Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.285/1/2017
┌──────────┬───────────────────────────┐
│Mirela │- preşedintele Secţiei │
│Sorina │penale a Înaltei Curţi de │
│Popescu │Casaţie şi Justiţie │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Luciana │- judecător la Secţia │
│Mera │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Elena │penală │
│Cîrnaru │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Florentina│- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Daniel │- judecător la Secţia │
│Grădinaru │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Neniţă │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Angela │- judecător la Secţia │
│Dragne │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ioana │- judecător la Secţia │
│Alina Ilie│penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria │penală │
│Vasile │ │
└──────────┴───────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cauzele în care faptele au fost comise sub imperiul vechiului Cod penal şi s-a apreciat de instanţa fondului că aceasta este legea penală mai favorabilă, se impune asistenţa juridică a inculpatului prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de vechiul Cod penal sau la cele prevăzute de noul Cod penal, în vigoare la momentul soluţionării apelului?“. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. La şedinţa de judecată a participat doamna Otilia Constantin, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Judecător-raportor a fost desemnat, conform art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Luciana Mera, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept curţile de apel Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş şi Timişoara, fiind conturate mai multe opinii, astfel cum au fost prezentate în raportul întocmit în cauză. La dosar a fost înaintat şi punctul de vedere al specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest Timişoara. Magistratul-asistent a învederat că au transmis hotărâri judecătoreşti privind chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată: Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Curtea de Apel Constanţa şi Curtea de Apel Cluj, judecătoriile Constanţa, Tulcea şi Zalău. La data de 25 mai 2017 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 1.215/C/1214/III-5/2017 prin care s-a adus la cunoştinţă că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză, fiind depuse şi concluzii scrise. În continuare, magistratul-asistent a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Părţile nu au formulat puncte de vedere. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat procurorului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii. Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sesizarea nu îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. A precizat că sunt îndeplinite condiţiile vizând instanţa de trimitere, respectiv Curtea de Apel Cluj este învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpate, iar problema de drept nu a mai făcut obiectul unei hotărâri prealabile precedente şi nici obiectul vreunui recurs în interesul legii soluţionat sau aflat în curs de soluţionare. În schimb, hotărârea prealabilă care ar urma să se dea unei astfel de dezlegări nu ar avea niciun fel de înrâurire asupra soluţiei pe care instanţa de control judiciar ar urma să o pronunţe în cauză. Reprezentantul Ministerului Public a precizat că în ipoteza concretă a speţei apărarea a fost asigurată atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de apel. A arătat că, solicitându-se interpretarea unei norme de procedură penală, demersul instanţei de trimitere este admisibil sub acest aspect, existând un precedent judiciar, respectiv Decizia nr. 21/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, iar dacă s-ar da eficienţă demersului instanţei de apel, o soluţionare ar avea doar teoretic înrâurire asupra situaţiei existente la Curtea de Apel Cluj, în măsura în care nerespectarea dispoziţiilor referitoare la asistenţa juridică obligatorie ar fi sancţionată cu nulitatea absolută şi dacă s-ar dispune desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Curtea de Apel Cluj justifică demersul, pe de o parte, prin existenţa unei practici neunitare la nivelul acestei instanţe, ceea ce a determinat creşterea numărului de contestaţii în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. f) din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, prin necesitatea de a şti dacă, în concret, cu ocazia soluţionării apelurilor, într-o astfel de situaţie, asigurarea asistenţei juridice este obligatorie, fără însă a analiza această obligativitate din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală. Chiar dacă este real că nerespectarea dispoziţiilor referitoare la asigurarea asistenţei juridice obligatorii ar atrage incidenţa unui caz de nulitate absolută şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că, în concret, apărarea inculpatelor a fost asigurată atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de apel, o eventuală dezlegare a chestiunii de drept nu ar avea înrâurire asupra modului în care urmează să fie soluţionată cauza de către instanţa de control judiciar. În consecinţă, a solicitat respingerea sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, ca inadmisibilă. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra sesizării formulate. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 6 februarie 2017 pronunţată în Dosarul nr. 142/309/2014, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării de principiu a chestiunii de drept: „dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală [din eroare, în sesizare sa menţionat art. 90 lit. f) din Codul de procedură penală], în cauzele în care faptele au fost comise sub imperiul vechiului Cod penal şi s-a apreciat de instanţa fondului că aceasta este legea penală mai favorabilă, se impune asistenţa juridică a inculpatului prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de vechiul Cod penal sau la cele prevăzute de noul Cod penal în vigoare la momentul soluţionării apelului.“ II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 142/309/2014 al Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a fost sesizată cu apelurile declarate de inculpatele A.V.N şi B.E. împotriva Sentinţei penale nr. 91/04.05.2016, pronunţată de Judecătoria Şimleu Silvaniei în Dosarul nr. 142/309/2014. Prin această sentinţă au fost condamnate: inculpata A.V.N. la pedepse cu închisoarea pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, şi de contrabandă, prevăzută de art. 270 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, totul cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi art. 33 din Codul penal din 1969. În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 71 din Codul penal din 1969, au fost interzise inculpatei A.V.N., cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969, pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 33 lit. a) din Codul penal din 1969 raportat la art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate şi s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, sporită cu 6 luni, urmând ca aceasta să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare. În baza art. 86^1 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 5 din Codul penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 7 ani, stabilit conform art. 86^2 alin. 1 din Codul penal din 1969. În temeiul art. 86^3 alin. 1 din Codul penal din 1969, pe durata termenului de încercare, inculpata a fost obligată să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: - să se prezinte trimestrial la Serviciul de probaţiune; – să anunţe, în prealabil, Serviciului de probaţiune orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; – să comunice şi să justifice Serviciului de probaţiune schimbarea locului de muncă; – să comunice Serviciului de probaţiune informaţii cu privire la mijloacele sale de existenţă. În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969. Prin aceeaşi sentinţă, inculpata B.E. a fost condamnată la pedeapsa închisorii pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969, şi de încercare de a determina mărturia mincinoasă, prevăzută de art. 261 alin. 1 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 37 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969, totul cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi art. 33 din Codul penal din 1969. În baza art. 83 din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 15 din Legea nr. 187/2012, s-a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 1 an şi 3 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 87/24.05.2013 a Judecătoriei Huedin, pronunţată în Dosarul nr. 1.628/242/2012, definitivă prin nerecurare, pedeapsă care s-a adăugat la pedepsele care au fost aplicate prin Sentinţa penală nr. 91/04.05.2016 pronunţată de către Judecătoria Şimleu Silvaniei. În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 71 din Codul penal din 1969, au fost interzise inculpatei, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969 pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 33 lit. a) din Codul penal din 1969 raportat la art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, s-au contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 3 luni închisoare, care a fost sporită cu 9 luni, inculpata urmând să execute pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare. Cu ocazia soluţionării apelului, apelanta inculpată A.V.N. a solicitat desemnarea unui apărător din oficiu, motivând că nu realizează venituri şi este în imposibilitate de a se apăra. Cererea a fost pusă în discuţie la termenul de judecată din data de 6 februarie 2017 când, invocând practica neunitară sub acest aspect a Curţii de Apel Cluj, instanţa a pus în discuţie şi necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept, iar opiniile exprimate au fost următoarele: Punctele de vedere exprimate de procuror şi de apărătorii părţilor Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că asistenţa juridică în cauza concretă dedusă judecăţii nu este obligatorie şi, în consecinţă, nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. O poziţie similară au avut şi apărătorii părţilor din proces. Punctul de vedere motivat al completului de judecată Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a apreciat că este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât: este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, în calea de atac a apelului; de lămurirea modului de rezolvare a problemelor de drept în discuţie depinde soluţionarea în fond a cauzei, ţinând seama de faptul că existenţa unui eventual caz de nulitate prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală atrage în mod obligatoriu desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare; o problematică similară - asistenţa juridică obligatorie a inculpatului persoană juridică - a fost deja analizată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În opinia instanţei de trimitere, asistenţa juridică obligatorie este o instituţie ce ţine de Codul de procedură penală şi, în consecinţă, de imediată aplicare, iar trimiterile din cuprinsul art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală la limitele de pedeapsă nu se pot referi decât la Codul penal în vigoare în momentul soluţionării cauzei, deoarece această lege penală este activă la acest moment. Eventualele situaţii de ultraactivitate sau retroactivitate a legii penale mai favorabile sunt analizate de judecătorul cauzei în momentul deliberării cu privire la aspectele concrete ale cauzei, iar nu la momentul înregistrării dosarului în calea de atac a apelului. De asemenea, în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se arată că, în această materie, la nivelul Curţii de Apel Cluj există o practică judiciară neunitară, unele completuri apreciind că sunt ţinute de încadrarea juridică reţinută de instanţa fondului şi de constatările acesteia cu privire la legea penală mai favorabilă, astfel că atunci când aceasta este Codul penal anterior, se impune asistenţa juridică obligatorie prin raportare la limitele de pedeapsă din respectivul act normativ, în timp ce alte completuri apreciază că se aplică dispoziţiile legii penale în vigoare, abia cu prilejul soluţionării apelului stabilinduse în concret legea penală mai favorabilă. Consecinţa acestei practici neunitare este admiterea de către completurile care împărtăşesc primul punct de vedere a contestaţiilor în anulare formulate în baza art. 426 lit. f) din Codul de procedură penală împotriva hotărârilor pronunţate de completurile care apreciază că cea de-a doua opinie este cea corectă. III. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele de judecată arondate Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept puse în discuţie: Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara. S-au conturat următoarele opinii: Sub aspectul admisibilităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept, magistraţii Curţii de Apel Oradea au opinat că este inadmisibilă, fără a prezenta argumente în acest sens. Asupra chestiunii de drept ce se solicită a fi dezlegată, întro opinie majoritară exprimată de Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Olt, Tribunalul Dolj, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Balş, Judecătoria Caracal, Judecătoria Zalău, Judecătoria Sector 5 Bucureşti, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Urziceni, Judecătoria Topliţa, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, s-a apreciat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cauzele în care faptele au fost comise sub imperiul vechiului Cod penal şi s-a apreciat de instanţa fondului că aceasta este legea penală mai favorabilă, se impune a se asigura asistenţa juridică a inculpatului prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de vechiul Cod penal. De asemenea, magistraţii Curţii de Apel Timişoara au apreciat că, dacă se reţine ca lege penală mai favorabilă legea penală veche, iar pentru infracţiunea respectivă legea prevede o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 5 ani, se impune asistenţa juridică obligatorie a inculpatului prin raportare la această limită, şi nu la cea prevăzută de Codul penal în vigoare la momentul soluţionării apelului. Magistraţii Curţii de Apel Oradea au apreciat că asistenţa juridică obligatorie se raportează la încadrarea juridică valabilă la momentul soluţionării apelului. În schimb, judecătorii Tribunalului Caraş-Severin, Tribunalului Arad, Tribunalului Timiş, Tribunalului Gorj şi Judecătoriei Călăraşi au apreciat că asistenţa juridică obligatorie trebuie asigurată inculpatului în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute în Codul penal în vigoare la momentul soluţionării cauzei. Magistraţii din cadrul Curţii de Apel Craiova, Judecătoriei Orşova şi Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin au apreciat că se impune a se asigura asistenţa juridică obligatorie în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală identificată ca fiind favorabilă inculpatului. Acest punct de vedere este susţinut şi de judecătorii din cadrul Judecătoriei Şimleu Silvaniei. Judecătorii de la Judecătoria Târgu Jiu au apreciat că asistenţa juridică obligatorie trebuie asigurată şi prin raportare la dispoziţiile art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală. Judecătorii de la Judecătoria Slatina au apreciat că în fiecare caz în care un inculpat este trimis în judecată cu reţinerea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, iar pentru infracţiunea dedusă judecăţii, în vreunul dintre cele două coduri susceptibile de a fi aplicate, erau prevăzute pedepse care ar fi impus asigurarea asistenţei juridice inculpatului, acestuia din urmă trebuie să îi fie desemnat apărător din oficiu. Magistraţii Tribunalului Cluj şi cei din cadrul Judecătoriei Vânju Mare au apreciat că nu se impune asigurarea asistenţei judiciare obligatorii. IV. Jurisprudenţa naţională în materie Instanţele la care au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie sunt: Curtea de Apel Alba Iulia (Decizia penală nr. 548/A/27.05. 2017), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IIa penală (deciziile penale nr. 1.598/A/22.12.2014, 1.369/A/16.10.2015), Curtea de Apel Constanţa (deciziile penale nr. 877/P/19.12.2014, 1.021/P/20.10.2016), Curtea de Apel Cluj (Decizia penală nr. 1.010/A/15.09.2015), Judecătoria Constanţa (sentinţele penale nr. 283/09.03.2016, 655/25.05.2016), Judecătoria Tulcea (Sentinţa penală nr. 1.221/29.07.2014) şi Judecătoria Zalău (Sentinţa penală nr. 254/17.10.2014). V. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VIII. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie A fost identificată Decizia nr. 21/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Dosarul nr. 2.401/1/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 4 noiembrie 2016), prin care s-a statuat în sensul că „(...) în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispoziţiile art. 187 din Codul penal.“ IX. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. A fost transmis punctul de vedere al specialiştilor Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest Timişoara. Sub aspectul admisibilităţii sesizării, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, şi anume: cauza se află în cursul judecăţii, respectiv al apelului formulat împotriva sentinţei penale pronunţate de instanţa de fond; chestiunea de drept nu a mai făcut obiectul unei alte sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau a unui recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; chestiunea de drept, obiect al sesizării, este aptă să influenţeze soluţionarea fondului cauzei. Cu privire la ultima condiţie, având în vedere opinia instanţei de trimitere, conform căreia de modul de rezolvare a chestiunii de drept depinde soluţionarea fondului cauzei, întrucât are efecte asupra incidenţei unui caz de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de fond, sa arătat că, deşi formal, existenţa cazului de nulitate menţionat nu permite angajarea directă a fondului cauzei, ci mai degrabă amânarea soluţionării lui, există totuşi o relaţie de dependenţă între cazul de nulitate şi soluţia pe latura penală şi/sau civilă a cauzei. Cât timp, conform art. 353 alin. (1) din Codul de procedură penală: „judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită“, în egală măsură, judecata nu poate avea loc fără asigurarea asistenţei juridice a inculpatului, dacă aceasta este obligatorie, potrivit legii [art. 361 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Caracterizarea acestui caz de nulitate absolută ca având caracter incidental nu derivă din natura cazului în sine, ci din faptul că este o chestiune de drept procesual. Asistenţa juridică obligatorie se impune cu necesitate în anumite situaţii, tocmai în considerarea faptului că, fără această garanţie, fondul cauzei poate fi soluţionat inadecvat şi inechitabil. Acest raţionament a fost deja utilizat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 21/2016, unde s-a apreciat că invocarea nulităţii hotărârii instanţei de fond, raportat la lipsa asistenţei juridice a inculpaţilor persoane juridice, reprezintă o chestiune de drept de care depinde soluţionarea fondului cauzei. În ce priveşte fondul sesizării, având în vedere limitele de pedeapsă ale infracţiunii de înşelăciune, astfel cum au fost reglementate de Codul penal anterior şi noul Cod penal, s-a apreciat că textul a cărui interpretare se solicită nu oferă niciun indiciu interpretativ cu privire la legea care „prevede pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită“. Întrucât, conform Codului penal actual, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de înşelăciune în varianta simplă sunt inferioare pragului de la care asistenţa juridică devine obligatorie, respectiva garanţie procesuală nu este aplicabilă. Prin extensie, în toate situaţiile, stabilirea asistenţei juridice obligatorii se determină pe baza legii penale în vigoare de la momentul soluţionării cauzei, fără a lua în considerare dispoziţiile unei legi penale mai favorabile. Legea mai favorabilă nu activează, ci doar retroactivează sau ultraactivează. Atunci când aplicarea legii de procedură este condiţionată de dispoziţiile legii penale, principiul activităţii legii de procedură (imediata aplicare) impune în mod corespondent incidenţa principiului activităţii legii penale substanţiale. În plus, stabilirea legii penale substanţiale mai favorabile nu operează în cursul judecăţii, ci se realizează de către judecătorul cauzei la momentul deliberării asupra fondului. Chiar dacă judecătorul fondului decide, prin sentinţă, aplicarea legii penale mai vechi (cum este cazul în speţă), aceasta nu determină, prin limitele sale de pedeapsă, modificarea regulilor privind asistenţa juridică obligatorie. Prin ipoteză, o asemenea modificare nici nu mai poate avea loc, întrucât procesul a intrat în faza deliberativă, unde inculpatul nu participă. Apelarea sentinţei şi începerea judecăţii în apel suspendă hotărârea dată asupra fondului, inclusiv cu privire la aplicabilitatea legii penale mai favorabile. În consecinţă, nici instanţa de apel nu este ţinută de alte limite de pedeapsă decât cele din legea penală activă la momentul soluţionării apelului. În concluzie, s-a apreciat că „neasigurarea asistenţei juridice obligatorii pentru o infracţiune ale cărei limite de pedeapsă nu depăşesc 5 ani, conform legii penale active la momentul soluţionării fondului/apelului, nu atrage sancţiunea nulităţii absolute“. X. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie La data de 25 mai 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus concluzii privind rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse dezlegării, iar prin Adresa nr. 1.215/C/1214/III-5/2017 din data de 25 mai 2017, a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea sesizării ca inadmisibilă, întrucât nu există o legătură între chestiunea de drept care trebuie lămurită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi soluţia dată fondului cauzei. Astfel, în punctul de vedere înaintat, Ministerul Public, invocând jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală, a arătat că între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. S-a precizat faptul că, în cauza în care s-a ridicat problema de drept, inculpatele au fost asistate de apărători aleşi în faţa instanţei de fond, respectiv la Judecătoria Şimleu Silvaniei, aşa încât nu se poate susţine că soluţionarea căii de atac depinde de rezolvarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept, respectiv dacă asistarea inculpatelor este ori nu obligatorie, răspunsul la această întrebare neavând, în mod evident, nicio influenţă asupra soluţiei date pe fondul apelului. În opinia Ministerului Public, instanţa de trimitere solicită să se lămurească dacă, în raport cu particularităţile cauzei (succesiune de legi penale de la momentul săvârşirii faptei până la soluţionarea definitivă a cauzei), apărarea este obligatorie sau nu în apel. Or, dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală sunt clare, impunând obligativitatea asistenţei juridice în raport cu un anumit cuantum al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită; interpretarea jurisprudenţială şi doctrinară a acestei dispoziţii este constantă în sensul că, în vederea aprecierii necesităţii asigurării asistenţei juridice, raportarea se face la încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu. În situaţia în care instanţa schimbă încadrarea juridică într-o infracţiune pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mică de 5 ani, asistenţa juridică nu mai este obligatorie din momentul dispunerii schimbării încadrării juridice. Raţionamentul este valabil şi pentru ipotezele de aplicare a legii penale mai favorabile, lege care poate varia de la momentul trimiterii în judecată până la cel al soluţionării definitive a cauzei. În concluzie, s-a apreciat că problema de drept ridicată de Curtea de Apel Cluj nu condiţionează soluţionarea pe fond a litigiului penal de către instanţa de trimitere, chestiunea de drept urmând a deveni de interes abia în faţa instanţei sesizate, eventual, cu judecarea contestaţiei în anulare, dacă s-ar invoca soluţionarea cauzei în apel în lipsa avocatului. XI. Dispoziţiile legale incidente Art. 90 din Codul de procedură penală Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului Asistenţa juridică este obligatorie: a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; c) în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. XII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Opinia judecătorului-raportor este în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori este inadmisibilă. XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Prin Încheierea de şedinţă din data de 6 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 142/309/2014, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor „art. 90 lit. f) din Codul de procedură penală“. În mod evident, este vorba despre o eroare materială strecurată doar în finalul încheierii de sesizare. Atât tematica problemei invocate, cât şi celelalte menţiuni corecte din cuprinsul Încheierii din 6 februarie 2017, dar şi conţinutul normei legale evidenţiază fără putinţă de tăgadă că este vorba despre dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală referitoare la unul din cazurile de asistenţă juridică obligatorie în cursul judecăţii. Drept urmare, chestiunea de drept supusă analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este aceea dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cauzele în care faptele au fost comise sub imperiul vechiului Cod penal şi s-a apreciat de instanţa fondului că aceasta este legea penală mai favorabilă, se impune asistenţa juridică a inculpatului prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de vechiul Cod penal sau la cele prevăzute de noul Cod penal în vigoare la momentul soluţionării apelului. În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Din examinarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate rezultă că, pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, şi anume: a) să existe o cauză în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele enumerate expres de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curte de apel sau tribunal; b) chestiunea de drept supusă dezlegării să aibă influenţă asupra soluţionării pe fond a cauzei respective; c) problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Examinând admisibilitatea sesizării prin prisma acestor cerinţe, se constată îndeplinită în cauză prima dintre cele trei condiţii, respectiv cea privind titularul şi etapa procesuală în care poate fi formulată sesizarea. Astfel, cauza se află în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori fiind învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpatele A.V.N şi B.E. împotriva Sentinţei penale nr. 91/04.05.2016, pronunţată de Judecătoria Şimleu Silvaniei în Dosarul nr. 142/309/2014. De asemenea, se constată îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate a sesizării, deoarece problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a primit încă o rezolvare, nu a făcut obiectul unei hotărâri prealabile sau al unui recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, aşa cum rezultă din Adresa nr. 1.215/C/1.214/III-5/2017 din data de 25 mai 2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În ce priveşte Decizia nr. 21/2016 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Dosarul nr. 2.401/1/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 4 noiembrie 2016), se observă că, deşi se referă la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, chestiunea de drept supusă dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este diferită de cea din prezenta sesizare, respectiv privea aplicabilitatea dispoziţiei legale mai sus menţionate faţă de inculpatul persoană juridică. Drept urmare, nici existenţa acestei decizii nu influenţează admisibilitatea prezentei sesizări, întrucât problema de drept din speţă nu a fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o altă hotărâre prealabilă. În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală apreciază că aceasta nu este îndeplinită. În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală şi cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezvoltată în materia hotărârilor prealabile, chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trebuie să fie aptă să influenţeze soluţionarea fondului cauzei. Potrivit Deciziei nr. 11/2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014): „ (...) admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului“. Prin aceeaşi decizie s-a stabilit că „Prin sintagma «soluţionarea pe fond a cauzei» folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs trebuie astfel să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă“. Considerentele Deciziei nr. 11/2014 au fost preluate în mai multe decizii ulterioare, de respingere ca inadmisibile a sesizărilor formulate în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, pe motiv că era vorba despre cereri cu caracter incidental (priveau măsurile preventive, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate etc.). Jurisprudenţa în materia hotărârilor prealabile a evoluat, iar prin Decizia nr. 2/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 6 martie 2015) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că „sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept îndeplineşte cumulativ cerinţele legale pentru admisibilitatea acesteia“, deşi avea drept obiect „o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor procesual penale“ (era vorba despre stabilirea căii de atac în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie - primă instanţă, apel şi recurs, în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului). De asemenea, prin Decizia nr. 5/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 10 aprilie 2015), apreciind că sesizarea este admisibilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a lămurit o problemă de drept ce viza exclusiv norme procesual-penale, stabilind că „hotărârea pronunţată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului“. Cu privire la admisibilitatea sesizării, în cuprinsul deciziei se arată: „spre deosebire de situaţiile când faza procesuală în care se află cauza exclude de plano rezolvarea fondului cauzei, în calea extraordinară a contestaţiei în anulare, dacă s-ar ajunge la concluzia admisibilităţii apelului, ar exista posibilitatea trecerii în etapa judecării contestaţiei în anulare. Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că sesizarea (...) îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, context în care chestiunea de drept invocată poate primi o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“. Această jurisprudenţă a fost valorificată prin Decizia nr. 17/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 4 noiembrie 2016), în cuprinsul căreia se menţionează: „Chestiunea a cărei dezlegare este supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, putând doar, ca excepţie, să se refere la o problemă de drept procesual, adică în măsura în care soluţia dată acesteia se repercutează semnificativ asupra rezolvării fondului“. Rezultă, aşadar, că pot face obiectul sesizării şi aspecte procedurale care influenţează soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză. În speţă, problema de drept ar putea avea efect asupra soluţiei ce trebuie pronunţată de către instanţa de apel, căci nerespectarea dispoziţiilor privind asistenţa juridică obligatorie cu ocazia judecăţii în faţa primei instanţe ar fi sancţionată cu nulitatea absolută şi ar atrage, conform art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, admiterea apelurilor/apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată. În legătură cu admisibilitatea unei atari sesizări există şi jurisprudenţă recentă, fiind vorba chiar despre Decizia nr. 21/2016 (mai sus citată), caz în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a apreciat admisibilă sesizarea care viza o problemă de drept legată tocmai de asigurarea asistenţei juridice obligatorii. Mai precis, s-a considerat că posibila incidenţă a cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 90 lit. c), art. 351 şi art. 380 din Codul de procedură penală, decurgând din neasigurarea asistenţei juridice obligatorii pentru inculpatele persoane juridice, se încadrează în noţiunea de „soluţionare pe fond a cauzei“, în sensul art. 475 din Codul de procedură penală. În speţă, deşi sesizarea este admisibilă din acest punct de vedere, soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea problemei de drept ce formează obiectul sesizării. Chestiunea de drept priveşte incidenţa art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală - ce reglementează asistenţa juridică obligatorie în cursul judecăţii prin raportare la natura şi cuantumul pedepsei (detenţiune pe viaţă sau închisoare mai mare de 5 ani), în cazul intervenirii, de la data comiterii faptei şi până la judecarea definitivă a cauzei, a unor dispoziţii succesive diferite, de drept penal substanţial (inclusiv în ce priveşte cuantumul pedepsei închisorii, care în unele cazuri este de 5 ani sau mai mic de 5 ani). Însă, asigurarea în concret a apărării, atât la judecata în fond cât şi în apel, face ca rezolvarea de principiu a problemei de drept să nu influenţeze în niciun mod soluţia ce va fi pronunţată în cauză. În consecinţă, chestiunea de drept supusă analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este pur teoretică, aşa încât argumentele instanţei de trimitere privind incidenţa art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală (din perspectiva judecării cauzei în primă instanţă în condiţii de lipsă de apărare) şi a art. 426 lit. f) din Codul de procedură penală (în cazul soluţionării apelului în condiţii de lipsă de apărare) sunt nerelevante, evidenţiind doar o problematică teoretică, lipsită de efecte concrete în speţă. Curtea de Apel Cluj motivează sesizarea prin două argumente: În primul rând, se susţine că soluţionarea în fond a cauzei depinde de modul de rezolvare a problemei de drept în discuţie, ţinând seama de faptul că existenţa unui eventual caz de nulitate prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală atrage în mod obligatoriu desfiinţarea sentinţei penale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Desigur, nerespectarea în cursul judecăţii a dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală atrage nulitatea absolută, care, conform art. 281 alin. (2) şi alin. (4) lit. b) din Codul de procedură penală, poate fi constatată din oficiu sau la cerere şi poate fi invocată în orice stare a procesului. Ceea ce reiese, însă, din actele şi lucrările dosarului este împrejurarea că inculpatele au beneficiat de asistenţă juridică în faţa primei instanţe, fiind asistate de apărători aleşi la termenul de dezbateri de la Judecătoria Şimleu Silvaniei (Încheierea din 30 martie 2016). Instanţa de trimitere se limitează la invocarea cazului de nulitate absolută, fără a fundamenta în mod corespunzător îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală referitoare la pertinenţa şi utilitatea pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. Astfel, nu se precizează dacă în apelurile inculpatelor se invocă nulitatea hotărârii instanţei de fond pe motivul lipsei asistenţei juridice în faţa primei instanţe sau dacă instanţa de apel a pus în discuţie această chestiune din oficiu, pe motiv că inculpatele nu au fost asistate de avocaţi în faţa primei instanţe (ceea ce ar fi justificat dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării de faţă). De altfel, aşa cum reiese din încheierea de sesizare, motivul principal nu este lipsa de apărare a inculpatelor în faţa instanţei de fond, ci nevoia de a se stabili dacă asistenţa juridică este sau nu obligatorie în faţa instanţei de apel. Astfel, ca al doilea argument, instanţa de trimitere invocă existenţa unei vădite practici neunitare la nivelul Curţii de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, care ar putea avea drept consecinţă admiterea contestaţiilor în anulare formulate în temeiul art. 426 lit. f) din Codul de procedură penală. Pe de o parte, se constată că, spre deosebire de modalitatea de asigurare a asistenţei juridice în faţa primei instanţe (care ar influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată de către instanţa de apel, încadrându-se în sens larg în sintagma de „soluţionare pe fond a cauzei“), asistenţa juridică în faţa instanţei de control judiciar nu are nicio consecinţă asupra soluţiei pronunţate în apel. Instanţa de trimitere expune preocuparea pentru evitarea unei soluţii de admitere a contestaţiei în anulare împotriva deciziei pe care o va pronunţa, în situaţia în care inculpaţii nu ar beneficia de asistenţă juridică în faţa instanţei de apel, iar instanţa învestită cu judecarea căii extraordinare de atac ar considera că asistenţa juridică era obligatorie. Aceasta evidenţiază faptul că sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu este fundamentată pe un interes actual pentru soluţia ce ar putea fi dată în judecarea apelului, ci pe o situaţie ulterioară soluţionării acestei căi de atac, viitoare şi incertă. Drept urmare, nu există o legătură între chestiunea de drept sesizată şi soluţionarea cauzei în cadrul căreia a fost formulată sesizarea. Un asemenea interes poate deveni actual doar după formularea, conform art. 426 lit. f) din Codul de procedură penală, a unei contestaţii în anulare întemeiată pe faptul că judecata a avut loc în lipsa avocatului, deşi asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii. Însă, aşa cum se menţionează în cuprinsul Deciziei nr. 11/2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (mai sus citată) legătura cu soluţionarea cauzei avută în vedere de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală trebuie înţeleasă ca o condiţionare actuală, iar nu viitoare, eventuală, a soluţiei pe fondul cauzei, de răspunsul dat de instanţa supremă întrebării cu judecarea căreia a fost învestită. Pe de altă parte, şi în situaţia în care s-ar accepta utilitatea dezlegării problemei de drept, fie considerând că asigurarea apărării inculpatelor în cursul judecării apelului constituie o chestiune ce ţine de „soluţionarea pe fond a cauzei“ în sens larg, fie pentru a evita o reformare în viitor a deciziei date în apel, se constată că sesizarea este inadmisibilă, deoarece problema de drept îşi păstrează caracterul pur teoretic. Argumentarea instanţei de trimitere are în vedere o situaţie ipotetică, diferită de realitatea modului de desfăşurare a judecăţii în faţa Curţii de Apel Cluj, căci la soluţionarea apelului, toate părţile - inclusiv inculpatele - beneficiază de asistenţă juridică, ceea ce reiese chiar din conţinutul încheierii de sesizare. Astfel, după primul termen de judecată stabilit în apel (respectiv 21.11.2016, când cauza a fost amânată pentru lipsă de procedură cu unele din părţile civile), apelanta inculpată A.V.N. a solicitat desemnarea unui apărător din oficiu pentru soluţionarea acestei căi de atac. Cererea a fost pusă în discuţie la următorul termen de judecată din 6 februarie 2017, când, invocând practica neunitară sub acest aspect a Curţii de Apel Cluj, instanţa a pus în discuţie şi necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept. Aşa cum reiese din cuprinsul Încheierii din 6 februarie 2017, la acest termen, apelanta inculpată A.V.N. era deja asistată de un avocat desemnat din oficiu, iar apelanta B.E. a fost asistată de un apărător ales. Instanţa de apel nu a dispus suspendarea cauzei prin încheierea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, aşa încât soluţionarea apelurilor de către instanţa de trimitere a continuat şi după această dată, iar din fişa dosarului şi copiile încheierilor ulterioare (din 20.03.2017, 24.04.2017 şi 19.06.2017) reiese că ambele apelante inculpate au beneficiat permanent de asistenţă juridică, în aceeaşi manieră: apelanta inculpată B.E. a fost asistată de apărătorul ales, iar apelanta inculpată A.V.N. de către avocatul desemnat din oficiu de către instanţă. În consecinţă, argumentele instanţei de trimitere nu justifică un interes concret şi actual, care să poată declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii D E C I D E: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori în Dosarul nr. 142/309/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: "Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cauzele în care faptele au fost comise sub imperiul vechiului Cod penal şi s-a apreciat de instanţa fondului că aceasta este legea penală mai favorabilă, se impune asistenţa juridică a inculpatului prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de vechiul Cod penal sau la cele prevăzute de noul Cod penal, în vigoare la momentul soluţionării apelului?" Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2017. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE JUDECĂTOR MIRELA SORINA POPESCU Magistrat-asistent, Otilia Constantin ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
