Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cosmin-Marian │- │
│Văduva │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din Legea nr. 77/2016, pct. 3 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016 şi pct. 8 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa, excepţie ridicată de Societatea Eurobank - S.A. din Atena în Dosarul nr. 1.806/289/2020 al Judecătoriei Reghin şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.900D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.901D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din Legea nr. 77/2016, pct. 3 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016 şi pct. 8 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa, excepţie ridicată de Societatea Eurobank - S.A. din Atena în Dosarul nr. 1.848/289/2020 al Judecătoriei Reghin, în Dosarul nr. 1.994D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^3) şi (3), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1), ale art. 7 alin. (4) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său, excepţie ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 1.488/219/2020 al Judecătoriei Dej, în Dosarul nr. 2.011D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.951/251/2020 al Judecătoriei Luduş - Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.034D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.361/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.035D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa, excepţie ridicată de Societatea First Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.751/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.109D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1)-(1^3) şi (3), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1), ale art. 7 alin. (4) şi (5^1) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost modificate de Legea nr. 52/2020, excepţie ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8.069/303/2020 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.158D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8 din Legea nr. 52/2020 şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său, excepţie ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 15.700/300/2020 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.170D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.699/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş, în Dosarul nr. 2.201D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 17.719/325/2020 al Judecătoriei Timişoara - Secţia I civilă, în Dosarul nr. 2.212D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi b), alin. (1^2), (1^3) şi (4) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, aşa cum au fost introduse prin Legea nr. 52/2020, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său, excepţie ridicată de Societatea First Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 19.720/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.214D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa, excepţie ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.201/310/2020 al Judecătoriei Sinaia, în Dosarul nr. 2.217D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 din Legea nr. 52/2020, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său, excepţie ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 18.196/245/2020 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.218D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, excepţie ridicată de Societatea OTP Bank România - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 23.849/325/2018* al Tribunalului Timiş - Secţia a II-a civilă. 4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 1.901D/2020, nr. 1.994D/2020, nr. 2.011D/2020, nr. 2.034D/2020, nr. 2.035D/2020, nr. 2.109D/2020, nr. 2.158D/2020, nr. 2.170D/2020, nr. 2.201D/2020, nr. 2.212D/2020, nr. 2.214D/2020, nr. 2.217D/2020 şi nr. 2.218D/2020 la Dosarul nr. 1.900D/2020. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.901D/2020, nr. 1.994D/2020, nr. 2.011D/2020, nr. 2.034D/2020, nr. 2.035D/2020, nr. 2.109D/2020, nr. 2.158D/2020, nr. 2.170D/2020, nr. 2.201D/2020, nr. 2.212D/2020, nr. 2.214D/2020, nr. 2.217D/2020 şi nr. 2.218D/2020 la Dosarul nr. 1.900D/2020, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a criticii referitoare la lipsa avizului Băncii Naţionale a României, deoarece aceasta nu este o instituţie cu reglementare primară în Legea fundamentală, astfel încât nesolicitarea avizului său să atragă un viciu de neconstituţionalitate. Mai mult, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nici măcar avizul Consiliului Economic şi Social, instituţie reglementată în Constituţie, nu este necesar, aşa cum este cazul avizului Consiliului Legislativ, expres prevăzut în Constituţie. 7. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 345 din 26 mai 2022. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 8. Prin Încheierea din 21 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.806/289/2020, Judecătoria Reghin a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din Legea nr. 77/2016, pct. 3 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016 şi pct. 8 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa. Excepţia a fost ridicată de Societatea Eurobank - S.A. din Atena într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 1.900D/2020. 9. Prin Încheierea din 21 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.848/289/2020, Judecătoria Reghin a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (1^1)-(1^3) din Legea nr. 77/2016, pct. 3 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016 şi pct. 8 din Legea nr. 52/2020 cu referire la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa. Excepţia a fost ridicată de Societatea Eurobank - S.A. din Atena într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 1.901D/2020. 10. Prin Încheierea din 12 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.488/219/2020, Judecătoria Dej a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^3) şi (3), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1), ale art. 7 alin. (4) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său. Excepţia a fost ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 1.994D/2020. 11. Prin Încheierea din 9 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.951/251/2020, Judecătoria Luduş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020. Excepţia a fost ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.011D/2020. 12. Prin Încheierea civilă din 22 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 6.361/320/2020/a1, Judecătoria Târgu Mureş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa. Excepţia a fost ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.034D/2020. 13. Prin Încheierea civilă din 22 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 6.751/320/2020/a1, Judecătoria Târgu Mureş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa. Excepţia a fost ridicată de Societatea First Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.035D/2020. 14. Prin Încheierea din 3 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 8.069/303/2020, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1)-(1^3) şi (3), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1), ale art. 7 alin. (4) şi (5^1) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost modificate de Legea nr. 52/2020. Excepţia a fost ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.109D/2020. 15. Prin Încheierea din 20 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 15.700/300/2020, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8 din Legea nr. 52/2020 şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său. Excepţia a fost ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.158D/2020. 16. Prin Încheierea din 20 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 6.699/320/2020/a1, Judecătoria Târgu Mureş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa. Excepţia a fost ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.170D/2020. 17. Prin Încheierea din 12 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 17.719/325/2020, Judecătoria Timişoara - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 52/2020. Excepţia a fost ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.201D/2020. 18. Prin Încheierea din 6 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 19.720/301/2020, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi b), alin. (1^2), (1^3) şi (4) şi ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, aşa cum au fost introduse prin Legea nr. 52/2020, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său. Excepţia a fost ridicată de Societatea First Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.212D/2020. 19. Prin Încheierea din 24 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.201/310/2020, Judecătoria Sinaia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa. Excepţia a fost ridicată de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.214D/2020. 20. Prin Încheierea din 24 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 18.196/245/2020, Judecătoria Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor articolului unic pct. 2, 3, 4, 5, 6 şi 7 din Legea nr. 52/2020, precum şi a Legii nr. 52/2020, în ansamblul său. Excepţia a fost ridicată de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.217D/2020. 21. Prin Încheierea din 4 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 23.849/325/2018*, Tribunalul Timiş - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 52/2020. Excepţia a fost ridicată de Societatea OTP Bank România - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea acţiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 şi formează obiectul Dosarului Curţii nr. 2.218D/2020. 22. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că legea criticată este neconstituţională pentru că a fost adoptată în lipsa solicitării unui aviz al Băncii Naţionale a României, ceea ce încalcă art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României şi art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Totodată, se arată că legea criticată a fost adoptată fără realizarea unor studii de impact, ci în baza unor simple îngrijorări pentru o anumită categorie de consumatori. Astfel, definiţia impreviziunii dată prin legea analizată este discutabilă şi nefundamentată, ceea ce demonstrează şi din această perspectivă încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 23. Este criticată şi lipsa solicitării avizului Consiliului Economic şi Social şi al Consiliului Legislativ. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019, deşi nu s-a constatat neconstituţionalitatea actului normativ supus criticii în integralitatea lui, a fost vizată însăşi esenţa respectivei reglementări. Ca atare, la reluarea procesului de reglementare, Parlamentul ar fi trebuit să solicite celor două instituţii avizele prevăzute de lege pentru deplina respectare a exigenţelor constituţionale. Este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 29 din 29 ianuarie 2020. 24. Se arată că Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, este lipsită de claritate şi previzibilitate, întrucât (i) prevederile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 77/2016] sunt apte de două interpretări, în sensul că aprecierea cu 50% a obligaţiei de plată poate fi raportată fie la prima astfel de obligaţie lunară, fie la cea din luna precedentă, (ii) prevederile articolului unic pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016] transformă într-o iluzie posibilitatea creditorului de a dovedi neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a dării în plată, (iii) prevederile articolului unic pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016] nu reglementează sfera de conţinut a noţiunii de echilibrare a contractului, iar exprimarea legiuitorului este echivocă atunci când se referă la imposibilitatea vădită de continuare a contractului. 25. Legea nr. 52/2020 nu precizează cum anume va putea judecătorul să echilibreze prestaţiile părţilor, dacă această „echilibrare“ va presupune modificarea clauzelor contractuale, şi în ce temei va putea judecătorul să modifice clauzele privind preţul contractului. De altfel, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru ipoteza creşterii cu 52,6% a cursului de schimb valutar, instanţa naţională nu ar putea decât să anuleze contractul de credit în ansamblul său, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară. Prin urmare, din această perspectivă, se încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) coroborat cu art. 53 din Constituţie. 26. Se mai susţine că Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât nu respectă Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016. Cu privire la nesocotirea Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, se arată că noua lege anulează caracterul judiciar al impreviziunii, înlăturând rolul instanţelor judecătoreşti în procedura dării în plată. Se încalcă, astfel, şi principiul separaţiei puterilor în stat. Totodată, se susţine că este încălcat şi principiul neretroactivităţii legii, întrucât prezumţiile absolute şi irefragabile de impreviziune în favoarea consumatorilor debitori se pot aplica atât contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 52/2020, cât şi celor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864. Chiar dacă, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, instituţia impreviziunii se poate aplica şi contractelor încheiate sub regimul juridic al vechiului Cod civil, cu toate acestea, noile cazuri de impreviziune reglementate de legiuitor nu se pot aplica retroactiv, întrucât nu erau în vigoare la data încheierii contractelor respective. Aplicarea prezumţiilor de impreviziune reglementate prin Legea nr. 52/2020 contractelor încheiate anterior intrării sale în vigoare ar echivala cu o aplicare retroactivă, contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) şi ale art. 147 alin. (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. 27. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse prevederilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. a) şi alin. (1^2) din Legea nr. 77/2016] al Legii nr. 52/2020 prin raportare la art. 44 şi 53 din Constituţie, se arată că, în situaţia unui contract încheiat pe o perioadă semnificativă, o fluctuaţie a cursului valutar cu 52,6% nu poate constitui riscul supraadăugat al contractului de credit. O asemenea soluţie legislativă nu duce la o reechilibrare contractuală, ci la mutarea riscului inerent în sarcina exclusivă a creditorului, ipoteză care se constituie într-o încălcare a dreptului de proprietate. 28. Preluarea procentului de 52,6% din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice prevăzut în legătură cu gradul de îndatorare aferent creditelor în franci elveţieni (potrivit menţiunilor din anexa la „Raportul asupra reexaminării Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite“), dincolo de împrejurarea că are la bază o prevedere abrogată la momentul adoptării reglementării criticate, dovedeşte inconsistenţa definiţiei impreviziunii şi confuzia nepermisă cu o altă instituţie, respectiv gradul de îndatorare. Acesta din urmă reprezintă o circumstanţă cu caracter personal, care nu poate fi transpusă într-o ipoteză obiectivă de impreviziune. Definiţia impreviziunii în configuraţia criticată nu porneşte de la evaluarea unor repere bine determinate şi incontestabile, ci preia, în mod mimetic, exigenţe prudenţiale ce ţin de gradul de îndatorare care nu se confundă cu cerinţa onerozităţii „excesive“. Prin urmare, se încalcă şi caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, cu referire la Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 74. 29. Prezumţia criticată nu răspunde nici exigenţelor stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019, ce ţin de problema persistenţei „în timp a riscului valutar în sensul caracterului său constant, continuu, ireversibil“. Menţinerea pragului valoric în discuţie pentru ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată, în condiţiile unor contracte de credit încheiate pe o durată de 25-30 de ani, nu poate fi considerat că ar răspunde condiţiilor persistenţei, continuităţii şi ireversibilităţii. 30. Cele două condiţii necesar a fi întrunite pentru reţinerea impreviziunii nu reprezintă un remediu propriu acesteia, o verificare a punctului de echilibru şi de repartiţie a riscurilor, ci o schimbare a obiectului contractului, cu translatarea riscurilor către creditor. Or, o atare abordare reprezintă în mod indubitabil o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate care nu răspunde nici măcar scopului declarat al impreviziunii, şi anume „reechilibrarea“ contractului de credit. 31. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse prevederilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. b) şi alin. (1^2) din Legea nr. 77/2016] al Legii nr. 52/2020 prin raportare la art. 44 şi 53 din Constituţie, se arată că înregistrarea unei creşteri de peste 50% a obligaţiei de plată lunare, ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, nu poate fi considerată impreviziune. Rata de dobândă variabilă vizează chiar costul periodic pe care îl are banca pentru menţinerea finanţării şi care este transpus în costul periodic al împrumutatului, astfel că nu poate fi vorba despre un dezechilibru, ci despre o imixtiune nepermisă în drepturile de proprietate ale creditorului bancar. Printr-o atare reglementare se modifică chiar instituţia impreviziunii, atribuindu-i-se valenţe inexistente, astfel încât, în speţă, condiţiile proporţionalităţii ingerinţei nu sunt îndeplinite. Prezumţia de impreviziune reglementată nu ţine seama de durata contractelor coroborat cu exigenţa verificării unei persistenţe continue şi ireversibile. Aceasta, în condiţiile în care este rezonabil a se aprecia că, la încheierea unui contract pentru 25-30 de ani, părţile au avut în vedere fluctuaţii semnificative. Se încalcă astfel Decizia Curţii Constituţionale nr. 731 din 6 noiembrie 2019 şi, implicit, art. 147 alin. (4) din Constituţie. 32. În fine, se arată că termenul de 6 luni în care fluctuaţia menţionată trebuie să se menţină nu îndeplineşte exigenţele de consistenţă, continuitate şi persistenţă, evidenţiate anterior în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Fluctuaţiile circumstanţiale nu pot constitui impreviziune pentru un contract cu o asemenea durată. 33. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse prevederilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^3) din Legea nr. 77/2016] al Legii nr. 52/2020 prin raportare la art. 16, 53, 57, 135 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, se arată că, în condiţiile în care pragurile stabilite pentru impreviziune se dovedesc dubitative (nu au o fundamentare lipsită de orice contestare), cu atât mai mult, excluderea controlului judecătoresc sub acest aspect, prin introducerea unor prezumţii absolute de impreviziune, apare în mod evident ca o măsură disproporţionată care aduce atingere, în mod nejustificat, dreptului de proprietate. 34. Impreviziunea nu presupune mutarea riscurilor către creditor, ci găsirea punctului de echilibru, aspect care nu se regăseşte în reglementare. Din contră, creditorul, parte la contract, este plasat într-o situaţie de inegalitate, fiind obligat la preluarea unui bun în contul unei creanţe superioare. Impunerea unor atari prezumţii automate raportate strict la un prag valoric, cu ignorarea restului circumstanţelor contractuale şi factuale de după încheierea contractelor, se constituie şi într-o ipoteză de restrângere a drepturilor creditorilor. 35. În privinţa celui de-al treilea caz de impreviziune referitor la faptul că debitorul care formulează notificare de dare în plată a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat, se arată că instanţa constituţională a stabilit că executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat poate reprezenta consecinţa impreviziunii, însă niciodată impreviziunea în sine. Or, textul criticat realizează exact acest lucru, identificând executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat cu însăşi impreviziunea, ceea ce contravine paragrafelor 82, 84, 86 şi 87 ale Deciziei nr. 731 din 6 noiembrie 2019. Se mai arată că impreviziunea nu poate fi determinată de vânzarea bunului ipotecat la licitaţie, ci de apariţia unor dezechilibre semnificative ale prestaţiilor rezultate din contractul de credit. Prin urmare, nu măsura în sine a executării silite a bunului imobil ipotecat constituie situaţia de impreviziune, ci un element exterior contractului de credit care a dezechilibrat prestaţiile părţilor şi a dus, eventual, la această finalitate. Se mai arată că în cazul unui contract care s-a încheiat, ca efect al declarării scadenţei anticipate şi punerii sale în executare silită, impreviziunea contractuală nu mai poate fi identificată, în contextul în care nu mai poate avea loc o echilibrare a raporturilor contractuale, care au încetat. 36. Prin instituirea prezumţiilor absolute antereferite coroborată cu remediul dării în plată, se ajunge la o ipoteză de restrângere a dreptului de acces la o instanţă în vederea verificării condiţiilor echilibrului raportat la ansamblul obligaţiilor contractuale şi a punctului de echilibru al remediului. Reglementarea unor prezumţii absolute cu consecinţa aplicării, fără distincţii, a impreviziunii, configurată prin raportare la criterii dubitative, şi refuzul dreptului creditorului de a putea supune verificării justiţiei caracterul echilibrat al lipsirii de proprietate încalcă Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi, implicit, art. 147 alin. (4) din Constituţie. 37. În ceea ce priveşte pct. 5 din Legea nr. 52/2020, referitor la art. 5 alin. (3^1) din Legea nr. 77/2016, se arată că se încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 din Constituţie. Astfel, legiuitorul încalcă securitatea juridică, deoarece instituie o soluţie derogatorie de la legislaţia referitoare la înscrierea în Biroul de credit, în sensul că instituţiile de credit nu mai pot verifica situaţia reală a debitorilor pentru a vedea dacă se încadrează în gradul maxim de îndatorare, exempli gratia. În acest fel, în loc să îl protejeze pe debitor de ruina contractuală, prin reglementarea criticată acesta ar putea, în absenţa verificărilor realizate de către instituţiile financiare, să se îndatoreze excesiv. 38. Textul criticat nu precizează dacă interdicţia înscrierii în Biroul de credit are în vedere strict debitul restant aferent contractului ce face obiectul procedurii dării în plată prevăzute de Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 52/2020, sau interdicţia e aplicabilă oricărui debit restant aparţinând unui debitor care a formulat o notificare de dare în plată. De asemenea, nu clarifică situaţia înscrierilor negative efectuate în Biroul de credit anterior notificării de dare în plată, pentru ipoteza foarte frecventă a debitorilor care acumulează restanţe şi ulterior formulează notificarea. Raţiunea juridică a textului criticat pare să fie conservarea bonităţii debitorului care apelează la procedura dării în plată, neexistând niciun temei juridic, de lege lata, pentru radierea înscrierilor negative efectuate anterior notificării de dare în plată, ceea ce, evident, contravine scopului reglementării. 39. Se încalcă şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât debitorii ale căror obligaţii de plată au fost suspendate în temeiul Legii nr. 77/2016 nu pot fi raportaţi la Biroul de credit, spre deosebire de alţi debitori care, de asemenea, au obligaţiile de plată suspendate (în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2020 privind acordarea unor facilităţi pentru creditele acordate de instituţii de credit şi instituţii financiare nebancare anumitor categorii de debitori) şi care pot fi raportaţi la acest Birou. Autoarele apreciază că prima categorie de debitori este privilegiată, tratament interzis de art. 16 alin. (1) din Constituţie, aşa cum a fost dezvoltat de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa. 40. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse articolului unic pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) din cuprinsul Legii nr. 77/2016] şi pct. 4-7 din Legea nr. 52/2020 prin raportare la art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, se arată că imixtiunea în dreptul de creanţă al creditorului încă din momentul simplei transmiteri a unei notificări, precum şi suspendarea automată, prin lege (fără parcurgerea unei proceduri judiciare în vederea suspendării), a obligaţiilor debitorului şi a restului consecinţelor neîndeplinirii obligaţiilor sale (inclusiv neînscrierea în Biroul de credit) reprezintă încălcarea dreptului de proprietate al creditorului care nu respectă testul proporţionalităţii. Încălcarea dreptului de proprietate al creditorului este cu atât mai evidentă cu cât creditorul este lipsit de drepturile care i se cuvin ca urmare a întârzierii valorificării drepturilor sale, dacă debitorul nu ar fi fost de rea-credinţă. Or, neplata unei sume de bani la termen produce un prejudiciu independent de buna sau reaua-credinţă a debitorului, aşa încât lipsirea creditorului de un drept contractual, precum, de exemplu, dreptul la penalităţi de întârziere, constituie o ipoteză de lipsire de proprietate nejustificată. 41. Se mai arată că prevederile criticate instituie o serie de prezumţii absolute de impreviziune care pornesc fie de la praguri valorice (nefundamentate), fie din împrejurarea executării, fără grija corelării acestora cu regimul juridic de drept comun al impreviziunii (respectiv normele în vigoare la data încheierii contractelor). Totodată, normele criticate intervin în privinţa procedurii dării în plată, stabilind noi reguli de funcţionare a acesteia, fără ca noua lege să cuprindă norme tranzitorii de aplicare sub acest aspect. Prin aceste modificări succesive substanţiale ale regimului impreviziunii şi procedurii dării în plată, în legătură cu aceeaşi situaţie juridică, se creează premisele unei insecurităţi juridice neconforme cu cerinţele proporţionalităţii ingerinţei. 42. Se susţine că Legea nr. 52/2020 restrânge dreptul de proprietate şi libertatea contractuală a creditorilor, fără să existe niciuna dintre justificările/premisele cuprinse la art. 53 din Constituţie. Totodată, legea aduce atingere nu doar ordinii juridice, ci şi ordinii economice, deoarece vine în conflict flagrant cu drepturile şi interesele mai multor categorii socioprofesionale (instituţii creditoare, depozitari ai instituţiilor de credit şi ai celor financiare nebancare, consumatori viitori ai băncilor), conflicte de natură a declanşa fisuri sistemice profunde în buna funcţionare a economiei de piaţă. 43. Se afirmă că Legea nr. 52/2020 este antinomică dreptului pozitiv intern în vigoare, întrucât introduce 3 cazuri de impreviziune prezumate absolut de legiuitor, prezumţii care nu pot fi înlăturate prin niciun mijloc de probă, simpla îndeplinire a situaţiei-premisă ducând automat la impreviziune, independent de neîndeplinirea celorlalte condiţii ale dreptului comun. Se invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. 44. Se mai arată că Legea nr. 52/2020 este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, respectiv cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia dreptului consumatorilor, care se referă la plenitudinea de competenţă a instanţei naţionale de drept comun în aprecierea asumării de către consumator a riscului valutar. Or, prin instituirea prezumţiei absolute de impreviziune prin articolul unic pct. 2 al legii criticate, legiuitorul a suprimat controlului jurisdicţional primul element care trebuie verificat pentru a se stabili dacă a intervenit sau nu impreviziunea, respectiv dacă riscul pretins supraadăugat a fost sau nu asumat de consumator la încheierea contractului. 45. Se susţine că articolul unic pct. 2 şi 3 din Legea nr. 52/2020 încalcă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la prezumţiile absolute, ceea ce echivalează cu încălcarea art. 21 din Constituţie, a dreptului la un proces echitabil şi a dispoziţiilor art. 124 din Legea fundamentală, întrucât, pe de o parte, dreptul la apărare al profesionistului este complet înlăturat prin faptul că dispoziţiile criticate instituie o prezumţie absolută de impreviziune, iar, pe de altă parte, nu se face distincţie între cauzele creşterii dobânzii variabile. Totodată, Legea nr. 52/2020 nu permite creditorului să dovedească echilibrul contractual în cazul concret dedus judecăţii, ceea ce înlătură nepermis cercetarea judecătorească in concreto a unui fapt juridic stricto sensu - respectiv a executării pretins dezechilibrate a contractului, instituind cauze de onerozitate excesivă in abstracto. 46. Legea nr. 52/2020 încalcă libertatea economică şi dreptul de proprietate, prin instituirea unei obligaţii în sarcina creditorilor de a se conforma dreptului debitorilor exercitat în baza legii în mod unilateral şi neîngrădit de a schimba preţul unui contract deja executat sau în curs de executare. 47. Libertatea contractuală a părţilor nu presupune doar libertatea de a-şi asuma obligaţii şi de a dobândi drepturi într-un mecanism contractual agreat de acestea, ci şi libertatea de a-şi asuma riscuri ale contractului, care pot fi deopotrivă juridice şi economice. Odată cu asumarea riscului prin contracte cu putere de lege se naşte şi obligaţia părţilor contractante de a respecta riscurile asumate, iar modificarea/reaşezarea riscurilor asumate prin contract sau chiar modificarea preţului agreat de părţi nu poate avea loc printr-o ingerinţă a legiuitorului în economia contractului. Atari modificări pot avea loc doar în ipotezele excepţionale de rupere a echilibrului contractual şi doar după verificarea prealabilă de către judecător, de la caz la caz, a nevoii de schimbare a câmpului de riscuri acceptate. Această nevoie se determină în raport cu fiecare contract în parte, prin cercetarea judecătorească atât a riscurilor acceptate în mod real de către părţi, cât şi a celor reputate ca fiind acceptate; pentru identificarea acestora din urmă, judecătorul trebuie să verifice, în fiecare ipoteză de lucru, îndeplinirea de către profesionist a obligaţiei de informare a consumatorului. 48. Se afirmă că Legea nr. 52/2020 încalcă exigenţele privind siguranţa circuitului civil şi previzibilitatea legii prin aceea că stabileşte o procedură antinomică Codului civil, iar normele analizate nu permit judecătorului verificarea întrunirii condiţiilor pentru garantarea protecţiei de tip excepţional a consumatorilor. 49. Judecătoria Reghin apreciază că excepţia este neîntemeiată. 50. Judecătoria Dej apreciază că excepţia este neîntemeiată. 51. Judecătoria Luduş - Secţia civilă apreciază că excepţia este neîntemeiată. 52. Judecătoria Târgu Mureş - Secţia civilă apreciază că excepţia este întemeiată. 53. Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă nu şi-a exprimat opinia cu privire la temeinicia excepţiei. 54. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă arată că excepţia este întemeiată. 55. Judecătoria Timişoara - Secţia I civilă arată că excepţia este întemeiată. 56. Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate. 57. Judecătoria Sinaia apreciază că excepţia este neîntemeiată. 58. Judecătoria Iaşi - Secţia civilă apreciază că excepţia este neîntemeiată. 59. Tribunalul Timiş - Secţia a II-a civilă arată că sunt neîntemeiate criticile privind lipsa motivării modificărilor legislative operate de Legea nr. 52/2020, restul criticilor fiind întemeiate. 60. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 61. Guvernul, în dosarele Curţii nr. 1.900D/2020, nr. 1.901D/2020, nr. 2.170D/2020, nr. 2.201D/2020, nr. 2.212D/2020 şi nr. 2.214D/2020, arată că excepţia este inadmisibilă, faţă de criticile de neconstituţionalitate ridicate prin prisma încălcării art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 44, 45, 124 şi art. 136 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, menţionează că excepţia este neîntemeiată, prin prisma încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie. În sfârşit, excepţia este întemeiată, prin prisma încălcării art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, conducând la neconstituţionalitatea legii, în ansamblul său, pentru lipsa avizului Băncii Naţionale a României, respectiv la neconstituţionalitatea soluţiilor normative cuprinse în articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 77/2016] şi la pct. 8 [cu referire la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016] din Legea nr. 52/2020. 62. Guvernul, în dosarele Curţii nr. 2.011D/2020, nr. 2.034D/2020 şi nr. 2.035D/2020, arată că este inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate formulată din perspectiva art. 24 şi 135 din Constituţie, nefiind motivată potrivit exigenţelor stabilite în acest sens de Curtea Constituţională. Legea nr. 52/2020 este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie, având în vedere că lipseşte avizul Băncii Naţionale a României, care este obligatoriu într-un domeniu tehnic şi care intră în domeniile pentru care Banca Naţională a României are atribuţii, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Prevederile art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 77/2016 sunt contrare standardelor de calitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie. 63. Guvernul, în Dosarul Curţii nr. 2.158D/2020, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a articolului unic pct. 2-8 din Legea nr. 52/2020, precum şi a Legii nr. 52/2020, în integralitatea sa, este inadmisibilă, faţă de criticile formulate din perspectiva art. 16 alin. (1), a art. 11, a art. 20 alin. (2), a art. 21 alin. (3), a art. 57, 124 şi 135 din Constituţie. Excepţia este întemeiată, din perspectiva art. 1 alin. (5) şi a art. 147 alin. (4) din Constituţie, conducând la neconstituţionalitatea legii, în ansamblul său, pentru lipsa avizului Băncii Naţionale a României, respectiv la neconstituţionalitatea soluţiilor normative cuprinse în articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (1^1) lit. b) din Legea nr. 77/2016] şi la pct. 8 [cu referire la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016] din Legea nr. 52/2020. 64. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 65. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 66. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din actele de sesizare, îl constituie dispoziţiile articolului unic pct. 1-8 din Legea nr. 52/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 13 mai 2020, precum şi Legea nr. 52/2020 în ansamblul său. Având în vedere art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, potrivit căruia „Dispoziţiile de modificare şi de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta“ , motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi data încheierii contractelor de credit, Curtea reţine ca obiect al excepţiei dispoziţiile art. 1 alin. (1), ale art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1), ale art. 7 alin. (4) şi (5^1), ale art. 8 alin. (5), ale art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, precum şi Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă. Textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins: - Art. 1 alin. (1): „Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.“; – Art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4): "(1^1) Reprezintă impreviziune: a) pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creştere de peste 52,6% faţă de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Naţională a României la data transmiterii notificării de plată şi cursul de schimb publicat de Banca Naţională a României la data încheierii contractului de credit; b) pe durata executării contractului de credit, obligaţia de plată lunară înregistrează o creştere de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă.(1^2) În scopul aplicării prevederilor prezentei legi este necesară menţinerea pragurilor valorice prevăzute la alin. (1^1) lit. a) şi b) în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată.(1^3) Prezumţiile prevăzute la alin. (1^1) au caracter absolut. Creditorul care formulează contestaţie, conform art. 7, are obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d). (...)(3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5).(4) Echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale.;" – Art. 5 alin. (3) şi (3^1): "(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere şi nici mai lung de 90 de zile, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de un creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia. Neprezentarea debitorului la termenele indicate în notificare echivalează cu renunţarea la notificarea de dare în plată şi părţile vor fi repuse de drept în situaţia anterioară.(3^1) Pe perioada notificării, precum şi pe perioada soluţionării cererilor prevăzute la art. 7 şi 8, este interzisă înscrierea în Biroul de credit sau în alte baze de date negative cu privire la debitorii riscanţi sau rău-platnici a debitorului care a efectuat notificarea prevăzută la art. 5 alin. (1), indiferent dacă înscrierea ar fi efectuată din iniţiativa creditorului sau a unei autorităţi centrale sau locale. Dispoziţiile prezentului alineat sunt aplicabile în mod corespunzător şi persoanelor şi procedurilor la care se referă art. 6 şi, respectiv, art. 8 alin. (5).;" – Art. 7 alin. (4) şi (5^1): "(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat. (...)(5^1) În cazul admiterii contestaţiei creditorului prin hotărâre definitivă, penalităţile şi orice daune-interese care ar rezulta din parcurgerea procedurii notificării prevăzute la art. 5 şi 6 vor putea fi pretinse doar dacă creditorul contestator probează că debitorul a fost de rea-credinţă la depunerea notificării.;" – Art. 8 alin. (5): „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Se consideră că există impreviziune în cazul în care debitorul, care formulează notificare de dare în plată, a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, dar este în continuare executat silit, prin poprire sau alte forme de executare silită, pentru datoria iniţială şi pentru accesoriile acesteia, neacoperite prin executarea silită a imobilului ipotecat. Dispoziţiile art. 4 alin. (1^3) se aplică în mod corespunzător.“; – Art. 10 alin. (1): „La momentul încheierii contractului translativ de proprietate, respectiv de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive, potrivit prevederilor art. 8 sau, după caz, ale art. 9, va fi stinsă orice datorie a debitorului faţă de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.“; – Art. 11 teza întâi: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit (...), prezenta lege se aplică (...) contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare (...)“. 67. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3)-(5) privind principiile statului de drept, separaţiei puterilor în stat, legalităţii, calităţii legii şi securităţii juridice, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 privind libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind proprietatea privată şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Se mai invocă şi art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 68. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că nu există consumatori ce sunt părţi în contractele de credit care să fie supuşi executării silite demarate de către instituţiile financiar-bancare. În aceste condiţii, prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 nu au legătură cu cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti în faţa cărora au fost ridicate excepţiile de neconstituţionalitate de către instituţiile financiar-bancare. Prin urmare, având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor (...) privind neconstituţionalitatea (...) unei dispoziţii dintr-o lege (...) care are legătură cu soluţionarea cauzei (...)“, excepţia de neconstituţionalitate a art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 va fi respinsă ca inadmisibilă. În aceste condiţii, aşa cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 27 octombrie 2021, paragraful 49, revine instanţelor de judecată competenţa de a stabili cadrul procesual în care se soluţionează litigiul dedus judecăţii, în funcţie de stadiul derulării contractului de credit şi de data încheierii acestuia, aplicând în mod corespunzător dispoziţiile legale specifice fiecărei faze procesuale în parte, împreună cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale asociată acestora. 69. Toate criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate în prezenta cauză au fost soluţionate prin decizii anterioare ale Curţii Constituţionale, după cum urmează. 70. Cu referire la lipsa solicitării avizului Băncii Naţionale a României în procesul de elaborare a Legii nr. 52/2020, în Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, precitată, paragrafele 50 şi 51, Curtea Constituţională a statuat, pe de o parte, că Banca Naţională a României nu este o instituţie fundamentală în sensul de a fi reglementată prin Constituţie - condiţie pe care Curtea a impus-o prin Decizia nr. 591 din 14 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 28 septembrie 2020, paragrafele 90-92 -, pentru ca solicitarea avizului său să reprezinte un standard de constituţionalitate, iar, pe de altă parte, că în discuţie este o chestiune de drept civil, respectiv reglementarea ipotezelor de impreviziune care pot duce la încetarea contractului de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, astfel că nu intră în atribuţiile Băncii Naţionale a României avizarea cazurilor de impreviziune, operaţiune esenţialmente de drept civil. De altfel, nici la adoptarea Legii nr. 77/2016, aşadar, a legii de bază, nu a fost solicitat un astfel de aviz. Prin urmare, Curtea a reţinut că Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie prin raportare la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 30 iunie 2004. 71. Cu referire la lipsa de studiilor de impact al Legii nr. 52/2020, în Decizia nr. 345 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.260 din 28 decembrie 2022, paragrafele 28-30, Curtea a reţinut că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragrafele 94-98, lipsa unui studiu sau a unei analize de impact, prevăzute de o lege specială, respectiv Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 25 mai 2006, a dus la constatarea neconstituţionalităţii Legii privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor competenţe exercitate de unele ministere şi organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia publică. Curtea a stabilit expres că neîndeplinirea obligaţiei care incumba Guvernului şi Parlamentului în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea-cadru nr. 195/2006 de a realiza, respectiv de a adopta legea criticată pe analizele de impact necesare se constituie într-o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la obligaţia de respectare a legilor (paragrafele 95 şi 98). Raportat, însă, la cauza soluţionată prin Decizia nr. 345 din 26 mai 2022, precitată, Curtea a constatat că aceasta diferă de situaţia reţinută în Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, precitată. Astfel, această ultimă decizie a privit procesul de descentralizare bazat pe Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, care impune obligaţii specifice autorităţilor statului implicate în transferul de competenţe administrative. Mai mult, în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, Curtea nu a fixat textul art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 ca fiind unul de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate, ci doar a subliniat că situaţia din acea cauză nu se subsumează acestui text legal, fără să realizeze o analiză de fond a acestuia. În consecinţă, având în vedere diferenţele relevate, Curtea a conchis că art. 30 din Legea nr. 24/2000 nu are valoare constituţională şi nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. 72. În ceea ce priveşte pretinsa lipsă de motivare a soluţiilor normative adoptate prin Legea nr. 52/2020, în Decizia nr. 346 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.229 din 21 decembrie 2022, paragraful 27, Curtea a reţinut că, într-o jurisprudenţă constantă, a constatat că un viciu de neconstituţionalitate extrinsecă al legii nu poate rezulta din chiar modul în care iniţiatorul ei şi-a motivat proiectul/propunerea legislativă, în condiţiile în care rezultatul activităţii de legiferare este legea adoptată de Parlament. Aşadar, controlul de constituţionalitate vizează legea, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a legii (a fost menţionată, în acest sens, Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 39). Totodată, caracterul neclar/imprecis/imprevizibil al unui text nu poate fi o consecinţă directă a caracterului incomplet/neclar/discordant al expunerii de motive, constatare valabilă şi viceversa. Aşadar, exigenţele de calitate a legii şi cele privind modul de redactare a expunerii de motive sunt două chestiuni diferite între care nu se poate stabili o relaţie cauzală. În schimb, între acestea există o relaţie funcţională, în sensul că expunerea de motive poate ajuta la o mai bună înţelegere a dispoziţiilor normative, mai ales a celor tehnice, care, prin natura lor, au un limbaj mai greu accesibil. Nu este rolul Curţii Constituţionale să analizeze consistenţa acestei relaţii funcţionale prin prisma modului de redactare a expunerii de motive (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, precitată, paragrafele 36-38). 73. Cu referire la nesolicitarea avizului Consiliului Economic şi Social şi, respectiv, a avizului Consiliului Legislativ ca urmare a amendării, în cadrul procedurii legislative parlamentare, a propunerii legislative care a devenit Legea nr. 52/2020, în Decizia nr. 346 din 26 mai 2022, precitată, paragraful 26, Curtea a arătat că s-a pronunţat prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că avizul Consiliului Legislativ şi cel al Consiliului Economic şi Social au fost solicitate, astfel că nu a fost nesocotit principiul constituţional al obligativităţii respectării legii în cursul procedurilor parlamentare de legiferare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 38). Totodată, cu privire la faptul că, în cadrul procedurilor parlamentare, propunerea legislativă a fost modificată semnificativ, în condiţiile în care nu s-a cerut din nou avizul antereferit, Curtea a constatat, de asemenea, că nu este încălcat principiul obligativităţii respectării legii în cursul procedurilor parlamentare de legiferare. O asemenea concluzie este susţinută de faptul că, pe de o parte, obligaţia solicitării acestor avize se referă la o fază anterioară dezbaterii parlamentare [a se vedea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004], iar, pe de altă parte, nu există obligaţia de a solicita avizul Consiliului Economic şi Social ori de câte ori propunerea legislativă suferă diverse modificări în Camera de reflecţie sau în cea decizională. Art. 66 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, art. 116 din Regulamentul Senatului sau art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/1993 prevăd competenţa Consiliului Legislativ de a aviza, la cererea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond, amendamentele supuse dezbaterii comisiei şi proiectele de legi sau propunerile legislative primite de comisie după adoptarea lor de către una dintre Camerele Parlamentului. Însă ţine de opţiunea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond să formuleze o asemenea cerere, legea sau regulamentul parlamentar nefiind imperative. 74. Curtea observă că şi criticile de neconstituţionalitate intrinsecă aduse prevederilor din Legea nr. 77/2016, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, au fost examinate de către Curtea Constituţională. Astfel, constituţionalitatea prevederilor art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 52/2020, a fost constatată prin Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragrafele 52-80. Curtea a reţinut, mai întâi, cu privire la problema reglementării unor prezumţii absolute de impreviziune, că legiuitorul are competenţa de a reglementa el însuşi cazuri/criterii de impreviziune, cu condiţia ca acestea să se subsumeze riscului supraadăugat al contractului, respectându-se, astfel, art. 15 alin. (2), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Prin urmare, Curtea a verificat dacă aceste prezumţii se plasează în sfera riscului supraadăugat al contractului de credit. 75. Art. 4 alin. (1^1) lit. a) din Legea nr. 77/2016 reglementează o prezumţie de impreviziune care valorifică diferenţa de curs valutar. Curtea a stabilit, în Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, că o fluctuaţie majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situaţie de impreviziune contractuală, însă ea trebuie să prezinte o situaţie continuă, să aibă o anumită constanţă în timp şi să reflecte o dezechilibrare majoră a prestaţiilor părţilor, cu consecinţa antrenării unei obligaţii mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părţile contractante. Reglementarea unei situaţii de intervenire a impreviziunii care valorifică o anumită diferenţă de curs valutar ce se cantonează în sfera riscului inerent, respectiv 20%, nu este proporţională cu scopul legitim urmărit, astfel încât reprezintă o încălcare a art. 44 din Constituţie şi, implicit, a art. 147 alin. (4) din Constituţie, ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune. Aşadar, diferenţele de curs valutar se pot circumscrie noţiunii de impreviziune, însă o diferenţă de curs valutar de 20% raportată la nivelul cursului din data contractării creditului nu poate constitui un caz de impreviziune. Prin urmare, legiuitorului i-a revenit sarcina ca în procesul de reexaminare a legii să identifice punctul de echilibru între dreptul de proprietate al debitorului şi cel al creditorului, pentru a stabili în mod corect situaţia în care intervine impreviziunea în cadrul contractului de credit, determinată de fluctuaţiile valutare. Pentru acest demers, legiuitorul a avut în vedere criteriile consistenţei valorice şi persistenţei temporale a fluctuaţiei. Pe baza acestor criterii, legea analizată a fixat (i) consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar dintre valoarea monedei naţionale şi a celei străine la un procent de 52,6% raportată la data contractării creditului şi (ii) persistenţa temporală circumscrisă la o perioadă de 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată, perioadă în care diferenţa de curs valutar antereferită trebuie să se menţină. 76. Cu privire la consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, Curtea a statuat că abaterea de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare trebuie să fie bine determinată de legiuitor şi să nu comporte nicio posibilă urmă de contestare, trebuind să fie evidentă din perspectiva intereselor ambelor părţi contractante. Prin urmare, nu pot fi valorificate elemente circumstanţiale, precum fluctuaţiile inerente riscului valutar raportat la perioada de timp îndelungată de derulare a contractului de credit. 77. În cauza soluţionată prin Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, Curtea a reţinut că o creştere a cursului valutar de peste 50% reprezintă o abatere de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare. Este adevărat că, spre deosebire de contractele de credit încheiate pe perioade mai scurte de timp, în privinţa celor încheiate pe perioade mai lungi de timp o asemenea fluctuaţie se poate ivi după trecerea unui anumit interval temporal şi poate fi percepută drept un risc inerent contractului. Totuşi, o asemenea situaţie nu poate pune în discuţie constituţionalitatea legii, ci, mai degrabă, are rolul de a determina părţile contractului să identifice soluţii adaptate care să o prevină (încheierea contractelor de credit în monedă naţională/clauze de conversie a monedei creditului în monedă naţională/clauze de adaptare a contractului care să prevină invocarea impreviziunii/încheierea unor contracte de tranzacţie/novaţii). Trebuie subliniat că încheierea contractelor în monedă străină implică un risc valutar, risc care nu se poate transforma de plano într-o cauză de încetare a utilităţii sociale a contractului de credit. Prin urmare, riscul valutar nu are valenţe subiective, ci obiective, astfel că impreviziunea întemeiată pe acesta nu ţine seama de tipul sau durata contractului de credit sau de percepţia ulterioară sau în timp a debitorului/creditorului. Ceea ce contează este ca legea să prezume că un risc valutar de o anumită consistenţă nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre părţile contractului, trecând dincolo de puterea de prevedere a acestora. Faptul că legiuitorul nu a reglementat în mod distinct diferenţele de risc valutar care se constituie în cazuri de impreviziune în funcţie de durata contractului de credit nu demonstrează decât că toate situaţiile trebuie tratate cu aceeaşi unitate de măsură, evitându-se, astfel, eventuale situaţii de inegalitate între debitori/creditori, după caz. Mai mult, pentru a preveni astfel de situaţii, creditorii (profesionişti) trebuie să fie diligenţi şi să stabilească în contractele de credit clauze care să evite intervenirea unui astfel de caz de impreviziune. 78. Nu este rolul Curţii Constituţionale să clasifice contractele de credit în contracte pe durată scurtă, medie sau lungă în funcţie de care să stabilească un anumit regim juridic sub aspectul reţinerii impreviziunii şi, astfel, să impună ea însăşi anumite praguri pentru consistenţa valorică a diferenţei de curs valutar. 79. Cu privire la consistenţa temporală a diferenţei de curs valutar, Curtea a reţinut că menţinerea pe o durată de 6 luni a diferenţei de 52,6% dintre cursul actual şi cel existent la data încheierii contractului de credit relevă un caracter constant, continuu, ireversibil al fluctuaţiei, care, aşadar, nu este una temporară/circumstanţială/particulară. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această perioadă trebuia să fie mai mare, ci doar de să se asigure că este o perioadă raţională şi care previne arbitrarul. 80. În continuare, Curtea a arătat că este irelevant faptul că sursa de inspiraţie a creşterii de 52,6% a cursului de schimb valutar a fost Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 24/2011 privind creditele destinate persoanelor fizice (abrogat prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 18 decembrie 2012), ci ceea ce este important este ca fluctuaţia normată să reflecte un grad mare de abatere faţă de cursul valutar existent la momentul încheierii contractului de credit. Aceleaşi consideraţii se impun şi cu privire la perioada în care trebuie să se menţină această fluctuaţie. Mai mult, Curtea a apreciat că atât timp cât la evaluarea gradului de îndatorare a persoanei trebuia să se ţină seama de această fluctuaţie, însemna că, în sine, ea era de natură să perturbe relaţia dintre consumator şi profesionist pentru că plasa o sarcină excesivă în privinţa primului, iar capacitatea sa de rambursare a creditului era afectată. Cu alte cuvinte, se trece în registrul riscului supraadăugat. 81. Cu referire la stabilirea procentului care se subsumează riscului inerent şi a celui care intră în registrul riscului supraadăugat, Curtea a constatat că textul analizat nu cuprinde vreo referire la un anumit procent care ar ţine de riscul inerent, ci stabileşte, pur şi simplu, că, dacă se atinge o asemenea diferenţă valorică între cursul monedei străine de la momentul contractării creditului şi cel de la momentul invocării impreviziunii, intervenirea impreviziunii este prezumată, iar debitorul are opţiunea de a da în plată imobilul ipotecat. 82. Totodată, arată în continuare Curtea, criticile vizând situaţia creditelor reeşalonate/restructurate aduc în discuţie o problemă de aplicare a legii. În cazul contractului prin care se modifică contractul iniţial în sensul prelungirii termenului de plată (reeşalonarea), cauza de impreviziune se raportează tot la data încheierii contractului de credit iniţial, capitalul nefiind afectat, ci doar plata acestuia urmând să se realizeze într-un interval temporal mai extins. În cazul creditelor deja restructurate, este o problemă distinctă în sensul că dacă (i) principalul sumei de plată (capitalul) a format obiectul unei negocieri între părţi, diminuându-se, invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată şi (ii) a fost stinsă obligaţia iniţială prin încheierea în mod subsecvent a unui nou contract între debitor şi creditor, ipoteză în care invocarea acestei cauze de impreviziune devine posibilă numai prin raportare la această nouă dată. Redimensionarea capitalului constituie o modificare esenţială a contractului iniţial încheiat, astfel că modificările contractuale care afectează capitalul produc efecte şi în privinţa datei la care se raportează această cauză de impreviziune, data încheierii contractului de credit fiind data încheierii actului care „restructurează“ capitalul. 83. Mai departe, cu referire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la faptul că instanţele naţionale s-au pronunţat deseori cu privire la imposibilitatea calificării fluctuaţiilor valutare drept caz de impreviziune, iar aceste constatări se bucură de autoritate de lucru judecat, Curtea a menţionat că, potrivit noului cadru normativ, fluctuaţiile valutare de peste 52,6% reprezintă impreviziune, astfel că instanţele judecătoreşti nu mai au competenţa de a decide ele însele dacă sau în ce măsură fluctuaţia valutară poate fi calificată drept impreviziune. Întrucât legea a reglementat, printr-o definiţie legală, o prezumţie absolută de impreviziune, instanţa judecătorească trebuie să o aplice în consecinţă. Totodată, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti se raportează la norma aflată în vigoare, pe baza căreia a fost pronunţată, şi nu împiedică modificarea acesteia. Noua reglementare nu încalcă exigenţele de calitate a legii, din moment ce este comprehensibil faptul că se aplică şi acelor contracte de credit în raport cu care, anterior intrării în vigoare a noii legi, instanţele judecătoreşti au considerat ca nefiind neîntrunite condiţiile impreviziunii sub imperiul vechii reglementări. 84. Cu referire la cea de-a doua prezumţie impusă de textele legale criticate, care valorifică creşterea obligaţiei de plată lunare de peste 50% ca urmare a majorării ratei de dobândă variabilă, Curtea a reţinut că, întrucât obligaţia lunară de plată (rata lunară) constă din capital plus dobândă, o creştere cu 50% a ratei lunare trebuie să fie determinată de creşterea dobânzii cu cel puţin acelaşi cuantum procentual. Această prezumţie valorifică în latura sa de consistenţă valorică două aspecte: ponderea dobânzii în cadrul obligaţiei lunare de plată şi, corelativ cu aceasta, creşterea cu minimum 50% a dobânzii, care duce la creşterea cu cel puţin 50% a ratei lunare. Aşadar, creşterea ratei dobânzii/ratei lunare de plată are drept premisă variabilitatea ponderii dobânzii în rata lunară de plată. Cu alte cuvinte, pentru ca obligaţia lunară de plată (rata lunară) să crească cu 50%, este nevoie ca rata de dobândă variabilă să crească cel puţin cu 50%, indiferent de ponderea cuantumului dobânzii în corpul ratei. Aceasta este condiţia de consistenţă valorică, în timp ce criteriul persistenţei temporale este menţinerea pe o durată de 6 luni consecutive a acestei situaţii. Raportarea se face la rata precedentă perioadei de 6 luni consecutive în care trebuie să se menţină această creştere. Nu este rolul Curţii să stabilească dacă această fluctuaţie a valorii obligaţiei lunare de plată determinată de creşterea dobânzii trebuia să fie de 50%-100%, ci doar de să se asigure că este o fluctuaţie raţională luată în calcul şi care previne arbitrarul. Or, cele de mai sus indică o abatere de la riscul inerent contractului de credit. Prin urmare, a conchis Curtea, art. 4 alin. (1^1) lit. b), alin. (1^2) şi (1^3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 85. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea a observat că acest text stabileşte că impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau ale art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, şi reprezintă o consecinţă a prezumţiilor de impreviziune reglementate, fără a pune în discuţie aplicabilitatea art. 44 din Constituţie. Practic, criticile de neconstituţionalitate formulate vizează mai degrabă reglementările referitoare la instituirea celor două prezumţii de impreviziune. Curtea a mai reţinut că, prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, nu a examinat un asemenea aspect - persoana în favoarea căreia sunt reglementate cazurile de impreviziune -, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală. Prin urmare, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 86. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea a observat că, de principiu, o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016 poate parcurge 4 faze (două extrajudiciare şi două judiciare), iar în cadrul acestei proceduri se interpune art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016. Întreaga procedură reglementată de Legea nr. 77/2016 include ideea de adaptare a contractului, astfel că fiecare fază a acestei proceduri implică aplicarea cu prioritate a soluţiei de adaptare a contractului în raport cu cea de încetare a acestuia. Astfel, în cele două faze extrajudiciare, cele două părţi pot negocia atât adaptarea, cât şi încetarea contractului de credit, iar dacă se ajunge la un acord în acest sens, fără intervenţia instanţei, fie creditorul nu mai formulează contestaţie, fie debitorul nu mai formulează acţiunea în stingerea creanţei, după caz. Optându-se pentru soluţia adaptării contractului se ajunge la evitarea încetării contractului de credit prin darea în plată a bunului imobil ipotecat, ceea ce reprezintă o aplicare fidelă a art. 4 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 77/2016. Prin urmare, dacă art. 4 alin. (4) teza întâi din lege este o reglementare de principiu care priveşte relaţia dintre debitor şi creditor, atrăgându-le atenţia asupra necesităţii menţinerii utilităţii sociale a contractului de credit, teza a doua aduce în discuţie obligaţia instanţei judecătoreşti de a aplica - în mod prioritar - soluţia adaptării contractului. 87. Învestirea instanţei nu se poate realiza decât prin contestaţie, care are ca obiect verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate, sau printr-o cerere, care are ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor izvorâte din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. Chiar dacă instanţa nu este învestită cu o cerere de adaptare a contractului, iar legea nu reglementează, în mod expres, adaptarea contractului ca soluţie pe care instanţa ar putea să o pronunţe, aceasta nu înseamnă că efectele impreviziunii în mod inexorabil echivalează cu încetarea contractului. Din contră, odată stabilită existenţa impreviziunii conform art. 4 din Legea nr. 77/2016, instanţa judecătorească trebuie să fie preocupată de menţinerea utilităţii sociale a contractului chiar prin aplicarea, în temeiul textului criticat, a dispoziţiilor art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864 sau ale art. 1.271 din Codul civil, după caz, astfel că aceasta va putea dispune fie adaptarea, fie încetarea contractului de credit. Prin urmare, cererea formulată în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 are ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor izvorâte din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a indicat finalitatea extremă ce poate rezulta din constatarea impreviziunii. Cu alte cuvinte, interpretând în mod coroborat art. 4 alin. (4) teza a doua şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, Curtea a reţinut că dispunerea soluţiei de încetare a contractului de credit, ca efect al impreviziunii, implică în mod inductiv imposibilitatea adaptării sale. Or, cum judecătorul are obligaţia legală de a da prioritate soluţiei de continuare a contractului, iar adaptarea reprezintă o astfel de soluţie, rezultă că cererea întemeiată pe art. 8 alin. (1) din lege urmăreşte încetarea contractului, dar numai ca o soluţie de ultimă instanţă. Astfel, această cerere, indiferent de existenţa sau nu a unei cereri distinct formalizate de adaptare a contractului, vizează, în mod implicit, mai întâi adaptarea, iar, în măsura în care această soluţie nu este posibilă, încetarea contractului. 88. Mai departe, Curtea a statuat că, întrucât pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, rezultă că atât debitorul, pe cale reconvenţională în cadrul contestaţiei, cât şi creditorul, în cadrul acţiunii în stingerea creanţei, pot formula cereri de adaptare a contractului de credit. Posibilitatea formulării unor astfel de cereri reconvenţionale trebuie recunoscută în fiecare fază procesuală în parte tocmai pentru că, pe de o parte, evită multiplicarea corespunzătoare a cererilor formulate de debitor şi creditor, astfel că partea nu mai trebuie să formuleze o nouă cerere de adaptare a contractului prin mijlocirea dreptului comun, iar, pe de altă parte, asigură egalitatea juridică între cele două părţi. Prin urmare, ca o exigenţă a dreptului la un proces echitabil, prin aplicarea art. 4 alin. (4) din lege, cererea de adaptare a contractului poate fi formulată atât în contestaţie, cât şi în acţiunea în stingerea obligaţiei. 89. Curtea a observat că, în ipoteza intervenirii acordului părţilor pentru adaptarea contractului în cursul fazelor judiciare, instanţa judecătorească va dispune adaptarea acestuia. În schimb, în măsura în care nu se ajunge la un asemenea acord, va evalua dacă în cauză există o imposibilitate vădită a continuării contractului, încetarea acestuia dispunându-se doar în această situaţie. Stingerea obligaţiilor izvorâte din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor echivalează cu încetarea contractului, însă art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 stabileşte că aceasta reprezintă o ultimă soluţie aplicabilă în situaţia constatării impreviziunii, astfel că părţile trebuie să depună toate diligenţele pentru menţinerea utilităţii sociale a contractului, iar instanţa judecătorească trebuie să urmărească, în mod firesc, continuarea contractului. De aceea, ca regulă, instanţa trebuie să dispună adaptarea contractului de credit, cu excepţia situaţiei în care este demonstrată existenţa unei imposibilităţi vădite de continuare a acestuia. Această imposibilitate nu se analizează prin raportare la situaţia patrimonială a debitorului, pentru că nu există nicio relaţie între impreviziunea în contracte şi situaţia financiară a debitorului, impreviziunea exprimând o tensiune intracontractuală, şi nu una personală, ce transcende cadrului strict contractual (Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragraful 65). Aşadar, sintagma „imposibilitate vădită a continuării contractului de credit“ se raportează întotdeauna la drepturile şi obligaţiile rezultate din contractul de credit, instanţa judecătorească neputând realiza un inventar al situaţiei patrimoniale a debitorului pentru a decide adaptarea sau încetarea contractului. 90. Curtea a mai precizat că, în deciziile sale cu privire la Legea nr. 77/2016, a trebuit ea însăşi să delimiteze impreviziunea de situaţia patrimonială actuală a debitorului, tocmai pentru că, în mod greşit, instanţele judecătoreşti analizau şi administrau un probatoriu pentru a determina situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că, în acest mod, se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit. Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilităţile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conţinutul clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct asupra acestor clauze şi, în consecinţă, generează în mod automat dezechilibrul contractual. 91. Prin urmare, odată constatată impreviziunea potrivit conţinutului matematic al prevederilor art. 4 alin. (1^1)-(3) din Legea nr. 77/2016, instanţa judecătorească poate dispune adaptarea contractului de credit. În măsura în care executarea contractului este excesiv de oneroasă sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor derivând din chiar prevederile sale, acesta îşi pierde utilitatea socială, fiind, aşadar, imposibilă/iraţională continuarea sa; în acest caz, instanţa va dispune stingerea obligaţiilor izvorâte din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor. 92. Curtea a conchis că prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât stabilesc în mod clar că soluţia adaptării contractului este prioritară încetării acestuia prin darea în plată a imobilului ipotecat, iar pentru a dispune una dintre cele două soluţii, oferă instanţei judecătoreşti un criteriu raţional, şi anume aprecierea posibilităţii continuării executării contractului de credit prin raportare strict la prestaţiile la care părţile s-au obligat. Totodată, textul criticat nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie pentru că atât debitorul, cât şi creditorul în faze procesuale distincte pot formula cereri de adaptare a contractului. Prin urmare, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. 93. Cu privire la critica privind pretinsa retroactivitate a prevederilor legale criticate în prezenta cauză, este relevant să se observe că, în Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, paragraful 81, Curtea a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 115, prin care au fost analizate criticile de neconstituţionalitate aduse art. 1 alin. (1), art. 10 alin. (1) şi art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016, în raport cu art. 15 alin. (2) din Constituţie. Curtea a statuat că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Faptul că legea stabileşte criteriile în funcţie de care intervine impreviziunea nu înseamnă că prevederile sale sunt retroactive; de altfel, judecătorul cauzei însuşi avea competenţa de a stabili criteriile în funcţie de care apreciază impreviziunea în perioada 2016-2019. Înlocuirea unor criterii judiciare variabile şi subiective în sine cu criterii legale fixe şi obiective nu echivalează cu încălcarea principiului neretroactivităţii. Impreviziunea a fost şi este reglementată de Codul civil (atât de cel din 1864, cât şi de cel din 2009), cu consecinţa fie a adaptării, fie a încetării contractului, prin urmare, modul de evaluare a sa (legală/judiciară) nu denotă o aplicare retroactivă a instituţiei în sine. De altfel, nici consecinţele intervenirii sale nu sunt novatoare faţă de regulile generale existente în materie (adaptarea/încetarea contractului). Prin urmare, a conchis Curtea în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, art. 1 alin. (1), art. 10 alin. (1) şi art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 15 alin. (2) din Constituţie. 94. Mai departe, se observă că în ceea ce priveşte prevederile art. 5 alin. (3) şi (3^1), precum şi cele ale art. 7 alin. (4) şi (5^1) din Legea nr. 77/2016, criticate în cauza de faţă, Curtea a constatat constituţionalitatea acestora prin Decizia nr. 432 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 21 septembrie 2021, paragrafele 57-64. Astfel, referindu-se, mai întâi, la criticile aduse art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, Curtea a observat că Legea nr. 52/2020 nu a operat nicio modificare asupra art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, iar modificarea operată asupra art. 7 alin. (4) a vizat introducerea unei teze finale, potrivit căreia „De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat“. Reglementările criticate vizează suspendarea automată a oricărei plăţi către creditor, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului, iar constituţionalitatea lor a fost analizată prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, paragrafele 37-43 (în privinţa ambelor texte legale), precum şi prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragrafele 111-113 [în privinţa art. 7 alin. (4)]. 95. Cu privire la cele două texte, prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, Curtea a stabilit că, deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun, în sensul art. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit, intervenţia statului operată prin textele de lege criticate urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia consumatorului prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit, în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864. Aşadar, scopul legitim urmărit se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului prin înlăturarea pericolului ruinei sale contractuale iminente. 96. În continuare, Curtea a analizat dacă măsura criticată este adecvată, necesară şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele individuale. În acest sens, Curtea a reţinut că, în mod abstract, suspendarea executării plăţilor este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanţa acesteia şi finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată şi finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvenţă logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat. De asemenea, Curtea a constatat că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competenţă constituţională, în temeiul art. 15 alin. (1), al art. 44 alin. (1) şi al art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi, atunci când în paradigma executării contractului - de credit în cazul de faţă - intervine un aspect care ţine de impreviziune. Curtea a observat că, din întregul arsenal de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, a apelat la suspendarea temporară a plăţilor rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât din natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât şi din posibilitatea creditorului de a-şi vedea executată creanţa întru totul, în măsura în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opţiune a legiuitorului nu este cel mai puţin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanţei judecătoreşti competenţa de a decide ea însăşi, eventual, prin procedura ordonanţei preşedinţiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plăţii sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuşi, Curtea a constatat că această orientare legislativă a ţinut seama de realităţile socioeconomice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relaţia profesionist-consumator, în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauză, care tranşează problema litigioasă dintre părţi. 97. În continuare, Curtea a reţinut că măsura criticată configurează un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare, în sensul că pune în balanţă, pe de o parte, protecţia imediată şi nemijlocită a consumatorilor, aşadar, a unei largi sfere de persoane care, deşi situate într-un raport de egalitate juridică, formală cu profesioniştii, totuşi, sub aspectul puterii lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidentă relaţie de inferioritate, şi, pe de altă parte, interesul profesioniştilor de a-şi vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, a reglementat această măsură într-un domeniu limitat (contract de credit) şi în condiţii restrictive (condiţii de admisibilitate în marja impreviziunii), protejând, cu efect imediat şi provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea contractului, risc calificat de Curtea Constituţională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăşi noţiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată este depusă, debitorul de bună-credinţă al obligaţiei să fie ţinut să plătească în continuare sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuţie impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, a plecat de la premisa axiomatică a art. 57 din Constituţie. În aceste condiţii, nu este de admis ca o realitate juridică, formală, rezultată din contractul de credit să prevaleze asupra regulilor de echitate şi bună-credinţă care guvernează materia contractelor civile. 98. De asemenea, Curtea a reţinut că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016. 99. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, Curtea a constatat că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporţionalităţii ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietăţii private. 100. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în interpretarea obligatorie dată acestora prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, permit menţinerea suspendării plăţilor către creditori numai în măsura în care, în cazul fiecărui contract de credit în parte, sunt îndeplinite criterii obiective, respectiv condiţiile existenţei impreviziunii, şi care vor fi evaluate în condiţii de independenţă şi imparţialitate de către instanţele de judecată. În acest fel, creditorii beneficiază de suficiente garanţii că dreptul lor de proprietate nu poate fi atins, în substanţa sa, prin reglementarea, în favoarea debitorilor, a prerogativei prevăzute de art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016. 101. Cu privire la art. 7 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 77/2016, Curtea a constatat că acest text este unul precizator, fără ca ipoteza sa normativă să dubleze art. 7 alin. (4) teza întâi din lege. Astfel, suspendarea executării silite, inclusiv a popririi, era deja prevăzută chiar de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, în forma sa iniţială. Prin urmare, art. 7 alin. (4) teza a doua din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii. 102. În aceste condiţii, a arătat Curtea, art. 5 alin. (3^1) din Legea nr. 77/2016 nu este decât o consecinţă firească a art. 5 alin. (3), a art. 7 alin. (4) şi a art. 8 alin. (3) din aceeaşi lege, deoarece, în urma depunerii notificării şi a desfăşurării procedurilor judiciare imediat următoare acesteia, debitorii nu se pot înscrie în Biroul de credit sau în alte baze de date negative cu privire la debitorii riscanţi sau rău-platnici. Curtea a subliniat că textul criticat este unul de strictă interpretare care se referă la datoria/penalităţile rezultate din contractul de credit supus notificării, şi nu din alte acte/fapte juridice ale debitorului străine acestui contract. 103. Având în vedere cele expuse, Curtea a conchis că prevederile art. 5 alin. (3) şi (3^1) şi ale art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 104. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse prevederilor art. 7 alin. (5^1) din Legea nr. 77/2016, în raport cu art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea a observat că acesta a format obiectul controlului a priori de constituţionalitate prin Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, paragrafele 114-116, fiind constatat ca neconstituţional, însă legiuitorul l-a pus în acord cu exigenţele stabilite prin decizia antereferită a Curţii Constituţionale. Astfel, Curtea a statuat că textul criticat nu distingea între admiterea şi respingerea contestaţiei, însă pentru a produce efecte trebuie să vizeze prima situaţie, caz în care rata (compusă din principal şi dobândă) se plăteşte indiferent că debitorul este de bună-credinţă sau rea-credinţă; în schimb, daunele-interese (sub forma daunelor moratorii) care s-ar datora parcurgerii procedurii Legii nr. 77/2016 vor putea fi pretinse numai în condiţiile relei-credinţe a debitorului. Desigur, daunele-interese (sub forma daunelor moratorii), care nu au legătură cu parcurgerea Legii nr. 77/2016, pot fi pretinse în acord cu prevederile contractului de credit. Or, textul criticat, astfel cum este formulat, afectează dreptul de proprietate al creditorului, care, deşi a câştigat procesul, prin admiterea contestaţiei sale, în condiţiile în care debitorul a fost de bună-credinţă, nu va mai putea pretinde debitul rămas de plată şi dobânzile contractuale aferente, aceste două elemente subsumându-se noţiunii de bun. Curtea a constatat că textul legal criticat încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 105. Curtea a arătat că redactarea actuală diferă în mod esenţial de cea constatată ca fiind neconstituţională, dispoziţia legală criticată fiind pusă de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Noua reglementare se circumscrie ipotezei admiterii contestaţiei şi se referă exclusiv la penalităţile şi daunele-interese care ar rezulta din parcurgerea procedurii notificării, nu şi la rata plătită de debitor. Astfel, dacă se probează că debitorul a fost de rea-credinţă, acesta datorează, în ipoteza admiterii contestaţiei, pe lângă rată (capital şi dobândă), penalităţi şi daune-interese; în schimb, dacă a fost de bună-credinţă, va datora doar rata (capital şi dobândă). Având în vedere cele expuse, Curtea a conchis că art. 7 alin. (5^1) din Legea nr. 77/2016 nu încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 106. În sfârşit, Curtea observă că, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului Uniunii Europene, în Decizia nr. 166 din 24 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 846 din 29 august 2022, paragraful 106, Curtea a reţinut că folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare, de către legea naţională, a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză, demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz. Prin prisma condiţionalităţii cumulative enunţate, rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale aplicarea, în cadrul controlului de constituţionalitate, a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăşi a unor întrebări preliminare în vederea stabilirii conţinutului normei europene. O atare atitudine ţine de cooperarea dintre instanţa constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe. 107. Curtea reţine că aceste considerente sunt incidente şi în prezenta cauză, pentru că, în esenţă, autoarele prezentei excepţii solicită Curţii Constituţionale să constate ea însăşi că prevederile legale criticate în cauza de faţă sunt contrare jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia instanţa naţională de drept comun are plenitudine de competenţă în aprecierea asumării de către consumator a riscului valutar. 108. Având în vedere că, în esenţă, criticile formulate de autoarele prezentei excepţii sunt similare cu cele formulate în cauze soluţionate anterior de Curtea Constituţională, precum şi faptul că nu pot fi identificate motive de reconsiderare atât a soluţiilor, cât şi a motivării care le susţin, Curtea Constituţională le va menţine pe acestea şi în prezenta cauză. 109. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Eurobank - S.A. din Atena în dosarele nr. 1.806/289/2020 şi nr. 1.848/289/2020 ale Judecătoriei Reghin, de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 1.488/219/2020 al Judecătoriei Dej, de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.951/251/2020 al Judecătoriei Luduş - Secţia civilă, de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.361/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă, de Societatea First Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.751/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă, de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8.069/303/2020 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă, de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 15.700/300/2020 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă, de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.699/320/2020/a1 al Judecătoriei Târgu Mureş, de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 17.719/325/2020 al Judecătoriei Timişoara - Secţia I civilă, de Societatea First Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 19.720/301/2020 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, de Societatea Raiffeisen Bank - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 1.201/310/2020 al Judecătoriei Sinaia, de Societatea Banca Transilvania - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 18.196/245/2020 al Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă şi de Societatea OTP Bank România - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 23.849/325/2018* al Tribunalului Timiş - Secţia a II-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 1 alin. (1), ale art. 4 alin. (1^1)-(1^3), (3) şi (4), ale art. 5 alin. (3) şi (3^1), ale art. 7 alin. (4) şi (5^1), ale art. 10 alin. (1) şi ale art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum şi Legea nr. 52/2020, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de aceleaşi autoare în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Reghin, Judecătoriei Dej, Judecătoriei Luduş - Secţia civilă, Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă, Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă, Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti - Secţia civilă, Judecătoriei Timişoara - Secţia I civilă, Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti - Secţia civilă, Judecătoriei Sinaia, Judecătoriei Iaşi - Secţia civilă şi Tribunalului Timiş - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 20 aprilie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cosmin-Marian Văduva -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
