de atac a creditorului, cât şi cu cea a debitorului, şi problema raportului dintre prevederile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 şi dispoziţiile din norma-cadru a acestui act normativ, respectiv cele din art. 75. 86. Această din urmă chestiune de drept, ce a generat jurisprudenţă divergentă consistentă, a făcut obiectul unei alte decizii de unificare, anume Decizia nr. 19 din 3 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1061 din 2 noiembrie 2022. 87. Prin urmare, analiza realizată în prezenta decizie se va limita doar la prima problemă de drept enunţată anterior. Nu în ultimul rând, se constată că jurisprudenţa ce reflectă opiniile divergente a fost conturată în cadrul soluţionării căilor de atac în reformare (apelul şi recursul). Ca atare, problema de drept de faţă vizează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea, atunci când este învestită cu căi de atac în reformare promovate atât de către debitorul în insolvenţă, cât şi de către creditor. 88. Aşadar, recursul în interesul legii îndeplineşte, în limitele precizate anterior, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514-515 din Codul de procedură civilă. Analiza problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii 89. Situaţia premisă generatoare de practică neunitară constă în promovarea unei acţiuni judiciare pentru realizarea unei creanţe împotriva averii debitorului anterior deschiderii procedurii insolvenţei împotriva pârâtei din litigiul de drept comun şi admiterii doar în parte a pretenţiilor deduse judecăţii. Dacă intervine deschiderea procedurii insolvenţei pârâtului în timpul procesului, după închiderea dezbaterilor sau în cursul judecăţii căilor de atac promovate atât de către debitor, cât şi de către creditor, se pune problema de a determina care va fi soluţia adoptată de instanţa de control judiciar. 90. Într-o primă opinie, îmbrăţişată nu doar de o parte a jurisprudenţei, ci şi de o parte a doctrinei (a se vedea, în acest sens, I. Sorescu, „Codul insolvenţei. Note. Corelaţii. Explicaţii“ - coord. Gheorghe Piperea, pag. 460), calea de atac declarată de creditor se suspendă sau, după caz, încetează, în timp ce calea de atac promovată de debitor va fi judecată potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014. În argumentarea acestei opinii s-a susţinut că alin. (1) al art. 75 din legea anterior menţionată instituie regula suspendării ope legis a oricărei acţiuni prin care un creditor pretinde o creanţă pentru recuperarea căreia a promovat o acţiune în pretenţii pe calea dreptului comun, în condiţiile în care, pe parcursul procesului, debitorul (pârât) intră în procedura insolvenţei. Cum calea de atac formulată de creditor este o formă de manifestare a acţiunii civile, în sensul prevederilor art. 29 din Codul de procedură civilă, şi judecata acesteia se suspendă, potrivit regulii instituite de art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei rămâne definitivă, calea de atac promovată de creditor încetează. 91. Potrivit acestui punct de vedere, în aceste circumstanţe, creditorului nu îi rămâne decât posibilitatea de a formula o cerere de admitere a creanţei, în cadrul procedurii insolvenţei, care, în baza art. 102 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, poate fi făcută chiar dacă respectiva creanţă nu este stabilită printr-un titlu. Cât priveşte calea de atac formulată de debitor, s-a reţinut că aceasta se judecă, întrucât numai debitorului legea îi permite să atace hotărârea nefavorabilă şi să încerce desfiinţarea ei, printr-o normă de excepţie, respectiv cea cuprinsă în art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014. Or, excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel că nu pot fi extinse la situaţia căilor de atac promovate atât de către debitor, cât şi de către creditor împotriva aceleiaşi hotărâri. 92. Conform celei de-a doua opinii exprimate în jurisprudenţă, în cazul în care atât debitorul, cât şi creditorul au formulat căi de atac împotriva aceleiaşi hotărâri, se impune judecata ambelor căi de atac. S-a susţinut că judecata căilor de atac nu poate fi divizată, având în vedere unicitatea obiectului acestora, respectiv hotărârea judecătorească supusă apelului sau, după caz, recursului. S-a mai relevat faptul că cele două căi de atac sunt indisolubil legate, din moment ce există o unică chestiune litigioasă, astfel că considerente de echitate a procedurii, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, nu permit doar analiza argumentelor debitorului cu privire la existenţa şi întinderea creanţei litigioase, în vreme ce creditorului i s-ar nega dreptul de a-i fi evaluate argumentele dezvoltate în propria cale de atac, ce vizează acelaşi raport juridic. 93. Această din urmă opinie este cea corectă. 94. Conform art. 75 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014, „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului“. Acest efect este o expresie a caracterului colectiv, concursual şi egalitar al procedurii insolvenţei. Astfel, este împiedicată lichidarea prematură şi necoordonată a averii debitorului. Suspendarea de drept profită atât debitorului, asigurându-i o şansă de reorganizare prin protejarea temporară a averii, cât şi creditorilor. Aceştia din urmă se constituie într-o colectivitate organizată, cu interese comune faţă de debitor, cu şanse de recuperare ordonată şi egalitară a creanţelor sau de împărţire echitabilă a riscului de pierdere a aceloraşi creanţe. 95. Din textul de lege sus-citat rezultă că nu se suspendă decât acţiunile pentru recuperarea creanţelor, nu şi cele care au ca obiect rezilierea/rezoluţiunea contractelor pentru neexecutare, acţiunile prin care se solicită anularea unui act juridic, acţiunile reale etc. În situaţia în care astfel de acţiuni în anulare, reziliere sau rezoluţiune au şi capete de cerere subsidiare, constând în restituirea prestaţiilor sau acoperirea unor prejudicii ca urmare a admiterii capătului principal de cerere, acestea vor fi disjunse şi suspendate în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. 96. În ceea ce priveşte momentul de la care se declanşează suspendarea acţiunilor şi măsurilor de executare silită, acesta este explicit prevăzut de art. 75 alin. (1) din Codul insolvenţei, respectiv de la data deschiderii procedurii, astfel cum este definită de prevederile art. 5 alin. (1) pct. 25 din Legea nr. 85/2014: „data deschiderii procedurii reprezintă: a) în cazul cererii debitorului de deschidere a procedurii, data pronunţării încheierii judecătorului-sindic, prevăzută la art. 71; b) în cazul cererii creditorului de deschidere a procedurii, data pronunţării sentinţei judecătorului-sindic, prevăzută la art. 72; c) în cazul insolvenţei transfrontaliere, momentul la care hotărârea de deschidere a procedurii produce efecte, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv“. 97. Acţiunile şi executările silite suspendate prin efectul deschiderii procedurii vor putea fi repuse pe rol în ipoteza revocării sau a desfiinţării hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei, adică, ca urmare a admiterii opoziţiei creditorilor împotriva deschiderii procedurii ori a apelului împotriva sentinţei sau încheierii de deschidere a procedurii. Desfiinţarea hotărârii de deschidere a procedurii are efecte retroactive, considerându-se că debitorul nu a fost în procedura insolvenţei. De asemenea, art. 75 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 85/2014 prevede şi posibilitatea repunerii pe rol a procedurilor suspendate, în cazul închiderii procedurii în temeiul art. 178 din acelaşi act normativ, text de lege potrivit căruia judecătorul-sindic va închide procedura fără să dispună radierea debitorului din registrul în care este înregistrat, dacă toţi creditorii din tabelul definitiv al creanţelor primesc sumele care li se datorează sau renunţă la judecată în perioada de observaţie. 98. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii rămâne definitivă, acţiunile şi executările silite încetează, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014. Practic, instanţa de drept comun se dezînvesteşte, fără a soluţiona cauza. 99. Din cele mai sus arătate rezultă că, pentru atingerea scopului procedurii insolvenţei, astfel cum este definit de prevederile art. 2 din Legea nr. 85/2014, legiuitorul a prevăzut unele limitări ale drepturilor creditorilor de a finaliza, începând cu data deschiderii procedurii, demersuri judiciare sau extrajudiciare paralele procedurii colective, de natură a face imposibilă evaluarea activului debitorului sau a masei pasive. Creditorii vor fi obligaţi să îşi valorifice drepturile numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor. 100. Urmează a analiza care sunt remediile puse la îndemâna creditorului de procedura specială a insolvenţei, în situaţia în care, anterior deschiderii acesteia, acţiunea sa în realizarea creanţei a primit o soluţie nefavorabilă. În mod evident, căile de atac pe care le formulează doar creditorul, ca formă de obiectivare a acţiunii civile, în faţa instanţelor de drept comun, vor fi suspendate de drept sau, după caz, vor înceta. 101. În această situaţie, creditorul va putea să depună declaraţie de creanţă, iar, dacă există doar o hotărâre pronunţată de prima instanţă, care nu are caracter executoriu, creanţa va fi supusă verificării administratorului judiciar. În cadrul acestei proceduri, practicianul în insolvenţă (după caz, administratorul judiciar, în cadrul procedurii generale, sau lichidatorul judiciar, în cadrul procedurii simplificate) va fi ţinut să verifice fiecare cerere şi documentele depuse în dovedirea acesteia, să efectueze o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, conform art. 106 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. 102. Cum, potrivit art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, nu vor fi supuse verificării creanţele constatate prin hotărâri judecătoreşti executorii, rezultă, per a contrario, că practicianul în insolvenţă are dreptul şi obligaţia de a verifica creanţele constatate prin hotărâri judecătoreşti ce nu au acest caracter. Rezultă, astfel, din coroborarea prevederilor art. 75 alin. (1) şi art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 că legea specială instituie o veritabilă excepţie de la prevederile de drept comun cuprinse în art. 430 alin. (4) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora sentinţa de primă instanţă se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie. 103. O asemenea derogare este pe deplin justificată, câtă vreme, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii, procesele suspendate încetează, ceea ce atrage imposibilitatea derulării gradelor de jurisdicţie subsecvente. Altfel spus, hotărârile defavorabile creditorului, pronunţate de instanţele de drept comun, nu vor rămâne niciodată definitive. 104. Creditorul este beneficiarul unui remediu efectiv în cadrul procedurii insolvenţei chiar şi în situaţia în care instanţele de drept comun au pronunţat împotriva sa o hotărâre nefavorabilă executorie, cum ar fi, de exemplu, o decizie în apel, în condiţiile în care calea de atac a recursului, declarată exclusiv de această parte, nu mai poate fi soluţionată. Într-adevăr, creanţele constatate prin hotărâri judecătoreşti executorii sau hotărâri arbitrale executorii sunt excluse de la verificarea realizată de practicianul în insolvenţă, potrivit art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Însă toate susţinerile creditorului, relative la fondul raportului juridic, care nu mai pot fi valorificate prin intermediul căii de atac, pot face obiectul contestaţiei prevăzute de art. 111 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014. 105. Potrivit textului de lege sus-arătat, debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii faţă de tabelul de creanţe, cu privire la creanţele şi drepturile trecute sau, după caz, netrecute de practicianul în insolvenţă în tabel. Contestaţiile, ce intră în competenţa judecătorului-sindic, au natură contencioasă, principiul contradictorialităţii fiind pe deplin aplicabil, iar dovedirea creanţei în această procedură judiciară se va face prin orice mijloc de probă. Este vorba de o procedură judiciară ce beneficiază de două grade de jurisdicţie, întrucât hotărârile judecătorului-sindic sunt supuse apelului. 106. Deschiderea procedurii insolvenţei determină, potrivit considerentelor ce precedă, schimbarea competenţei materiale şi a competenţei specializate (materiale procesuale) pentru verificarea şi executarea creanţelor creditorilor, de la instanţele de drept comun sau convenţionale (instanţe judecătoreşti, arbitrale, executori judecătoreşti sau alte instanţe de executare) la organele care aplică procedura insolvenţei (administratorul sau lichidatorul judiciar şi judecătorul-sindic). Astfel, se creează un cadru unitar, colectiv, în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile. 107. Urmează a verifica, în continuare, dacă acest deziderat, al evitării existenţei unor proceduri paralele cu procedura specială a insolvenţei, mai poate fi atins în situaţia în care, în procedura de drept comun, pretenţiile creditorului au fost admise doar în parte şi ambele părţi din litigiu au declarat căi de atac. 108. În ipoteza în care doar debitorul a primit o hotărâre nefavorabilă, acesta poate exercita căile de atac în faţa instanţelor de drept comun, în vreme ce creditorul, a cărui creanţă este constatată printr-o hotărâre judecătorească nedefinitivă, executorie sau neexecutorie, va depune declaraţie de creanţă. Creanţa va face obiectul verificărilor practicianului în insolvenţă, în situaţia în care nu este exceptată de la o atare procedură, sau va fi înscrisă în tabelul preliminar fără verificare, când titlul ce o constată are forţă executorie. În orice caz, debitorul, mai exact administratorul special, va contesta decizia administratorului/lichidatorului judiciar de înscriere a unei astfel de creanţe, câtă vreme sunt în curs de soluţionare căile sale de atac în faţa instanţelor de drept comun. Riscul derulării unor proceduri paralele este facil de evitat, întrucât judecătorul-sindic poate suspenda judecata contestaţiei până la soluţionarea definitivă a litigiului de drept comun (a căilor de atac declarate de debitor). 109. Oricare ar fi traseul litigiilor derulate în cadrul procedurii insolvenţei, în ipoteza în care hotărârea judecătorească executorie este anulată, casată sau modificată în căile de atac, practicianul în insolvenţă va fi ţinut să refacă tabelul de creanţe în mod corespunzător, atunci când instanţa dezleagă fondul dedus judecăţii. În situaţia în care instanţele de casare, anulare sau retractare nu rezolvă fondul creanţelor, atunci practicianul în insolvenţă va trebui să verifice creanţa derivată dintr-o hotărâre cândva executorie, dar ulterior desfiinţată, şi să notifice creditorii în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale. Creditorii astfel informaţi vor putea formula contestaţii. Practic, în această ultimă teză reglementată de prevederile art. 105 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se porneşte de la premisa admiterii căii de atac a debitorului şi trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe. Or, în primul grad de jurisdicţie în fond intervine un impediment dirimant în continuarea judecăţii, anume suspendarea de drept a acţiunilor în realizarea creanţelor împotriva debitorului. 110. Dacă această ipoteză, a exceptării de la regula suspendării de drept/încetării acţiunilor pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. a) teza întâi din Codul insolvenţei, ar putea fi limitată doar la calea de atac promovată de debitor, deşi împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat cale de atac şi partea adversă, atunci ar trebui ca norma specială să deroge explicit de la dreptul comun, respectiv de la norme şi principii fundamentale ale Codului de procedură civilă. 111. Relaţia dintre Legea nr. 85/2014 şi Codul de procedură civilă este definită de prevederile art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în sensul că dispoziţiile legii speciale se completează cu cele ale legii generale, „în măsura în care nu contravin“. Potrivit normelor de tehnică legislativă cuprinse în dispoziţiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, o reglementare este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o anumită situaţie determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri. Altfel spus, dacă norma specială nu reglementează, ea se complineşte cu cea generală, deoarece, de regulă, norma specială reglementează numai sub unele aspecte, pentru cele omise aplicându-se, în continuare, norma de drept comun. 112. Din această perspectivă se constată, sub un prim aspect, că legea specială a insolvenţei nu derogă expres de la normele procesual civile ce reglementează procedura şi efectele suspendării judecăţii sau regulile generale de judecată a căilor de atac. Practic, nu reglementează ipoteza declarării căilor de atac atât de către debitor, cât şi de către creditor împotriva aceleiaşi hotărâri prin care s-a soluţionat o acţiune în realizarea unei creanţe, anterior deschiderii procedurii insolvenţei. 113. Sub un al doilea aspect, al eventualei derogări implicite a prevederilor art. 75 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 75 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 85/2014, de la normele procesual civile de drept comun, se va realiza un test de compatibilitate. Cu alte cuvinte, a fi compatibil cu procedura insolvenţei poate reprezenta şi un test al echilibrului, în sensul în care normele specifice materiei insolvenţei pot fi interpretate doar până la limita care le lasă nealterate funcţiile lor definitorii. 114. Prin urmare, s-a apreciat necesar a se evalua, în continuare, modul în care normele juridice speciale ar trebui să interacţioneze cu cele generale, pentru a oferi o soluţie problemei de compatibilitate. 115. Astfel, natura juridică a suspendării acţiunilor judiciare având ca obiect realizarea creanţelor asupra averii debitorului poate fi identificată prin raportare la prevederile dreptului comun în materie din Codul de procedură civilă. Dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 instituie un incident procedural, un caz de suspendare de drept (ope legis) a acţiunilor aflate pe rolul instanţelor care, din punctul de vedere al sediului materiei, este reglementat de art. 412 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „judecarea cauzelor se suspendă de drept în alte cazuri prevăzute de lege“. 116. Suspendarea judecăţii are un efect general, în sensul că operează în bloc, faţă de toate părţile din proces, indiferent de calitatea acestora (reclamant, pârât, intervenient voluntar etc.). Aşadar, în cazul cererilor conexate sau al cererilor de intervenţie voluntară sau forţată, apariţia unei cauze de suspendare în privinţa uneia dintre părţi sau a uneia dintre cereri are drept consecinţă suspendarea totală a judecăţii, având în vedere că procesul constituie un tot unitar, urmând a se pronunţa o singură soluţie în privinţa tuturor părţilor. Însă, aşa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, dacă se iveşte o împrejurare care justifică suspendarea doar cu privire la una dintre cereri, cum ar fi, de exemplu, cererea de realizare a creanţei împotriva debitorului, alăturată cererii reconvenţionale prin care debitorul însuşi are pretenţii împotriva creditorului-reclamant, instanţa ar putea să dispună disjungerea acesteia de cererea principală şi să continue judecata ei, în măsura în care legea permite disjungerea. Însă instanţa nu poate să dispună disjungerea unei căi de atac declarate de una dintre părţile în litigiu de calea de atac declarată de partea adversă împotriva aceleiaşi hotărâri şi să continue doar judecata apelului/recursului promovat de debitor. 117. Obiectul acestor căi de atac este unic, nefiind altul decât însăşi hotărârea atacată. Prin intermediul acestora se poate contesta în faţa unei instanţe superioare fie nerespectarea de către instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată a condiţiilor formale în care trebuie să aibă loc judecata, fie faptul că raţionamentul jurisdicţional este inexact (calificarea faptelor este eronată; efectul juridic a fost greşit dedus, deoarece nu corespunde condiţiilor de aplicare a normei de drept substanţial; sancţiunea pronunţată este greşită). Existenţa căilor de atac constituie pentru părţi o garanţie a respectării drepturilor lor fundamentale şi le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori judiciare. Astfel, ar fi de neconceput ca, în situaţia în care exerciţiul lor este prevăzut de lege, să fie recunoscut doar unora dintre părţile din proces. 118. Atunci când legea specială prevede că se suspendă acţiunile judiciare pentru realizarea creanţelor împotriva debitorului sau, după caz, încetează, oricare ar fi forma de obiectivare a acţiunii, deci inclusiv în etapa căilor de atac, legea nu are în vedere consolidarea hotărârilor pronunţate de instanţele de drept comun, anterior deschiderii procedurii. Dimpotrivă, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii, devine imposibilă parcurgerea gradelor de jurisdicţie ulterioare, iar hotărârile deja pronunţate nu vor deveni definitive. Altfel spus, procesul civil încetează în faţa instanţelor ordinare, iar organele care aplică procedura insolvenţei dobândesc plenitudine de jurisdicţie în stabilirea şi satisfacerea creanţelor asupra averii debitorului. 119. Legea specială instituind o excepţie de la regula suspendării/încetării de drept a proceselor în faţa instanţelor de drept comun, în cazul căilor de atac în reformare declarate de debitor, norma de excepţie trebuie interpretată în sensul că se aplică şi apelului/recursului declarat de creditor împotriva aceleiaşi hotărâri. 120. Astfel, potrivit prevederilor generale ale Codului de procedură civilă, căile de atac în reformare declarate de părţi împotriva unei hotărâri trebuie soluţionate de acelaşi complet, printr-o singură decizie. Conform art. 471 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, apelul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii, iar preşedintele instanţei va înainta dosarul instanţei de apel, împreună cu apelurile formulate, numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile. 121. Raţiunea acestei reguli, introdusă în legislaţia procesuală civilă română încă din anul 1943, a fost, potrivit doctrinei de la acea epocă, evitarea „împrăştierii apelurilor la secţiuni şi chiar instanţe diferite, amânări pentru conexare, discuţiuni în legătură cu autoritatea de lucru judecat dedusă din respingerea unuia dintre apeluri şi surprize cu privire la învestirea hotărârii primei instanţe“. (I. Stoenescu, Gh. Păduraru, G.V. Protopopescu - „Accelerarea judecăţilor“, Editura Tiparul Românesc, 1947). De asemenea, potrivit art. 475 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o obligaţie importantă a preşedintelui instanţei, în etapa pregătirii judecăţii apelului, este aceea de a repartiza apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri la acelaşi complet. În aceiaşi termeni imperativi, legea prevede că, în situaţia în care apelurile împotriva aceleiaşi sentinţe au fost totuşi repartizate la complete diferite, completul cel din urmă învestit are obligaţia să ia măsuri pentru trimiterea apelului celui întâi învestit. 122. Aceleaşi reguli sunt aplicabile şi în materia recursului, întrucât prevederile art. 490 din Codul de procedură civilă fac trimitere explicită la ele. Este o exigenţă firească, menită a garanta pronunţarea unei soluţii unitare cu privire la toate căile de atac declarate în cauză. Chiar dacă s-ar presupune, prin reducere la absurd, că legea specială a insolvenţei derogă de la principiul fundamental al procesului civil, potrivit căruia procesul civil este un tot unitar şi se pronunţă o singură soluţie pentru toate părţile din proces, ar fi indispensabil ca, în această ipoteză, creditorul să regăsească un remediu efectiv în cadrul procedurii insolvenţei, de natură a-i garanta efectiv dreptul de a fi ascultat asupra pretenţiilor şi criticilor sale. O asemenea soluţie nu este însă reglementată de lege lata. 123. Creditorul va formula declaraţie şi cu privire la partea de creanţă sau drepturile nerecunoscute de instanţele de drept comun, ce fac obiectul criticilor din apelul/recursul suspendat sau, după caz, încetat. Împotriva deciziei practicianului în insolvenţă creditorul are la dispoziţie calea contestaţiei. Judecătorul-sindic va avea însă în vedere că acelaşi raport juridic litigios este supus examinării instanţei de control judiciar de drept comun, având la dispoziţie inclusiv soluţia suspendării contestaţiei, faţă de faptul că derularea unor proceduri paralele relative la aspecte strâns legate între ele riscă să conducă la pronunţarea de hotărâri contradictorii. 124. În cadrul acestui scenariu se ridică totuşi problema salvgardării drepturilor creditorului în cadrul procedurilor de drept comun. El îşi va putea formula toate apărările, în calitate de intimat, în raport cu calea de atac declarată de debitor. Însă, în mod evident, demersul instanţei de control judiciar, în cazul în care se consideră învestită doar cu o singură cale de atac, anume cea a debitorului, este îngrădit de principiul neînrăutăţirii situaţiei părţii în propria cale de atac, prevăzută de art. 481 din Codul de procedură civilă. Aşadar, nesoluţionând şi calea de atac declarată de creditor, controlul judiciar nu este bilateral, instanţa nu este învestită plenar, iar egalitatea părţilor şi contradictorialitatea exclud beneficiul ce decurge din exercitarea solitară a căii de atac. 125. Relativ la aceeaşi ipoteză, în care s-ar accepta că legea specială a insolvenţei nu este compatibilă, nu se completează cu principiile de drept comun, potrivit cărora toate căile de atac în reformare împotriva aceleiaşi hotărâri se soluţionează printr-o singură hotărâre, se va analiza în continuare care ar putea fi intenţia legiuitorului de a legifera într-o asemenea manieră. 126. Acţiunile judiciare supuse suspendării de drept sunt proceduri judiciare care tind la stabilirea unei creanţe băneşti împotriva debitorului, care au drept scop obţinerea de către creditor a unui titlu executoriu împotriva debitorului. Pe calea excepţiei instituite de art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 au fost excluse de la suspendare, respectiv încetare căile de atac promovate de debitor. Prin urmare, dacă un debitor pierde o acţiune formulată de creditor, legea îi permite să atace hotărârea nefavorabilă şi să încerce desfiinţarea ei. Probabil, intenţia legiuitorului a fost aceea de a-i pune debitorului la dispoziţie o cale mai facilă şi mai rapidă al cărei rezultat scontat este diminuarea masei pasive, deşi acelaşi rezultat putea fi atins şi pe calea contestaţiei la creanţă. Cert este faptul că, în ipoteza în care s-ar aprecia că, deşi împotriva aceleiaşi hotărâri a promovat cale de atac şi creditorul, aceasta rămâne nesoluţionată, prin efectul încetării judecăţii acesteia, scopul urmărit de legiuitor nu poate fi realizat. 127. Hotărârea judecătorească reprezintă actul de dispoziţie al instanţei de judecată cu privire la pretenţiile pe care părţile le-au dedus judecăţii, fiind deci actul final al judecăţii. Scopul urmărit de legiuitor prin această dispoziţie de excepţie din art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 a fost acela ca debitorul să obţină pe calea dreptului comun o hotărâre definitivă, pe care să o opună pretenţiilor creditorului formulate în cadrul procedurii insolvenţei. Este adevărat că autoritatea de lucru judecat nu este legată exclusiv de hotărârile definitive, ci, aşa cum prevede art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acest efect se produce din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti. Cu toate acestea, în cazul în care hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie, urmând a se consolida sau desfiinţa în funcţie de soluţia eventualului apel, respectiv recurs. 128. Hotărârile definitive sunt acelea care nu mai pot fi atacate nici cu apel, nici cu recurs, aşa cum rezultă din enumerarea realizată de prevederile art. 634 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Or, dacă s-ar presupune, prin absurd, că instanţa de control judiciar poate soluţiona doar calea de atac promovată de debitor şi înceta (lăsa nesoluţionată) calea de atac declarată de creditor, atunci acea hotărâre nu este definitivă. Ea va reprezenta, după caz, o hotărâre dată în primă instanţă şi atacată cu apel de creditor sau o hotărâre dată în apel şi atacată cu recurs de creditor, în ambele cazuri instanţa dezînvestindu-se şi lăsând nesoluţionate aceste căi de atac. 129. De altfel, dată fiind unicitatea hotărârii atacate, prin ipoteză, atât de către debitor, cât şi de către creditor, instanţa de control judiciar nu poate pronunţa o hotărâre parţială, prin care să nu rezolve în întregime procesul şi să dezînvestească instanţa de întregul dosar. Codul de procedură civilă nu recunoaşte posibilitatea instanţei de a pronunţa o hotărâre parţială decât la cererea reclamantului, dacă pârâtul recunoaşte pur şi simplu în faţa instanţei şi în mod expres o parte din pretenţiile reclamantului. În rest, din punctul de vedere al conţinutului lor, hotărârile nu pot fi decât integrale. În acest context, examinarea completă a căilor de atac presupune judecarea împreună a căilor de atac declarate deopotrivă de creditor, respectiv de debitor. 130. Faţă de cele mai sus arătate, prevederile art. 75 alin. (1) coroborate cu cele stipulate de art. 75 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 85/2014 nu derogă de la prevederile de drept comun ale Codului de procedură civilă, care obligă instanţa de control judiciar, învestită cu căi de atac în reformare promovate atât de debitor, cât şi de creditor, în condiţiile deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitorul pârât ulterior închiderii dezbaterilor sau în cursul soluţionării căilor de atac, să judece toate căile de atac. A aprecia în sens contrar, respectiv că doar calea de atac a debitorului este exceptată de la suspendarea de drept/încetare, ar reprezenta, conform principiului logicii formale, a permite continuarea unor demersuri procesuale în faţa instanţelor de drept comun fără finalitate sau raţiune practică. 131. În consecinţă, constatând existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive contradictorii, pronunţate în interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, în abordarea problemei de compatibilitate între normele specifice materiei insolvenţei şi cele de drept comun, ale Codului de procedură civilă, se impune admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517, cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea art. 75 alin. (1) coroborat cu cele stipulate de art. 75 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 85/2014, dispoziţiile Codului insolvenţei nu derogă de la prevederile de drept comun ale Codului de procedură civilă, care obligă instanţa de control judiciar, învestită cu căi de atac în reformare promovate atât de debitor, cât şi de creditor, în condiţiile deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitorul pârât ulterior închiderii dezbaterilor sau în cursul soluţionării căilor de atac, să judece toate căile de atac. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2024. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Ileana Peligrad -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
