Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (1) şi ale art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Andreas-Alexandru Olariu în Dosarul nr. 273/309/2018 al Judecătoriei Şimleu Silvaniei - Secţia mixtă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 291D/2018. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, reţine că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la normele procesual penale criticate, ci relevă aspecte referitoare la modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi în cursul procesului penal. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 13 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 273/309/2018, Judecătoria Şimleu Silvaniei - Secţia mixtă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (1) şi ale art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Andreas-Alexandru Olariu în soluţionarea cererii de constatare a încetării de drept a măsurii arestului preventiv, formulată în temeiul art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, respinsă prin Încheierea nr. 3 din 12 februarie 2018. În cauză, se susţine că faţă de autorul excepţiei a fost dispusă, în temeiul art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală, o măsură privativă de libertate pe o durată de 37 de zile, compusă din 7 zile executate în arest la domiciliu, din cele 30 de zile dispuse iniţial, plus 30 de zile de arest preventiv. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 222 alin. (1) şi ale art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permit luarea în considerare a duratei privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu pentru calculul duratei de 30 de zile privind luarea măsurii arestării preventive (sau invers) în cursul urmăririi penale, sunt neconstituţionale în raport cu art. 23 alin. (2) din Constituţie. Susţine că singura concluzie logică este că durata celor 30 de zile pentru care poate fi luată măsura arestării preventive coincide cu aceeaşi durată de 30 de zile ce poate fi luată în cazul arestului la domiciliu, neputându-se depăşi acest termen de 30 de zile în nicio împrejurare, nepermiţându-se cumulul aritmetic al celor două măsuri identice ca natură şi efect restrictiv. Invocă, în acest sens, considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 740 din 3 noiembrie 2015, potrivit cărora, „din perspectiva naturii/substanţei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv“. 6. Judecătoria Şimleu Silvaniei - Secţia mixtă apreciază că prevederile criticate nu încalcă Legea fundamentală. Reţine, în acest sens, că inclusiv instanţa de contencios constituţional, în jurisprudenţa citată de autor, şi instanţa de la Strasbourg au evidenţiat caracterul diferit, atât prin prisma conţinutului, cât şi a intensităţii şi efectelor celor două măsuri. Pe de altă parte, arată că norma de drept constituţional cuprinsă în art. 23 alin. (5) face referire la arestarea preventivă, prin prisma duratei maxime a acesteia, iar nu la altă măsură preventivă mai uşoară. Reţine că în cazul arestării preventive operează o privare totală de libertate, iar în cazul arestului la domiciliu, doar o restrângere a dreptului la liberă circulaţie consacrat în art. 25 alin. (1) din Constituţie. Faptul că legiuitorul, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, a modificat textul declarat neconstituţional în sensul scăderii din durata maximă a arestării preventive ce se poate lua în cursul urmăririi penale a duratei măsurii arestului la domiciliu, nu constituie temei pentru a constata caracterul neconstituţional al interpretării prevederilor contestate în alt sens, contrar celui al deducerii din durata arestării preventive a duratei măsurii arestului la domiciliu şi invers. Subliniază că paragrafele 20 şi 28 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 740 din 3 noiembrie 2015, invocate de autor, au în vedere o altă stare de fapt şi o situaţie premisă distinctă de cea prezentată în cauză. În decizia precitată s-a cenzurat de către instanţa de control constituţional excluderea din durata maximă a arestării preventive luate în cursul urmăririi penale a duratei măsurii arestului la domiciliu prin prisma similarităţii celor două măsuri preventive raportat la gradul de restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie şi a duratei măsurilor, prin comparaţie cu măsura controlului judiciar. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 222 alin. (1) şi ale art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: - Art. 222 alin. (1): „În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile.“; – Art. 226 alin. (2): „Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile. Durata reţinerii nu se deduce din durata arestării preventive.“ 11. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 20 alin. (1) şi (2) privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) teza întâi, potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil, şi ale art. 23 alin. (5), potrivit cărora în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile, cât şi a dispoziţiilor art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că arestul la domiciliu a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reţinere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestarea preventivă. Reglementarea acestei măsuri preventive se regăseşte la art. 218-222 din secţiunea a 5-a a cap. I din titlul V al părţii generale a Codului de procedură penală. Potrivit art. 218 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 din acelaşi act normativ, articol ce reglementează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, şi dacă luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile măsurilor preventive, prevăzute la art. 202 alin. (1), respectiv asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată şi prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni. Conform art. 222 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile şi poate fi prelungit, potrivit art. 222 alin. (2), fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile şi putând fi dispusă numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi. Potrivit art. 222 alin. (9) din Codul de procedură penală, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. 13. Termenele anterior reţinute sunt reglementate, în mod similar, în cuprinsul secţiunii a 6-a a capitolului I - Măsurile preventive al titlului V - Măsuri preventive şi alte măsuri procesuale din partea generală a Codului de procedură penală, secţiune ce reglementează, printre altele, condiţiile şi cazurile în care poate fi luată măsura arestării preventive (art. 223 din Codul de procedură penală) şi durata acestei măsuri [art. 226 alin. (2) şi art. 236 din Codul de procedură penală]. Potrivit art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală, arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale, pentru cel mult 30 de zile, iar, conform art. 236 alin. (2) din Codul de procedură penală, prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile, aceasta poate fi prelungită de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile. 14. În ceea ce priveşte similitudinea celor două măsuri preventive menţionate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, a stabilit că măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens sunt: Hotărârea din 2 august 2001, pronunţată în Cauza Mancini împotriva Italiei, paragraful 17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 63, Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunţată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei, paragraful 64; Hotărârea din 30 martie 2006, pronunţată în Cauza Pekov împotriva Bulgariei, paragraful 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Ermakov împotriva Rusiei, paragraful 238. Totodată, prin Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunţată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei, paragrafele 93 şi 95, instanţa de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane. De asemenea, prin Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei, paragraful 64, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a contestat argumentul Guvernului conform căruia, pe durata arestului la domiciliu al reclamantului şi a spitalizării sale, condiţiile create erau mai bune decât cele din închisoare. Totuşi, instanţa europeană a reamintit că art. 5 din Convenţie nu reglementează condiţiile privării de libertate. De fapt, noţiunile de „grad“ şi „intensitate“, ce figurează în jurisprudenţa organelor Convenţiei ca fiind criterii de aplicabilitate pentru art. 5 din Convenţie, vizează exclusiv nivelul restricţiilor legate de libertatea de deplasare, şi nu diferenţa de confort sau regim intern în diferitele locaţii privative de libertate. 15. Prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, Curtea a reţinut că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal, ele vizează starea de libertate a suspectului sau a inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare. De asemenea, prin Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, paragraful 20, Curtea a reţinut că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanţei, efectelor, manierei de executare şi a intensităţii, a condiţiilor şi a cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferenţă majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei. Totodată, la paragraful 22 al deciziei precitate s-a statuat că arestul la domiciliu reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 221 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală], viaţa intimă, familială şi privată [art. 221 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură penală], dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii [art. 221 alin. (6) din Codul de procedură penală], reglementate în art. 25, 26, 32 şi, respectiv, art. 41 din Constituţie. 16. De asemenea, prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, Curtea a reiterat faptul că măsura arestului la domiciliu este similară cu măsura arestării preventive, atât sub aspectul includerii lor în categoria măsurilor preventive, cât şi sub aspectul naturii lor privative de libertate, al identităţii cauzelor şi condiţiilor în care cele două măsuri pot fi dispuse şi al modului similar de dispunere şi prelungire a lor. Curtea a reamintit, de asemenea, lipsa importanţei locului şi a condiţiilor în care cele două măsuri preventive sunt executate, din perspectiva posibilităţii asimilării acestora. Prin aceeaşi decizie anterior citată, Curtea a constatat că prevederile art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală, care nu permit luarea în considerare a duratei privării de libertate dispuse prin măsura arestului la domiciliu pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale, sunt neconstituţionale. În motivarea soluţiei sale, Curtea a observat că art. 23 alin. (5) din Constituţie face referire doar la durata maximă a arestării preventive, fapt pe deplin justificat din perspectivă cronologică, având în vedere că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată, prin dispoziţiile Legii nr. 135/2010, ulterior revizuirii Constituţiei şi că la data revizuirii Legii fundamentale singura măsură preventivă privativă de libertate, în afara reţinerii, era arestarea preventivă; însă a reţinut că norma constituţională analizată trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre arestul la domiciliu. Curtea a subliniat că această concluzie se impune, având în vedere similitudinea celor două măsuri din perspectiva naturii şi a substanţei acestora, aspect stabilit atât de instanţa de control constituţional, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa invocată. Aşadar, Curtea a constatat că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate - cu excepţia reţinerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin. (3) al aceluiaşi art. 23 - la 180 de zile. Curtea a conchis că a permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depăşească limita maximă de 180 de zile înseamnă a se înfrânge exigenţele normei constituţionale prevăzute la art. 23 alin. (5). 17. În aceste condiţii, Curtea constată că susţinerile autorului excepţiei sunt neîntemeiate, art. 222 alin. (10) din Codul de procedură penală - astfel cum a fost modificat prin art. I din Legea nr. 116/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 2 iunie 2016, ca urmare a publicării Deciziei Curţii nr. 740 din 3 noiembrie 2015, precitată, în Monitorul Oficial al României, Partea I - prevăzând că „Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.“. Cu alte cuvinte, Curtea reţine că cele şapte zile executate în arest la domiciliu de către autorul excepţiei vor fi luate în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a acestuia în cursul urmăririi penale, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (5), astfel cum au fost interpretate de instanţa de control constituţional prin Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, precitată. 18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andreas-Alexandru Olariu în Dosarul nr. 273/309/2018 al Judecătoriei Şimleu Silvaniei - Secţia mixtă şi constată că dispoziţiile art. 222 alin. (1) şi ale art. 226 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Şimleu Silvaniei - Secţia mixtă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 2 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
