Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal, excepţie ridicată de Dan Nuna în Dosarul nr. 3.488/337/2017 al Judecătoriei Zalău, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 129 D/2018. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin domnul avocat Alexandru Ştefănescu, din cadrul Baroului Cluj. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Alexandru Ştefănescu. Acesta face trimitere la considerentele expuse, pe larg, în memoriul referitor la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate depus la dosar şi arată, în esenţă, că prevederile art. 4 din Codul penal încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la supremaţia Constituţiei şi ale art. 147 alin. (4) referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Se susţine că soluţia juridică prevăzută la art. 4 din Codul penal, care exclude consecinţele civile, chiar şi atunci când dezincriminarea este efectul unei decizii a Curţii Constituţionale, nu ţine de voinţa legiuitorului. Se afirmă totodată că soluţia anterior menţionată poate fi avută în vedere doar atunci când dezincriminarea intervine printr-o lege sau printr-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului, întrucât în această situaţie intervine o modificare de politică penală a statului. Se arată că, spre deosebire de această din urmă ipoteză, printr-o decizie de admitere a Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale care, în consecinţă, nu era constituţională nici la data săvârşirii faptei şi care, într-o ordine constituţională perfectă, nu ar fi fost niciodată în vigoare şi nu ar fi putut produce consecinţe nici în plan penal, nici în plan civil, aspect ce nu constituie o modificare a politicii penale a legiuitorului. Se susţine că, într-o asemenea situaţie, acceptarea soluţiei conform căreia acţiunile civile soluţionate până la data publicării deciziei de admitere în Monitorul Oficial al României produc efecte ulterior acestei date ar fi vădit deplasată şi ar nega efectele deciziei Curţii Constituţionale. Din aceste motive, se apreciază că atunci când dezincriminarea este consecinţa unei decizii a Curţii Constituţionale, această dezincriminare trebuie să înlăture şi consecinţele civile ale cauzei, nu doar pe cele penale. Se susţine că, în caz contrar, o normă ce contravine Constituţiei continuă să producă efecte şi după pronunţarea deciziei de admitere a Curţii Constituţionale. Se arată, totodată, că textul criticat contravine prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât un text constatat ca fiind neconstituţional îşi încetează toate efectele, nu doar pe cele produse în plan penal şi că încetarea efectelor presupune şi inexistenţa unui temei juridic pentru a menţine soluţia pronunţată cu privire la acţiunea civilă. Se subliniază distincţia între pagubă, ca efect al comiterii faptei prevăzute de legea penală, şi prejudiciu, condiţie a formulării acţiunii în răspundere civilă delictuală. Se susţine că pentru a putea fi promovată o acţiune în răspundere civilă delictuală trebuie să existe o încălcare a legii. Or, tocmai încălcarea legii este constatată printr-o decizie de admitere a Curţii Constituţionale, o astfel de soluţie făcând ca respectiva faptă nu mai fie sancţionată, sub nicio formă, şi să dispară temeiul acţiunii civile. În fine, se arată că acţiunea civilă exercitată în procesul penal are un caracter subsidiar, motiv pentru care, dacă o decizie de admitere a Curţii Constituţionale produce efecte în privinţa acţiunii penale, care este acţiunea principală, ar fi greşit ca aceasta să nu producă efecte în privinţa acţiunii subsidiare. 4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se susţine că dezincriminarea, indiferent dacă are loc prin lege sau prin ordonanţă de urgenţă ori prin pronunţarea unei decizii de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate, produce efecte numai cu privire la latura penală a cauzei. Se arată că, având în vedere prevederile art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, este cu atât mai mult lipsită de suport constituţional solicitarea autorului excepţiei de a face distincţie între modalităţile concrete prin care a intervenit dezincriminarea unei fapte. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 8 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.488/337/2017, Judecătoria Zalău a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 din Codul penal, excepţie ridicată de Dan Nuna într-o cauză ce are ca obiect soluţionarea unei cereri privind intervenirea unei legi penale de dezincriminare, care, în accepţiunea autorului excepţiei, ar trebui să determine revizuirea laturii civile a cauzei penale. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că soluţia legislativă prevăzută la art. 4 din Codul penal, prin care legea de dezincriminare nu produce efecte asupra aspectelor civile ale hotărârilor de condamnare, este constituţională doar în măsura în care dezincriminarea se realizează printr-o lege sau printr-o ordonanţă de urgenţă. În schimb, atunci când dezincriminarea apare ca rezultat al unei decizii a Curţii Constituţionale, soluţia legislativă care exclude producerea efectelor juridice ale normei dezincriminatoare asupra laturii civile a cauzei contravine prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 147 din Constituţie. Se arată că modificarea politicii penale a statului, prin scoaterea în afara ilicitului penal a unei fapte, nu atrage neapărat şi scoaterea respectivei fapte din sfera delictelor civile, astfel încât, dacă acţiunea civilă a fost soluţionată în sensul admiterii sale, dezincriminarea nu conduce la repunerea părţilor în situaţia anterioară din punct de vedere civil. Pe de altă parte, se susţine că, dacă legea penală mai blândă retroactivează, legea civilă nouă nu retroactivează niciodată. Se arată că, de la această teorie, unanim acceptată, se impune a fi stabilită o excepţie, respectiv cea a dezincriminării ca urmare a pronunţării unei decizii de admitere de către Curtea Constituţională, prin care se constată că o normă de incriminare nu este şi nu a fost constituţională la data producerii delictului civil. Se susţine că într-o astfel de ipoteză dezincriminarea nu mai apare ca efect al modificării politicii penale a statului, ci ca o reparaţie a încălcării Legii fundamentale printr-o normă de incriminare. Se afirmă că o asemenea situaţie, în care, într-o ordine constituţională perfectă, acea normă nu trebuia să existe, nu conferă legalitate pentru pronunţarea niciunei sancţiuni pe baza respectivei norme, nu doar a unei sancţiuni penale. Se susţine că, în ipoteza analizată, doar în cadrul unui proces civil se poate stabili dacă fapta respectivă a rămas sau nu un delict civil, respectiv dacă neconstituţionalitatea incriminării afectează numai ilicitul penal sau şi ilicitul general. Este dat exemplul ipotetic al incriminării faptei de a refuza plata unui comision informal pentru anumite servicii, arătându-se că ar fi absurd ca acţiunile civile admise în procesele penale până la constatarea de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii normei juridice de incriminare a faptei anterior menţionate să fie considerate irevocabile. În consecinţă, se susţine că atunci când dezincriminarea este efectul pronunţării unei decizii a Curţii Constituţionale, ea va produce efecte supra tuturor consecinţelor condamnării, indiferent dacă ele sunt penale sau de altă natură. Se arată că doar în acest fel prevederile art. 4 din Codul penal sunt în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi art. 147 din Legea fundamentală care consacră supremaţia Constituţiei şi, respectiv, încetarea tuturor efectelor juridice ale normei constatate ca fiind neconstituţională, fără a limita aceste efecte la sfera dreptului penal. Se susţine că încetarea efectelor juridice ale unei norme de incriminare înseamnă şi încetarea existenţei unui temei juridic pentru obligarea unei persoane la plata daunelor civile. Se arată că acesta este motivul pentru care, în ipoteza analizată, persoana care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate admisă de Curtea Constituţională poate formula cerere de revizuire care va viza şi latura civilă a cauzei. Se susţine că, întrucât efectele dezincriminării au caracter general, decizia Curţii Constituţionale nefiind aplicabilă doar persoanei care a invocat excepţia de neconstituţionalitate admisă, şi consecinţele civile ale cauzei trebuie tratate în mod similar. 7. Judecătoria Zalău opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dezincriminarea unei fapte, indiferent dacă are loc printr-o lege, printr-o ordonanţă sau printr-o decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte numai în privinţa laturii penale a cauzei, aceasta având semnificaţia scoaterii respectivei fapte doar din sfera ilicitului penal, nu şi din sfera ilicitului civil. Se susţine că, atâta vreme cât prin hotărârea de condamnare a fost reţinută îndeplinirea condiţiilor specifice angajării răspunderii juridice civile, aceste aspecte au intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi puse în discuţie în cadrul unui alt proces. Se arată că această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât nu există o dispoziţie legală care să prevadă, în mod expres, retroactivitatea legii civile, aşa cum este prevăzută retroactivitatea legii penale mai favorabile. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 4 din Codul penal sunt constituţionale. Se arată că aplicarea legii penale mai favorabile este o operaţiune concretă ce trebuie realizată de către instanţe, iar stabilirea cazurilor de aplicare a legii penale mai favorabile reprezintă opţiunea legiuitorului bazată pe considerente de politică penală. Totodată, se arată că, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, al securităţii juridice şi al separaţiei puterilor în stat, legiuitorul a stabilit că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie. Se mai susţine că, potrivit art. 2 din Codul de procedură penală, judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă şi că activitatea judecătorului presupune nu doar determinarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a sa la faptele juridice reţinute în cauză. Se arată că prevederile art. 147 din Constituţie nu au incidenţă în prezenta cauză. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere la Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepţiei şi ale procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 din Codul penal, care au următorul cuprins: „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.“ 13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la supremaţia Constituţiei şi ale art. 147 cu privire la deciziile Curţii Constituţionale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că efectele deciziilor de admitere ale Curţii Constituţionale sunt reglementate la art. 147 alin. (1) coroborate cu cele ale alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei; pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Efecte deciziilor de admitere sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, producându-se de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. 15. Cu privire la aceste aspecte, Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa, spre exemplu, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragrafele 51 şi 52, că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pe care le pronunţă sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, având aceleaşi efecte pentru toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. S-a arătat, de asemenea, că deciziile prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, a posteriori, admite excepţiile de neconstituţionalitate sunt obligatorii şi produc efecte erga omnes, implicând obligaţia legiuitorului, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale. S-a reţinut că termenul în care trebuie îndeplinită obligaţia constituţională este de 45 de zile, consecinţa nerespectării sale fiind încetarea efectelor juridice ale dispoziţiilor din legile sau ordonanţele constatate ca fiind neconstituţionale în vigoare la data efectuării controlului şi suspendate de drept pe durata termenului constituţional. Mai mult, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, şi Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Curtea a statuat că autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Referitor la efectele deciziilor de admitere prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.083 din 20 decembrie 2018, prin care a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituţională. Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională. Pentru a pronunţa aceste soluţii, Curtea a reţinut că art. 4 din Codul penal referitor la aplicarea legii penale de dezincriminare succedă, în economia reglementărilor referitoare la aplicarea în timp a legii penale, principiului activităţii legii şi reprezintă o primă situaţie derogatorie de la acesta, în sensul producerii efectelor (favorabile destinatarilor normei) unei legi penale şi asupra situaţiilor juridice născute anterior intrării sale în vigoare. Curtea a constatat, totodată, că dispoziţiile art. 4 din Codul penal trebuie coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, potrivit cărora „dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii“. 16. Aşa fiind, Curtea a constatat că obiectul de reglementare cuprins în art. 4 din Codul penal are în vedere dezincriminarea unei fapte penale atunci când apare o lege nouă care abrogă sau modifică incriminarea şi care nu se mai regăseşte în alte texte de lege. Dezincriminarea produce efecte retroactive până la data săvârşirii faptei excluse din sfera ilicitului penal indiferent de momentul la care intră în vigoare legea nouă, în timpul procesului penal sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. S-a reţinut, totodată, că eliminarea incriminării are loc, de regulă, odată cu abrogarea/modificarea sa, dar conceptele de dezincriminare şi, respectiv, abrogare nu se suprapun. Această distincţie este cu atât mai importantă cu cât caracterul unei legi de dezincriminare se apreciază în concret. Astfel, deşi este adevărat că, în cele mai multe cazuri, dezincriminările intervin prin intermediul abrogării, ele se realizează şi prin intermediul modificării textelor legale preexistente. S-a reţinut, totodată, că, spre deosebire de legea penală mai favorabilă, incidenţa legii penale de dezincriminare consacrată de art. 4 din Codul penal este deplină şi efectivă atât pentru pedepsele executabile (urmează să se execute sau sunt în curs de executare), cât şi pentru cele pentru care s-a dispus suspendarea executării. 17. Curtea a mai reţinut că posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminării unei fapte poate fi generată nu numai de o lege nouă de dezincriminare, ci şi de însăşi o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare. Astfel, dezincriminările intervin atât prin intermediul abrogării/modificării textelor legale preexistente, cât şi prin intermediul deciziei Curţii Constituţionale de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a unei norme de incriminare, cu consecinţa constatării neconstituţionalităţii întregului text de incriminare (a se vedea Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015) sau a unui/unor element/e constitutiv/e din conţinutul normei de incriminare (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016). În acest context, referitor la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unor cauze definitiv soluţionate, Curtea a reţinut că legiuitorul a reglementat în Codul de procedură penală un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptăţite pot exercita o cale extraordinară de atac pentru remedierea situaţiei lor în procesele penale, în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, admisă de Curtea Constituţională după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acest remediu este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: [... ] f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate“. 18. Cu privire la instituţia revizuirii întemeiate pe acest motiv, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a reţinut că, distinct de ipoteza cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate (cauze pendinte), în care decizia de admitere produce efecte erga omnes, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării sale este faptul că raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale nu este definitiv consolidat, în privinţa cauzelor care nu se mai află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - acta praeterita, decizia de admitere va produce efecte juridice, doar în condiţii strict limitative. Curtea a constatat că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocată anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică. 19. Prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, Curtea a reţinut că atunci când printr-o decizie a Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privinţa efectelor, cu o lege de dezincriminare. Având în vedere efectele acestei tipologii de acte jurisdicţionale asupra dreptului substanţial penal, Curtea a reţinut că o astfel de decizie a sa trebuie să determine consecinţe asupra situaţiei juridice a oricărei persoane care intră sub incidenţa sa, indiferent de stadiul în care se află procesul penal, deci inclusiv în faza executării hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă. S-a arătat că producerea unor atare efecte nu este incompatibilă cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor (ex nunc), întrucât producerea consecinţelor pentru trecut nu derivă din aplicarea deciziei Curţii, ci din asimilarea efectelor juridice ale actului de jurisdicţie constituţional cu cele ale unei legi de dezincriminare. Deciziile instanţei constituţionale, prin caracterul lor general obligatoriu, creează cadrul necesar aplicării art. 4 din Codul penal privind dezincriminarea, atât pentru cauzele în curs, cât şi pentru cele definitiv soluţionate, întrucât ele au aptitudinea de a scoate din vigoare o normă de incriminare. În sfârşit, Curtea a considerat că este de neacceptat ca o lege de dezincriminare, care este expresia voinţei şi opţiunii legiuitorului, manifestată în cadrul marjei sale de apreciere, ca rezultat al politicii penale a statului la un moment dat, şi care abrogă o normă care a beneficiat de prezumţia de constituţionalitate, să aibă efecte atât asupra cauzelor pendinte, cât şi asupra celor definitiv judecate, iar o decizie a Curţii Constituţionale, care sancţionează o normă de incriminare, constatând neconstituţionalitatea sa, să nu producă efecte asupra cauzelor definitiv soluţionate, cu consecinţa ca persoanele care cad sub incidenţa acesteia să execute în continuare o pedeapsă, întemeiată pe o normă neconstituţională. S-a reţinut, în acest sens, că este de neconceput ca, în disonanţă cu art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei din Legea fundamentală şi art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege - din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, starea de libertate a unei persoane să depindă de cât de repede sau de încet se judecă un proces pentru fapte săvârşite în acelaşi moment. S-a arătat că sancţiunea aplicată legii, respectiv lipsirea de efecte juridice, produce consecinţe similare abrogării sale, astfel că efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot decât să fie asimilate cu cele ale unei legi de dezincriminare. 20. Aşa fiind, Curtea a constatat că instituţia juridică referitoare la legea penală de dezincriminare există pentru ca nicio persoană să nu fie nevoită să execute o pedeapsă pentru o faptă care nu mai este prevăzută de lege ca infracţiune. Or, decizia Curţii Constituţionale prin care este constatată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare face ca, de la data publicării sale, fapta incriminată şi considerată anterior socialmente periculoasă să nu mai existe, adică produce efecte similare unei legi de dezincriminare. 21. Analizând considerentele mai sus enunţate, Curtea constată că deciziile sale de admitere referitoare la neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale de incriminare sunt întru totul asimilate de către instanţa de contencios constituţional legilor penale de dezincriminare, sub aspectul efectelor pe care aceste acte le produc. Or, legile penale de dezincriminare produc efecte exclusiv asupra laturii penale a cauzei. Acest aspect rezultă şi din prevederile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în caz de achitare a inculpatului, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală, respectiv dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă. 22. Curtea reţine, totodată, că toate considerentele Deciziei nr. 651 din 25 octombrie 2018, mai sus analizate, au în vedere doar posibilitatea revizuirii laturii penale a cauzei, ele nefăcând referire şi la aspectele civile ale acesteia. De altfel, posibilitatea revizuirii aspectelor civile ale cauzei, ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a unei decizii de admitere prin care este constatată neconstituţionalitatea unei norme penale de incriminare, nu a fost avută în vedere nici cu ocazia pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016, prin care instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat cu privire la condiţiile în care poate fi formulată cererea de revizuire în ipoteza prevăzută la art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Prin comiterea faptelor prevăzute de legea penală, pe lângă afectarea valorilor sociale ocrotite prin legea de incriminare, pot fi produse şi prejudicii civile de natură patrimonială sau de natură nepatrimonială evaluabile în bani. Repararea acestor prejudicii se poate face fie prin promovarea unei acţiuni civile, în faţa unei instanţe civile, conform art. 27 alin. ( 1) din Codul de procedură penală şi prevederilor Codului de procedură civilă, în scopul angajării răspunderii civile delictuale a persoanei care a comis fapta sau a altei persoane chemate să răspundă civil pentru faptele acesteia, fie prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, conform art. 19-28 din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 14-17 din Codul de procedură penală reglementează acţiunea penală, iar cele ale art. 19-28 din acelaşi cod reglementează acţiunea civilă. Potrivit art. 14 alin. (1) din Codul de procedură penală, acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, iar, conform art. 19 din Codul de procedură penală, acţiunea civilă poate fi exercitată în cadrul procesului penal şi are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. În vederea exercitării acţiunii civile în cadrul procesului penal, persoana vătămată trebuie să se constituie parte civilă, conform dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, acţiunea penală derivă din dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi presupune soluţionarea de către organele judiciare a unui raport juridic penal de conflict. Pe lângă acestea, dispoziţiile Codului de procedură penală prevăd posibilitatea existenţei în cadrul procesului penal a unui conflict de drept extrapenal şi, prin urmare, a unui raport juridic extrapenal, de natură civilă, care constituie obiectul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal. Aceasta reprezintă un mijloc juridic prin care raportul de conflict civil este adus în faţa organelor judiciare penale, în scopul soluţionării lui de către acestea din urmă. Este de reţinut că acţiunea civilă rămâne distinctă de acţiunea penală, pe tot parcursul procesului penal, motiv pentru care aceasta poate fi soluţionată împreună cu acţiunea penală, conform art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală, sau separat de aceasta, potrivit alin. (5)-(6) ale aceluiaşi articol. De asemenea, dispoziţiile art. 25 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală prevăd situaţiile în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă. Totodată, potrivit art. 26 alin. (1) din Codul de procedură penală, acţiunea civilă poate fi disjunsă de acţiunea penală, atunci când soluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale. Nu în ultimul rând, art. 27 din Codul de procedură penală prevede cazurile în care acţiunea civilă este soluţionată la instanţa civilă. Referitor la soluţionarea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, alin. (5) al art. 19 din Codul de procedură penală prevede că repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile. Aşadar, indiferent de calea procesuală aleasă, acţiunea civilă exercitată în scopul reparării prejudiciilor produse prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală se soluţionează în mod exclusiv potrivit legii civile. 23. Singura legătură stabilită, la nivelul efectelor juridice, între acţiunea penală şi acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este cea prevăzută la art. 28 din Codul de procedură penală. Conform alin. (1) teza întâi al articolului anterior menţionat, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, iar, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Trebuie reţinut că, potrivit art. 28 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. 24. Coroborând această ultimă dispoziţie procesual penală cu aspectele mai sus învederate, Curtea constată că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de achitare, ca urmare a pronunţării unei decizii de admitere, prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme penale de incriminare - decizie ale cărei efecte sunt similare legii penale de dezincriminare, - nu obligă instanţa civilă în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului sau a vinovăţiei autorului faptei ilicite, constatate conform legii civile. Această concluzie se impune indiferent de momentul intervenirii efectelor deciziei Curţii Constituţionale în cauza dedusă judecăţii, respectiv dacă aceasta intervine pe parcursul procesului penal, fiind astfel direct aplicată de către organele judiciare, sau ulterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, aspect ce implică formularea unei cereri de revizuire, conform art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Aşa fiind, pronunţarea de către Curtea Constituţională a unei decizii de admitere prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale de incriminare, ulterior pronunţării unei hotărâri definitive de condamnare are, de plano, ca efect doar posibilitatea revizuirii laturii penale a cauzei, neputând determina şi revizuirea laturii civile a cauzei penale. Această concluzie derivă, de altfel, din natura intrinsecă a efectelor deciziilor de admitere ale Curţii Constituţionale, care presupun lipsirea de validitate juridică a normei legale declarate neconstituţionale. Or, lipsa de validitate a normei penale de incriminare produce efecte doar asupra soluţionării raportului juridic penal de conflict născut din săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Aceasta nu are nicio legătură ontologică cu soluţionarea raportului juridic civil de conflict asociat cauzei penale, care, deşi se naşte din săvârşirea aceleiaşi fapte, este supus unui regim juridic de soluţionare diferit, specific dreptului civil, ce exclude incidenţa normei penale constatate ca fiind neconstituţionale. 25. Această soluţie este consacrată, de altfel, la nivel legislativ prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, conform cărora revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost constatată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Prin urmare, având în vedere soluţionarea raportului juridic civil de conflict ce rezultă din săvârşirea faptei prevăzute de legea penală exclusiv pe baza legii civile, revizuirea acestuia, ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a unei decizii de admitere, poate avea loc doar conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, atunci când după ce hotărârea civilă sau hotărârea penală prin care instanţa penală a soluţionat şi acţiunea civilă exercitată în procesul penal, conform art. 25 alin. (1) din Codul de procedură penală, a devenit definitivă, iar instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate în acea cauză, declarând neconstituţională dispoziţia legală de drept civil care a stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa civilă sau de către instanţa penală, în privinţa laturii civile a cauzei penale. 26. În fine, Curtea reţine că acesta este şi sensul avut în vedere de legiuitorul constituant cu prilejul reglementării art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, iar principiul constituţional al supremaţiei Constituţiei, consacrat la art. 1 alin. (5), implică respectarea dispoziţiilor Legii fundamentale ce prevăd efectele deciziilor Curţii Constituţionale, astfel cum acestea sunt dezvoltate şi aplicate prin jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. 27. De altfel, Curtea reţine că interpretarea dată prevederilor art. 4 din Codul penal de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate ar determina afectarea gravă a stabilităţii raporturilor juridice de drept civil, care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, reprezintă un standard al statului de drept ce decurge din prevederile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul securităţii raporturilor juridice are o structură complexă şi exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unei insecurităţi create sau care riscă să fie creată prin activitatea de legiferare. S-a arătat, de asemenea, că, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3 ), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, şi Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, paragraful 54). Totodată, referitor la acelaşi principiu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice (a se vedea hotărârile din 6 iunie 2005 şi 7 octombrie 2009, pronunţate în cauzele Androne împotriva României şi Stanca Popescu împotriva României). 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dan Nuna în Dosarul nr. 3.488/337/2017 al Judecătoriei Zalău şi constată că dispoziţiile art. 4 din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Zalău şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
