Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cosmin-Marian │- │
│Văduva │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Eurobank - S.A. din Atena în Dosarul nr. 11.902/212/2020/a1 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.124D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 2.125D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, excepţie ridicată de Societatea Banca Românească - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.591/196/2020 al Judecătoriei Brăila - Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.126D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV cu sediul în Amsterdam în Dosarul nr. 7.806/271/2020 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.191D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 1-8 din Legea nr. 52/2020 şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 8 alin. (5), ale art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Banca Românească - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 13.570/233/2020 al Judecătoriei Galaţi - Secţia civilă, în Dosarul nr. 531D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic din Legea nr. 52/2020, excepţie ridicată de Societatea Banca Românească - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 14.982/233/2020 al Judecătoriei Galaţi - Secţia civilă, în Dosarul nr. 535D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 din Legea nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi b) şi alin. (1^2) din Legea nr. 77/2016, respectiv pct. 3 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016, excepţie ridicată de Societatea BRD - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 16.314/245/2020 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă, în Dosarul nr. 1.669D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020, excepţie ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV cu sediul în Amsterdam în Dosarul nr. 11.067/231/2020 al Judecătoriei Focşani - Secţia civilă, precum şi în Dosarul nr. 1.849D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, excepţie ridicată de Societatea Banca Românească - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 23.972/300/2020 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă. 4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 2.125D/2020, nr. 2.126D/2020, nr. 2.191D/2020, nr. 531D/2021, nr. 535D/2021, nr. 1.669D/2021 şi nr. 1.849D/2021 la Dosarul nr. 2.124D/2020. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 2.125D/2020, nr. 2.126D/2020, nr. 2.191D/2020, nr. 531D/2021, nr. 535D/2021, nr. 1.669D/2021 şi nr. 1.849D/2021 la Dosarul nr. 2.124D/2020, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte lipsa avizului Băncii Naţionale a României, arată că această instituţie nu este reglementată de Constituţie la nivel primar, astfel încât lipsa avizului său să atragă vreun viciu de neconstituţionalitate. 7. Cu referire la criticile formulate din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituţie, precizează că prezumţia de impreviziune, în urma Deciziei Curţii nr. 731 din 6 noiembrie 2019, a fost reglementată la un nivel satisfăcător, prin consistenţa valorică a pragului de curs valutar care poate varia, de peste 52,6%, şi pe durata de 6 luni în care această variaţie se manifestă în mod constant. 8. Cu referire la pretinsa retroactivitate, de asemenea în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, arată că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii în materia contractului de credit, teorie care era permisă şi de vechiul Cod civil. Încheie prin invocarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 431 din 17 iunie 2021 şi nr. 432 din 17 iunie 2021. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 9. Prin Încheierea nr. 13.533 din 11 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 11.902/212/2020/a1, Judecătoria Constanţa - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Excepţia a fost ridicată de Societatea EUROBANK - S.A. din Atena într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.124D/2020. 10. Prin Încheierea din 9 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 5.591/196/2020, Judecătoria Brăila - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020. Excepţia a fost ridicată de Societatea Banca Românească - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea acţiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.125D/2020. 11. Prin Încheierea din 8 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 7.806/271/2020, Judecătoria Oradea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020. Excepţia a fost ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi, respectiv, a acţiunii formulate în temeiul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege şi formează obiectului Dosarului Curţii nr. 2.126D/2020. 12. Prin Încheierea din 9 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 13.570/233/2020, Judecătoria Galaţi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 1-8 din Legea nr. 52/2020 şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 8 alin. (5), ale art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Excepţia a fost ridicată de Societatea Banca Românească - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea acţiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.191D/2020. 13. Prin Încheierea din 26 ianuarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 14.982/233/2020, Judecătoria Galaţi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic din Legea nr. 52/2020. Excepţia a fost ridicată de Societatea Banca Românească - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea acţiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 531D/2021. 14. Prin Încheierea din 6 ianuarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 16.314/245/2020, Judecătoria Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său, precum şi a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 din Legea nr. 52/2020, cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi b) şi alin. (1^2) din Legea nr. 77/2016, respectiv pct. 3 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016. Excepţia a fost ridicată de Societatea BRD Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 535D/2021. 15. Prin Încheierea din 9 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 11.067/231/2020, Judecătoria Focşani - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020. Excepţia a fost ridicată de Societatea Credit Europe Bank NV într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 1.669D/2021. 16. Prin Încheierea din 22 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 23.972/300/2020, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020. Excepţia a fost ridicată de Societatea Banca Românească - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 1.849D/2021. 17. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că Legea nr. 52/2020 este neconstituţională pentru că a fost adoptată în lipsa solicitării unui aviz al Băncii Naţionale a României, ceea ce încalcă art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României şi art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 18. Cu privire la reglementarea unei prezumţii absolute de impreviziune care valorifică o creştere de 52,6% a cursului de schimb valutar, se arată că aceasta este fundamentată pe o dispoziţie „legală“ abrogată, şi anume Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice. Definiţia pretins legală nu poate fi aplicată, nemaiexistând prevederile „la care aceasta trimite“. Aspectele menţionate demonstrează lipsa fundamentării soluţiei legislative. Aceeaşi concluzie se desprinde şi în ceea ce priveşte prezumţii absolute de impreviziune care valorifică o creştere de 50% a obligaţiei de plată lunare ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, menţionându-se că aceasta este fundamentată pe o dispoziţie inexistentă. Totodată, se susţine că nu există o fundamentare a persistenţei temporale a situaţiilor premisă care dau naştere prezumţiilor absolute de impreviziune, alegerea perioadei de 6 luni nefiind în niciun fel explicată în contextul pragurilor valorice de 52,6% şi 50% antereferite. Prin urmare, se apreciază că sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 19. Se afirmă că sunt încălcate prevederile art. 44 şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât creşterea valutară, ca temei al constatării stării de impreviziune, nu poate fi o creştere obişnuită, de o magnitudine normală prin raportare la perioada de timp în care se înregistrează, ci, pentru a conduce la constatarea impreviziunii, este necesar ca respectiva creştere să fie determinată de un eveniment imprevizibil, să aibă o anumită amploare, astfel încât, prin efectele sale, să nu fi putut fi avută în vedere de cocontractanţi. În plus, cursul de schimb trebuie să se menţină o anumită perioadă la acest nivel ridicat, conducând astfel la o dezechilibrare perpetuă ori cel puţin cvasiperpetuă a relaţiilor contractuale. 20. Variaţia cursului valutar, chiar de peste 52,6%, precum cea prevăzută la art. 4 alin. (1^1) lit. a) din Legea nr. 77/2016, înregistrată după o anumită perioadă în care a avut un trend preponderent ascendent, nu poate constitui per se o situaţie de impreviziune, pentru simplul motiv că aceasta nu este un eveniment, ci un efect, o consecinţă a unuia sau a mai multor fenomene exterioare şi trebuie privită în mod coroborat cu evenimentul (fenomenul) care o determină. Pentru a considera că o creştere a cursului valutar de 52,6% reprezintă o prezumţie de impreviziune absolută, norma criticată ar fi trebuit să condiţioneze înregistrarea unei asemenea variaţii de apariţia/existenţa unui eveniment excepţional, care să conducă la o asemenea consecinţă. Se menţionează că acesta este sensul Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020. 21. Cu privire la data la care se raportează fluctuaţia valorică, se arată că aceasta nesocoteşte esenţa impreviziunii, subliniindu-se că dispoziţia criticată nu distinge în funcţie de durata creditului, deşi riscul apariţiei unui eveniment imprevizibil este direct proporţional cu durata creditării. Se face o comparaţie între contractele de credit încheiate pe 5, respectiv 30 de ani, şi se arată că pragul de 52,6% de variaţie a cursului valutar este mai probabil să se atingă în privinţa acestora din urmă. Se mai arată că ideea de impreviziune se leagă de un şoc valutar, şi nu se referă la acea fluctuaţie valorică a cursului de schimb care este rezultatul unei ascensiuni fireşti a unei monede de-a lungul anilor. 22. Se mai arată că Legea nr. 52/2020 nu tratează în mod distinct situaţia creditelor reeşalonate/restructurate, având în vedere că, în aceste cazuri, au intervenit deja o serie de discuţii şi negocieri între părţi, materializate prin noua configuraţie a raportului contractual. Se susţine că, în situaţia în care, pe parcursul derulării creditului, ar interveni o reeşalonare a acestuia, debitorul şi-a asumat eventuale riscuri supraadăugate, intervenite până la momentul respectiv (spre exemplu, creşterile cursului valutar deja ivite), dată fiind renegocierea/adaptarea contractului de la momentul reeşalonării. Se susţine că în situaţia unui credit reeşalonat/ restructurat, nu se poate considera că debitorul nu a acceptat şi nu şi-a asumat creşterea cursului valutar intervenită până la momentul reeşalonării/restructurării. Practic, într-o asemenea situaţie, cursul valutar de referinţă, în funcţie de care ar urma să se stabilească dacă a intervenit sau nu o creştere procentuală mai mare de 52,6%, ar trebui să fie cursul de la data reeşalonării, când a intervenit un nou acord de voinţă între părţi. 23. Pragul valoric de 52,6% nu respectă cerinţa riscului supraadăugat din perspectiva realităţii economico-sociale, ci se raportează la gradul de îndatorare a persoanei, menţionându-se, în acest sens, Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 24/2011. Practic, legiuitorul a considerat că simplul fapt al depăşirii şocului pe curs de schimb, avut în vedere la stabilirea nivelului maxim admis pentru gradul total de îndatorare, reprezintă, per se, un caz de impreviziune, deoarece conduce la depăşirea acestui nivel maxim de îndatorare. Or, potrivit Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, nivelul maxim de îndatorare a debitorului nu are legătură cu impreviziunea. Nu se poate considera că atingerea acestei cotaţii, concretizarea acestei creşteri valutare (avute în vedere la momentul acordării creditului) pe parcursul derulării relaţiei contractuale justifică impreviziunea (mai ales când această creştere survine ca urmare a trendului ascendent normal, prin raportare la ceilalţi factori economici şi sociali). 24. Pentru a discuta despre impreviziune, fluctuaţia valutară trebuie să fie determinată de acţiunea unui eveniment extraordinar şi exterior, de o anumită consistenţă, iar nu de factorii obişnuiţi care determină un risc inerent (variaţii ale cotaţiei monedei naţionale în raport cu moneda străină), şi, implicit, să fundamenteze un risc supraadăugat neasumat de părţi. Cu toate acestea, prevederea analizată nu are în vedere tipologia celor două tipuri de risc (inerent şi supraadăugat) şi nici graniţa dintre acestea, considerând că simpla depăşire a unei creşteri valutare de 52,6% este suficientă pentru prezumarea absolută a existenţei unui risc supraadăugat neasumat de părţi. Totodată, norma criticată pierde din vedere că o parte din creşterea de peste 52,6% (care prezumă absolut riscul supraadăugat) se circumscrie riscului inerent al unui contract de credit în monedă străină şi că ponderea creşterii valorii (ce caracterizează riscul inerent) în valoarea-prag de peste 52,6% este direct proporţională cu durata dintre momentul contractării creditului şi momentul la care se depăşeşte fluctuaţia valutară ţintă. Altfel spus, cu cât trece mai mult timp de la acordarea creditului până la atingerea unei creşteri valutare de peste 52,6%, cu atât o parte mai mare din această valoare-prag a creşterii (prezumată absolut ca risc supraadăugat) se subsumează, de fapt, riscului inerent asumat de părţi. 25. Prezumţia absolută reglementată de norma criticată se axează exclusiv pe o determinare valorică (52,6%), fără a se realiza o circumstanţiere sau o delimitare a fluctuaţiei în funcţie de evenimentul extraordinar şi exterior care o generează, de durata în care se atinge o asemenea valoare, precum şi de factorii economico-sociali care o determină. Prin urmare, dacă s-ar aplica prezumţia absolută de impreviziune în cazul unui contract de credit pe termen lung (de exemplu, 30 de ani), în care valoarea-prag a creşterii valutare s-a atins după o perioadă îndelungată de la încheierea convenţiei (de exemplu, 15 ani), în contextul unei evoluţii a factorilor economici, politici şi sociali (inflaţie, creşterea salariului minim şi mediu brut pe economie etc.), s-ar încălca atât dreptul de proprietate al creditorului, reglementat expres de art. 44 din Constituţie, cât şi Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019. 26. Sunt aduse în susţinerea criticii de neconstituţionalitate date şi grafice din care rezultă că fluctuaţia ascendentă a valutelor a avut loc lent, pe parcursul unei perioade mai mari de zece ani, astfel că nu a fost rezultatul unui şoc valutar intervenit brusc. De asemenea, sub aspect valoric, creşterea nu este una consistentă, disproporţionată, fiind sustenabilă pentru o persoană obişnuită, în contextul economico-social privit în general, care a cunoscut aceeaşi evoluţie, în sensul în care odată cu devalorizarea monedei naţionale în raport cu valutele analizate (euro, dolar, franc elveţian), a avut loc şi o creştere a salariilor/veniturilor realizate de subiecţii participanţi. Cu alte cuvinte, deşi moneda străină a crescut în raport cu leul, în perioada în discuţie, această creştere a avut loc în contextul în care şi veniturile persoanelor au cunoscut o astfel de creştere, aşa încât această depreciere nu a avut un impact semnificativ, de natură să determine o rupere a echilibrului contractual. Prin urmare, se apreciază că aceste creşteri sunt circumscrise riscului inerent. 27. Textul criticat lasă sub semnul arbitrarului momentul până la care debitorul se poate prevala de prezumţia absolută de impreviziune, reprezentată de creşterea fluctuaţiei valutare cu 52,6%. S-ar putea ca în toată această perioadă debitorul să îşi execute obligaţia de bunăvoie, astfel că se pune problema unui acord tacit al debitorului de acceptare şi, totodată, de asumare a noii dimensiuni a obligaţiei de plată, survenite ca urmare a creşterii cotaţiei valutei creditului. Mai mult, deprecierea trebuie să îndeplinească condiţia gravităţii efectelor produse asupra obligaţiei de rambursare. În acest sens, dacă deprecierea cursului intervine aproape de finele perioadei de creditare, efectul produs asupra obligaţiei debitorului nu mai poate fi calificat ca fiind excesiv, mai ales dacă numărul de rate afectate este nesemnificativ în economia contractului. 28. Astfel, prevederile art. 4 alin. (1^1) lit. a) din Legea nr. 77/2016 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că se prezumă impreviziunea doar prin raportare la unul dintre elementele care influenţează onerozitatea obligaţiei debitorului (preţul de cumpărare a valutei creditului), precum şi în situaţia în care este interpretat în sensul că se prezumă impreviziunea raportat la toate fluctuaţiile cursului valutar intervenite pe întreaga durată a executării contractului, cumulate, care depăşesc cu mai mult de 52,6% cursul de la data încheierii contractului de credit, fiind încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 44 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. 29. Se mai arată că art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi alin. (1^2) din Legea nr. 77/2016 nu respectă condiţia persistenţei temporale stabilite prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, încălcând art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se menţionează că un factor esenţial în aprecierea onerozităţii excesive este punctul de confluenţă dintre intervalul temporal în care se produc efectele schimbării excepţionale a împrejurărilor şi intervalul contractual rămas până la scadenţa finală a creditului. Impreviziunea nu face diferenţa între schimbări permanente şi schimbări temporare de circumstanţe, dar presupune ca obligaţia debitorului să fie afectată excesiv în mod definitiv. Instituind doar cerinţa ca fluctuaţia să se menţină pe parcursul celor 6 luni anterioare formulării notificării de dare în plată, este imposibil a statua că aceasta este „constantă, continuă şi ireversibilă“, tocmai întrucât nu ţine cont de nivelul fluctuaţiei înregistrat pe parcursul întregii durate a creditului, cu atât mai mult cu cât aceasta poate fluctua şi în favoarea împrumutatului, iar nu doar în defavoarea sa. 30. Din perspectiva încălcării art. 1 alin. (5) privind previzibilitatea legii, se arată că art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 77/2016 este susceptibil de trei interpretări, în sensul că aprecierea cu 50% a obligaţiei de plată poate fi raportată fie la prima astfel de obligaţie lunară, fie la luna precedentă, fie la o lună intermediară. 31. Se arată că, potrivit art. 4 alin. (1^1) lit. b) şi alin. (1^2) din Legea nr. 77/2016, reprezintă impreviziune când, pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, fiind necesară menţinerea pragului valoric în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată. Or, este imposibil de stabilit că o creştere a obligaţiei de plată lunară este constantă numai pentru că această creştere s-a menţinut pe o perioadă de 6 luni anterior transmiterii notificării de dare în plată. Intervalul de timp scurt stabilit nu are nicio fundamentare şi nu permite concluzia că respectiva creştere este ireversibilă, fiind necesară trecerea unei perioade mult mai îndelungate (nu săptămâni, luni, ci ani) pentru ca o astfel de concluzie să poată fi trasă, cu atât mai mult în cazul creditelor acordate pe o perioadă lungă. Se subliniază că tratarea de o manieră identică şi instituirea unui regim general aplicabil unor debitori aflaţi în situaţii complet diferite conduc la încălcarea garanţiilor constituţionale, fiind necesară o distincţie în funcţie de durata creditului. 32. Se mai arată că textele criticate retroactivează, întrucât cazurile de impreviziune devin aplicabile inclusiv în cazul contractelor de credit încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, în condiţiile în care instituţia impreviziunii nu era reglementată expres şi, în orice caz, nu presupunea existenţa unei prezumţii absolute de impreviziune în cazuri determinate, ci, dimpotrivă, analiza de către instanţă a elementelor de fapt relevante. Mai mult, cazurile de impreviziune reglementate prin Legea nr. 52/2020 nu sunt în concordanţă cu regimul juridic al impreviziunii, astfel cum era interpretată în doctrină şi jurisprudenţă sub imperiul vechii reglementări. 33. Se susţine că sintagma „reprezintă impreviziune“ din cuprinsul art. 4 alin. (1^1) din Legea nr. 77/2016 încalcă principiul constituţional al clarităţii şi calităţii legii, precum şi normele de tehnică legislativă, deoarece nu rezultă dacă: (i) cele două cazuri enumerate la lit. a) şi b) reprezintă doar cauze posibile de impreviziune, urmând ca celelalte condiţii legale ale impreviziunii să fie examinate şi stabilite de către instanţa de judecată, de la caz la caz, având în vedere caracterul eminamente judiciar al impreviziunii, (ii) legiuitorul a avut în vedere faptul că oricare din cele două ipoteze reprezintă impreviziune, adică are în vedere atât cauza de impreviziune, cât şi onerozitatea excesivă a obligaţiei, urmând ca instanţa să analizeze dacă, în concret, de la caz la caz, se produce şi efectul vădit injust al continuării executării obligaţiei de către debitor, sau (iii) în oricare dintre cele două ipoteze sunt prezumate absolut a fi îndeplinite toate condiţiile instituţiei juridice complexe care este impreviziunea, adică este prezumat şi caracterul vădit injust al continuării executării obligaţiei de către debitor. 34. În concluzie, textele criticate reglementează drept caz de impreviziune prezumată în mod absolut două situaţii care, în realitate, nu ies din sfera riscului inerent, astfel cum aceasta a fost identificată în Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, conducând astfel la încălcarea art. 1 alin. (5), a art. 15 alin. (2), a art. 44 şi, implicit, a art. 147 alin. (4) din Constituţie, ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, stabilit prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. 35. Cu privire la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, se arată că, în cazul în care debitorul executat silit formulează o notificare de dare în plată fără a invoca, în concret, vreunul dintre cele două cazuri de impreviziune pe care legea le prezumă absolut, dispoziţia în discuţie conduce, totuşi, la naşterea prezumţiei de impreviziune în favoarea consumatorului, prezumţie pe care creditorul este ţinut să o răstoarne în cadrul procesului civil pe care îl iniţiază. Mai mult, această dispoziţie este şi redundantă prin raportare la art. 4 alin. (1^3) din Legea nr. 77/2016. Astfel, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 încalcă art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) (coroborat cu art. 24) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, subliniindu-se că nu este clară forţa juridică a prezumţiilor reglementate, că nu este clară raţiunea lor, că simpla notificare formulată de debitor nu poate atrage o prezumţie de impreviziune, că niciodată creditorul nu poate face dovada contrară în sensul inexistenţei impreviziunii şi că notificarea privind starea de impreviziune a fost reglementată în favoarea consumatorului, deşi impreviziunea în sine nu reprezintă o măsură de protecţie a acestuia. 36. Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât, pe de o parte, păstrează problemele de calitate a legii semnalate prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, iar, pe de altă parte, nu se înţelege cum se aplică şi care sunt cazurile în care aceasta devine incidentă. Cu privire la aceste ultime aspecte se face referire la faptul că textul aduce în discuţie posibilitatea dispunerii de către instanţă a echilibrării contractului şi foloseşte o noţiune pe care nu o defineşte, şi anume „imposibilitate vădită de continuare a contractului“, iar această noţiune pare că repune tocmai evaluarea situaţiei personale a debitorului, evaluare care a fost înlăturată prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 37. Se mai arată că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 încalcă dreptul la un proces echitabil, cu referire la principiul contradictorialităţii şi al egalităţii armelor, precum şi la dreptul de dispoziţie al părţilor. Astfel, formularea unei contestaţii la notificare de către creditor pune instanţele judecătoreşti în situaţia de a echilibra contractul, pretenţie pe care contestatorul nu a formulat-o. Se ajunge la situaţia în care debitorii, deşi nu formulează o cerere prin care învestesc instanţa, vor dobândi calitatea de reclamanţi, ca parte în procesul civil, ca urmare a obligaţiei stabilite de lege în sarcina instanţei judecătoreşti, respectiv echilibrarea contractului. Mai mult, creditorul nu are nici măcar posibilitatea să solicite, în cadrul procedurii prevăzute de lege, echilibrarea contractului. Cu privire la încălcarea principiului egalităţii armelor, se deduce că aceasta ar rezulta din faptul că creditorului îi sunt impuse diverse obligaţii procedurale pentru sesizarea instanţei judecătoreşti, specifice reclamantului, pe când debitorul nu are nicio obligaţie în acest sens, acesta beneficiind de statutul de pârât. Se arată că debitorul care iniţial are doar calitatea de pârât ca efect al introducerii contestaţiei va dobândi „undeva pe parcurs“ şi calitatea de reclamant prin admiterea unor pretenţii care nu sunt echivoc exprimate într-un act de sesizare a instanţei. Se consideră că nimic nu împiedică debitorii să sesizeze în mod egal instanţa, aceştia având la îndemână mijloace specifice prin care pot ca, în cadrul acţiunii deja iniţiate de către creditor sau pe cale separată, să invoce propriile pretenţii şi să formuleze propriile cereri, solicitând cu prioritate echilibrarea contractului, respectându-se în acest fel şi dreptul la apărare al părţii adverse. 38. Se subliniază că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât soluţia legislativă cuprinsă în acesta a fost constatată ca neconstituţională în cadrul controlului a priori de constituţionalitate prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, însă a fost reluată în corpul legii, în urma reexaminării acesteia. Se menţionează că lipsa de claritate a reglementării în ceea ce presupune „imposibilitatea vădită a continuării contractului“ se menţine şi în forma actuală a textului. 39. Se susţine că instanţele naţionale s-au pronunţat deseori cu privire la imposibilitatea calificării fluctuaţiilor valutare drept caz de impreviziune, iar aceste constatări se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel cum este prevăzută de art. 430-432 din Codul de procedură civilă. În acest context, este evidentă contradicţia intervenită între autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive (prin care a fost analizată impreviziunea din perspectiva fluctuaţiei valutare) şi consacrarea fluctuaţiei valutare la nivel de prezumţie absolută de impreviziune. Se susţine că este încălcată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri prin care s-a soluţionat fondul unei contestaţii formulate împotriva unei notificări de dare în plată, în care se invocă, în justificarea intervenirii impreviziunii, fluctuaţiile cursului valutar ale monedei creditului. De asemenea, implicaţiile prezumţiilor absolute de impreviziune stabilite de Legea nr. 52/2020 trebuie analizate inclusiv din perspectiva securităţii circuitului civil şi a instituţiei autorităţii de lucru judecat. În concret, există posibilitatea ca un debitor care, anterior Legii nr. 52/2020, a formulat o notificare de dare în plată (invocând fluctuaţiile valutare drept motiv de impreviziune) pe care instanţa a anulat-o printr-o hotărâre definitivă, reţinând că variaţia monedei străine nu reprezintă un caz de impreviziune, să adreseze creditorului o nouă notificare de dare în plată, în care să invoce acelaşi motiv de impreviziune - fluctuaţia valutară, doar că, de această dată, acest argument s-ar bucura de statutul de prezumţie absolută, deşi, în esenţă, ar fi neschimbate împrejurările de fapt existente la momentul pronunţării hotărârii definitive (anterior intrării în vigoare a Legii nr. 52/2020). Practic, se ajunge la situaţia în care acelaşi fapt juridic - variaţia valutei creditului - primeşte două calificări profund contradictorii prin două căi diferite - cea judiciară (atribuită de instanţă) şi cea legală (prezumată absolut prin lege). 40. Cu privire la prevederile art. 8 din Legea nr. 77/2016, se arată că nu schimbă, pe fond, nimic din conţinutul normativ declarat deja neconstituţional prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, prin raportare la prevederile art. 44, respectiv art. 147 alin. (4) din Constituţie, ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. Se arată că executarea silită a imobilului ipotecat poate constitui cel mult efectul intervenirii unei situaţii de impreviziune, iar nu impreviziunea în sine. Or, textul criticat eludează considerentele Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019 şi instituie din nou, în totală contradicţie cu raţionamentul Curţii, o prezumţie de impreviziune fundamentată pe executarea silită a imobilului ipotecat. Art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, întrucât intervine, pe de o parte, asupra litigiilor în cazul cărora instanţa a pronunţat o hotărâre definitivă şi/sau irevocabilă şi, pe de altă parte, asupra executărilor silite în cadrul cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti în soluţionarea unor contestaţii la executare. Or, legiuitorul nu poate interveni asupra raporturilor juridice consfinţite pe calea hotărârilor judecătoreşti, acestea bucurându-se de autoritate de lucru judecat. Se subliniază că art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 încalcă dreptul de proprietate al creditorului, întrucât anularea debitelor deja scadente ar echivala cu o expropriere fără niciun fel de despăgubire. Or, aceste debite intră în sfera drepturilor câştigate. 41. Se mai subliniază faptul că dispoziţiile art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 sunt neclare prin raportare la trimiterea pe care o fac la art. 4 alin. (1^3) din Legea nr. 77/2016, întrucât nu se înţelege dacă aceasta s-a realizat: (i) pentru a sublinia caracterul de prezumţie absolută pe care îl instituie art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, în ipoteza executării silite a imobilului ipotecat; (ii) sau pentru a arăta că şi în această ipoteză, pe lângă condiţia specială a executării silite a imobilului ipotecat, trebuie să fie îndeplinit şi unul dintre cazurile de impreviziune prezumată absolut de la art. 4 alin. (1^1) la care face trimitere art. 4 alin. (1^3) din Legea nr. 77/2016, respectiv să fie incidentă fluctuaţia cursului valutar cu peste 52,6% faţă de cursul de la data încheierii contractului sau obligaţia de plată lunară a creditului să fi înregistrat o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, iar oricare dintre cele două ipoteze să se fi menţinut pe o durată de cel puţin 6 luni anterior înregistrării notificării de dare în plată. Dacă trimiterea pe care o face la dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) din Legea nr. 77/2016 are rolul de a sublinia caracterul de prezumţie absolută pe care îl instituie art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, în ipoteza executării silite a imobilului ipotecat, atunci textul este neconstituţional, întrucât impreviziunea este exclusă, nefiind vorba de un eveniment imprevizibil pentru debitor. Dimpotrivă, atunci când a constituit garanţia asupra imobilului creditorul şi-a asumat riscul executării silite în caz de neplată, iar atunci când debitorul şi-a asumat riscul evenimentului aşa-zis imprevizibil, impreviziunea nu îşi mai găseşte aplicare. Executarea silită care are loc împotriva debitorului se prezumă a fi consecinţa propriei atitudini culpabile, în materia de răspundere contractuală operând prezumţia de culpă prin simplul fapt al neexecutării obligaţiilor asumate. 42. De altfel, vânzarea (fie şi silită) a unui bun adus în garanţie nu constituie impreviziune întrucât nu relevă niciun fel de dezechilibru între contraprestaţiile părţilor. Prin vânzarea bunului adus în garanţie, obligaţiile debitorului nu cresc, ci scad cu valoarea bunului vândut. Faptul că după vânzare datoria debitorului nu este stinsă integral nu este expresia unui dezechilibru apărut între prestaţiile părţilor, ci poate fi rezultatul unei eventuale devalorizări a bunului adus în garanţie, care este străină raportului juridic născut în baza contractului şi obligaţiei asumate de debitor. Această devalorizare a bunului este asumată de către debitor, ea fiind rezultatul fluctuaţiei fireşti, specifice pieţei imobiliare şi financiare. În plus, o astfel de reglementare permite şi încurajează nu doar neexecutarea culpabilă, ci chiar neexecutarea intenţionată, câtă vreme debitorul de rea-credinţă, cunoscând efectul ştergerii datoriei ca urmare a executării silite a imobilului, poate chiar să aleagă neexecutarea obligaţiilor asumate, obţinând ştergerea datoriei rămase de executat, prin ipoteză mai substanţială faţă de suma obţinută prin vânzarea imobilului. 43. Prin urmare, în această interpretare, art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie privind securitatea juridică, precum şi ale art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, astfel cum a fost stabilită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi reiterată prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019. Şi cea de-a doua interpretare a art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 încalcă textele constituţionale antereferite prin raportare la motivele de neconstituţionalitate invocate în legătură cu prevederile art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi b) şi alin. (1^3) ale Legii nr. 77/2016. 44. Se susţine că art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (5), art. 10 alin. (1) şi art. 11 din Legea nr. 77/2016 retroactivează, întrucât permit stingerea tuturor datoriilor, atât a celor deja născute, cât şi a celor viitoare. Se evidenţiază faptul că atât creanţele băncilor, cât şi ale cesionarilor reprezintă un bun, un drept câştigat sub imperiul vechii legi. 45. Se mai invocă faptul că Legea nr. 52/2020 aduce o gravă atingere dreptului la libertate economică şi libertăţii comerţului, întrucât intervine în raporturile juridice încheiate între profesionist şi consumatori, afectând în mod direct contraprestaţia la care creditorul este îndreptăţit prin încheierea contractelor de credit. Modificarea condiţiilor economice pe parcursul executării unui contract de credit, condiţii care nu sunt sub influenţa creditorului, nu justifică modificarea obligaţiei esenţiale a debitorului, prin lipsirea creditorului de posibilitatea recuperării creanţei în integralitatea sa. Legea nr. 52/2020 modifică raporturi juridice contractuale intervenind exclusiv în favoarea uneia dintre părţile contractului, prin prejudicierea patrimoniului celeilalte părţi contractante, instituind o discriminare inacceptabilă între subiecţii de drept privat. Totodată, Legea nr. 52/2020 intervine asupra liberei iniţiative a părţilor, modificând preţul şi obligaţiile acestora dintr-un act juridic care are la bază manifestarea lor de voinţă, încălcând principiul libertăţii comerţului. Prin urmare, a interveni şi a institui o lege care să modifice în totalitate produsele comercianţilor şi preţul contractului, după negocierea lui de către părţi, nu poate echivala cu respectarea principiului economiei libere de piaţă. Se mai susţine că legea criticată încalcă principiul securităţii juridice, întrucât prevede posibilitatea retroactivării sale, intervine peste principiul pacta sunt servanda, dispunând peste voinţa părţilor la mult timp după realizarea raportului juridic dintre acestea, şi creează un dezechilibru în interpretarea unitară a legii, fiind astfel inaccesibilă. Prin urmare, Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât nu respectă Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 şi Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. 46. Judecătoria Constanţa - Secţia civilă apreciază că articolul unic pct. 2, 3 şi 8 din Legea nr. 52/2020 este contrar principiului securităţii juridice şi art. 15 alin. (2) din Constituţie. Critica referitoare la lipsa avizului Băncii Naţionale a României nu este întemeiată. 47. Judecătoria Brăila - Secţia civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 48. Judecătoria Oradea - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât prevederile criticate nu ţin seama de Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019. 49. Judecătoria Galaţi - Secţia civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 50. Judecătoria Iaşi - Secţia civilă arată că excepţia este întemeiată, întrucât se încalcă Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019. 51. Judecătoria Focşani - Secţia civilă arată că excepţia este neîntemeiată. 52. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă arată că excepţia este întemeiată, nefiind respectate, pe de o parte, standardele de claritate a legii şi, pe de altă parte, Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019. 53. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 54. Guvernul, în Dosarul Curţii nr. 2.191D/2020, arată, pe de o parte, că excepţia este neîntemeiată, prin prisma încălcării dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4), art. 15 alin. (2), art. 21 alin. (2), art. 44, art. 53, art. 126 alin. (1), art. 135 şi ale art. 148. Pe de altă parte, excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, prin prisma încălcării art. 1 alin. (5) şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie, conducând la neconstituţionalitatea legii, în ansamblul său, pentru lipsa avizului Băncii Naţionale a României, respectiv la neconstituţionalitatea soluţiilor normative cuprinse la articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 77/2016] şi la pct. 8 [cu referire la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016] din Legea nr. 52/2020. 55. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 56. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 57. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl constituie dispoziţiile articolului unic pct. 1-8 din Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020, precum şi Legea nr. 52/2020, în ansamblul său. Având în vedere art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit căruia „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“, motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi data încheierii contractelor de credit, respectiv anii 2007 şi 2008, obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia, art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, precum şi Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. Textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins: - Art. 1 alin. (1): „Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.“; – Art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4): "(1^1) Reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit; b) pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.(1^2) În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menţinerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (1^1) lit. a) şi b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.(1^3) Prezumţiile prevăzute la alin. (1^1) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestaţie, conform art. 7, are obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d). (...)(3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5).(4) Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale." – Art. 8 alin. (5): „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător.“; – Art. 10 alin. (1): „La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.“; – Art. 11 teza întâi: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit (...) prezenta lege se aplică (...) contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare (...)“. 58. Autoarele excepţiei consideră că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3)-(5) privind principiile statului de drept, separaţiei puterilor în stat, legalităţii, calităţii legii şi securităţii juridice, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind proprietatea privată şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Se mai invocă şi art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 59. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în prezenta cauză, criticile de neconstituţionalitate sunt identice cu cele care au fost formulate şi în cauza soluţionată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 431 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 27 octombrie 2021. De asemenea, prin Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016, criticate şi în cauza de faţă, sunt neconstituţionale. 60. Art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 au fost constatate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, motivat de faptul că nu respectă deciziile anterioare ale Curţii Constituţionale (Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, şi Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020), fiind astfel contrare art. 147 alin. (4) din Constituţie prin raportare la art. 1 alin. (5) şi art. 44 din Legea fundamentală. 61. Curtea a reţinut că prezumţia legală absolută instituită vizează debitorul împotriva căruia s-a derulat şi s-a finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă şi împotriva căruia se continuă executarea, având ca debit un rest neacoperit ca urmare a vânzării realizate. O asemenea măsură reprezintă o ingerinţă a statului în dreptul de proprietate privată al creditorului, iar limitarea creanţei antereferite numai la valoarea bunului ipotecat, pe motiv că acesta a fost executat silit, aspect căruia i se dă eficienţa unei situaţii de impreviziune, fără ca aceasta să fie una reală şi efectivă, nu relevă existenţa unui scop legitim al ingerinţei, constituindu-se mai degrabă într-o măsură socială sau care valorifică o condiţie potestativă simplă din partea debitorului, cu consecinţa privării de proprietate a creditorului asupra unei părţi din creanţa sa. Prin urmare, aceasta, în realitate, reprezintă o cauză de limitare a răspunderii contractuale a debitorului ce împiedică executarea contractului de credit, în funcţie de voinţa debitorului. Practic, o circumstanţă personală, fără legătură cu clauzele contractului, este convertită într-un caz de impreviziune. 62. Curtea a mai reţinut că art. 8 teza a doua din Legea nr. 77/2016 cuprinde un element de procedură şi unul de drept substanţial. Cel de procedură priveşte faptul că debitorul care apelează la procedura reglementată de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu o poate face direct, ci prin depunerea unei notificări conform art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege. Această reglementare procedurală reprezintă o transpunere în plan normativ a paragrafului 44 din Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017. În schimb, reglementarea de drept substanţial, şi anume prezumarea absolută a impreviziunii în ipoteza în care debitorul a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat, conservă elementele de neconstituţionalitate reţinute în Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, afectând art. 8 teza a doua din Legea nr. 77/2016 în ansamblul său. Potrivit Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019, reţinerea impreviziunii pentru un creditor aflat în situaţia descrisă parcurge etapa notificării, a contestaţiei la notificare, a încheierii actului de dare în plată şi, în caz de neconformare a creditorului, etapa de stingere a datoriei izvorâte din contractul de credit. Prin urmare, pentru etapa notificării ipotezele de impreviziune sunt reglementate de art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din Legea nr. 77/2016, acestora neputându-le fi alăturată o nouă ipoteză care vizează o eventuală consecinţă a impreviziunii (faptul că bunul imobil ipotecat a fost executat şi că executarea continuă pentru că datoria iniţială/accesoriile acesteia nu au fost acoperite). Aşadar, chiar dacă bunul imobil ipotecat a fost vândut la licitaţie publică, iar executarea silită continuă, debitorul trebuie să se încadreze în ipotezele de impreviziune prevăzute de art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din Legea nr. 77/2016 pentru a putea solicita stingerea datoriei. În condiţiile constatării neconstituţionalităţii tezei a doua, Curtea a constatat şi neconstituţionalitatea tezei a treia pentru că aceasta devine restrictivă şi poate relativiza întreaga procedură prin introducerea unui dubiu, respectiv acela că numai art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător, nu şi celelalte dispoziţii cuprinse în art. 4. Rezultă că, în ipoteza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, pentru a se reţine incidenţa impreviziunii, devin incidente art. 4 alin. (1) lit. e) şi alin. (1^1)-(1^3) din aceeaşi lege. 63. Prin urmare, raportat la cauza de faţă, având în vedere soluţia de neconstituţionalitate, precum şi data sesizării Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă. 64. În Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, precitată, paragrafele 50 şi 51, Curtea a respins critica referitoare la lipsa avizului Băncii Naţionale a României în procesul de elaborare a Legii nr. 52/2020, arătând, pe de o parte, că Banca Naţională a României nu este o instituţie fundamentală în sensul de a fi reglementată prin Constituţie, pentru ca solicitarea avizului să reprezinte un standard de constituţionalitate, iar, pe de altă parte, că în discuţie este o chestiune de drept civil, respectiv reglementarea ipotezelor de impreviziune care pot duce la încetarea contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, astfel că nu intră în atribuţiile Băncii Naţionale a României avizarea cazurilor de impreviziune, operaţiune esenţialmente de drept civil. În plus, a reţinut Curtea, nici la adoptarea Legii nr. 77/2016, aşadar, a legii de bază, nu a fost solicitat un astfel de aviz. 65. Cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. a) din Legea nr. 77/2016, Curtea, reţinând constituţionalitatea acestuia, a statuat că o creştere a cursului valutar de peste 50% reprezintă o abatere de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare. Este adevărat că, spre deosebire de contractele de credit încheiate pe perioade mai scurte de timp, în privinţa celor încheiate pe perioade mai lungi de timp o asemenea fluctuaţie se poate ivi după trecerea unui anumit interval temporal şi poate să fie percepută ca fiind un risc inerent contractului. Totuşi, o asemenea situaţie nu poate pune în discuţie constituţionalitatea legii, ci mai degrabă are rolul de a determina părţile contractului să identifice soluţii adaptate care să o prevină (încheierea contractelor de credit în monedă naţională/clauze de conversie a monedei creditului în monedă naţională/clauze de adaptare a contractului care să prevină invocarea impreviziunii/încheierea unor contracte de tranzacţie/ novaţii). Trebuie subliniat faptul că încheierea contractelor în monedă străină implică un risc valutar, risc care nu se poate transforma de plano într-o cauză de încetare a utilităţii sociale a contractului de credit. Prin urmare, riscul valutar nu are valenţe subiective, ci obiective, astfel că impreviziunea întemeiată pe acesta nu ţine seama de tipul sau durata contractului de credit sau de percepţia ulterioară sau în timp a debitorului/creditorului. Ceea ce contează este ca legea să prezume că un risc valutar de o anumită consistenţă nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora. Faptul că legiuitorul nu a reglementat în mod distinct diferenţele de risc valutar care se constituie în cazuri de impreviziune în funcţie de durata contractului de credit nu demonstrează decât că toate situaţiile trebuie tratate cu aceeaşi unitate de măsură, evitându-se, astfel, eventuale situaţii de inegalitate între debitori/creditori, după caz. Mai mult, pentru a preveni astfel de situaţii, creditorii (profesionişti) trebuie să fie diligenţi şi să stabilească în contractele de credit clauze care să evite intervenirea unui astfel de caz de impreviziune (a se vedea în acest sens paragraful 56 al Deciziei nr. 431 din 17 iunie 2021). 66. De asemenea, Curtea a observat, în paragraful 62 al Deciziei nr. 431 din 17 iunie 2021, că autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti se raportează la norma aflată în vigoare, pe baza căreia a fost pronunţată, şi nu împiedică modificarea acesteia. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat că în sistemul constituţional românesc hotărârea judecătorească pronunţată de instanţele judecătoreşti ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului. Prin urmare, Curtea a reţinut că noua reglementare nu încalcă exigenţele de calitate a legii, din moment ce este comprehensibil faptul că se aplică şi acelor contracte de credit în raport cu care, anterior intrării în vigoare a noii legi, instanţele judecătoreşti au considerat ca nefiind neîntrunite condiţiile impreviziunii sub imperiul vechii reglementări. 67. Mai departe, în paragraful 64 al deciziei menţionate mai sus, Curtea a statuat, cu referire la cea de-a doua prezumţie reglementată de prevederile criticate, că nu este rolul său să stabilească dacă fluctuaţia valorii obligaţiei lunare de plată determinată de creşterea dobânzii trebuia să fie de 50%-100%, ci doar să se asigure că este o fluctuaţie raţională luată în calcul şi care previne arbitrarul. Or, cele de mai sus indică o abatere de la riscul inerent contractului de credit. 68. Prin urmare, a conchis Curtea, art. 4 alin. (1^1) lit. b), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 69. În continuare, Curtea a observat că, referitor la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, criticile de neconstituţionalitate formulate vizează mai degrabă reglementările referitoare la instituirea celor două prezumţii de impreviziune. Curtea a mai observat că, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, nu a examinat un asemenea aspect - persoana în favoarea căreia sunt reglementate cazurile de impreviziune, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie (a se vedea paragraful 65 al Deciziei nr. 431 din 17 iunie 2021). 70. Cu referire la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, Curtea a conchis, după o amplă argumentaţie care se regăseşte în paragrafele 66-79 ale Deciziei nr. 431 din 17 iunie 2021, că nu se încalcă cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât legiuitorul stabileşte în mod clar că soluţia adaptării contractului este prioritară încetării acestuia prin darea în plată a imobilului ipotecat, iar pentru a dispune una dintre cele două soluţii, oferă instanţei judecătoreşti un criteriu raţional, şi anume aprecierea posibilităţii continuării executării contractului de credit prin raportare strict la prestaţiile la care părţile s-au obligat. Totodată, textul criticat nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie pentru că atât debitorul, cât şi creditorul, în faze procesuale distincte, pot formula cereri de adaptare a contractului (a se vedea Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragraful 80). 71. În sfârşit, cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 1 alin. (1), art. 10 alin. (1) şi art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016, în raport cu art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea a reamintit că, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 115, a statuat că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Faptul că legea stabileşte criteriile în funcţie de care intervine impreviziunea nu înseamnă că prevederile sale sunt retroactive; de altfel, judecătorul cauzei însuşi avea competenţa de a stabili criteriile în funcţie de care apreciază impreviziunea în perioada 2016-2019. Înlocuirea unor criterii judiciare variabile şi subiective în sine cu criterii legale fixe şi obiective nu echivalează cu încălcarea principiului neretroactivităţii. Impreviziunea a fost şi este reglementată de Codul civil (atât de cel din 1864, cât şi de cel din 2009), cu consecinţa fie a adaptării, fie a încetării contractului, prin urmare, modul de evaluare a sa (legală/judiciară) nu denotă o aplicare retroactivă a instituţiei în sine. De altfel, nici consecinţele intervenirii sale nu sunt novatoare faţă de regulile generale existente în materie (adaptarea/încetarea contractului). 72. Având în vedere că, în esenţă, criticile formulate de autoarele prezentei excepţii sunt similare cu cele formulate în cauze soluţionate anterior de către Curtea Constituţională, precum şi faptul că nu pot fi identificate motive de reconsiderare atât a soluţiilor, cât şi a motivării care le susţin, Curtea Constituţională le va menţine şi în prezenta cauză. 73. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Eurobank - S.A. din Atena în Dosarul nr. 11.902/212/2020/a1 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă, Societatea Banca Românească - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.591/196/2020 al Judecătoriei Brăila - Secţia civilă, Societatea Credit Europe Bank NV din Amsterdam în Dosarul nr. 7.806/271/2020 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă, de Societatea Banca Românească - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 13.570/233/2020 al Judecătoriei Galaţi - Secţia civilă, de Societatea Banca Românească - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 14.982/233/2020 al Judecătoriei Galaţi - Secţia civilă, de Societatea BRD - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 16.314/245/2020 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă, de Societatea Credit Europe Bank NV în Dosarul nr. 11.067/231/2020 al Judecătoriei Focşani - Secţia civilă, precum şi de Societatea Banca Românească - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 23.972/300/2020 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (1), ale art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) tezele a doua şi a treia din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă, Judecătoriei Brăila - Secţia civilă, Judecătoriei Oradea - Secţia civilă, Judecătoriei Galaţi - Secţia civilă, Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă, Judecătoriei Focşani - Secţia civilă şi Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 aprilie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cosmin-Marian Văduva -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
