Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepţie ridicată de Daniel Ştefan Drăgoi în Dosarul nr. 16.759/197/2017 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 296D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că dispoziţiile criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate dintr-o perspectivă similară, Curtea statuând că legiuitorul, prin stabilirea condiţiei criticate, a urmărit să evite efectuarea unei munci forţate, în acord cu prevederile Constituţiei. Totodată, apreciază că nu sunt încălcate nici prevederile constituţionale referitoare la independenţa judecătorului, acesta având o marjă de apreciere, ce se circumscrie limitelor de pedeapsă reglementate de legiuitor. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 17 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 16.759/197/2017, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, excepţie ridicată de Daniel Ştefan Drăgoi cu ocazia soluţionării unei cauze penale aflate în faza procesuală a apelului. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia apreciază că legiuitorul este liber să stabilească anumite condiţii de ordin obiectiv, care să restrângă domeniul de aplicare al instituţiei suspendării executării pedepsei sub supraveghere, precum şi elementele de natură subiectivă ce trebuie avute în vedere la momentul individualizării modalităţii de executare a pedepsei, însă exigenţele constituţionale impun ca niciun astfel de criteriu să nu creeze o discriminare pentru anumite categorii de cetăţeni. Aşa fiind, susţine că exprimarea acordului pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii creează o situaţie mai grea, în mod nejustificat, pentru orice inculpat care, din motive independente de voinţa sa, ajunge să fie judecat în lipsă de către instanţele penale. 6. Situaţia este în mod particular discriminatorie faţă de inculpaţii care în cursul urmăririi penale au dat declaraţii în sensul recunoaşterii acuzaţiei formulate la adresa lor, care au manifestat regret şi dorinţa de a repara prejudiciile cauzate prin comiterea infracţiunii, dar care, dintr-un motiv sau altul, nu au cunoştinţă de procedurile privind judecata, în consecinţă nu se pot prezenta pentru a-şi exprima poziţia procesuală. Soluţia care limitează exprimarea acestui acord doar la faza de judecată creează o situaţie discriminatorie pentru orice inculpat care, deşi a avut o conduită procesuală prin care şi-a asumat consecinţele faptelor sale (recunoaştere în faţa organelor de urmărire penală), urmează a fi condamnat inevitabil la o pedeapsă cu executare efectivă. 7. Această soluţie legislativă limitează şi posibilitatea judecătorilor de a înfăptui justiţia în mod echitabil. Apreciază că manifestarea de voinţă în sensul exprimării acordului cu privire la prestarea de muncă neremunerată în folosul comunităţii este una pur formală, ce se regăseşte în cvasitotalitatea cauzelor deduse judecăţii în care inculpaţii sunt prezenţi, indiferent de poziţia procesuală a acestora, fiind evident că acest acord este furnizat doar pentru a rămâne deschisă pentru judecător posibilitatea de a opta pentru soluţia prevăzută de art. 91 din Codul penal. 8. Curtea de Apel Braşov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal încălcând prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), ale art. 21 alin. (3), ale art. 53 alin. (2) şi ale art. 124 alin. (2) şi (3). 9. Prin obligativitatea obţinerii consimţământului inculpatului la prestarea unei munci în folosul comunităţii, anterior pronunţării asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, judecătorul cauzei este pus în situaţia de a se antepronunţa cu privire la vinovăţia inculpatului. Dispoziţia criticată îl obligă pe judecător să ceară acordul inculpatului pentru prestarea unei munci în folosul comunităţii înainte de a rămâne în pronunţare pe fondul cauzei, fapt care este de natură să afecteze imparţialitatea judecătorului, în special în cazurile în care inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei de care este acuzat. Dacă inculpatul nu recunoaşte săvârşirea faptei, întrebarea adresată acestuia de către judecător cu privire la acordul său de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii poate conduce la ideea că judecătorul va dispune o soluţie de condamnare în cauză. 10. Pe de altă parte, textul criticat contravine şi dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Constituţie; în cazurile în care nu poate fi obţinut acordul inculpatului pentru prestarea unei munci în folosul comunităţii, pentru că inculpatul este plecat din ţară ori nu ştie de proces, judecătorul nu poate pronunţa decât o hotărâre de condamnare cu executarea efectivă a pedepsei, fapt care îngrădeşte excesiv dreptul judecătorului de a aprecia cu privire la modalitatea de individualizare a executării pedepsei. Or, imposibilitatea judecătorului de a face o individualizare a sancţiunii în funcţie de toate criteriile reale şi personale ce stau la baza individualizării pedepsei şi obligativitatea aplicării exclusiv a unei pedepse cu executare efectivă, chiar şi atunci când din motive neimputabile inculpatului acesta nu poate fi întrebat dacă este de acord cu prestarea muncii în folosul comunităţii, sunt de natură să aducă atingere independenţei judecătorului. Într-o derulare firească a procedurii ar fi trebuit ca judecătorul să poată aprecia mai întâi cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, cu privire la sancţiunea aplicabilă şi individualizarea modalităţii de executare a pedepsei şi de-abia după ce a dispus o soluţie care să conţină obligarea inculpatului la prestarea unei munci în folosul comunităţii să fie obţinut acordul condamnatului pentru prestarea acesteia. Altfel judecătorul este obligat din cursul procesului să facă demersuri pentru a întreba inculpatul cu privire la acest aspect, deşi este posibil ca în urma pronunţării hotărârii nici să nu dispună în sarcina inculpatului obligaţia de a presta o muncă în folosul comunităţii. 11. Totodată, textul criticat aduce atingere dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie. Dreptul la un proces echitabil presupune, printre alte garanţii, dreptul la un judecător independent şi imparţial. Or, aşa cum s-a arătat anterior, dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt de natură să afecteze imparţialitatea judecătorului, prin obligarea acestuia să analizeze un aspect referitor la sancţiunea pe care o va aplica în cauză, mai înainte de a se pronunţa cu privire la vinovăţia inculpatului. De asemenea, aceste dispoziţii afectează şi independenţa judecătorului, prin îngrădirea excesivă a posibilităţii acestuia de a individualiza sancţiunea aplicată în cazurile în care inculpatul nu se prezintă în faţa instanţei pentru a-şi da acordul cu privire la prestarea unei munci în folosul comunităţii. 12. Apreciază că dispoziţiile criticate contravin şi art. 53 alin. (2) din Constituţie. Susţine că măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. Astfel, în cazul în care inculpatul nu este prezent în instanţă pentru a fi întrebat dacă îşi dă acordul la prestarea unei munci în folosul comunităţii, judecătorul este obligat să pronunţe o pedeapsă cu închisoarea cu executare efectivă, fapt care afectează grav libertatea persoanei. Instanţa consideră că această restrângere a libertăţii persoanei nu este proporţională cu scopul urmărit prin instituirea obligaţiei de la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, care ar fi trebuit să fie o garanţie a respectării art. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. În final, apreciază că dispoziţiile criticate aduc atingere prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Prin faptul că inculpaţii care uzează de dreptul de a nu se prezenta în faţa instanţei ori care nu se pot prezenta din motive obiective nu pot fi condamnaţi decât la pedepse cu executare efectivă se încalcă principiul constituţional al egalităţii în faţa legii. Pentru a adopta soluţii diferite pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică ar trebui să existe nişte temeiuri obiective. În lipsa unor astfel de temeiuri, adoptarea unor soluţii diferite pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie încalcă principiul egalităţii în faţa legii. Or, în cazul de faţă nu s-ar putea susţine că lipsa inculpaţilor de la proces, din motive subiective sau obiective, constituie un temei suficient pentru adoptarea unor soluţii diferite cu privire la modalitatea de individualizare a executării pedepsei. Invocă Decizia nr. 1.354 din 10 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 887 din 29 decembrie 2008. 14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, cu următorul conţinut: „(1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii: […] c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.“ 18. Autorul excepţiei apreciază că dispoziţia criticată contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la claritatea şi previzibilitatea legii şi art. 16 referitor la egalitatea în drepturi. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate, prin Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020, şi Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019. 20. Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii constituie o condiţie esenţială pentru executarea obligaţiei reglementate în art. 93 alin. (3) din Codul penal, în acord cu dispoziţiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora „munca forţată este interzisă“, având în vedere că art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie statuează că „Nu constituie muncă forţată: [... ] b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată; [... ]“, acestea din urmă fiind singurele excepţii admise de legiuitorul constituant, cu relevanţă în domeniul penal. De altfel, Curtea a constatat că, în situaţia premisă reglementată la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, persoana condamnată nu se află în detenţie, nefiind privată de libertate, astfel că munca neremunerată în folosul comunităţii nu este prestată în perioada de detenţie. Prin urmare, situaţia de excepţie referitoare la munca prestată în perioada de detenţie nu este incidentă în cauză. 21. De asemenea, Curtea a reţinut că situaţia premisă reglementată la art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal vizează dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, astfel încât situaţia de excepţie referitoare la munca prestată în perioada de libertate condiţionată nu este incidentă în cauză. Prin urmare, Curtea a constatat că, în ipoteza dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere, orice muncă neremunerată în folosul comunităţii trebuie să fie calificată ca fiind forţată, în lipsa consimţământului infractorului. 22. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenţie, numai munca impusă în mod normal unei persoane aflate în detenţie, adică în condiţiile prevăzute de art. 5 din Convenţie sau în timpul cât se află în libertate condiţionată, nu este considerată muncă forţată sau obligatorie. De asemenea, Curtea a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, spre exemplu Hotărârea din 7 iulie 2011, pronunţată în Cauza Stummer împotriva Austriei, paragrafele 116-119, Hotărârea din 26 iulie 2005, pronunţată în Cauza Siliadin împotriva Franţei, şi Hotărârea din 7 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza Rantsev împotriva Ciprului şi Rusiei, paragraful 283, Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunţată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, paragraful 32, şi Hotărârea din 18 iulie 1994, pronunţată în Cauza Karlheinz Schmidt împotriva Germaniei, paragraful 22, şi Hotărârea din 20 iunie 2006, pronunţată în Cauza Zarb Adami împotriva Maltei, paragraful 44. 23. În continuare, instanţa de control constituţional a reţinut prevederile internaţionale incidente în materia analizată, de exemplu, art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974, art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, ratificată prin Decretul nr. 213/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958. 24. În aceste condiţii, Curtea Constituţională a constatat că norma penală criticată, potrivit căreia instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă, printre alte condiţii, infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, este conformă cu dispoziţiile constituţionale şi din actele internaţionale precitate. Cu alte cuvinte, obligarea infractorului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară dispoziţiilor art. 42 alin. (1) din Constituţia României, art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată cu ocazia suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres în art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţia României, art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenţie, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact şi art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenţie sau de liberare condiţionată (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 317-321). 25. Totodată, în temeiul unui studiu de drept comparat, Curtea a observat că în numeroase state europene efectuarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, respectiv efectuarea unei „munci de interes general“ - în situaţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probaţiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară -, se dispune de către instanţă doar cu consimţământul condamnatului/infractorului. 26. Curtea a reţinut că reglementarea condiţiilor suspendării executării pedepsei sub supraveghere intră în atribuţiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşa fiind, Curtea a constatat că, prin reglementarea condiţiilor prevăzute în art. 91 alin. (1) din Codul penal, în care instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, inclusiv aceea a manifestării de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. Condiţionarea dispunerii de către instanţă a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prin norma penală criticată, reprezintă o opţiune de politică legislativă ce nu poate fi considerată ca neconstituţională, neaducând atingere vreunei prevederi din Constituţie, mai mult, norma criticată fiind în acord cu dispoziţiile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală. 27. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, Curtea a reţinut că, prin condiţionarea prin lege a aplicării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, nu se aduce atingere egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Drepturile fundamentale reprezintă o constantă a personalităţii cetăţeanului, o şansă egală acordată fiecărui individ şi, din această cauză, principiul egalităţii cuprinde egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta. Cu alte cuvinte, textul constituţional invocat vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Or, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă un drept al persoanei, ci doar o măsură de individualizare a executării pedepsei. 28. Astfel, din cele statuate de către Curte în jurisprudenţa anterior menţionată, rezultă că necesitatea manifestării de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cazul dispunerii suspendării executării pedepsei sub supraveghere este o condiţie sine qua non pentru ca aceasta să nu fie considerată muncă forţată, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 42 din Constituţie. 29. Aşa fiind, Curtea constată că cele reţinute anterior sunt aplicabile mutatis mutandis, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior analizate păstrându-şi valabilitatea şi în prezenta cauză. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniel Ştefan Drăgoi în Dosarul nr. 16.759/197/2017 al Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Braşov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 martie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
