Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.144/1/2020
┌──────────┬───────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia │
│Aida Popa │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Eleni │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Marcu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ştefan │- judecător la Secţia │
│Pistol │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Neniţă │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Săndel │- judecător la Secţia │
│Lucian │penală │
│Macavei │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia │
│Horia │penală │
│Şelaru │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia │
│Şerban │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Florentina│- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
└──────────┴───────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare şi în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei generale anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor." Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 1.144/1/2020 a fost legal constituit, conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat. Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. Conform art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, la şedinţa de judecată a participat doamna Diana Gabriela Vlădaia, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Valentin Horia Şelaru, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul Teodor Manea, procuror-şef al Biroului de recursuri penale în interesul legii, Secţia judiciară. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.144/1/2020, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, drept urmare a solicitării formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării. Totodată, a învederat că a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. De asemenea, a mai învederat că prin procesul-verbal din data de 1.07.2020 s-a dispus înlocuirea domnului judecător Constantin Epure cu domnul judecător Ionuţ Mihai Matei, iar prin procesul-verbal din data de 2.07.2020 s-a dispus înlocuirea domnului judecător Ionuţ Mihai Matei cu doamna judecător Eleni Cristina Marcu. La data de 25.06.2020, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 966/C/1.232/III-5/2020 prin care s-a adus la cunoştinţă că, în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept supusă dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeaşi dată au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat domnului procuror Teodor Manea să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, precizând că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute cumulativ de legiuitor în dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, şi anume de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată, având în vedere şi jurisprudenţa completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. A precizat că problema de drept supusă dezlegării vizează lămurirea unei confuzii dintre competenţa de realizare a urmăririi penale în sensul Codului de procedură penală şi specializarea unei anumite categorii a organelor de cercetare penale în sistemul poliţiei judiciare. Astfel, a precizat că, în analiza realizată de judecătorul de cameră preliminară în speţa de faţă, urmărirea penală este dată în competenţa exclusivă a procurorului, iar competenţa se raportează la procuror. În acest context, a susţinut că, potrivit art. 324 din Codul de procedură penală, procurorul poate delega punctual efectuarea unor acte de urmărire penală către lucrători de poliţie judiciară, ceea ce semnifică îndeplinirea actelor în numele procurorului, cu singura condiţie să existe calitatea de organ de cercetare penală. Din perspectiva condiţiei ca de dezlegarea care se dă acestei probleme de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, procurorul a considerat că nu există o veritabilă problemă de drept. Procurorul a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Iaşi, întrucât nu sunt întrunite cele trei condiţii prevăzute, cumulativ, de legiuitor cu privire la această procedură. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării I.1. Prin Încheierea penală din data de 26 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.113/89/2019/a1, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare şi în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei generale anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor." I.2. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpaţii P.G. şi P.F.A. împotriva Încheierii nr. 98 din data de 16 decembrie 2019, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Vaslui. Prin încheierea menţionată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Vaslui a respins cererile şi excepţiile invocate de către inculpaţii P.G. şi P.F.A. În temeiul art. 342 din Codul de procedură penală cu referire la art. 36 alin. (1) lit. a) şi art. 41 din Codul de procedură penală, s-a constatat competenţa materială şi teritorială a Tribunalului Vaslui în soluţionarea prezentei cauze. În baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu Rechizitoriul nr. 184/P/2015 emis la data de 16 octombrie 2019 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală privind pe inculpaţii: 1. P.G. trimis în judecată, în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunilor de: - folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, faptă prevăzută de art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (2 acte materiale); – fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (25 de acte materiale), ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal. 2. P.A.F. trimisă în judecată, în stare de libertate, pentru săvârşirea infracţiunilor de: - complicitate la infracţiunea de folosire sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 48 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 18^1 alin. (1) Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (2 acte materiale); – fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (23 de acte materiale); – fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (12 acte materiale). S-a dispus începerea judecăţii privind inculpaţii P.G. şi P.A.F. Pentru a dispune astfel, judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Vaslui a constatat că, în baza art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii de cameră preliminară îl constituie verificarea după trimiterea în judecată a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi a verificării legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. S-a reţinut că cei doi inculpaţi nu au contestat competenţa de soluţionare a cauzei de către Tribunalul Vaslui. Referitor la legalitatea sesizării instanţei de judecată de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, judecătorul de cameră preliminară a constatat că aceasta s-a efectuat prin intermediul Rechizitoriului nr. 184/P/2015. Cu privire la necompetenţa Direcţiei Generale Anticorupţie - Serviciul Judeţean Vaslui în a efectua acte de urmărire penală în prezenta cauză, judecătorul de cameră preliminară a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul poate delega, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală. Această delegare a atribuţiilor procurorului, în cazul în care acesta efectuează urmărirea penală, s-a efectuat în prezenta cauză faţă de ofiţerii de la Direcţia Generală Anticorupţie - Serviciul Judeţean Vaslui, care este o structură specializată a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi care face parte din cadrul poliţiei judiciare, fiind indicate în art. 324 alin. (3) raportat la art. 55 alin. (1) lit. b), alin. (4) şi (6) din Codul de procedură penală. Potrivit art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală raportat la art. 22 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, urmărirea penală se efectuează de către un procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie în prezenta cauză, însă, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul poate delega, prin ordonanţă, efectuarea unor acte de urmărire penală. S-a reţinut că actele efectuate de ofiţerii Direcţiei Generale Anticorupţie - Serviciul Judeţean Vaslui nu fac parte din cele exceptate în mod expres de lege prin art. 324 alin. (4) din Codul de procedură penală, pentru a fi lovite de nulitate. Deopotrivă, s-a reţinut că actele efectuate în cursul urmăririi penale de ofiţerii Direcţiei Generale Anticorupţie de la Iaşi sau Vaslui sunt în deplină concordanţă cu cele indicate de procuror în ordonanţele de delegare, nefiind depăşite aceste atribuţii. Mai mult, s-a constatat că ofiţerii de poliţie ai Direcţiei Generale Anticorupţie, făcând parte din structurile poliţiei judiciare, au avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care nu prevede o limitare a atribuţiilor acestora, referitoare la cercetarea infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sau de Codul penal ori de alte legi speciale cu caracter penal. La data de 3 februarie 2020, inculpaţii au depus la dosar o cerere scrisă, de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unei chestiuni de drept, respectiv dacă organele judiciare ale Direcţiei Generale Anticorupţie sunt sau nu competente să desfăşoare acte de urmărire penală în cauzele în care nu sunt învinuiţi care fac parte din personalul Ministerului Afacerilor şi Internelor. Dezbaterile asupra admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept, au avut loc la termenul din data de 5.03.2020, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, parte integrantă din Încheierea din 26.03.2020, când instanţa a constatat îndeplinite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme. Instanţa de apel, în baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. I.3. Punctul de vedere al instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în conformitate cu art. 475 din Codul de procedură penală, completul de judecată învestit cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpaţii P.G. şi P.F.A. împotriva Încheierii nr. 98 din data de 16 decembrie 2019, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Vaslui, în Dosarul nr. 2.113/89/2019/a1, a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât: - este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (calea de atac a contestaţiei în procedura de cameră preliminară); – de lămurirea chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei vizând o interpretare a normelor de drept procesual penal, în legătură directă cu verificarea legalităţii administrării probelor, din perspectiva organului de urmărire penală competent, verificare ce se circumscrie obiectului procedurii în cameră preliminară, astfel cum este stabilit în art. 342 din Codul de procedură penală. Pentru a reţine că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea a avut în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra acestei chestiuni de drept, care nu face nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, instanţa de trimitere a arătat, într-o primă interpretare, că lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie pot efectua acte de cercetare penală prin delegare şi în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei generale anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 383/2005, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, articol de lege care nu limitează în vreun fel organele de cercetare penală cărora procurorul le poate delega efectuarea unor acte de urmărire penală, singura condiţie fiind ca acestea să fie organe ale poliţiei judiciare. Efectuarea activităţilor procesuale prin delegare reprezintă, în fapt, potrivit doctrinei juridice, o deplasare limitată de competenţă de la un organ de urmărire sau de la o instanţă de judecată, legal competente, într-o cauză penală, către un alt organ sau o altă instanţă inferior/inferioară ierarhic (V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea generală, vol. V, ed. a 2-a, Ed. Academiei, Bucureşti, 2003, p. 300). Instanţa a apreciat că, întrucât delegarea poate fi dispusă doar unui organ inferior ierarhic, având în acelaşi timp atribuţii mult limitate în realizarea mandatului primit, acest organ nu trebuie şi nici nu este posibil să respecte normele de competenţă cerute procurorului care efectuează urmărirea penală şi care dispune delegarea. Totodată, instanţa de trimitere a constatat că nu există o normă procesual penală prin care să se fi limitat ori interzis organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie să poată, ca urmare a delegării dispuse în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, efectua acte de urmărire penală şi în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, iar în lipsa unor norme speciale derogatorii se aplică norma generală, care permite delegarea oricărui organ de cercetare penală al poliţiei judiciare. De asemenea, instanţa de trimitere a susţinut că atunci când legiuitorul a dorit să limiteze actele ce pot fi efectuate prin delegare de către un organ de cercetare penală al poliţiei judiciare a prevăzut această limitare în mod expres făcând trimitere la dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în care s-a prevăzut că „Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie“. În consecinţă, într-o primă opinie, instanţa de trimitere a considerat că lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie au o competenţă exclusivă în cauzele penale prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, fiind singurii care pot efectua în aceste cauze acte de cercetare penală dispuse de procurorul competent, dar pot efectua, prin delegarea dispusă în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de urmărire penală şi în alte cauze. Instanţa de trimitere a apreciat că, similar, şi instanţele care au o competenţă materială şi personală specială, cum ar fi curţile de apel, pot efectua, potrivit art. 201 din Codul de procedură penală, prin delegare, anumite acte de procedură de competenţa instanţei superioare (de exemplu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate delega atribuţia de administrare a probei testimoniale unei curţi de apel). În cea de-a doua opinie, instanţa de trimitere a considerat că lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie nu pot efectua acte de cercetare penală prin delegare, în temeiul art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, şi în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005. Potrivit acestei interpretări, s-a apreciat că lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie au competenţa de a desfăşura, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, numai actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Instanţa de trimitere a invocat Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 20 martie 2017, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. I şi II din Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, iar în considerentele deciziei, paragraful 31 a reţinut că „(…) În ceea ce priveşte critica potrivit căreia se realizează o extindere nejustificată a competenţei Direcţiei generale anticorupţie în sensul instrumentării de către aceasta a unor fapte săvârşite de persoane care nu fac parte din personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi primită. Din analiza reglementărilor în vigoare, Curtea observă, astfel cum s-a arătat anterior, că Direcţia generală anticorupţie este o structură specializată în prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, având astfel competenţa de a desfăşura acte de cercetare penală numai în ceea ce priveşte o anumită categorie de fapte, săvârşite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister“. În acest context, s-a apreciat că un argument suplimentar la constituit şi faptul că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităţilor de prevenire şi combatere a corupţiei s-au adus modificări art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, în sensul că „lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei generale anticorupţie a Ministerului Afacerilor Interne efectuează, în condiţiile legii, activităţi de prevenire şi descoperire a faptelor de corupţie, precum şi acte de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind următoarele categorii de infracţiuni: a) infracţiuni prevăzute de art. 254-257 din Codul penal; b) infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare“, însă această ordonanţă de urgenţă a fost respinsă prin Legea nr. 324/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităţilor de prevenire şi combatere a corupţiei, legiuitorul nedorind lărgirea competenţei lucrătorilor poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie a Ministerului Afacerilor Interne. În concluzie, instanţa de trimitere a considerat că, deşi art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală nu face distincţie între organele de cercetare penală cărora procurorul care efectuează urmărirea penală le poate delega, prin ordonanţă, efectuarea unor acte de urmărire penală, aceasta nu exclude obligativitatea prevăzută de lege, şi anume aceea potrivit căreia oricare dintre organele de cercetare penală cărora procurorul le-ar putea delega atribuţii trebuie să aibă competenţa de a efectua actele de urmărire penală solicitate. Or, ofiţerii din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie au prin lege competenţa de a efectua acte dispuse de procuror, doar în ceea ce priveşte săvârşirea de fapte de corupţie de către personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor. I.4. Punctele de vedere ale procurorului şi ale inculpaţilor cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia impusă de art. 475 din Codul de procedură penală care impune ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea în fond a cauzei. Din punctul său de vedere, textele care trebuie avute în vedere, în apreciere, conduc spre soluţii şi determină interpretări clare, astfel încât nu există acea doză de echivoc necesară pentru a considera că aceasta este o chestiune care să necesite dezlegare în procedura cerută de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăţi reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naşte o îndoială rezonabilă a conţinutului acestora. S-a considerat că implicaţie în soluţionarea unor aspecte din cauză poate avea doar chestiunea ce vizează dacă lucrătorii din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie au competenţă, în condiţiile în care procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie dispune delegarea acestora în efectuarea unor acte în cadrul urmăririi penale. În speţa pendinte s-au efectuat următoarele acte de urmărire şi de cercetare penală, respectiv: ordonanţa de delegare a Direcţiei Generale Anticorupţie Vaslui din data de 10.05.2016, prin care s-a dispus audierea martorului B.P. şi solicitarea de relaţii de la Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale Vaslui; ordonanţa de delegare a Direcţiei Generale Anticorupţie Vaslui din data de 18.08.2016, prin care s-a dispus audierea martorilor L.S.M. şi C.M. şi ordonanţa de delegare din 3.08.2018 prin care s-a dispus ridicarea unor documente de către Direcţia Generală Anticorupţie. În acest context, procurorul a apreciat că Direcţia Generală Anticorupţie este competentă să efectueze acte de cercetare penală în ipoteza delegării prin ordonanţa procurorului, independent de calitatea de personal al Ministerului Administraţiei şi Internelor. Prin ordonanţa de delegare a procurorului, competenţa de a efectua urmărirea penală în cauză nu a fost transferată ofiţerului de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie, actele de urmărire penală întocmite de acesta fiind efectuate în numele procurorului care a dat dispoziţia scrisă. Prin delegare practic se transmite dreptul de a efectua un act procedural unui organ competent teritorial, dar necompetent funcţional să efectueze în cauză urmărirea penală. Prin urmare, opinia procurorului a fost în sensul că actele îndeplinite prin delegare de către lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie în temeiul delegării dispuse prin ordonanţă de către procuror, în cauzele în care acesta este competent să efectueze urmărirea penală, nu sunt lovite de nulitate, nici relativă, nici absolută, chiar dacă vizează o persoană care nu face parte din personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi fapte de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Apărătorul ales al inculpaţilor contestatori a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile procesuale pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. Asupra problemei de drept ridicate s-a susţinut opinia conform căreia ofiţerii Direcţiei Generale Anticorupţie nu au competenţa de a efectua acte de urmărire penală cu privire şi la alte persoane, care nu reprezintă personal din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Apărătorul ales a precizat că Direcţia Generală Anticorupţie s-a înfiinţat în subordinea ministrului administraţiei şi internelor, ca structură specializată pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu, ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie fiind abilitaţi să efectueze activităţi de descoperire a infracţiunilor de corupţie săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor. În argumentarea opiniei exprimate, apărătorul ales a susţinut că procurorul, care este competent din punct de vedere legal să efectueze urmărirea penală în cauză, nu poate delega efectuarea unui act de urmărire penală unui organ de cercetare penală care nu este competent, cu referire strictă la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, care prevăd, în mod expres, faptul că ofiţerii Direcţiei Generale Anticorupţie au competenţă exclusivă în privinţa personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor. Pe de altă parte, s-a susţinut că normele procesual penale din dreptul comun sau din legislaţia specială sunt de strictă interpretare, legiuitorul neprevăzând situaţii derogatorii. II. Jurisprudenţa naţională relevantă în materie Într-o primă opinie, au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze în care s-a statuat lipsa de competenţă a Direcţiei Generale Anticorupţie în a efectua acte de cercetare penală privind faptele de corupţie, inclusiv în ipoteza delegării prin ordonanţa procurorului, în cauze în care inculpaţii nu au calitatea de personal al Ministerului Afacerilor Interne: Încheierea nr. 779 din 7.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Încheierea din data de 27.11.2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. 4.253/30/2019/a1, Încheierea nr. 13/2018 din 14.02.2018, pronunţată de Tribunalul Mureş, în Dosarul nr. 1.811/102/2017/a1, Încheierea din 20 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Gorj, în Dosarul nr. 9.014/95/2014*. În sprijinul acestei opinii este şi minuta întâlnirii procurorilor şefi de secţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel (Bucureşti, 9-10 martie 2020) sub patronajul Institutului Naţional al Magistraturii, care a conchis, cu majoritate, că Direcţia Generală Anticorupţie este o structură specializată în prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, având astfel competenţa de a desfăşura acte de cercetare penală numai în ceea ce priveşte o anumită categorie de fapte, săvârşite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister. Într-o altă opinie s-a considerat că Direcţia Generală Anticorupţie este competentă să efectueze acte de cercetare penală în ipoteza delegării prin ordonanţa procurorului, independent de calitatea de personal al Ministerului Afacerilor Interne. Mai mult, în cadrul acestei orientări, unele instanţe au apreciat că lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie sunt competenţi să efectueze cercetări cu privire la săvârşirea oricărei infracţiuni, prin ordonanţa de delegare a procurorului, actele de urmărire penală întocmite de aceştia fiind efectuate în numele procurorului care a dat dispoziţia scrisă care păstrează competenţa de a efectua urmărirea penală în cauză şi care nu a fost transferată ofiţerului de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie. În susţinerea acestei opinii s-a identificat practică doctrinară, şi anume Încheierea penală nr. 73/CP/19.05.2017, pronunţată de Tribunalul Mureş, în Dosarul nr. 500/102/2017/a1, definitivă prin Încheierea penală nr. 46/C/CP/22.06.2017 a judecătorului de cameră preliminară de la Curtea de Apel Târgu Mureş, Încheierea nr. 66/2019, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Iaşi, în Dosarul nr. 23/99/2019/a1, Încheierea nr. 152 din data de 20.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. 4.253/30/2019/a1. III. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale Au fost identificate următoarele decizii relevante ale Curţii Constituţionale pentru problema de drept analizată: - Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I şi II din Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 20 martie 2017; – Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017; – Decizia nr. 317 din 21 mai 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 23 iulie 2019; – Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016. IV. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie S-a enunţat practică doctrinară, şi anume Încheierea nr. 231 din 19.02.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 854/33/2014/a1, Decizia nr. 300/A din 14 iulie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în Dosarul nr. 2.932/2/2012, Decizia nr. 135/A din 30 mai 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în Dosarul nr. 1.555/1/2017 şi Decizia nr. 173/A din 4 iulie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în Dosarul nr. 106/36/2016. V. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Cu Adresa nr. 684 din 2 iunie 2020, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a înaintat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, apreciind că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, care formează obiectul Dosarului nr. 1.144/1/2020, este inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei relaţii de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală, în accepţiunea conferită de jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În argumentarea acestei opinii s-a invocat Decizia nr. 14/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 28 iunie 2017), Decizia nr. 21/2019 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019), Decizia nr. 11/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014) şi Decizia nr. 23/2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), din perspectiva condiţiei ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, prin care s-a statuat, de principiu, asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, arătându-se că prin aceasta trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, (...) dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal. În aceste condiţii, în raport cu jurisprudenţa invocată a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sesizarea apare ca inadmisibilă, întrucât lămurirea chestiunii de drept nu are consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile nu există o relaţie de dependenţă, iar dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării nu este determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal. În continuare, referitor la competenţa de efectuare a urmăririi penale, în raport cu care se verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, a opinat că aceasta îi aparţine în mod exclusiv procurorului, întrucât cauza priveşte infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest sens au fost invocate dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 56 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: (...) d) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Astfel, s-a apreciat că, în cauzele în care competenţa de efectuare a urmăririi penale îi aparţine în mod exclusiv procurorului, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competenţa, se verifică prin raportare la procuror, iar nu la organul de cercetare penală al poliţiei judiciare delegat de procuror să efectueze anumite acte de urmărire penală. În sensul menţionat anterior s-a invocat Decizia nr. 135/A din 30 mai 2018 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia nr. 300/A din 14 iulie 2016 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Opinia exprimată de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competenţa, se realizează prin raportare la procuror, iar lămurirea chestiunii de drept nu produce consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a contestaţiei în procedura camerei preliminare şi nici asupra modului de rezolvare a fondului cauzei (asupra rezolvării acţiunii penale sau asupra rezolvării acţiunii civile în procesul penal), neexistând o relaţie de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, în accepţiunea conferită de jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu consecinţa inadmisibilităţii sesizării. VI. Opinia specialiştilor consultaţi asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. - Universitatea de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept - Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale a opinat că, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, se poate constata că toate cele trei condiţii prevăzute de acest text de lege sunt îndeplinite, respectiv: sesizarea trebuie să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă (Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă - soluţionarea unei contestaţii în procedura de cameră preliminară); existenţa unei chestiuni de drept controversate de care depinde soluţionarea fondului cauzei, în raport cu practica judiciară neunitară în privinţa întinderii şi efectelor competenţelor lucrătorilor de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie; fondul cauzei pendinte este influenţat de nulitatea şi/sau excluderea unor mijloace de probă; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul unei alte sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În opinia juridică transmisă, pe fondul sesizării, s-a considerat că lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie nu pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare în alte cauze decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005. În argumentare s-a făcut trimitere la minuta întâlnirii procurorilor şefi de secţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al parchetelor de pe lângă curţile de apel (Bucureşti, 9-10 martie 2020) sub patronajul Institutului Naţional al Magistraturii, care a conchis, cu majoritate, că interpretarea Deciziei nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curţii Constituţionale este cea corectă. Astfel, în considerentele deciziei menţionate, la paragraful 31 se statuează că Direcţia Generală Anticorupţie este o structură specializată în prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, având astfel competenţa de a desfăşura acte de cercetare penală numai în ceea ce priveşte o anumită categorie de fapte, săvârşite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister. Opinia exprimată de decanul Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a fost în sensul că textele legale în discuţie, respectiv art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală şi art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, sunt complementare, în sensul că ele vizează aceeaşi ipoteză, astfel încât nu se impune a fi tratate diferit sau independent unul de celălalt. În esenţă, s-a arătat că procurorul este obligat să efectueze în integralitate urmărirea penală (ceea ce presupune atât cercetarea penală ce aparţine de regulă poliţiei judiciare, cât şi deciziile asupra urmăririi penale ce aparţin în mod tradiţional unui magistrat). S-a opinat că, atunci când procurorul decide delegarea, în principiu, se poate orienta spre orice lucrător din cadrul poliţiei judiciare care îndeplineşte condiţiile de a fi organ de cercetare penală, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 55 alin. (4) din Codul de procedură penală şi ale Legii nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare. Conform art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în scopul efectuării cu celeritate şi, în mod temeinic, a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie funcţionează ofiţeri de poliţie. Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară prevăzuţi la art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea exclusivă a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii acestei direcţii şi deţin o competenţă generală de cercetare, fiind limitată de dispoziţiile procurorului. În consecinţă, s-a considerat că poliţiştii judiciari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt poliţişti cu competenţă de cercetare penală distinctă, precisă şi limitată la infracţiunile comise de personalul Ministerului Afacerilor Interne. S-a opinat că existenţa unui act de delegare nu schimbă cu nimic regimul juridic al actelor întocmite de poliţiştii judiciari din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie, în condiţiile în care delegarea este o condiţie esenţială pentru exercitarea competenţei acestora, datorită specificului infracţiunilor de corupţie, iar, pe de altă parte, limitarea competenţei poliţiştilor judiciari din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie nu reprezintă o excepţie, ci este expresia unei politici penale sectoriale dedicate investigării aprofundate anumitor categorii de infracţiuni. S-au enunţat prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, care instituie o competenţă distinctă a poliţiştilor judiciari din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie pentru a efectua acte de cercetare penală cu privire la infracţiunile de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie comise de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor. S-a opinat că această competenţă este una cu caracter personal, determinată de calitatea autorului faptei şi a cărei nerespectare în faza de urmărire penală se sancţionează cu nulitatea absolută, aşa cum a decis Curtea Constituţională prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017. – Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare doar în cauzele penale care intră sub incidenţa art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005. În argumentare s-au invocat dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, potrivit cărora: „Lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei generale anticorupţie au competenţa să efectueze, în condiţiile prevăzute de lege, activităţi de prevenire şi descoperire, precum şi actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor.“ Aşadar, s-a considerat că această reglementare este neechivocă, în sensul că stabileşte competenţa materială şi personală exclusivă a organelor de cercetare penală din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie doar în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor (în prezent, Ministerul Afacerilor Interne). Din această perspectivă, s-a precizat că organele de cercetare penală speciale din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie nu pot efectua acte de urmărire penală cu privire la infracţiuni de corupţie săvârşite de alte persoane decât personalul Ministerului Afacerilor Interne, în acord cu Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 20 martie 2017, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I şi II din Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. – Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Lucian Blaga din Sibiu a opinat în sensul că lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie nu pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare în alte cauze penale decât acelea prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, dat fiind că aceasta este o structură specializată strict în prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului Ministerului Afacerilor Interne. S-a menţionat că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005 limitează competenţa Direcţiei Generale Anticorupţie atât în ceea ce priveşte actele de cercetare penală (indiferent dacă acestea sunt efectuate de lucrătorii Direcţiei Generale Anticorupţie în calitate de organe de cercetare penală ori prin delegare dispusă de procurorul competent), cât şi cu privire la obiectul acestor cauze, şi anume doar acelea care se referă la infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile cuprinse în Decizia nr. 674 din 17 noiembrie 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 20 martie 2017, din care se desprinde următoarea concluzie: „Direcţia generală anticorupţie este o structură specializată în prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu al Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, având, astfel, competenţa de a desfăşura acte de cercetare penală numai în ceea ce priveşte o anumită categorie de fapte, săvârşite exclusiv de persoane încadrate în cadrul aparatului acestui minister.“ Conform punctului de vedere transmis, extinderea competenţei acestei structuri din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor la alte fapte ori la alte persoane decât acelea strict avute în vedere de dispoziţiile legale invocate mai sus, indiferent de calitatea în care acţionează lucrătorii Direcţiei Generale Anticorupţie, reprezintă o încălcare a acestor dispoziţii privitoare la competenţa organelor de cercetare penală, ceea ce ar putea atrage, în condiţiile legii, nulitatea actelor de urmărire penală efectuate în asemenea condiţii. – Facultatea de Drept - Universitatea din Bucureşti - Departamentul de drept penal a opinat că ofiţerii Direcţiei Generale Anticorupţie nu pot efectua acte de cercetare penală prin delegare şi în alte cauze decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, care stabilesc că „lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei generale anticorupţie au competenţa să efectueze, în condiţiile prevăzute de lege, activităţi de prevenire şi descoperire, precum şi actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor“, este stabilită competenţa ofiţerilor Direcţiei Generale Anticorupţie. În opinia exprimată de specialistul de drept în materie penală se precizează că în cauzele penale privind infracţiunile de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror (art. 22 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie). Din punct de vedere funcţional, lucrătorii Direcţiei Generale Anticorupţie au atribuţii limitate şi nu sunt competenţi să efectueze urmărirea penală, să se manifeste autonom, ca veritabile organe de urmărire penală, ci doar delegat, pentru efectuarea actelor de cercetare penală dispuse de procurorul competent. Astfel, s-a exprimat opinia potrivit căreia această formă atipică de reglementare a competenţei unor lucrători de poliţie judiciară produce două consecinţe imediate: (i) statutul hibrid al lucrătorilor poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie este incompatibil cu dispoziţiile art. 57 alin. (1) din Codul de procedură penală care reglementează competenţa materială generală a organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare. Opţiunea asumată a legiuitorului a fost de a nu recunoaşte acestor lucrători de poliţie judiciară vocaţia generală pe care o are orice organ de cercetare penală al poliţiei judiciare de a efectua acte de urmărire în toate cauzele care nu intră în competenţa obligatorie a procurorului sau a organelor de cercetare penală speciale; (ii) în absenţa ordonanţei de delegare emise de procurorul competent, atribuţiile funcţionale ale lucrătorilor Direcţiei Generale Anticorupţie nu se pot manifesta în concret. Practic, delegarea nu este doar instrumentul care le transferă competenţa, ci chiar premisa legitimării lor În consecinţă, s-a opinat în sensul că singura ipoteză în care lucrătorii Direcţiei Generale Anticorupţie se pot exprima ca subiecţi procesuali oficiali este cea în care realizează atribuţia judiciară încredinţată prin art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, evident, în contextul restrictiv şi condiţionat prevăzut de lege. Astfel, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, competenţa lucrătorilor Direcţiei Generale Anticorupţie este specializată: a) după materie, în sensul că atribuţiile lor judiciare nu se pot realiza decât în cauze având ca obiect infracţiunile de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie; b) după calitatea persoanei, în sensul că nu pot efectua acte de cercetare penală decât în cauzele în care infracţiunile de corupţie au fost săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor. În concluzie, competenţa ofiţerilor Direcţiei Generale Anticorupţie este o competenţă specială caracterizată prin exclusivitate ca urmare a triplei specializări realizate prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005. Din punct de vedere funcţional (rationae oficii), lucrătorii de poliţie judiciară din această structură specializată nu pot efectua acte de urmărire penală, ci doar acte de cercetare ca urmare a delegării dispuse de procuror. După materie (rationae materiae), aceste acte de cercetare nu pot fi efectuate decât în cauzele referitoare la infracţiuni de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în timp ce după calitatea persoanei (rationae personae), competenţa ofiţerilor Direcţiei Generale Anticorupţie priveşte exclusiv infracţiunile de corupţie săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Astfel, s-a exprimat opinia potrivit căreia abilitarea de a efectua acte de cercetare penală şi în alte cauze decât cele privitoare la personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor, întrucât implică o extindere a competenţei specializate, nu poate fi atribuită pe cale judiciară, ci doar pe cale legală, aşa cum s-a încercat prin modificarea art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005, ca urmare a adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2013 privind stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activităţilor de prevenire şi combatere a corupţiei, respinsă prin Legea nr. 324/2013, fiind de necontestat opţiunea legiuitorului de a menţine forma limitată de competenţă a lucrătorilor poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie. VII. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 966/C/1.232/III-5/2019, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat. Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, punctul de vedere exprimat a fost în sensul că sesizarea Curţii de Apel Iaşi este inadmisibilă, motivat de faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cumulativ de legiuitor, întrucât dezlegarea ce ar urma să fie dată chestiunii de drept care formează obiectul sesizării nu este determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale, motiv pentru care nu poate primi o dezlegare de principiu. S-a precizat că, în mod constant, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Astfel, referitor la sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“ s-a arătat că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea în abstract a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018). Conform punctului de vedere exprimat de parchet, s-a reţinut că, deşi întrebarea formulată este generată de analiza legalităţii probelor în procedura de cameră preliminară, ea nu se raportează la competenţa organului de urmărire penală, ci vizează a se lămuri dacă lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie puteau audia trei martori, ca urmare a delegării acestora de către procuror, într-o cauză de corupţie, alta decât cele enumerate în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005. Astfel, s-a precizat că stabilirea legalităţii administrării mijloacelor de probă obţinute prin audierea a trei martori se face inclusiv în cadrul stabilit de Curtea Constituţională în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, paragraful 21: „Curtea constată că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta, deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta.“ Pe de altă parte, s-a arătat că organul de urmărire penală competent să efectueze urmărirea penală este procurorul, întrucât sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2000, coroborate cu cele ale art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar legalitatea actelor de urmărire penală efectuate prin delegare se verifică raportat la competenţa procurorului emitent al ordonanţei de delegare. Susţinerea că lucrătorii de poliţie judiciară din cadrul unei anumite structuri a Ministerului Afacerilor Interne ar avea vreo competenţă legală în efectuarea urmăririi penale în cauzele date prin lege în competenţa de efectuare obligatorie a urmăririi penale de către procuror nu poate fi primită, întrucât actul de delegare nu îi conferă nicio competenţă personală ori materială, ci reprezintă o exercitare a competenţei exclusive a procurorului, care poate delega sau poate efectua el însuşi întreaga urmărire penală. S-a susţinut că atribuirea de competenţe speciale în materia urmăririi penale, prin crearea de structuri specializate în cadrul organelor judiciare, se face doar în raport cu procurorul, acesta fiind titularul acţiunii penale şi conducătorul urmăririi penale, iar nu în raport cu structurile poliţiei judiciare. Relevantă în acest sens este expunerea de motive la Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministrului Afacerilor Interne, potrivit cărora, „în vederea operaţionalizării structurii noi înfiinţate, se impune luarea unor măsuri imediate, extraordinare în plan legislativ, pe de o parte, pentru abilitarea ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie de a efectua acte de descoperire a infracţiunilor de corupţie săvârşite de personalul Ministerului Afacerilor Interne, sub directa autoritate a procurorilor specializaţi în combaterea corupţiei, (...)“. Or, conform dispoziţiilor art. 324 din Codul de procedură penală, în cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală poate delega, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, cu excepţia celor expres prevăzute în alin. (4) al acestui articol. Întrucât delegarea poate fi dispusă doar unui organ ierarhic inferior, ceea ce se impune a fi verificat nu este competenţa organului delegat (atât timp cât îndeplineşte condiţia cerută de art. 324 din Codul de procedură penală, de a fi organ de cercetare penală), ci competenţa celui care a dispus acel act procedural, act care devine parte componentă a cauzei, ca şi cum ar fi fost efectuat de el însuşi. În concluzie, s-a apreciat că doar procurorul este cel care poate decide dacă deleagă şi căror organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare deleagă efectuarea anumitor acte de urmărire penală ori le efectuează el însuşi, fără ca normele de organizare şi funcţionare ale unor structuri ale Ministerului Afacerilor Interne în cadrul cărora funcţionează şi lucrători ai poliţiei judiciare să fie incidente. Direcţia Generală Anticorupţie este o categorie distinctă de organe de cercetare penală, care funcţionează după regulile poliţiei judiciare, similar cu celelalte structuri de poliţie judiciară din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, şi anume: Inspectoratul General al Poliţiei Române (Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, cu modificările şi completările ulterioare) şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Române (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, aprobată cu modificări prin Legea nr. 81/2002, cu modificările şi completările ulterioare). Astfel, prin numirea în corpul poliţiei judiciare, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau al procurorului anume desemnat de acesta, lucrătorii Direcţiei Generale Anticorupţie primesc o competenţă materială generală de a efectua acte de cercetare penală. VIII. Dispoziţii legale incidente Art. 55 din Codul de procedură penală - Organele de urmărire penală "ART. 55 (1) Organele de urmărire penală sunt: a) procurorul; b) organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare; c) organele de cercetare penală speciale. (2) Procurorii sunt constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile în cadrul Ministerului Public. (3) În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuţii: a) supraveghează sau efectuează urmărirea penală; b) sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; c) exercită acţiunea penală; d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege: e) încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; f) formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege. (4) Atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest sens. (5) Atribuţiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (6) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale îşi desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului." Art. 56 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală - Competenţa procurorului "ART. 56 (1) Procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. (2) Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. (3) Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: a) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel; b) în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, 257, 277, 279-283 şi art. 289-294 din Codul penal; c) în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; d) în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie; e) în alte cazuri prevăzute de lege." Art. 57 din Codul de procedură penală - Competenţa organelor de cercetare penală "ART. 57 (1) Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. (2) Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică." Art. 58 din Codul de procedură penală - Verificarea competenţei "ART. 58 (1) Organul de urmărire penală este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare. (2) Dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent. (3) Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent." Art. 324 din Codul de procedură penală - Efectuarea urmăririi penale de către procuror "ART. 324 (1) Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile prevăzute de lege. (2) Procurorul poate dispune preluarea oricărei cauze în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia, pentru a efectua urmărirea penală. (3) În cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală. (4) Punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi, încuviinţarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul delegării prevăzute la alin. (3)." Art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală - Abateri judiciare "(4) Următoarele abateri săvârşite în cursul procesului penal se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei: (...) m) neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta;" Legea nr. 161/2005 privind stabilirea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, prin care s-a înfiinţat în subordinea ministrului administraţiei şi internelor Direcţia Generală Anticorupţie, ca structură specializată pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului propriu. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei generale anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 383/2005, cu modificările şi completările ulterioare Art. 1 alin. (1) prevede că: „Direcţia Generală Anticorupţie este structura specializată a Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu personalitate juridică, pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului ministerului“. (2) Art. 2 alin. (2) prevede că: „Lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei generale anticorupţie au competenţa să efectueze, în condiţiile prevăzute de lege, activităţi de prevenire şi descoperire, precum şi actele de cercetare penală dispuse de procurorul competent privind infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite de personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor.“ Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 158/2017 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Direcţiei Generale Anticorupţie Art. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Direcţiei Generale Anticorupţie, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 158/2017, prevede că: „Direcţia generală are competenţă materială specială ce vizează infracţiunile de corupţie prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite de personalul MAI.“ Art. 14 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Direcţiei Generale Anticorupţie, aprobat prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 158/2017, stipulează că: "(1) Obiectivele generale ale direcţiei generale sunt prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului MAI.(2) Direcţia generală îndeplineşte, în condiţiile prevăzute de actele normative în vigoare, următoarele atribuţii principale: a) desfăşoară activităţi specializate de prevenire a faptelor de corupţie în rândul personalului MAI; b) organizează şi desfăşoară campanii/acţiuni de prevenire a corupţiei pentru conştientizarea consecinţelor implicării în fapte de corupţie; c) efectuează investigaţiile necesare pentru descoperirea faptelor de corupţie săvârşite de personalul MAI; d) desfăşoară activităţi în vederea obţinerii de mijloace de probă prin metodele speciale de supraveghere sau cercetare, conform competenţelor legale; e) desfăşoară activităţi de cercetare penală, în baza ordonanţei de delegare emise de procuror; f) efectuează testarea integrităţii profesionale a personalului MAI; g) primeşte şi soluţionează reclamaţiile/petiţiile cetăţenilor referitoare la faptele de corupţie în care este implicat personalul MAI; h) administrează sistemul telefonic call-center anticorupţie constituit în scopul sesizării de către cetăţeni a faptelor de corupţie; i) desfăşoară activităţi de informare şi relaţii publice specifice domeniilor din competenţă; j) elaborează studii, analize şi prognoze referitoare la evoluţia faptelor de corupţie la nivelul MAI şi înaintează conducerii ministerului, periodic sau la solicitare, propuneri de soluţionare a problemelor identificate; k) elaborează analize şi prognoze referitoare la evoluţia faptelor de corupţie la nivelul structurilor MAI şi transmite, periodic, conducerii acestora problemele identificate; l) asigură coordonarea, monitorizarea şi evaluarea activităţilor de management al riscurilor de corupţie în cadrul structurilor MAI şi realizează evaluarea măsurilor adoptate de structurile ministerului pentru remedierea aspectelor care au favorizat incidentele de integritate; m) desfăşoară activităţi specifice de afaceri europene şi cooperare internaţională în domeniul prevenirii şi combaterii corupţiei, organizează, participă sau asigură reprezentarea direcţiei generale la evenimente naţionale şi internaţionale din domeniul specific de activitate, în conformitate cu interesele MAI; n) constituie, gestionează şi accesează baze de date/sisteme informatice de evidenţă pentru desfăşurarea activităţii din competenţă, în calitate de operator de date cu caracter personal; o) elaborează, contractează, implementează şi monitorizează proiecte cu finanţare externă; p) gestionează şi administrează resursele umane, materiale, financiare şi tehnice deţinute; q) exercită orice alte atribuţii conferite prin lege." Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare Potrivit art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie funcţionează ofiţeri de poliţie, constituind poliţia judiciară a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1) îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, sub autoritatea exclusivă a procurorului-şef al acestei direcţii. Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control al procurorului. Dispoziţiile procurorilor din Direcţia Naţională Anticorupţie sunt obligatorii pentru ofiţerii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin. (1). Actele întocmite de ofiţerii de poliţie judiciară din dispoziţia scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia. Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 24 aprilie 2014, cu modificările şi completările ulterioare Potrivit art. 1 din Legea nr. 364/2004, cu modificările şi completările ulterioare, poliţia judiciară este organizată şi funcţionează în cadrul structurilor specializate ale Ministerului Afacerilor Interne, respectiv lucrători specializaţi anume desemnaţi de ministrul afacerilor interne, cu avizul favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau sunt desemnaţi şi funcţionează în alt mod, potrivit unor legi speciale. IX. Opinia judecătorului-raportor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dacă lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare şi în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei generale anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor" X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată consideră că sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Cu privire la admisibilitatea sesizării: Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Din dispoziţiile legale anterior menţionate rezultă că, pentru a fi admisibilă, sesizarea prin care se solicită să se dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - instanţa care a formulat sesizarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Sub acest aspect se constată că instanţa de trimitere - Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori - a fost învestită în Dosarul nr. 2.113/89/2019/a1 cu soluţionarea în ultimă instanţă a contestaţiei formulate de inculpaţii P.G. şi P.F.A. împotriva Încheierii nr. 98 din 16.12.2019, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Vaslui, în procedura de cameră preliminară; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; – chestiunea de drept supusă dezlegării să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. Din relaţiile comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar penal rezultă că problema de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. Examinând îndeplinirea acestor condiţii în cauză, se constată că, dacă prima şi cea de-a treia condiţie a admisibilităţii sunt îndeplinite, cea de-a doua condiţie necesară, ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, nu este îndeplinită. În acest sens, jurisprudenţa completurilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 14/2017 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 28 iunie 2017, Decizia nr. 21/2019 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019, Decizia nr. 11/2014 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Decizia nr. 23/2014 - publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), prin care sa statuat că, din perspectiva condiţiei ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, (...) dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, este fără echivoc. Chiar dacă s-a conturat o practică judiciară neunitară la nivelul curţilor de apel, care este în contradicţie cu interpretarea jurisprudenţială unitară dată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte pretinsa competenţă a lucrătorilor de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie de a efectua anumite acte de urmărire penală dispuse de către procuror în cauzele în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către acesta, dihotomia jurisprudenţială evocată nu are consecinţe asupra fondului cauzei în raport cu chestiunea de drept ce se solicită a fi rezolvată. În realitate, în esenţă, întrebarea formulată porneşte de la analiza legalităţii administrării probatoriului în procedura de cameră preliminară prin raportare la competenţa organului de urmărire penală, însă întrebarea nu urmăreşte lămurirea unei astfel de chestiuni de drept, ci competenţa de a efectua acte de cercetare penală în cauzele de corupţie a lucrătorilor poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie. În raport cu dispoziţiile legale precitate şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cu referire la competenţa organului de urmărire penală trebuie avut în vedere că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie întro componentă a statului de drept. Aceasta, deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/ competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar subsecvent presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă. În acest sens, dispoziţiile art. 58 din Codul de procedură penală reglementează instituţia verificării competenţei de către organul de urmărire penală, care este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie să dispună de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă, fie să trimită de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent [a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 302 din 4 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017]. Or, cu privire la competenţa organelor de cercetare penală este statuat de către legiuitor că organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa procurorului, Codul de procedură penală prevăzând de asemenea că atribuţiile organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori avizul procurorului desemnat în acest sens. Aşa cum s-a arătat, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Or, în cauzele în care competenţa de efectuare a urmăririi penale este a procurorului analiza legalităţii administrării probelor se face prin raportare la această competenţă, şi nu a organului de cercetare penală, care nu are nicio competenţă în efectuarea urmăririi penale. În fapt, ceea ce interesează într-o astfel de analiză este existenţa actului de delegare al procurorului competent, calitatea de lucrători ai poliţiei judiciare a celor delegaţi şi volumul actelor de urmărire penală delegate, întrucât procurorul poate delega doar organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi poate delega efectuarea numai a anumitor acte de urmărire penală, fiind evident că procurorul nu poate delega efectuarea tuturor actelor de urmărire penală (de exemplu, procurorul să efectueze personal doar acele acte de urmărire penală pe care legea i le impune expres, iar restul actelor să fie efectuate prin delegare de lucrători de poliţie judiciară). Aşadar, dacă procurorii ce efectuează urmărirea penală în cauze de corupţie privind personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor nu ar delega pentru efectuarea anumitor acte lucrătorii de poliţie judiciară ce îşi exercită atribuţiile în cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie, aceştia nu ar mai avea de dus la îndeplinire nicio dispoziţie în materie procesual penală, deci nu ar mai îndeplini atribuţii ce îi sunt conferite de Codul de procedură penală. În egală măsură, interpretarea în sensul că organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie ar avea o competenţă exclusivă, în sens procesual, ar însemna negarea competenţei atribuite exclusiv procurorului de a cerceta infracţiunile de corupţie comise de orice persoane şi de a nega garanţiile constituţionale conferite procurorului în exercitarea funcţiei judiciare încredinţate. Or, efectuarea urmăririi penale de către procuror este o garanţie suplimentară de legalitate şi temeinicie, prin implicarea nemijlocită a procurorului în efectuarea activităţilor de urmărire penală, în considerarea pregătirii specifice a acestuia, care poate prelua orice dosar, în limitele stabilite de normele de competenţă ori poate delega, prin ordonanţă, efectuarea anumitor acte de urmărire penală organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare. A nega această garanţie echivalează cu negarea principiului legalităţii, întrucât fiind învestit prin lege să efectueze personal urmărirea penală în cazul anumitor categorii de infracţiuni, doar procurorul este cel care poate decide dacă deleagă şi căror organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare deleagă efectuarea anumitor acte, aşa încât normele de organizare şi funcţionare ale unor structuri specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, în cadrul cărora funcţionează şi lucrători ai poliţiei judiciare, nu pot schimba această competenţă şi nu pot interfera decât nelegal în activitatea procurorului. În aceste condiţii, în care verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, din perspectiva normelor privind competenţa, se realizează prin raportare la procuror, lămurirea chestiunii de drept nu produce consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a contestaţiei în procedura camerei preliminare şi nici asupra modului de rezolvare a fondului cauzei privind rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, neexistând o relaţie de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, în accepţiunea conferită de jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cu consecinţa inadmisibilităţii sesizării. Or, dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării nu este determinantă pentru rezolvarea contestaţiei în procedura camerei preliminare şi, pe cale de consecinţă, nici pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, urmează a se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 2.113/89/2019/a1 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Dacă lucrătorii poliţiei judiciare din cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie pot efectua, conform art. 324 alin. (3) din Codul de procedură penală, acte de cercetare penală prin delegare şi în alte cauze penale decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei generale anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.“ Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iulie 2020. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Diana Gabriela Vlădaia -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
