Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 255, ale art. 258 şi ale art. 898 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Diana-Izabela Ilie, Mădălina-Gabriela Ilie, Victor-Radu-Şerban Ilie şi Năstase-Toma-Iustin Ilie, prin reprezentant legal Ilie Daniel, în Dosarul nr. 7.400/4/2017 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, respectiv de Dumitru Emil Brânză, Ana Brânză, Diana Adina Ispas şi Alina Ispas în Dosarul nr. 204/191/2018 al Judecătoriei Blaj, care formează obiectul dosarelor nr. 494D/2018, respectiv nr. 632D/2018 ale Curţii Constituţionale. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 18 martie 2021, în prezenţa domnului Daniel Ilie, în calitate de reprezentant legal al părţilor Diana-Izabela Ilie, Mădălina-Gabriela Ilie, Victor-Radu-Şerban Ilie şi Năstase-Toma-Iustin Ilie, şi a doamnei Ileana Ilie, precum şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea a conexat dosarele şi, în temeiul dispoziţiilor art. 222 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 25 martie 2021, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 27 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 7.400/4/2017, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255,258 şi 898 din Codul de procedură civilă, excepţie invocată de Diana-Izabela Ilie, Mădălina-Gabriela Ilie, Victor-Radu-Şerban Ilie şi Năstase-Toma-Iustin Ilie, prin reprezentant legal Ilie Daniel, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare. 4. Prin Sentinţa civilă nr. 244 din 19 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 204/191/2018, Judecătoria Blaj a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 898 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie invocată de Dumitru Emil Brânză, Ana Brânză, Diana Adina Ispas şi Alina Ispas într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia arată că art. 255 şi 258 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, întrucât, în mod arbitrar, instanţa poate respinge o probă utilă şi pertinentă pentru soluţionarea cauzei, deşi partea se supune riscului de a fi amendată, în măsura în care după administrarea probei se constată că ar fi solicitat cu rea-credinţă acea probă. În cazul în care instanţa îi respinge probele solicitate, consideră că este lipsit de apărare. De asemenea, se arată că art. 898 alin. (1) din Codul de procedură civilă este neconstituţional, pentru că nu permite unei persoane care nu a stat vreodată în judecată să se apere. 6. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Faptul că, potrivit prevederilor art. 255 coroborate cu cele ale art. 258 din Codul de procedură civilă, probele în procesul civil se pot încuviinţa numai dacă sunt admisibile şi duc la soluţionarea cauzei nu echivalează cu încălcarea dreptului de acces la justiţie al părţilor, aceste norme fiind instituite tocmai în vederea soluţionării cauzei într-un termen optim şi previzibil. O interpretare contrară ar determina situaţia în care instanţa ar fi obligată să încuviinţeze şi să administreze toate probele solicitate de către părţi, chiar dacă acestea nu conduc la soluţionarea cauzei. Astfel, dispoziţiile art. 255 şi 258 din Codul de procedură civilă criticate permit instanţei ca, în raport cu cauza concretă dedusă judecăţii, să stabilească ce probe sunt utile pentru soluţionarea acesteia, iar respingerea unei probe ca inutilă soluţionării cauzei nu echivalează cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate. 7. În ceea ce priveşte prevederile art. 898 din Codul de procedură civilă, instanţa apreciază că faptul că evacuarea vizează atât debitorul, cât şi persoanele care ocupă imobilul în fapt, fără niciun titlu opozabil creditorului, nu atribuie valenţe neconstituţionale textului legal, din moment ce persoanele interesate pot formula contestaţie la executare prin care pot solicita anularea actelor de executare în temeiul art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmând ca instanţa să analizeze dacă executarea silită faţă de aceştia respectă dispoziţiile legale. 8. Judecătoria Blaj apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 9. Astfel, se arată că dispoziţiile art. 898 alin. (1) din Codul de procedură civilă se justifică prin necesitatea realizării şi protejării dreptului creditorului în mod complet, precum şi prin scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces, care cuprinde şi etapa executării silite. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale. 12. Astfel, se arată că stabilirea unor reguli privind admisibilitatea şi încuviinţarea probelor este subsecventă principiului constituţional prevăzut de art. 126 alin. (2), potrivit căruia procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, iar, în consecinţă, statornicirea regulilor de procedură intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. 13. Totodată, se menţionează dispoziţiile art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care consacră rolul activ al judecătorului în soluţionarea cauzei. Astfel, o expresie a rolului activ este şi competenţa judecătorului de a administra probele necesare în vederea lămuririi cauzelor. De aceea, se justifică şi competenţa acestuia de a hotărî prin încuviinţarea probelor propuse de părţi. Or, stabilirea de către legiuitor a unor limite procesuale rezonabile nu aduce nicio îngrădire accesului liber la justiţie, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanţă cu exigenţe generale proprii unui stat de drept. 14. În plus, dispoziţiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Se mai menţionează jurisprudenţa considerată relevantă a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 288 din 1 iulie 2004 şi Decizia nr. 977 din 8 iulie 2010. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 255,258 şi art. 898 din Codul de procedură civilă. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că, în realitate, obiectul acesteia îl constituie prevederile art. 255,258 şi ale art. 898 alin. (1) din Codul de procedură civilă, texte asupra cărora Curtea Constituţională urmează să se pronunţe şi care au următoarea formulare: - Art. 255: "(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.(2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.(3) Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanţei.(4) La cererea instanţei, autorităţile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate." – Art. 258: "(1) Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.(2) Încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.(3) Instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi." – Art. 898 alin. (1): „(1) În vederea executării silite a obligaţiei prevăzute la art. 897, executorul judecătoresc se va deplasa la faţa locului, va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, îl va evacua din imobilul respectiv pe debitor împreună cu toate persoanele care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun titlu opozabil creditorului, cu sau fără ajutorul forţei publice, după caz, punând pe creditor în drepturile sale.“ 18. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, ale art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în faţa legii, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie invocat în coroborare cu art. 20 alin. (1), prin prisma art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 24 - Dreptul la apărare, ale art. 44 - Dreptul de proprietate privată invocat în coroborare cu art. 20 alin. (1), prin prisma art. 1 din Primul Protocol la aceeaşi Convenţie, ale art. 57 - Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor şi ale art. 124 alin. (1) şi (2) - Înfăptuirea justiţiei. 19. Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, Curtea reţine că autorii acesteia înţeleg să invoce şi prevederile art. 26 din Constituţie privind dreptul la viaţă privată invocat în coroborare cu art. 20 alin. (1), prin prisma art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 735 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 3 martie 2020, paragrafele 16-23, Curtea s-a pronunţat cu privire la dispoziţiile art. 255 şi 258 din Codul de procedură civilă, constatând că sunt constituţionale. 21. Curtea a statuat că această competenţă recunoscută instanţei de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe, în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, este un corolar firesc şi necesar al învestirii sale cu soluţionarea cauzei pe care este ţinută să o finalizeze printr-o hotărâre legală şi temeinică. Dincolo de raţiunile care impun şi justifică o atare prerogativă, Curtea a apreciat că instituirea ei nu relevă însă niciun fine de neconstituţionalitate. 22. În ceea ce priveşte criticile prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, Curtea a constatat că această competenţă a judecătorului de a se pronunţa asupra admisibilităţii probelor nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, ci, în realitate, dă expresie acestui drept, constituind o modalitate eficientă de prevenire şi limitare a abuzului de drept în materie. 23. De asemenea, Curtea a menţionat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 9 iunie 1998, pronunţată în Cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei (paragraful 34), prin care aceasta a statuat că admisibilitatea probelor reprezintă o problemă care trebuie să fie reglementată de dreptul intern, iar aprecierea lor aparţine instanţelor naţionale, aşa încât instanţei europene îi revine doar rolul de a examina dacă procedura în cauză, în ansamblul ei, inclusiv în privinţa administrării probelor, a avut un caracter echitabil. În acelaşi sens sunt, de exemplu, şi Hotărârea din 30 iunie 2009, pronunţată în Cauza Viorel Burzo împotriva României (paragraful 137), Hotărârea din 21 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Nechiporuk şi Yonkalo împotriva Ucrainei (paragraful 273), şi Hotărârea din 1 martie 2011, pronunţată în Cauza Welke şi Bialek împotriva Poloniei (paragraful 57). 24. Curtea a mai constatat că nu poate fi reţinută critica referitoare la pretinsa nesocotire a art. 24 din Constituţie ca urmare a faptului că instanţa poate respinge o probă propusă de parte. Concluzia aceasta derivă din însuşi rolul activ al judecătorului, statuat prin art. 22 din Codul de procedură civilă, care îi conferă acestuia, alături de celelalte prerogative specifice care concură la soluţionarea litigiului dedus judecăţii în concordanţă cu standardele unui proces echitabil, şi posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părţi, respingând administrarea acestora în situaţia în care consideră că nu se încadrează în condiţiile prevăzute de textele de lege criticate. Aprecierea judecătorului nu este însă arbitrară. Ea se circumscrie condiţiilor precizate în art. 255 şi 258 din Codul de procedură civilă. Astfel, pentru ca o probă să fie admisibilă, ea trebuie să fie legală, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie verosimilă, utilă, pertinentă şi concludentă. Legalitatea probei vizează, pe de o parte, faptul că administrarea acesteia este impusă chiar printr-o normă explicită dintr-o anumită materie sau, pe de altă parte, faptul că utilizarea respectivei probe în cadrul procesului nu este interzisă expres. Pentru a fi verosimilă, aceasta trebuie să tindă la dovedirea unor fapte credibile şi posibile. Utilitatea probei se demonstrează prin aptitudinea acesteia de a conduce la rezolvarea cauzei, iar pertinenţa presupune ca aceasta să fie suficient de convingătoare pentru a induce judecătorului o anumită linie de gândire. În fine, concludenţa probei constă în însuşirea acesteia de a conduce la soluţionarea litigiului pe baza sa. Pentru a admite o probă, judecătorul va trebui să analizeze întrunirea tuturor acestor condiţii. Încuviinţarea va avea loc doar după dezbateri contradictorii, în cadrul cărora părţile vor argumenta necesitatea administrării probelor solicitate sau, după caz, se vor opune, de asemenea motivat, administrării lor. Judecătorul se va pronunţa printr-o încheiere cu caracter preparatoriu, care nu leagă instanţa, aceasta putând reveni asupra probei încuviinţate, conform art. 259 din Codul de procedură civilă. Totodată, potrivit art. 258 alin. (2) din Codul de procedură civilă, această încheiere prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă acceptate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora. 25. Faptul că judecătorul nu poate acţiona în mod discreţionar atunci când se pronunţă cu privire la admisibilitatea probelor este demonstrat şi de împrejurarea că respingerea unei probe solicitate trebuie motivată, încheierea instanţei privind încuviinţarea probelor putând fi atacată cu apel, odată cu fondul, conform art. 466 alin. (4) din acelaşi cod. 26. Mai mult, în considerarea rolului activ al judecătorului, art. 254 alin. (5) din Codul de procedură civilă prevede posibilitatea instanţei de a dispune ca părţile să completeze probele, dacă apreciază că cele deja propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc. 27. În consecinţă, Curtea a apreciat că există suficiente garanţii procedurale care să asigure respectarea exigenţelor dreptului la un proces echitabil, inclusiv prin posibilitatea exercitării efective a dreptului la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, ţinând cont de faptul că administrarea probelor trebuie să fie circumscrisă unor reguli care să menţină desfăşurarea procesului în coordonatele unor standarde legale menite să confere eficacitate înfăptuirii justiţiei, prin respectarea cadrului procedural stabilit de legiuitor. 28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 29. Distinct de cele de mai sus, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate sunt conforme cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, iar în lipsa oricărui criteriu cu valenţe discriminatorii, reglementarea în cauză nu contravine art. 16 din Constituţie. 30. În aceste condiţii, Curtea constată că nu au fost încălcate nici prevederile constituţionale ale art. 21 din Constituţie, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) şi prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, nu poate fi constatată nici încălcarea art. 124 din Constituţie referitor la înfăptuirea justiţiei. 31. În ceea ce priveşte prevederile art. 898 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că acestea reprezintă opţiunea legiuitorului de natură să conducă la desfăşurarea cu celeritate a executării silite şi la realizarea drepturilor legale ale creditorului. Ca atare, prevederile legale criticate instituie norme de procedură ce trebuie respectate de către debitorul obligaţiei de predare a imobilului, respectiv atribuţiile executorului judecătoresc căruia i-a fost încredinţată executarea silită. 32. De altfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabilirea competenţei instanţelor şi a procedurii de judecată constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind ţinut ca în procesul de legiferare să se circumscrie cadrului constituţional. Aşa fiind, reglementarea dedusă controlului satisface exigenţa impusă de norma constituţională, fiind în deplină concordanţă cu prevederile Legii fundamentale. 33. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a textului de lege prin raportare la art. 44 din Constituţie referitor la garantarea dreptului de proprietate privată, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) şi prin prisma art. 1 din Primul Protocol adiţional la aceeaşi Convenţie, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât, prin executarea silită a unei obligaţii de a face, respectiv de a preda un imobil, rezultată dintr-un titlu executoriu emis conform legii, se asigură realizarea drepturilor legale ale creditorului. Stabilirea cuantumului şi a limitelor dreptului de proprietate - cărora li se subsumează reglementările în cauză - implică în mod necesar şi o restrângere a exerciţiului său în considerarea drepturilor şi intereselor altor persoane. Departe de a constitui o atingere a dreptului subiectiv în sine, o asemenea reglementare creează condiţiile indispensabile valorificării acestuia. Astfel, este obligaţia statului de a reglementa o procedură de predare silită a bunurilor mobile şi imobile, având în vedere că ea constituie o premisă normativă necesară pentru ca creditorul să îşi poată exercita în mod deplin cele trei atribute ale dreptului său de proprietate privată: posesia, folosinţa şi dispoziţia. 34. În plus, faptul că evacuarea vizează atât debitorul, cât şi persoanele care ocupă imobilul în fapt împreună cu acesta, fără niciun titlu opozabil creditorului, nu determină neconstituţionalitatea textului de lege criticat, neputându-se susţine că este încălcat dreptul de acces la justiţie al acestor persoane, din moment ce acestea au posibilitatea să formuleze contestaţie la executare prin care să solicite în faţa instanţei judecătoreşti anularea actelor de executare, în temeiul dispoziţiilor art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmând ca instanţa să analizeze dacă executarea silită faţă de acestea respectă dispoziţiile legale. 35. Pentru aceleaşi motive, Curtea nu poate constata nici încălcarea art. 26 privind dreptul la viaţă privată din Constituţie în interpretarea art. 20 alin. (1), prin prisma art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Protecţia dreptului la viaţă privată al debitorului obligaţiei nu se poate întemeia pe încălcarea dreptului de proprietate al creditorului obligaţiei, având în vedere că potrivit art. 57 din Constituţie: „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.“ 36. Totodată, normele legale criticate, prin care este reglementată efectuarea executării silite, nu aduc atingere nici principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie, întrucât se aplică tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, respectiv debitorii somaţi să părăsească imobilul de îndată. 37. Astfel, pentru toate aceste raţiuni, Curtea constată că nu sunt încălcate prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. 38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Diana-Izabela Ilie, Mădălina-Gabriela Ilie, Victor-Radu-Şerban Ilie şi Năstase-Toma-Iustin Ilie, prin reprezentant legal Ilie Daniel, în Dosarul nr. 7.400/4/2017 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă, respectiv de Dumitru Emil Brânză, Ana Brânză, Diana Adina Ispas şi Alina Ispas în Dosarul nr. 204/191/2018 al Judecătoriei Blaj şi constată că prevederile art. 255,258 şi ale art. 898 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi Judecătoriei Blaj şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 martie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Fabian Niculae -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
