Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114, ale art. 126 alin. (5) şi ale art. 129 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în Dosarul nr. 2.457/1/2016 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 611D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca devenită inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 248 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 19 iunie 2019, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Totodată, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 144 şi ale art. 129 din Codul de procedură penală, reţinând că niciunul dintre textele de lege criticate nu prevăd posibilitatea ca acelaşi martor să aibă calitatea de martor cu identitate reală şi martor cu identitate protejată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 20 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.457/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114, ale art. 126 alin. (5) şi ale art. 129 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată din oficiu în soluţionarea unei cauze penale în care faptele pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii au fost probate, printre altele, atât cu declaraţii ale martorilor cu identitate reală, cât şi ale celor cu identitate protejată. În cauză, organul de urmărire penală a dispus măsuri cu privire la statutul martorilor cu identitate protejată, respectiv a emis ordonanţe, în cadrul verificărilor prevăzute de art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, prin care a dispus încetarea acordării statutului de martor protejat. Prin încheierea de sesizare, instanţa supremă, analizând actele şi lucrările dosarului, faţă de susţinerile apărătorilor inculpaţilor din cauză, în raport şi cu dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, care conferă procurorului posibilitatea de a dispune prin ordonanţă motivată încetarea măsurilor de protecţie, a respins solicitările formulate de inculpaţi pentru constatarea nulităţii absolute a ordonanţelor emise în cauză de organul de urmărire penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, instanţa supremă, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, susţine că, prin modul în care au fost reglementate, acestea substituie atributul instanţei de judecată de a putea verifica şi aprecia, în faza de judecată - prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Convenţie şi ale art. 3 din Codul de procedură penală care reglementează separaţia funcţiilor judiciare, în mod direct şi independent - posibilitatea de a menţine sau nu calitatea de martor cu identitate protejată. Reţine că prin actualul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, s-a încercat înlăturarea incompatibilităţilor în exercitarea funcţiilor judiciare, fiind regândite şi restabilite locul şi rolul fiecărui organ judiciar, şi au fost introduse noi instituţii, pe poziţii şi competenţe care să garanteze separarea funcţiilor judiciare în procesul penal şi să asigure desfăşurarea operativă a procedurilor, imparţialitatea şi credibilitatea în exercitarea atribuţiilor fiecărui organ judiciar. Astfel, dispoziţiile art. 3 din Codul de procedură penală reglementează principiul separaţiei funcţiilor judiciare, în cuprinsul alin. (1) fiind enumerate funcţia de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi funcţia de judecată. Funcţia de urmărire penală este exercitată de procuror şi de către organele de cercetare penală, prin strângerea probelor necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei se exercită, de principiu, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată este exercitată de judecătorul de cameră preliminară, care verifică legalitatea actului de trimitere în judecată şi a probelor pe care acesta se bazează, precum şi legalitatea soluţiilor de netrimitere în judecată. Funcţia de judecată se exercită de către completuri de judecată constituite în condiţiile legii. De asemenea, observă că, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut la alin. (3) teza întâi al aceluiaşi articol că exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare. De la această regulă, prin art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat o excepţie conform căreia funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată, prevăzută la art. 3 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ, este compatibilă cu funcţia de judecată. Astfel, judecătorul de cameră preliminară, ulterior verificării legalităţii soluţiilor de trimitere sau netrimitere în judecată, poate să participe la judecarea fondului cauzei. În concluzie, autoarea excepţiei constată că, prin norma prevăzută la art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, se atribuie competenţă exclusivă procurorului pentru a aprecia dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie a martorilor, acesta putând dispune în acest sens, chiar dacă respectiva cauză nu se mai află în faza de urmărire penală şi organul de urmărire penală s-a dezînvestit prin sesizarea instanţei de judecată prin rechizitoriu. Apreciază că, în baza principiului separaţiei funcţiilor judiciare, singurul organ competent să dispună, după sesizarea instanţei de judecată, cu privire la menţinerea condiţiilor care au determinat luarea măsurilor de protecţie a martorilor este organul în faţa căruia cauza este pendinte, respectiv instanţa de judecată. Susţine că a substitui acest atribut al instanţei, de a verifica dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, încalcă principiul separaţiilor funcţiilor judiciare consacrat de art. 3 din Codul de procedură penală, art. 6 din Convenţie, art. 126 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. 6. Totodată, cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 şi ale art. 129 din Codul de procedură penală, autoarea excepţiei susţine că prin audierea aceleiaşi persoane în dublă calitate, de martor cu identitate reală şi martor cu identitate protejată, se aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 24 din Constituţie. În acest sens, arată că audierea martorului, conform dispoziţiilor procesual penale, implică ca acesta să declare tot ce ştie în legătură cu faptele şi împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, ulterior putându-i-se adresa întrebări. Pe de altă parte, conform art. 125 din Codul de procedură penală, atunci când există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute la art. 126 sau art. 127 din Codul de procedură penală, după caz. Reţine că persoana care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt ce constituie probă în cauza penală urmează a fi audiată de către organele judiciare în calitate de martor şi, numai în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 125 din Codul de procedură penală, anterior menţionate, urmează ca acesta să fie audiat în condiţiile art. 129 din Codul de procedură penală, ca martor cu identitate protejată. În consecinţă, regula în materia audierii martorilor este reprezentată de audierea persoanei care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală ca martor cu identitate reală, şi numai situaţiile excepţionale, aşa cum sunt ele prevăzute de art. 125 din Codul de procedură penală, ar trebui să impună ca audierea respectivei persoane să fie făcută ca martor cu identitate protejată. Or, însumarea celor două calităţi de către aceeaşi persoană, prin care într-una dintre calităţi, respectiv cea cu identitate reală, prezintă o situaţie de fapt, iar, în cealaltă calitate, respectiv cea de martor cu identitate protejată, vine să-şi certifice şi să întărească depoziţia dată tot de el în calitate de martor cu identitate reală sau, eventual, să o completeze cu aspecte pe care nu le-a declarat şi pe care tot el le-a perceput în ultima sa calitate de martor cu identitate protejată, în opinia autoarei excepţiei, este incompatibilă şi de natură să încalce dreptul la un proces echitabil care îi este garantat unei persoane acuzate de săvârşirea unei fapte penale. Apreciază că atribuirea unei duble calităţi, de martor cu identitate reală, respectiv de martor cu identitate protejată, aceleiaşi persoane conferă martorului posibilitatea de a face declaraţii contradictorii, întrucât se află la adăpostul oricărei răspunderi de natură penală privind declaraţiile necorespunzătoare adevărului, fapt care, de asemenea, este incompatibil cu dreptul la un proces echitabil de care ar trebui să dispună persoanele acuzate de săvârşirea unei fapte penale. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 114, ale art. 126 alin. (5) şi ale art. 129 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte stabilirea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că, în exercitarea controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate; în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepţiei a textului legal criticat (în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.006 din 18 decembrie 2006; Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012; Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017). Totodată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, s-a pronunţat în sensul eliminării unei condiţii procedurale pur formale, respectiv cerinţa ca textul criticat să fie în vigoare, care împiedică realizarea finalităţii controlului de constituţionalitate, respectiv asigurarea supremaţiei Constituţiei. Or, determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie (Decizia nr. 297 din 27 martie 2012; Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, precitate). 11. Având în vedere aspectele menţionate anterior, cu referire la dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu care Curtea a fost învestită, Curtea reţine că acestea au următorul conţinut: „Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată, încetarea acestora.“ Art. 126 din Codul de procedură penală reglementează măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale. În esenţă, instanţa supremă, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, susţine că, prin modul în care a fost reglementat alin. (5) al art. 126, acesta substituie atributul instanţei de a putea verifica şi de a aprecia în faza de judecată, în mod direct şi independent, asupra posibilităţii de a menţine sau nu calitatea de martor cu identitate protejată. Aşadar, Curtea reţine că intenţia autoarei a fost aceea de a critica norma de procedură, întrucât aceasta nu reglementează competenţa instanţei de judecată de a verifica, de a menţine şi de a constata încetarea măsurilor de protecţie a martorilor dispuse în cursul urmăririi penale, ulterior începerii judecăţii. În aceste condiţii, Curtea reţine că, în realitate, autoarea excepţiei este nemulţumită de soluţia legislativă cuprinsă în art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală şi, prin urmare, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 114, ale art. 126 alin. (6) şi ale art. 129 din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: - Art. 114: „(1) Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. (2) Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligaţii: a) de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie; b) de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei; c) de a spune adevărul. (3) Calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de expert sau de avocat, de mediator ori de reprezentant al uneia dintre părţi sau al unui subiect procesual principal, cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. (4) Pot fi audiate în calitate de martor şi persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 şi 62.“; – Art. 126 alin. (6): „(6) Măsurile prevăzute la alin. (1) se menţin pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat.“; – Art. 129: „(1) În situaţiile prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. d) şi art. 127 lit. d), audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar. (2) abrogat (3) Subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora pot adresa întrebări martorului audiat în condiţiile alin. (1). Organul judiciar respinge întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. (4) Declaraţia martorului protejat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă. (5) În cursul urmăririi penale declaraţia se semnează de organul de urmărire penală ori, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi de procurorul care a fost prezent la audierea martorului şi se depune la dosarul cauzei. Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în condiţii de confidenţialitate. (6) În cursul judecăţii, declaraţia martorului se semnează de preşedintele completului de judecată. (7) Suportul pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în condiţii de confidenţialitate. Suportul care conţine înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei, şi este păstrat în aceleaşi condiţii privind confidenţialitatea.“ 12. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale ale art. 126 alin. (5), autoarea excepţiei invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 126 alin. (1), potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, cât şi a dispoziţiilor art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În ceea ce priveşte prevederile art. 114 şi art. 129 din Codul de procedură penală, sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că a pronunţat Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 19 iunie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. În decizia precitată, paragrafele 26 şi 32, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 126 alin. (6) nu stabilesc, în mod expres, organul judiciar care are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile de protecţie dispuse conform alin. (1) al aceluiaşi articol, actul şi modalitatea în care este exercitată competenţa anterior menţionată, în ipoteza în care măsurile de protecţie astfel luate se menţin după momentul începerii judecăţii, astfel încât normele procesual penale examinate sunt neconstituţionale, prin faptul că sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate - contravenind prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi încalcă dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală şi la art. 6 din Convenţie. 14. În motivarea soluţiei sale, Curtea a observat că art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală prevede că măsurile reglementate la alin. (1) al aceluiaşi articol se menţin pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat. Conform art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri: a) supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare; b) însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; c) protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa; d) audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente, în timp ce art. 126, 127 şi 128 din Codul de procedură penală reglementează măsurile de protecţie dispuse în cursul judecăţii şi procedura dispunerii acestor măsuri, fără a reglementa însă şi ipoteza prevăzută la art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, respectiv aceea în care măsurile de protecţie a căror aplicare a fost dispusă de procuror în cursul urmăririi penale sunt menţinute în etapa judecăţii. Astfel, Curtea a observat că ipoteza juridică prevăzută prin textul criticat lasă nereglementată procedura controlului şi cea a încetării măsurilor dispuse potrivit art. 126 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală. Aşadar, legea procesual penală nu prevede nici în cuprinsul art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, nici printr-o normă distinctă competenţa instanţei de judecată de a proceda la verificarea măsurilor de protecţie şi actul prin care instanţa poate dispune menţinerea sau încetarea măsurilor în cauză. 15. Faţă de această situaţie, referitor la o eventuală aplicare prin analogie a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală în ipoteza prevăzută prin textul criticat, Curtea a reţinut că o astfel de soluţie juridică nu poate fi acceptată, întrucât, potrivit art. 56 din Codul de procedură penală, competenţa procurorului are în vedere conducerea şi controlul nemijlocit al activităţii de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, precum şi supravegherea ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. De asemenea, potrivit art. 286 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale în cursul urmăririi penale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel. În schimb, dispoziţiile art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că rolul instanţei de judecată este acela de a soluţiona cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi cu asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Prin urmare, competenţa procurorului de a dispune cu privire la măsurile procesual penale reglementate în Codul de procedură penală se reduce la etapa urmăririi penale, neputând fi extinsă la faza judecăţii în fond a cauzei, în ipoteza în care se impune a fi verificate, menţinute sau ridicate măsurile pe care acesta le-a dispus în cursul urmăririi penale. În acest context, Curtea a enumerat, în paragraful 18 al deciziei precitate, şi alte situaţii în care măsurile luate de către procuror în cursul urmăririi penale se menţin şi după dispunerea trimiterii în judecată, însă legea procesual penală prevede, în mod expres, competenţa organelor judiciare implicate, precum şi procedura luării, menţinerii şi încetării acestor măsuri. 16. Curtea a constatat, de asemenea, că măsurile de protecţie a martorilor sunt măsuri procesual penale cu caracter complex, prin care se urmăreşte creşterea eficienţei activităţii de administrare a probelor şi, prin aceasta, a procesului penal, cu garantarea siguranţei persoanelor implicate. Aceste măsuri au ca scop asigurarea protecţiei persoanelor care deţin informaţii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, informaţii care prezintă relevanţă pentru soluţionarea unor cauze penale, persoane a căror viaţă, integritate corporală sau libertate sunt în pericol, ca urmare a faptului că au furnizat respectivele informaţii sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare. Legislaţia procesual penală reglementează măsurile de protecţie a martorilor la secţiunea a 5-a - Protecţia martorilor a capitolului II - Audierea persoanelor al titlului IV - Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii al părţii generale a Codului de procedură penală, respectiv la art. 125-130 din acelaşi act normativ, care cuprind dispoziţii cu privire la martorii ameninţaţi şi martorii vulnerabili, precum şi prin Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014, ce reglementează măsuri de protecţie a martorilor complementare celor prevăzute de Codul de procedură penală. Instituţia martorului ameninţat este o instituţie procesual penală relativ nouă în legislaţia românească, ce are la bază Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene 327/04 din 23 noiembrie 1995 privind protecţia martorilor în cadrul luptei împotriva criminalităţii organizate internaţionale, Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996 privind persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta împotriva criminalităţii organizate şi Recomandarea Consiliului Europei nr. R(97)13 privind intimidarea martorilor şi drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997 de Comitetul de Miniştri şi adresată statelor membre. Pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor ameninţat, conform dispoziţiilor art. 125 din Codul de procedură penală, trebuie să existe o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale. Prin urmare, persoana în cauză trebuie să aibă calitatea de martor în procesul penal şi să cunoască date şi informaţii cu un rol determinant în soluţionarea unor cauze penale, date şi informaţii pe care le-a comunicat sau urmează să le comunice organului judiciar. Măsurile de protecţie ce pot fi luate cu privire la persoanele care se află în situaţia anterior analizată sunt, conform art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală, următoarele: supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare, însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor, protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa şi audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente. 17. Pe de altă parte, Curtea a constatat că legiuitorul a prevăzut o valoare probantă restrânsă a declaraţiilor martorului protejat, aspect reglementat la art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căruia hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor date de martorii protejaţi are la bază temerea că aceştia ar putea fi supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel ar putea fi influenţaţi în declaraţii, pentru că au anumite interese în a acţiona conform dorinţei organului judiciar, întrucât resimt datoria morală de a acţiona astfel, ca urmare a instituirii măsurilor de protecţie sau din alte motive. Pentru aceste considerente, şi dispoziţiile art. 86^1 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 limitau efectele declaraţiilor martorilor supuşi măsurilor de protecţie în comparaţie cu efectele declaraţiilor martorilor obişnuiţi, arătând că acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. 18. Mai mult, cu privire la valoarea probantă a declaraţiilor martorului protejat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în jurisprudenţa sa că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atunci când o condamnare se fondează în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga. Prin aceeaşi jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că folosirea declaraţiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenţiei, însă, în condiţiile menţinerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. d) din Convenţie impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. S-a reţinut, totodată, că probele obţinute de la martori, în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenţie, trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (a se vedea hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 şi 28 februarie 2006, pronunţate în cauzele Kostovski împotriva Olandei, paragraful 42, Visser împotriva Olandei, paragrafele 43-46, şi Krasniki împotriva Republicii Cehe, paragrafele 79-86). 19. Prin urmare, Curtea a constatat că administrarea probei cu martori în procesul penal, în condiţiile instituirii în ceea ce îi priveşte a unor măsuri dintre cele prevăzute la art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală, reprezintă o excepţie de la regulile generale referitoare la audierea martorilor, excepţie ce determină obţinerea unor declaraţii cu o valoare probantă restrânsă, a căror utilizare în procesul penal trebuie făcută conform art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, mai sus invocat. Pentru acest motiv, Curtea a statuat că se impune ca această excepţie să fie în mod expres reglementată, atât sub aspectul organelor judiciare competente să dispună, să verifice sau să constate încetarea măsurilor de protecţie a martorilor, cât şi sub cel al procedurii corespunzătoare exercitării acestor atribuţii, în toate etapele procesului penal, în scopul respectării exigenţelor constituţionale referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, şi al asigurării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie. 20. Prin raportare la exigenţele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, care prevăd menţinerea în cursul judecăţii a măsurilor de protecţie dispuse de procuror în cursul urmăririi penale, reglementează, de fapt, menţinerea în etapa judecăţii a unei restrângeri excepţionale a exercitării dreptului la apărare al inculpatului, fără a menţiona procedura prin care poate fi verificată necesitatea menţinerii acestor măsuri, condiţiile încetării lor şi organul judiciar căruia îi revin atribuţiile corespunzătoare realizării unor astfel de verificări. Însă menţinerea unei astfel de restrângeri, coroborată cu lipsa unei proceduri expres reglementate de încetare a sa, atunci când condiţiile existente în cauză nu mai impun ca aceasta să continue, echivalează cu o restrângere nelegală a exercitării dreptului fundamental analizat. Mai mult, Curtea a reţinut că administrarea în cursul judecăţii a probei cu martori, în condiţiile menţinerii măsurilor de protecţie a martorilor dispuse în cursul urmăririi penale, deşi nu mai subzistă necesitatea menţinerii respectivelor măsuri, poate determina nulitatea relativă a probelor astfel obţinute, potrivit art. 282 din Codul de procedură penală. 21. Prin urmare, Curtea a constatat că, drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, care prevăd menţinerea măsurilor de protecţie a martorului ameninţat pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat, să reglementeze, în mod expres, care este organul judiciar competent să verifice necesitatea menţinerii sau încetării acestor măsuri şi procedura prin care se realizează această verificare. 22. Pentru toate aceste motive, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, încălcând dispoziţiile art. 1 alin. (5), ale art. 24 şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, precum şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 23. În consecinţă, în prezenta cauză, Curtea constată că devin incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. Având în vedere faptul că actul de sesizare a Curţii Constituţionale este anterior publicării deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă. 24. Curtea constată că cele statuate în Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, paragrafele 19-25, referitor la instituţia martorului protejat şi valoarea probantă restrânsă a declaraţiilor acestui martor, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte susţinerile autoarei referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 şi 129 din Codul de procedură penală. 25. Distinct de considerentele invocate, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 şi 129 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, martorul având, potrivit art. 114 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală, obligaţia de a spune adevărul în legătură cu faptele şi împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora este audiat. În acelaşi timp, potrivit art. 125 din Codul de procedură penală, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute la art. 126 sau 127 din acelaşi act normativ, după caz. Cu alte cuvinte, într-o cauză penală, persoana care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt ce constituie probă în cauza penală urmează a fi audiată de către organele judiciare în calitate de martor cu identitate reală şi, numai în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 125 din Codul de procedură penală, precitate, aceasta va dobândi statutul de martor protejat, urmând a fi audiată în condiţiile art. 129 din Codul de procedură penală. 26. Aşadar, în acord cu autoarea excepţiei, Curtea reţine că regula în materia audierii martorilor este reprezentată de audierea persoanei care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală ca martor cu identitate reală, şi numai în situaţiile excepţionale, reglementate la art. 125 din Codul de procedură penală, audierea persoanei se va face potrivit procedurii reglementate la art. 129 din acelaşi act normativ pentru martorii cu identitate protejată. În dezacord însă cu susţinerile autoarei, Curtea reţine că acest lucru nu are semnificaţia unei deţineri concomitente în persoana aceluiaşi martor atât a calităţii de martor cu identitate reală, cât şi de martor cu identitate protejată. Niciunul din textele criticate nu reglementează şi nici nu oferă posibilitatea deţinerii concomitente de către aceeaşi persoană atât a calităţii de martor cu identitate reală, cât şi a calităţii de martor protejat. De fapt, acest lucru nici nu ar fi posibil, întrucât ar contrazice însăşi raţiunea reglementării instituţiei martorului protejat. Din punct de vedere procedural, acelaşi martor poate deţine în mod succesiv cele două calităţi, după cum situaţiile excepţionale, reglementate la art. 125 din Codul de procedură, se confirmă la debutul procesului penal ori pe parcursul acestuia sau se infirmă pe parcursul aceluiaşi proces penal. Dacă, aşa cum susţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o cauză se atribuie, în mod simultan, unei persoane o dublă calitate, atât de martor cu identitate reală, cât şi de martor protejat, aceasta nu poate fi decât o problemă de aplicare greşită a legii, de competenţa instanţelor judecătoreşti, şi, prin urmare, nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate. Totodată, contrar celor arătate de autoare, Curtea reţine că în niciuna dintre ipotezele menţionate - martor cu identitate reală/martor cu identitate protejată - martorul nu se află la adăpost în ceea ce priveşte răspunderea privind declaraţiile sale, astfel că, în situaţia în care denaturează adevărul, acesta riscă să fie tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, indiferent de statutul său în procesul penal. Mai mult, indiferent de calitatea procesuală în cauză - martor cu identitate reală/martor cu identitate protejată - declaraţia dată în condiţiile normelor procesual penale referitoare la audierea martorilor are valoare probantă unică în procesul penal, nefiind admis ca scopul normelor procesuale referitoare la protecţia martorilor ameninţaţi să poată fi pervertit în sensul celor precizate de autoare. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în Dosarul nr. 2.457/1/2016. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar şi constată că dispoziţiile art. 114 şi 129 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
