Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) raportat la art. 181^1 şi ale art. 328 alin. (1) raportat la art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gabriel Florin Andrei în Dosarul nr. 47.645/3/2017/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.264D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 22 martie 2022, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 7 aprilie 2022, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 3. Prin Încheierea din 1 august 2018, pronunţată în Dosarul nr. 47.645/3/2017/a1, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) raportat la art. 181^1 şi ale art. 328 alin. (1) raportat la art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Gabriel Florin Andrei într-o cauză având ca obiect trimiterea în judecată a inculpaţilor pentru săvârşirea unor infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 172 alin. (10) raportat la art. 181^1 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 137 referitor la sistemul financiar şi ale art. 140 privind Curtea de Conturi, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 privind principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate, care vizează mijlocul de probă numit „constatare“ şi conţinutul raportului de constatare, nu îndeplinesc cerinţele privind previzibilitatea şi accesibilitatea legii, întrucât nu definesc noţiunea respectivă. Consideră că, prin eliminarea termenului „tehnico-ştiinţific“ din noul Cod de procedură penală - raportat la vechea reglementare -, constatarea se poate face în orice domeniu, inclusiv în domeniul care, potrivit Constituţiei, intră în competenţa Curţii de Conturi, singura instituţie publică în măsură să controleze modul de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Totodată, arată că prin folosirea constatării, care constituie o excepţie de la regula ce prevede întocmirea unui raport de expertiză, organul de urmărire penală - în speţă, Direcţia Naţională Anticorupţie - îşi creează probe împotriva inculpatului cu încălcarea principiului egalităţii armelor, componentă a dreptului la un proces echitabil. 5. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 328 alin. (1) fraza întâi raportat la art. 286 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, susţine că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi ale art. 126 alin. (2) privind stabilirea prin lege a procedurii de judecată, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 privind principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, consideră că dispoziţiile criticate încalcă şi prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi pe cele ale art. 1 din Codul penal referitor la legalitatea incriminării. Arată că textele de lege criticate nu sunt accesibile, clare, precise şi previzibile, întrucât folosesc termeni generali - precum „alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei“ şi „alte menţiuni prevăzute de lege“ -, şi sunt lipsite de coerenţă în raport cu definiţiile şi normele generale din Codul penal, respectiv cu sintagmele folosite în acest cod. Astfel, menţionează că nu există o definiţie clară a sintagmei „fapta reţinută în sarcina inculpatului“ din dispoziţiile art. 328 alin. (1) fraza întâi din Codul de procedură penală, care trebuie corelată, pe de o parte, cu noţiunea de „act material“ ce se regăseşte în rechizitoriu, iar, pe de altă parte, cu sintagma „fapta prevăzută de legea penală“ din Codul penal. Cu privire la lipsa de certitudine, de previzibilitate şi de accesibilitate a normelor criticate, mai arată că în rechizitoriul întocmit de Direcţia Naţională Anticorupţie în speţa de faţă există o enumerare, iar nu o analiză a probelor raportat la persoană, contribuţie şi faptă. Or, legea nu se poate aplica prin analogie, în condiţiile în care prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie statuează că atât competenţa instanţei, cât şi normele de procedură se stabilesc numai prin lege. De asemenea, subliniază că în rechizitoriul criticat nu se foloseşte noţiunea de „faptă“, ci aceea de „act material“, care nu este definită în Codul de procedură penală. Totodată, terminologia consacrată de Codul penal vizează „fapta prevăzută de legea penală“, „acţiuni“ şi „inacţiuni“, iar nu „acte materiale“, astfel că rechizitoriul întocmit în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate conţine, în mod evident, elemente de incertitudine juridică. 6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 172 alin. (10) raportat la art. 181^1 şi ale art. 328 alin. (1) raportat la art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală. Din considerentele încheierii de sesizare şi din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta vizează prevederile art. 172 alin. (10) raportat la art. 181^1 şi ale art. 328 alin. (1) fraza întâi raportat la art. 286 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 172 alin. (10) şi ale art. 181^1 din Codul de procedură penală au fost introduse prin prevederile art. 102 pct. 116 şi 120 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, iar dispoziţiile art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 213 din Legea nr. 255/2013. Textele de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 172 alin. (10): „(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.“; – Art. 181^1: "(1) Organul de urmărire penală stabileşte prin ordonanţă obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea.(2) Raportul de constatare cuprinde descrierea operaţiilor efectuate de specialist, a metodelor, programelor şi echipamentelor utilizate şi concluziile constatării.“;" – Art. 286 alin. (2) lit. f): „(2) Ordonanţa trebuie să cuprindă: [...] f) alte menţiuni prevăzute de lege;“; – Art. 328 alin. (1) fraza întâi: „(1) Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei.“ 11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 126 alin. (2) referitor la stabilirea prin lege a procedurii de judecată, ale art. 137 privind sistemul financiar şi ale art. 140 referitor la Curtea de Conturi, precum şi a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 privind principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. 13. Astfel, prin Decizia nr. 334 din 20 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1082 din 11 noiembrie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală. Prin decizia mai sus menţionată, paragraful 27, Curtea a reţinut, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 190 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 23 mai 2014, prin care a realizat un control de constituţionalitate cu privire la prevederile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările şi completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, respectiva excepţie. Astfel, Curtea a observat că în procesul deliberării judecătorul verifică şi evaluează materialul probator şi îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea şi aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatări tehnico-ştiinţifice, astfel că informaţiile conţinute în acestea nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură, fiind întrunite exigenţele impuse de un proces echitabil, inclusiv cea referitoare la necesitatea respectării principiului egalităţii armelor de care părţile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare. 14. În acest sens, prin Decizia nr. 334 din 20 mai 2021, mai sus citată, paragrafele 19 şi 20, Curtea a observat că secţiunea IX din Codul de procedură penală din 1968 reglementa materia constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a celor medico-legale, art. 112 referindu-se la folosirea unor specialişti, iar art. 115, la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică. Astfel, Curtea a făcut referire la Decizia nr. 39 din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 19 februarie 2009, prin care a constatat că dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură penală din 1968 ce legiferează posibilitatea organului de urmărire penală de a cere concursul unor specialişti - atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei - nu sunt de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa instanţelor judecătoreşti, de a administra orice probe în apărarea lor şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege. 15. Cu privire la reglementarea din noul Cod de procedură penală, prin Decizia nr. 334 din 20 mai 2021, mai sus menţionată, paragrafele 21-23, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 172 din acest cod prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de aceşti specialişti constituie, potrivit prevederilor art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevăd că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au valoare prestabilită. Constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate, atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor. 16. În continuare, prin decizia anterior citată, Curtea a reţinut că, în varianta iniţială a Codului de procedură penală, dispoziţiile art. 172 se refereau exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă, ulterior, prin prevederile art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013. Astfel, Curtea a constatat că, în prezent, textul art. 172 din Codul de procedură penală reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele ale dispunerii efectuării constatării. Potrivit prevederilor art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit prevederilor art. 172 alin. (9) din acelaşi act normativ, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii, pe când constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. Spre deosebire de constatare, în cazul efectuării expertizei, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite participarea unui expert recomandat de aceştia. De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală reglementează şi incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile şi obligaţiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), dispoziţii care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce priveşte efectuarea constatării, Curtea a observat că legea procesual penală stabileşte, în cuprinsul prevederilor art. 181^1 - criticate în prezenta cauză -, doar obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare. Mai mult, Curtea a observat că, deşi după introducerea în Codul de procedură penală a instituţiei constatării legiuitorul reglementase obligaţia dispunerii efectuării unei expertize când concluziile raportului de constatare erau contestate, acest aspect a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent, nu mai subzistă obligaţia organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci, în acest caz, dispunerea efectuării expertizei rămâne la aprecierea organului judiciar. 17. Având în vedere aceste aspecte, prin Decizia nr. 334 din 20 mai 2021, mai sus menţionată, paragrafele 24 şi 25, Curtea a reţinut că efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. De asemenea, Curtea a observat că, potrivit prevederilor art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările tehnico-ştiinţifice se dispun când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente - care constituie probe în procesul penal - înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală. Astfel, din interpretarea teleologică a reglementărilor procesual penale Curtea a reţinut că regula este aceea că, atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală. 18. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 376 din 8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.084 din 12 noiembrie 2021. 19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 181^1 din Codul de procedură penală, faţă de care nu au fost formulate critici distincte. 20. Referitor la prevederile art. 328 alin. (1) fraza întâi raportat la art. 286 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate nu îndeplinesc cerinţele de previzibilitate şi accesibilitate a legii, pe motiv că folosesc termeni prea generali şi sunt lipsite de coerenţă în raport cu definiţiile şi sintagmele din Codul penal. 21. Curtea observă că dispoziţiile art. 328 alin. (1) fraza întâi din Codul de procedură penală vizează elementele pe care trebuie să le conţină rechizitoriul, şi anume: fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală, cu menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) din acelaşi cod referitor la cuprinsul ordonanţei procurorului; datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia; probele şi mijloacele de probă; cheltuielile judiciare; menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331 din Codul de procedură penală cu privire la măsurile preventive sau asigurătorii şi la măsurile de siguranţă; dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. Potrivit prevederilor art. 328 alin. (2) din Codul de procedură penală, rechizitoriul mai trebuie să cuprindă numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces, şi locul unde urmează să fie citate. 22. În susţinerea criticii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 328 alin. (1) fraza întâi din Codul de procedură penală, autorul excepţiei invocă existenţa unei necorelări între sintagma „fapta reţinută în sarcina inculpatului“ din cuprinsul textului de lege criticat şi sintagma „fapta prevăzută de legea penală“ utilizată în Codul penal, precum şi caracterul prea general al formulării „alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei“. 23. Curtea reţine că definiţia generală a infracţiunii, cuprinsă în prevederile art. 15 alin. (1) din Codul penal, evidenţiază cele patru trăsături esenţiale, comune tuturor infracţiunilor, şi anume: fapta să fie prevăzută de legea penală; fapta să fie săvârşită cu vinovăţie; fapta să fie nejustificată şi fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Aceste trăsături esenţiale ale infracţiunii nu trebuie confundate cu elementele constitutive ale fiecărei infracţiuni în particular. Atât timp cât regula de conduită descrisă de norma de incriminare este respectată, infracţiunea nu îmbracă decât un aspect formal şi ipotetic, însă, în momentul în care legea este nesocotită prin săvârşirea unei fapte ce corespunde descrierii din textul incriminator, infracţiunea devine un ilicit concret. Aşadar, infracţiunea concretă este fapta săvârşită, în mod efectiv, în condiţiile descrise în norma incriminatoare a infracţiunii abstracte. Or, autorul excepţiei nu face distincţie între infracţiunea ca faptă abstractă, respectiv descrierea pe care legiuitorul o face în conţinutul incriminării, şi infracţiunea ca faptă concretă, adică fapta săvârşită în mod efectiv, în condiţiile cuprinse în descrierea faptei abstracte şi care este reţinută, prin rechizitoriu, în sarcina inculpatului - şi, de aici, confuzia între sintagma „fapta prevăzută de legea penală“, utilizată în Codul penal, pe de o parte, şi sintagma „fapta reţinută în sarcina inculpatului“ din dispoziţiile art. 328 alin. (1) fraza întâi din Codul de procedură penală. 24. Cu privire la modalitatea de descriere a faptei reţinute în sarcina inculpatului, Curtea constată că rechizitoriul trebuie să facă referire pe scurt atât la datele privitoare la faptă, cât şi la împrejurările în care aceasta a fost comisă, unde şi când a fost săvârşită, prin ce mijloace şi pentru ce motive etc., fiecare faptă expusă şi fiecare afirmaţie făcută în rechizitoriu fiind sprijinite pe referiri la probele existente. De asemenea, în rechizitoriu trebuie menţionate explicaţiile date de inculpat cu privire la învinuirea care i se aduce, atât atunci când acesta şi-a recunoscut vina, cât şi atunci când nu şi-a recunoscut-o, în acest ultim caz arătânduse obiecţiile şi probele pe care le-a prezentat în apărare. Curtea observă că, deşi rechizitoriul trebuie să cuprindă descrierea faptei reţinute în sarcina acuzatului, încadrarea juridică şi probele pe care se întemeiază învinuirea, încadrarea juridică dată de procuror este una provizorie, fiind supusă cenzurii instanţei de judecată şi susceptibilă de a fi schimbată ori de câte ori aceasta constată că fapta reţinută în sarcina acuzatului a primit o încadrare juridică eronată din partea procurorului sau, chiar dacă a fost corectă încadrarea iniţială, se impune schimbarea ei în raport cu modificările intervenite cu privire la situaţia de fapt, ca urmare a administrării de probe. Aşadar, esenţial este ca fapta să fie prezentată în rechizitoriu cu toate elementele ce au relevanţă sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, astfel încât să fie înlăturată orice îndoială cu privire la obiectul judecăţii şi inculpatul să nu fie împiedicat să se apere. 25. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care - în lumina dreptului la un proces echitabil, garantat de prevederile art. 6 din Convenţie - a statuat că, în materie penală, o informare precisă şi completă asupra acuzaţiei formulate împotriva unei persoane reprezintă o condiţie esenţială a caracterului echitabil al procedurii. Astfel, prin reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 6 paragraful 3 din Convenţie s-a urmărit ca o atenţie specială să fie acordată imperativului încunoştinţării inculpatului cu privire la acuzaţie, în condiţiile în care rechizitoriul joacă un rol determinant în legalitatea urmăririi penale, întrucât persoana trimisă în judecată este în mod oficial notificată cu privire la baza juridică şi factuală a acuzaţiei ce i se aduce. În numeroase cauze, Curtea de la Strasbourg a reţinut că prevederile art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţie recunosc acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, atât cu privire la cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat şi pe care este fondată acuzaţia, cât şi cu privire la natura acuzării, adică încadrarea juridică a faptelor (Hotărârea din 25 martie 1999, pronunţată în Cauza Pélissier şi Sassi împotriva Franţei, paragraful 51, Hotărârea din 1 martie 2001, pronunţată în Cauza Dallos împotriva Ungariei, paragraful 47, şi Hotărârea din 19 decembrie 2006, pronunţată în Cauza Mattei împotriva Franţei, paragraful 35). Aşa fiind, întro speţă, Curtea de la Strasbourg a constatat că informaţiile conţinute în acuzaţie cu privire la detaliile esenţiale privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunii erau vagi şi contradictorii, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, care ar fi trebuit să garanteze reclamantului oportunitatea şi posibilitatea de a se apăra într-o modalitate concretă şi efectivă (Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragrafele 70-71). 26. Totodată, Curtea reţine că rechizitoriul mai poate cuprinde şi orice alte precizări/menţiuni pe care procurorul le apreciază ca fiind necesare pentru soluţionarea cauzei, situaţie pentru care legiuitorul a utilizat, într-un mod clar şi neechivoc, în cuprinsul prevederilor art. 328 alin. (1) fraza întâi din Codul de procedură penală, sintagma „alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei“. Tot astfel, cu privire la cuprinsul ordonanţei - atât ca act al procurorului, prin care acesta dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza atunci când nu întocmeşte rechizitoriu, cât şi ca act prin care organele de cercetare penală dispun asupra actelor şi măsurilor procesuale -, legiuitorul a folosit în dispoziţiile art. 286 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală sintagma „alte menţiuni prevăzute de lege“, fără ca această formulare să aducă vreo atingere cerinţelor cu privire la claritatea şi previzibilitatea normei juridice. 27. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea constată că dispoziţiile art. 328 alin. (1) fraza întâi raportat la art. 286 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi ale art. 126 alin. (2) privind stabilirea prin lege a procedurii de judecată şi nici prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 28. Referitor la invocarea în susţinerea excepţiei a dispoziţiilor art. 7 din Convenţie privind principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât textele de lege care fac obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate reprezintă norme de procedură, iar nu prevederi penale de incriminare. 29. În plus, Curtea observă că autorul excepţiei este nemulţumit şi de modul de aplicare de către procuror a textelor de lege criticate. Eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui însă motive de neconstituţionalitate a normelor criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepţiei din această perspectivă ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 30. Totodată, autorul excepţiei invocă şi existenţa unei contradicţii între normele criticate şi dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, şi ale art. 1 din Codul penal referitor la legalitatea incriminării. O asemenea critică nu poate fi nici ea reţinută, întrucât examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea dispoziţiilor mai multor legi între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii din cadrul legislaţiei interne. 31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel Florin Andrei în Dosarul nr. 47.645/3/2017/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 172 alin. (10) raportat la art. 181^1 şi ale art. 328 alin. (1) fraza întâi raportat la art. 286 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 aprilie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
