Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Mona-Maria │- preşedinte │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Maria-Eleonora Centea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 [art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, republicată în temeiul art. II din Legea nr. 25/2017]“, excepţie ridicată de Gheorghe Rădescu în Dosarul nr. 1.215/267/2017 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.328D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.387D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 26 alin. (1) raportat la art. 113 din Legea nr. 51/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 7 februarie 2011 [actualmente art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 440 din 24 mai 2018] şi a dispoziţiilor art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 7 februarie 2011 [actualmente art. 59 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 440 din 24 mai 2018]“, excepţie ridicată de Cristinel Stătulescu în Dosarul nr. 25.618/197/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală. 4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 2.325D/2018, care are ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 [art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, republicată]“, excepţie ridicată de Carmen Fotolescu în Dosarul nr. 18.656/215/2016 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 6. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 7. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 1.328D/2018, nr. 1.387D/2018 şi nr. 2.325D/2018, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor. 8. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că sunt întrunite condiţiile pentru conexarea dosarelor. 9. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.387D/2018 şi nr. 2.325D/2018 la Dosarul nr. 1.328D/2018, care a fost primul înregistrat. 10. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele de şedinţă acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 11. Prin Încheierea din 10 septembrie 2018 şi Decizia penală nr. 1.731 din 10 decembrie 2018, pronunţate în dosarele nr. 1.215/267/2017 şi nr. 18.656/215/2016, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 [art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, republicată în temeiul art. II din Legea nr. 25/2017]“. Excepţia a fost ridicată de Gheorghe Rădescu şi de Carmen Fotolescu în cauze având ca obiect trimiterea în judecată a inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat – prevăzută de dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 raportat la prevederile art. 348 din Codul penal - şi, respectiv, a infracţiunii privind folosirea fără drept a denumirilor „Barou“, „Uniunea Naţională a Barourilor din România“, „U.N.B.R.“ ori „Uniunea Avocaţilor din România“ sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat, precum şi folosirea însemnelor specifice profesiei ori purtarea robei de avocat în alte condiţii decât cele prevăzute de lege - faptă incriminată de dispoziţiile art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995. 12. Prin Încheierea din 20 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 25.618/197/2016, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 26 alin. (1) raportat la art. 113 din Legea nr. 51/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 7 februarie 2011 [actualmente art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 440 din 24 mai 2018] şi a dispoziţiilor art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 7 februarie 2011 [actualmente art. 59 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 440 din 24 mai 2018]“. Excepţia a fost ridicată de Cristinel Stătulescu într-o cauză având ca obiect trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de exercitare fără drept a profesiei de avocat - prevăzută de dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 raportat la prevederile art. 348 din Codul penal -, a infracţiunii privind folosirea fără drept a denumirilor „Barou“, „Uniunea Naţională a Barourilor din România“, „U.N.B.R.“ ori „Uniunea Avocaţilor din România“ sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat, precum şi folosirea însemnelor specifice profesiei ori purtarea robei de avocat în alte condiţii decât cele prevăzute de lege - faptă incriminată de prevederile art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 - şi, respectiv, a unor infracţiuni de ultraj judiciar - prevăzute de dispoziţiile art. 279 alin. (1) din Codul penal. 13. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 26 alin. (1), ale art. 60 alin. (6) şi ale art. 113 din Legea nr. 51/1995 încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, principiul legalităţii, neretroactivitatea legii, egalitatea în drepturi, dreptul la un proces echitabil, legalitatea pedepsei, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, principiul independenţei judecătorilor, precum şi dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori. În acest sens, arată că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 - introduse prin Legea nr. 255/2004, care a modificat şi completat legea-cadru de organizare şi exercitare a profesiei de avocat -, constituirea şi funcţionarea de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România sunt interzise. Această normă a intrat însă în vigoare ulterior înfiinţării - prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă - a barourilor contestate. Întrucât legea civilă nu retroactivează, norma menţionată nu se aplică barourilor înfiinţate anterior intrării ei în vigoare, astfel că nu se poate trage concluzia că aceste barouri ar fi fost desfiinţate. Raportat la această situaţie, consideră că nu se poate susţine că un drept dobândit printr-o hotărâre judecătorească ar fi lipsit de legitimitate. Arată că legiuitorul nu poate să dispună nici chiar prin lege asupra unui drept câştigat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Chiar dacă principiul puterii de lucru judecat nu este un principiu constituţional, încălcarea lui contravine principiului separaţiei puterilor în stat, întrucât legiuitorul nu poate desfiinţa hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, intervenind astfel în procesul de realizare a justiţiei. Invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 6 din 11 noiembrie 1992, nr. 96 din 24 septembrie 1996, nr. 259 din 24 septembrie 2002 şi nr. 1.055 din 9 octombrie 2008. De asemenea, autorul excepţiei Cristinel Stătulescu arată că dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi ale art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 au fost introduse - la data de 26 iunie 2004 - prin Legea nr. 255/2004, ulterior înfiinţării - la data de 20 iunie 2004 - a „Baroului şi U.N.B.R.-ului“ al căror membru este, ceea ce înseamnă că legea nouă i s-a aplicat cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii. Totodată, condamnarea sa a fost pronunţată în baza prevederilor art. 26 alin. (1) şi ale art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, raportate la dispoziţiile art. 348 din noul Cod penal, fiind pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă, deşi îndeplinea condiţia autorizării, conform deciziilor nr. 500 din 26 august 2008, nr. 500A din 28 august 2009 şi nr. 500B din data de 26 mai 2011, emise de aşa-numita „Uniune Naţională a Barourilor din România“, cu sediul în Str. Academiei nr. 4-6, sector 3, Bucureşti, având cod fiscal nr. 20626000, eliberat la data de 18 ianuarie 2007. Totodată, arată că Uniunea mai sus menţionată „are drept de folosinţă, de utilizare şi de exclusivitate“ asupra mărcilor „Uniunea Naţională a Barourilor din România“ şi „Baroul Bucureşti“. Mai susţine că dispoziţiile art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, întrucât nu răspund la întrebarea care sunt persoanele ce nu pot folosi denumirile „Barou“, „Uniunea Naţională a Barourilor din România“, „U.N.B.R.“ ori „Uniunea Avocaţilor din România“ şi denumirile specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat şi nici însemnele specifice profesiei, respectiv „unde nu pot fi folosite însemnele şi denumirile arătate“. Arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, prevederile art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99 şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că o noţiune legală poate avea un conţinut şi un înţeles autonom, diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească. În caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înţelesul acelei noţiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă şi, în consecinţă, discreţionară (Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, paragraful 31). Totodată, marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, poate fi limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor juridice în funcţie de valoarea socială ocrotită, respectarea Constituţiei fiind obligatorie, de unde rezultă că Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi de dezincriminare a unor fapte antisociale decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014). Astfel, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio, care are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă folosită pentru a atinge scopul urmărit, acela de a apăra ordinea de drept. Din perspectiva principiului ultima ratio, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală. 14. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.328D/2018. Aceeaşi instanţă, în complet diferit, apreciază - în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.325D/2018 - că „excepţia este neîntemeiată, dispoziţiile de lege criticate îndeplinind condiţiile de constituţionalitate în raport de prevederile constituţionale invocate“. 15. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală consideră ca fiind neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, întrucât textele de lege criticate sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale şi convenţionale menţionate de autorul excepţiei. În acest sens, invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 321 din 14 septembrie 2004, nr. 806 din 9 noiembrie 2006, nr. 412 din 8 octombrie 2013, nr. 144 din 18 martie 2014 şi nr. 509 din 30 iunie 2015. 16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 17. Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 1.387D/2018, apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, invocând, în acest sens, deciziile nr. 412 din 8 octombrie 2013 şi nr. 349 din 11 mai 2017. Astfel, subliniază că avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, profesia de avocat putând fi exercitată de persoane selectate în acest sens potrivit unor criterii legale. Mai arată că exercitarea unei profesii sau a unei meserii trebuie să se facă cu respectarea normelor în vigoare şi că legiuitorul este îndreptăţit să impună condiţii specifice pentru desfăşurarea diferitelor activităţi. Consideră că interdicţia înfiinţării de barouri cu activitate paralelă cu cea a Uniunii Naţionale a Barourilor din România este necesară în societatea românească, având ca finalitate înfăptuirea justiţiei în condiţii de încredere a cetăţenilor în sistemul judiciar. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 26 alin. (1), ale art. 60 alin. (6) şi ale art. 113 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011. În temeiul prevederilor art. II din Legea nr. 25/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 28 martie 2017), Legea nr. 51/1995 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 mai 2018, dându-se textelor o nouă numerotare, astfel că art. 26, art. 60 alin. (6) şi art. 113 din Legea nr. 51/1995, republicată în 2011, au devenit art. 25, art. 59 alin. (6) şi, respectiv, art. 107 din aceeaşi lege, republicată în 2018. Curtea se va pronunţa însă asupra textelor de lege criticate având în vedere numerotarea şi cuprinsul care au produs efecte în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Astfel, dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată în 2011, au fost modificate prin prevederile art. I pct. 11 din Legea nr. 25/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 28 martie 2017. Având în vedere însă că în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a produs efecte norma prevăzută de dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 în forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 25/2017, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, republicată în 2011, în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 25/2017. Totodată, dispoziţiile art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 au produs efecte în cauză în forma modificată prin prevederile art. 51 pct.3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 26 alin. (1), ale art. 60 alin. (6) şi ale art. 113 din Legea nr. 51/1995, republicată în 2011, în redactarea ulterioară modificării prin Legea nr. 187/2012, dar anterioară modificării prin Legea nr. 25/2017. Textele de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 26 alin. (1): „(1) Exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art. 3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.“; – Art. 60 alin. (6): „(6) Folosirea fără drept a denumirilor «Barou», «Uniunea Naţională a Barourilor din România», «U.N.B.R.» ori «Uniunea Avocaţilor din România» sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat, precum şi folosirea însemnelor specifice profesiei ori purtarea robei de avocat în alte condiţii decât cele prevăzute de prezenta lege constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.“; – Art. 113: "(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.(3) Prevederile alin. (1) şi (2) nu se aplică profesiei de consilier juridic, care va fi exercitată potrivit dispoziţiilor Legii nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare.(4) Consiliile şi decanii barourilor au obligaţia şi autorizarea să urmărească ducerea la îndeplinire a prevederilor alin. (1) şi (2) şi să ia măsurile legale în acest sens." 21. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei, ale art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi ale art. 124 alin. (3) privind independenţa judecătorilor, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 paragraful 1 privind legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv ale art. 4 privind dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori din Protocolul nr. 7 la Convenţie. 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 26 alin. (1), ale art. 60 alin. (6) şi ale art. 113 din Legea nr. 51/1995, în redactarea criticată, au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. 23. Astfel, prin Decizia nr. 30 din 19 ianuarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 23 martie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând, în paragrafele 30 şi 31, că dispoziţiile de lege criticate oferă instanţelor de judecată cadrul legal pentru a veghea ca desfăşurarea fiecărui proces, indiferent de ramura de drept în care acesta a fost declanşat, să aibă loc cu respectarea dreptului la apărare, garanţie a dreptului la un proces echitabil. În acest mod, instanţele se asigură că dreptul la apărare va fi materializat într-un act profesional de calitate, apt să-i confere eficienţă şi efectivitate. Acesta este unul dintre mecanismele prin care legiuitorul a înţeles să aplice - în cadrul oricărui proces - prevederile art. 24 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora dreptul la apărare este garantat. De altfel - ţinând cont de prevederile art. 2 alin. (3) şi ale art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, potrivit cărora „judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii“ -, prin Decizia nr. XXVII din 16 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 14 noiembrie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că se impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, atunci când aceasta este, potrivit legii, obligatorie, ci şi să observe ca asistenţa juridică să fie acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, pentru că, altfel, asistenţa juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare. Aşadar, prin decizia precitată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia. În motivarea acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că, prin Legea nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, sunt reglementate condiţiile exercitării profesiei de avocat corelativ cu dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la asigurarea dreptului la apărare pentru învinuit sau inculpat, pe întreg parcursul procesului penal, precum şi la caracterul absolut al nulităţii de care sunt lovite actele îndeplinite în lipsa apărătorului atunci când prezenţa şi asistenţa juridică ce trebuie acordate de acesta sunt obligatorii, potrivit legii. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a observat că, de vreme ce Legea nr. 51/1995 - care are caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat - conţine anumite cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acest act normativ. 24. La rândul său, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 30 din 19 ianuarie 2021, mai sus menţionată, paragraful 32, a reamintit jurisprudenţa sa în materie, prin care a statuat că avocatura reprezintă un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat este exercitată de un corp profesional selectat şi care funcţionează după reguli stabilite de lege. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată neconstituţională, având în vedere că scopul Legii nr. 51/1995 este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora este organizată şi exercitată profesia de avocat nu încalcă prevederile constituţionale invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate (Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 27 noiembrie 2013, Decizia nr. 155 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 17 aprilie 2015, paragraful 14, şi Decizia nr. 158 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 25 mai 2017, paragrafele 19 şi 20). Astfel, cei care doresc să practice profesia de avocat sunt datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta (Decizia nr. 806 din 9 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 17 ianuarie 2007). Deşi avocatura este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să aibă loc într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceleiaşi activităţi, fără suport legal (Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013, precitată, Decizia nr. 129 din 13 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 22 aprilie 2014, şi Decizia nr. 158 din 14 martie 2017, precitată, paragraful 21). 25. De asemenea, prin Decizia nr. 30 din 19 ianuarie 2021, citată anterior, paragrafele 33 şi 34, Curtea a reţinut că incriminarea şi sancţionarea faptelor de exercitare fără drept a unor profesii sau activităţi, pentru care se cere o anumită pregătire şi, în consecinţă, sunt supuse autorizării, exprimă necesitatea apărării unor valori sociale de o importanţă deosebită, inclusiv viaţa şi integritatea fizică şi psihică ale persoanei, precum şi interesele patrimoniale ale acesteia. Societatea nu poate îngădui ca anumite profesii, precum aceea de medic sau de farmacist, să fie practicate de persoane fără calificare şi să nu fie angajată răspunderea necesară în caz de urmări periculoase ori păgubitoare. Faptul că cerinţe similare, cu aceleaşi consecinţe juridice, au fost impuse şi profesiei de avocat constituie o opţiune a legiuitorului, care intră în marja de apreciere a Parlamentului în cadrul activităţii sale de legiferare (Decizia nr. 339 din 10 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 1 iunie 2012). De asemenea, Curtea a constatat că organizarea avocaţilor în barouri şi a barourilor în Uniunea Avocaţilor din România nu contravine normelor din Constituţie invocate şi în prezenta cauză. Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, constituirea şi funcţionarea de barouri în afara acestei uniuni fiind interzise, iar actele de constituire şi de înregistrare ale acestora - nule de drept. Organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca de altfel a oricărei alte activităţi care prezintă interes pentru societate, este firească şi necesară, în vederea stabilirii competenţei, a mijloacelor şi a modului în care se poate exercita această profesie, precum şi a limitelor dincolo de care s-ar încălca drepturile altor persoane sau categorii profesionale. Curtea a constatat că legiuitorul are libertatea de a reglementa condiţiile în care pot fi constituite, organizate şi în care funcţionează diferite tipuri şi forme de asociaţie, inclusiv să dispună constituirea obligatorie a unor asociaţii pentru exercitarea unor profesii ori îndeplinirea unor atribuţii de interes public, având în vedere dispoziţiile art. 9 fraza întâi din Constituţie, potrivit cărora „Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii“. Barourile şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, precum şi camerele notarilor publici sunt asociaţii profesionale cu un specific deosebit, întrucât întreaga activitate desfăşurată de aceste asociaţii şi de membrii lor este una de interes public, ceea ce impune o reglementare legală mai cuprinzătoare, chiar şi în ceea ce priveşte calităţile membrilor, condiţiile de organizare şi funcţionare, nedemnităţile, incompatibilităţile, răspunderea disciplinară şi altele (Decizia nr. 321 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 3 decembrie 2014, şi Decizia nr. 509 din 30 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015, paragrafele 22, 23 şi 26). Astfel, Curtea a statuat că dispoziţiile de lege criticate au fost edictate de legiuitor cu scopul de a proteja relaţiile sociale referitoare la exercitarea unei profesii liberale, respectiv profesia de avocat, astfel încât aceasta, ca de altfel şi alte profesii reglementate de norme speciale, se poate exercita numai cu respectarea legii, iar nu împotriva ei. 26. În ceea ce priveşte respectarea cerinţelor referitoare la calitatea legii, prin Decizia nr. 30 din 19 ianuarie 2021, mai sus menţionată, paragraful 35, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 sunt clare şi neechivoce, fiind în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât destinatarul normei penale de incriminare are posibilitatea să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea ei, sens în care îşi poate adapta conduita în mod corespunzător. În acest sens, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificilă redactarea unor legi de o precizie totală, iar o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011). 27. Referitor la dispoziţiile art. 113 din Legea nr. 51/1995, prin Decizia nr. 30 din 19 ianuarie 2021, citată anterior, paragrafele 37 şi 38, Curtea a constatat că nulitatea actelor de constituire şi de înregistrare de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România, dispusă prin prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, precum şi încetarea de drept a efectelor oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare prevederilor legale, în temeiul dispoziţiilor art. 113 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995, reprezintă intenţia legiuitorului ca profesia de avocat să se exercite numai cu respectarea legii, iar nu împotriva ei. Totodată, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 3 noiembrie 2015 - referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal din 1969) în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat modul în care au fost reglementate organizarea şi exercitarea profesiei de avocat în România. Cu acest prilej, instanţa supremă a reţinut că din succesiunea în timp a actelor normative rezultă că formele de organizare la nivel teritorial a profesiei de avocat, indiferent de denumirea acestora („barouri“, „colegii“), nu au fost niciodată desfiinţate în România, operaţiunea juridică utilizată de legiuitor fiind aceea a transformării persoanei juridice, în sensul că prin acelaşi act normativ s-a prevăzut desfiinţarea persoanelor juridice existente, concomitent cu înfiinţarea în locul acestora a unor alte persoane juridice, ca succesoare în drepturi şi obligaţii ale celor dintâi. Aceeaşi este situaţia şi în privinţa formelor de organizare la nivel naţional („Uniunea Avocaţilor din România“, „Uniunea Barourilor din România“, „Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România“, „Consiliul Central al Colegiilor de Avocaţi“, „Uniunea Naţională a Barourilor din România“), cu singura menţiune că pentru o scurtă perioadă de timp (între 14 februarie 1950 şi 21 iulie 1954) profesia de avocat a rămas fără o structură organizatorică la nivel naţional. Din această perspectivă, în România a existat o continuitate a organizării şi exercitării profesiei de avocat, iar înfiinţarea persoanelor juridice succesoare s-a făcut direct în temeiul legii, fără nicio altă formalitate ulterioară. S-a subliniat, totodată, faptul că Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, reglementează forme unice şi exclusive de organizare profesională a avocaţilor în România, în sensul că această profesie poate fi exercitată numai de avocaţi înscrişi în barou (existând şi funcţionând câte un singur barou în fiecare judeţ), care face parte din Uniunea Naţională a Barourilor din România, ca unică structură naţională a ordinului profesional al avocaţilor din România. Aşa fiind, prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, precitată, instanţa supremă a statuat că persoanele care exercită activităţi specifice profesiei de avocat în cadrul unor barouri paralele cu cele care fiinţează în temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost/vor fi (fost) constituite după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat şi anterior, dar şi-au continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectivă a faptului că acţionează dincolo de cadrul legal în vigoare, căci acesta are suficientă precizie şi claritate pentru a permite destinatarilor ei să îl înţeleagă şi să-şi conformeze conduita dispoziţiilor sale, fiind astfel exclusă posibilitatea invocării erorii, ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din Codul penal. Cu alte cuvinte, latura subiectivă a infracţiunii analizate se află în strânsă legătură cu latura ei obiectivă, mai precis cu cerinţa esenţială a exercitării „fără drept“ a activităţilor specifice profesiei de avocat, a cărei îndeplinire conduce la concluzia că o persoană aflată într-o asemenea situaţie acţionează cu intenţia de a leza valorile sociale ocrotite prin norma juridică incriminatoare, urmând ca organele judiciare să analizeze in concreto vinovăţia fiecărei persoane cercetate pentru săvârşirea acestei infracţiuni. 28. Tot prin Decizia nr. 30 din 19 ianuarie 2021, citată anterior, paragraful 39, Curtea Constituţională a reţinut că problema referitoare la modul de exercitare a profesiei de avocat în România a format şi obiectul analizei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Decizia de admisibilitate din 12 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Pompiliu Bota împotriva României, a declarat ca inadmisibilă cererea cu privire la încălcarea libertăţii de asociere, consacrată de prevederile art. 11 din Convenţie. Astfel, Curtea de la Strasbourg a reţinut că printre obiectivele statutare ale asociaţiei al cărei preşedinte este reclamantul figura crearea de barouri, ceea ce contravenea dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, care interzice crearea de barouri şi exercitarea profesiei de avocat în afara Uniunii Avocaţilor din România, aceasta din urmă neputând fi analizată ca o asociaţie în sensul prevederilor art. 11 din Convenţie, întrucât ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi care urmăresc scopuri de interes general. 29. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 349 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 660 din 10 august 2017, Decizia nr. 160 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 7 iunie 2018, Decizia nr. 182 din 29 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 27 iunie 2018, Decizia nr. 502 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 31 octombrie 2019, şi Decizia nr. 514 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 24 august 2020. 30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate cu privire la dispoziţiile art. 26 alin. (1), ale art. 60 alin. (6) şi ale art. 113 din Legea nr. 51/1995, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 31. În plus, autorii excepţiei sunt nemulţumiţi şi de modul de interpretare şi aplicare în cauzele deduse judecăţii a dispoziţiilor de lege criticate. Or, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că aspectele ce ţin de aplicarea legii intră în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiilor, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. 32. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Rădescu în Dosarul nr. 1.215/267/2017 şi de Carmen Fotolescu în Dosarul nr. 18.656/215/2016 ale Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de Cristinel Stătulescu în Dosarul nr. 25.618/197/2016 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 26 alin. (1), ale art. 60 alin. (6) şi ale art. 113 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 ianuarie 2022. PREŞEDINTE, prof. univ. dr. MONA-MARIA PIVNICERU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
