Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Cristina Teodora Pop │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal şi a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Chebuţiu, Lăcrămioara Sofia Chebuţiu şi Adrian Coriolan în Dosarul nr. 1.541/115/2015 al Tribunalului Arad - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 791 D/2016. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepţiei de neconstituţionalitate, domnul avocat Adrian Fanu-Moca din cadrul Baroului Timiş, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că la dosarul cauzei partea Societatea UCM Reşiţa - S.A. din Bucureşti a depus note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. 4. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 990 D/2016, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal, excepţie ridicată de Balogh István Zoltán în Dosarul nr. 1.366/833/2014 al Judecătoriei Salonta. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 990 D/2016 la Dosarul nr. 791 D/2016. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarului nr. 990 D/2016 la Dosarul nr. 791 D/2016, care este primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, care pune concluzii de admitere a acesteia. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal, se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 461 din 28 iunie 2016 şi nr. 603 din 6 octombrie 2015 prin care instanţa de contencios constituţional a analizat dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal prin raportare la art. 301 din acelaşi cod, care vizează conflictul de interese. Se arată că răspunderea penală este o răspundere ultimo ratio. Se susţine că, prin raportare la dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de delapidare nu pare să fie una de serviciu, ci o infracţiune împotriva patrimoniului. Se mai susţine că autorii excepţiei, care au deţinut calitatea de administratori ai unei societăţi, nu se pot încadra în categoria funcţionarilor publici, fiind subiecţi activi ai infracţiunii de delapidare exclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 308 din Codul penal. Se susţine că protejarea valorilor patrimoniale printr-o astfel de reglementare încalcă dispoziţiile art. 45 din Constituţie, în acest sens fiind aplicabilă Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, anterior menţionată. 7. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 334 din 24 mai 2016 şi se apreciază că subzistă viciul de neconstituţionalitate a textului criticat, acesta fiind neclar şi de natură a încălca dreptul la un proces echitabil. Se face referire la Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 2 decembrie 2014 şi 9 aprilie 2013, pronunţate în cauzele Cutean împotriva României şi Flueraş împotriva României. Se arată că în Codul de procedură penală nu este reglementată o procedură prin care să poată fi contestată temeinicia administrării probelor ulterior soluţionării problemelor ce se dezbat în procedura de cameră preliminară, ceea ce creează disfuncţionalităţi procesuale, deoarece nu toate părţile beneficiază de serviciile unor avocaţi. Se susţine, de asemenea, că textul criticat încalcă caracterul nemijlocit al aprecierii probelor. Pentru aceste motive, se arată că textul criticat contravine prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 8. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal, se susţine că nu sunt invocate motive noi faţă de cele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 461 din 28 iunie 2016, motiv pentru care se solicită respingerea excepţiei. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, se arată că părţile pot să conteste probele, sub aspectul temeiniciei, în momentul începerii cercetării judecătoreşti, că ele pot să îşi exprime voinţa cu privire la necontestare sau la readministrarea acestora. Se mai arată că, atât conform dispoziţiilor Codului de procedură penală din 1968, cât şi potrivit prevederilor Codului de procedură penală în vigoare, instanţele sunt obligate să asigure garanţia procesuală a administrării de probe în căile de atac, aşa încât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată nu este incidentă în cauză. Se solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 9. Prin încheierile din 11 şi 19 mai 2016, pronunţate în dosarele nr. 1.541/115/2015 şi nr. 1.366/833/2014, Tribunalul Arad - Secţia penală şi Judecătoria Salonta au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal şi ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Adrian Chebuţiu, Lăcrămioara Sofia Chebuţiu, Adrian Coriolan şi de Balogh István Zoltán, în dosare ce au ca obiect stabilirea vinovăţiei inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat şi delapidare. 10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015 şi se susţine că atât soluţia, cât şi considerentele acesteia sunt aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză. Se arată astfel că incriminarea delapidării, în mediul privat, este excesivă şi că prin aceasta legiuitorul, pe baza dispoziţiilor art. 61 alin. (1) şi art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, a consacrat o disproporţie vădită între importanţa valorii sociale ocrotite prin incriminarea criticată, respectiv corecta desfăşurare a activităţilor angajaţilor din mediul privat, şi exercitarea libertăţii economice. Se observă că, în ipoteza juridică analizată, valoarea socială ocrotită este una specifică mediului privat, în timp ce exercitarea libertăţii prevăzute la art. 45 din Constituţie prezintă o importanţă de ordin public. Se susţine astfel lipsa unui just echilibru al limitării libertăţii economice, prin prevederile art. 308 alin. (1) raportate la art. 295 din Codul penal, în condiţiile în care prejudiciile cauzate în mediul privat pot fi acoperite prin angajarea altor forme ale răspunderii juridice, cum sunt răspunderea civilă şi cea de dreptul muncii. Pentru aceste motive, se conchide că sintagma „ori în cadrul altei persoane juridice“ din cuprinsul art. 308 alin. (1) cu raportare la art. 295 din Codul penal este neconstituţională. 11. În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, se susţine că acestea încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, prin faptul că nu respectă principiul caracterului mijlocit al administrării probelor, care este specific fazei judecăţii. Se arată că, potrivit textului criticat, instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea cauzei nu are posibilitatea de a analiza în mod direct probele administrate în etapa urmării penale, dacă acestea nu au fost contestate de către părţi. Se face trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 2 decembrie 2014, pronunţată în Cauza Cuteanu împotriva României, prin care instanţa europeană a constatat că neascultarea reclamantului şi a martorilor de către instanţa de apel şi de recurs echivalează cu privarea reclamantului de dreptul la un proces echitabil. Se face, de asemenea, trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Flueraş împotriva României, prin care instanţa europeană a statuat că pronunţarea condamnării reclamantului fără audierea martorilor, deşi acesta fusese achitat de două instanţe inferioare, este contrară dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 paragraful 1 din Convenţie, întrucât încalcă dreptul la apărare al persoanei astfel condamnate. Mai mult, s-a apreciat, cu acelaşi prilej, că instanţa de recurs ar fi fost obligată să adopte, din oficiu, măsuri pozitive, în scopul audierii martorilor, chiar dacă reclamantul nu a solicitat acest lucru în mod expres. 12. Tribunalul Arad - Secţia penală şi Judecătoria Salonta opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, se susţine că acestea sunt constituţionale şi că ele nu constituie un impediment în privinţa contestării legalităţii anumitor probe care fundamentează trimiterea în judecată a unei persoane în condiţiile în care apar suspiciuni cu privire la acest aspect pe parcursul administrării lor în faza de judecată. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal, se susţine că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, legiuitorul are dreptul de a stabili faptele care constituie infracţiuni, aspect ce presupune circumscrierea elementelor constitutive ale acestora, inclusiv în ceea ce priveşte calitatea subiectului activ. Se arată că reglementarea subiectului activ al infracţiunii de delapidare, prin raportare la art. 295 din Codul penal, nu contravine dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei, având în vedere realităţile economico-sociale, precum şi faptul că activităţile economice din mediul privat trebuie să fie realizate conform legii. Se susţine, totodată, că incriminarea delapidării în mediul privat nu este disproporţionată în raport cu scopul urmărit, acela al asigurării desfăşurării activităţilor economice în condiţii de legalitate, şi că drepturile şi libertăţile fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) şi art. 45 din Constituţie nu sunt absolute, fiind posibilă limitarea lor, prin lege. 13. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 14. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 15 din 22 ianuarie 2004, arătându-se, totodată, că libertatea economică nu este absolută şi că ea poate şi trebuie să fie limitată pornind de la criterii ce vizează interesul public, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea, prin dispoziţiile art. 308 raportat la art. 295 din Codul penal, a prevederilor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. Cu privire la dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, se arată că acestea sunt constituţionale, întrucât nu exclud dreptul părţii interesate de a contesta temeinicia unei probe, ci doar prezumă lipsa interesului în readministrarea sa, din faptul ca aceasta nu a fost contestată de partea interesată. Sub acest aspect, se observă că, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, probele necontestate de părţi pot fi administrate, din oficiu, de către instanţa de judecată, dacă aceasta apreciază că este necesară contestarea lor pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. 15. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, menţionând că îşi menţine punctul de vedere reţinut în Decizia nr. 461 din 28 iunie 2016. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit.d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal şi ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, care, la data sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, aveau următorul cuprins: - Art. 295 din Codul penal: "(1) Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.(2) Tentativa se pedepseşte.;" – Art. 308 alin. (1) din Codul penal: „Dispoziţiile art. 289-292 şi ale art. 297-301 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice.“; – Art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală: „Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti (…)“. 19. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. II pct. 98 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, şi au, în prezent, următorul cuprins: „Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti“. 20. Având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal şi ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, în forma în vigoare la data sesizării instanţei de contencios constituţional. 21. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 11 cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un recurs efectiv, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 41 alin. (1) cu privire la muncă şi la protecţia socială a muncii, art. 45 referitoare la libertatea economică, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 461 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 25 noiembrie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 23. În analiza criticilor de neconstituţionalitate, Curtea a avut în vedere Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi art. 308 alin. (1) din Codul penal şi a constatat că sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) cu raportare la art. 301 din Codul penal este neconstituţională. În cuprinsul deciziei anterior arătate, Curtea a reţinut că protecţia penală reglementată prin prevederile art. 308 din Codul penal, deşi adecvată sub aspectul finalităţii, aceea a protejării unor valori sociale chiar şi private, nu este necesară şi nu respectă un raport just de proporţionalitate între severitatea măsurii ce poate fi luată şi interesul individual al persoanelor. Curtea a constatat că, dacă faptele persoanelor din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii, împotriva acestora poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere, care nu implică forţa de constrângere a statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare, Curtea a reţinut că este greu de identificat o valoare socială ce trebuie protejată în cazul sancţionării conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi eficient soluţionate, astfel cum s-a arătat cu ajutorul mijloacelor de drept civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu implică răspunderea penală. Prin urmare, Curtea a constatat că incriminarea conflictului de interese în mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a libertăţii economice şi a dreptului la muncă al persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) şi art. 45 din Constituţie. 24. Prin Decizia nr. 461 din 28 iunie 2016, analizând soluţia şi considerentele reţinute de instanţa de contencios constituţional, Curtea a reţinut că situaţia este diferită în cazul raportării prevederilor art. 308 alin. (1) din Codul penal la dispoziţiile art. 295 din acelaşi cod. În acest sens, Curtea a constatat că infracţiunea de delapidare a fost inclusă de legiuitor în cuprinsul titlului V al părţii speciale a Codului penal, intitulat „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu“, în capitolul II - „Infracţiuni de serviciu“. Aceste infracţiuni au, de principiu, subiect activ calificat, ce are calitatea de funcţionar public. Potrivit art. 175 alin. (1) din Codul penal, funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. Conform alin. (2) al aceluiaşi art. 175, este considerat funcţionar public, în sensul legii penale, şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. 25. De asemenea, Curtea a reţinut că infracţiunea de delapidare are ca obiect juridic special relaţiile sociale de serviciu ale căror formare şi desfăşurare implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei persoane juridice, iar, ca obiect material, conform ipotezei normei de incriminare, bani, valori sau alte bunuri. Fiind vorba despre o infracţiune ce are ca subiect activ o persoană care are calitatea de funcţionar public în sensul legii penale, Curtea a reţinut că persoana juridică ale cărei interese legale sunt ocrotite prin incriminarea faptelor arătate la art. 295 din Codul penal este o autoritate publică, o instituţie publică sau o altă persoană juridică ce administrează sau exploatează bunuri proprietatea publică. Elementul material al laturii obiective se realizează prin fapta de însuşire, folosire sau traficare de bani, valori sau alte bunuri, în interes personal sau pentru altul. Prin „însuşire“ se înţelege scoaterea unui bun din posesia sau detenţia unei persoane juridice dintre cele mai sus menţionate şi trecerea acestuia în proprietatea făptuitorului, aşa încât acesta să poată dispune de el prin consumare, folosire sau chiar înstrăinare. „Folosirea“, ca modalitate normativă de realizare a obiectului material al infracţiunii analizate, constă în scoaterea iniţială a unui bun din posesia unei persoane juridice şi în utilizarea lui, în folosul făptuitorului, urmată de readucerea bunului în patrimoniul din care a fost scos. „Traficarea“, în sensul aceleiaşi norme de incriminare, constă în scoaterea unui bun din patrimoniul unei persoane juridice şi în utilizarea lui de către făptuitor în vederea obţinerii unui profit, într-o manieră speculativă. Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la activitatea economică a persoanelor juridice avute în vedere, prin scoaterea bunului care formează obiectul material al infracţiunii din sfera patrimonială în care se găsea iniţial şi folosirea lui în interesul făptuitorului sau al altei persoane. Atingerea scopului săvârşirii faptei, respectiv obţinerea unui folos sau satisfacerea unui interes pentru sine sau pentru altul, nu prezintă importanţă pentru consumarea infracţiunii de delapidare, însă existenţa acestuia denotă săvârşirea cu intenţie directă a infracţiunii. 26. Curtea a constatat că, având în vedere pericolul social pe care faptele de delapidare îl prezintă, în general, pentru relaţiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de delapidare, atunci când ea este săvârşită în mediul privat, respectiv atunci când faptele sunt comise de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice. 27. Având în vedere conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare şi pericolul social pe care faptele prin care aceasta poate fi realizată îl prezintă pentru relaţiile sociale de natură patrimonială a oricărei persoane juridice, precum şi pentru activităţile economice ale oricărei astfel de persoane, Curtea a reţinut că o atare reglementare legală nu este contrară caracterului necesar al incriminării astfel realizate şi păstrează un just raport de proporţionalitate între interesul general, circumscris imperativului respectării relaţiilor sociale protejate de norma juridică în cauză, şi cel individual, circumscris libertăţii persoanei de a exercita activităţi economice. Dimpotrivă, Curtea a constatat că pedepsirea faptelor de delapidare, în cazul săvârşirii lor în mediul privat, cu o pedeapsă ale cărei limite speciale se reduc cu o treime, realizează un just echilibru între nevoia de protecţie a valorilor şi relaţiilor sociale anterior menţionate, inclusiv prin intermediul normelor de drept penal, şi severitatea pedepsei penale aplicabile. De asemenea, Curtea a reţinut că, într-adevăr, împotriva persoanelor din mediul privat care săvârşesc fapte cauzatoare de prejudicii poate fi angajată răspunderea civilă, de dreptul muncii sau altă formă de răspundere. Curtea constată, de asemenea, că pentru persoanele juridice din mediul privat desfăşurarea în mod corect a relaţiilor sociale de natură patrimonială şi a activităţilor cu caracter economic constituie o premisă importantă a însăşi existenţei lor. Prin urmare, având în vedere pericolul considerabil al faptelor de delapidare prin raportare la importanţa valorilor sociale ocrotite prin norma de incriminare, Curtea a conchis că utilizarea de către legiuitor a forţei de constrângere a statului, prin mijloace de drept penal, în cazul săvârşirii faptelor de delapidare în condiţiile art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal, este proporţională cu scopul urmărit, chiar şi în condiţiile în care alături de răspunderea penală pentru această infracţiune poate fi angajată şi o altă formă de răspundere dintre cele anterior enumerate. 28. În ceea ce priveşte susţinerea autorilor excepţiei, conform căreia dispoziţiile art. 272 din Legea societăţilor nr. 31/1990 acoperă întreaga nevoie de incriminare a faptelor de delapidare în mediul privat, Curtea a constatat că norma penală la care se face referire are un obiect juridic special restrâns, subsumat celui al infracţiunii reglementate la art. 308 alin. (1) din Codul penal, constând în relaţiile sociale din domeniul de activitate al societăţilor, precum şi faptul că subiectul activ al infracţiunii prevăzute la art. 272 din Legea nr. 31/1990 are calitatea de fondator, administrator, director general, director, membru al consiliului de supraveghere sau director ori reprezentant legal al societăţii, neputând fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 308 alin. (1) din Codul penal, respectiv orice persoană care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice. Prin urmare, nu poate fi reţinută suprapunerea obiectului de reglementare al art. 272 din Legea nr. 31/1990 cu cel al art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal. 29. Curtea constată, totodată, că prevederile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând, în acest sens, numeroase decizii, dintre care, cu titlu exemplificativ, se reţin Decizia nr. 334 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 19 august 2016, Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iunie 2015, şi Decizia nr. 342 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 3 iunie 2015, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Prin deciziile anterior referite, Curtea a statuat că normele procesual penale criticate dispun cu privire la imposibilitatea readministrării ope legis în cursul cercetării judecătoreşti a probelor administrate în cursul urmăririi penale, dar care nu au fost contestate. Curtea a reţinut că autorul excepţiei a criticat aceste prevederi, deoarece probele în discuţie nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Din această perspectivă, legiuitorul a impus o singură condiţie cu privire la soluţia legislativă aleasă, respectiv absenţa unei manifestări univoce de voinţă a părţii interesate sau a persoanei vătămate de a contesta probele administrate în cursul urmăririi penale. Faptul că instanţa de judecată, nereadministrând probele în condiţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, va ţine seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil al inculpatului, întrucât, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită de lege, fiind apreciate de organele judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54). De aceea, utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii anterioare, să o conteste. Prin urmare, Curtea a reţinut că nu se poate susţine că prin dispoziţiile legale criticate este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme acuzatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe. A porni de la premisa administrării părtinitoare a probelor, complinită de nepăsarea acuzatului, nu atrage neconstituţionalitatea unui text, deoarece obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în cadrul unui proces guvernat de principiul aflării adevărului. De altfel, soluţionarea unei cauze penale în baza unei probe nereadministrate de instanţa de judecată în faţa acuzatului nu este incompatibilă în sine cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerinţa ca elementele de probă să fie produse întotdeauna în faţa persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situaţii particulare, de excepţie, cu respectarea dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată şi suficientă de a contesta proba şi de a solicita refacerea ei sau de a fi participat la administrarea probei (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 27 martie 2014, pronunţată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei, paragrafele 151-153). 30. Totodată, prin aceleaşi decizii, anterior citate, Curtea a constatat că, întrucât legalitatea şi temeinicia sunt însuşiri fundamentale ale oricărei probe, care, prin elementele de fapt conţinute, serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, contribuind la aflarea adevărului în procesul penal, s-ar putea pune în discuţie afectarea dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil dacă, în pofida faptului că părţile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării lor în faţa unui judecător anterior cercetării judecătoreşti, probele nu sunt readministrate. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalităţii administrării probelor, Curtea a statuat că aceste aspecte pot fi cenzurate, în acord cu art. 342 din Codul de procedură penală, în faţa judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 346 alin. (4) din acelaşi cod, va exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. Prin urmare, odată validată legalitatea lor în cadrul procedurii de cameră preliminară, este evident că în faţa judecătorului de fond pot fi puse în discuţie numai aspecte ce ţin de temeinicie referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată şi care, raportat la acuzaţia concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanţă. 31. Analizând, prin deciziile mai sus menţionate, conţinutul normativ al dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că acestea dispun cu privire la nereadministrarea probelor necontestate şi nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Aşa fiind, nimic nu opreşte partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată, imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului - cerând, astfel, readministrarea/refacerea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea a reţinut că, potrivit art. 374 alin. (5) din Codul de procedură penală, „preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe“, părţile şi persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate şi să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost administrate sau nu în faza de urmărire penală. În sfârşit, Curtea a observat că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanţei de judecată nu este de natură a afecta în vreun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, „instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului cu respectarea deplină a legii“. 32. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţiile deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Chebuţiu, Lăcrămioara Sofia Chebuţiu şi Adrian Coriolan în Dosarul nr. 1.541/115/2015 al Tribunalului Arad - Secţia penală şi de Balogh István Zoltán în Dosarul nr. 1.366/833/2014 al Judecătoriei Salonta şi constată că dispoziţiile art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 din Codul penal şi ale art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Arad - Secţia penală şi Judecătoriei Salonta şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 aprilie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
