Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi ale art. 595 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristian Constantin Poteraş în Dosarul nr. 1.889/302/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.903D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Corneliu Liviu Popescu, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul a depus la dosar o cerere de soluţionare în lipsă a excepţiei de neconstituţionalitate. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care, în prealabil, face precizarea că, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat, pe de o parte, că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau de modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională, iar, pe de altă parte, că soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituţională. Pe cale de consecinţă, solicită ca, în prezenta cauză, să se constate că excepţia de neconstituţionalitate a rămas fără obiect. Totodată, solicită ca în considerentele prezentei decizii, potrivit jurisprudenţei sale constante, Curtea să insereze un paragraf potrivit căruia, în temeiul Deciziei nr. 651 din 25 octombrie 2018, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, prezenta decizie poate constitui motiv al unei cereri de revizuire. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, Decizia Curţii nr. 651 din 25 octombrie 2018. Cu privire la cererea apărătorului autorului excepţiei referitoare la inserarea în decizia Curţii a unui paragraf în sensul celor solicitate, face precizarea că acest demers excedează competenţei Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Decizia penală nr. 274/C din 10 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.889/302/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi ale art. 595 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Cristian Constantin Poteraş în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Sentinţei penale nr. 321 din 17 februarie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 1.889/302/2017, prin care, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de autor cu privire la Decizia penală nr. 760/A din 22 mai 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 4.588/303/2011, prin care a fost condamnat autorul excepţiei la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în forma calificată şi continuată. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul face referire la dispoziţiile art. 4 din Codul penal, potrivit cărora, dacă legea penală nouă dezincriminează o anumită faptă, executarea pedepselor, măsurilor educative şi măsurilor de siguranţă conţinute într-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în temeiul legii penale vechi (abrogate) şi toate consecinţele penale ale respectivei hotărâri judecătoreşti încetează, reţinând totodată că, potrivit art. 595 din Codul de procedură penală, atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri penale întemeiate pe legea penală veche, intervine legea penală nouă dezincriminatoare, instanţa judecătorească de executare aplică art. 4 din Codul penal. Apreciază că normele penale şi, respectiv, procesual penale precitate dau expresie normelor constituţionale privind legalitatea pedepsei - art. 23 alin. (12) - şi retroactivităţii legii penale mai favorabile (în concret, a legii de dezincriminare) - art. 15 alin. (2), însă soluţia legislativă criticată nu vizează ipoteza în care legea penală incriminatoare este declarată neconstituţională, caz în care ea încetează să mai producă efecte juridice, sau este afectată în orice alt mod printr-o decizie a Curţii Constituţionale (o decizie de constituţionalitate cu o anumită interpretare obligatorie sau considerentele unei decizii). Reţine că, formal juridic, există diferenţe între o lege (de dezincriminare) şi o decizie a Curţii Constituţionale (de neconstituţionalitate), prima ducând la abrogarea legii anterioare, a doua la încetarea efectelor juridice ale legii declarate neconstituţională. În substanţă însă efectele juridice ale abrogării şi cele ale declarării neconstituţionalităţii legii penale vechi (de incriminare) sunt aceleaşi: legea penală veche (de incriminare) încetează să mai producă efecte juridice erga omnes. Recunoaşte că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, efectele erga omnes ale deciziilor Curţii Constituţionale sunt numai ex nunc, iar nu ex tunc, dar apreciază că textul constituţional precitat necesită o interpretare sistematică împreună cu art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală. Consideră că încetarea efectelor legii penale vechi de incriminare declarate neconstituţională trebuie să aibă efect retroactiv, raţiunea fiind cu atât mai evidentă în cazul declarării neconstituţionalităţii (legea penală veche de incriminare este în conflict cu dispoziţiile constituţionale) decât în cazul abrogării (când legea penală veche de incriminare a fost validă, dar s-a schimbat politica penală a statului). Faptul că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul are obligaţia punerii în acord a legii declarate neconstituţională cu normele constituţionale şi cu decizia de neconstituţionalitate (ceea ce înseamnă adoptarea unei legi penale noi de dezincriminare) este irelevant, cât timp legiuitorul poate rămâne în pasivitate, consecinţa fiind că o persoană va continua să suporte consecinţele penale negative, deşi condamnarea sa este dată în baza unei legi de incriminare neconstituţionale. Consideră totodată că nu este admisibil să depindă exclusiv de hazard - momentul publicării deciziei de neconstituţionalitate, care poate fi anterior sau posterior unei hotărâri penale definitive de condamnare - efectul deciziei Curţii Constituţionale. Aşadar, pentru o faptă penală săvârşită la aceeaşi dată, sub imperiul legii penale vechi de incriminare, decizia de neconstituţionalitate produce efecte dacă procesul este pe rol, dar ar fi complet discriminatoriu să nu producă efecte pentru persoana faţă de care s-a pronunţat deja o hotărâre penală definitivă de condamnare, sub pretextul autorităţii de lucru judecat (care vizează stabilirea faptelor şi interpretarea şi aplicarea dreptului, dar nu şi caracterul neconstituţional al legii de incriminare pe care s-a întemeiat hotărârea de condamnare). Reţine că art. 147 alin. (1) din Constituţie instituie îndatorirea constituţională a Parlamentului, în urma declarării neconstituţionalităţii unei norme legislative, de a pune în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, potrivit deciziei Curţii Constituţionale. Dacă Parlamentul nu execută această îndatorire constituţională în termen de 45 de zile, norma constituţională instituie o sancţiune aplicată de plin drept, ope legis, şi anume încetarea efectelor juridice ale normei legislative declarate neconstituţională şi care nu a fost pusă în acord cu dispoziţiile constituţionale printr-o lege modificatoare. Constituţia vorbeşte expres despre faptul că norma legislativă declarată neconstituţională şi nepusă în acord cu dispoziţiile constituţionale în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale „îşi încetează efectele juridice“. Noţiunea de „încetare a efectelor juridice“ este sinonimă noţiunii de „abrogare“ a normei juridice. Încetarea efectelor juridice ale normei legislative declarate neconstituţională nu se realizează direct prin decizia Curţii Constituţionale de neconstituţionalitate, ci prin împlinirea termenului de 45 de zile de la publicarea acesteia, în condiţiile pasivităţii Parlamentului, direct în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţie. Apreciază că, dispunând expres că norma legislativă declarată neconstituţională „îşi încetează efectele juridice“, art. 147 alin. (1) din Constituţie constituie norma juridică abrogatoare. În concret, în cazul unei norme penale substanţiale de incriminare, declarată neconstituţională şi pentru care Parlamentul a rămas în pasivitate 45 de zile, art. 147 alin. (1) din Constituţie reprezintă „legea penală de dezincriminare“. Prin urmare, consideră că art. 595 din Codul de procedură penală şi art. 4 din Codul penal trebuie, în mod constituţional, să acopere şi ipoteza declarării neconstituţionalităţii legii penale de incriminare, urmată de nepunerea în acord în termen de 45 de zile a textului legislativ cu normele constituţionale, întrucât dispoziţia constituţională din art. 147 alin. (1), dispunând încetarea efectelor juridice ale normei legislative penale de incriminare, este o veritabilă lege de dezincriminare, care trebuie şi ea să ducă la încetarea oricăror efecte juridice negative decurgând din hotărârea judecătorească penală de condamnare. În aceste condiţii, apreciază că soluţia normativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală privind încetarea oricăror efecte ale hotărârii penale definitive de condamnare numai la intervenţia legii penale noi de dezincriminare (de abrogare a legii penale vechi de incriminare), iar nu şi la publicarea deciziei de neconstituţionalitate a aceleiaşi legi penale vechi de incriminare, este neconstituţională, afectând caracterul erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale - art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care în acest caz de excepţie trebuie să fie retroactiv - art. 147 alin. (4) corelat cu art. 15 alin. (2) din Constituţie, pentru a nu exista discriminare - art. 147 alin. (4) corelat cu art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie, în caz contrar, menţinerea efectelor condamnării întemeiate pe o lege declarată neconstituţională încălcând principiul legalităţii penale - art. 23 alin. (12) corelat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, ceea ce contravine principiului supremaţiei constituţionale - art. 1 alin. (5) din Constituţie şi rolului Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei - art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală. În egală măsură, susţine autorul excepţiei, soluţia normativă conţinută în art. 5 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală trebuie să vizeze nu doar o decizie de neconstituţionalitate, ci orice decizie a Curţii Constituţionale care are influenţă asupra validităţii ori interpretării legii penale vechi de incriminare (cum ar fi o decizie de constituţionalitate sub rezerva unei anumite interpretări sau orice considerente ale unei decizii de neconstituţionalitate), având în vedere jurisprudenţa constantă conform căreia „se bucură de putere obligatorie erga omnes nu numai dispozitivul, ci şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale“. Cu alte cuvinte, soluţia normativă cuprinsă în dispoziţiile legale criticate este neconstituţională în măsura în care nu s-ar ţine cont de caracterul obligatoriu al întregii decizii şi al oricărei decizii a Curţii Constituţionale privind o lege penală veche de incriminare (deci nu doar o decizie de neconstituţionalitate, ci şi o decizie de constituţionalitate într-o anumită interpretare sau considerentele unei decizii), întrucât s-ar încălca art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală (obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, care nu se limitează la dispozitivul unei decizii de neconstituţionalitate) şi art. 1 alin. (5) şi art. 142 alin. (1) din Constituţie (privind supremaţia Constituţiei, care este garantată de Curtea Constituţională). În concluzie, autorul excepţiei consideră că soluţia normativă conţinută în art. 5 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală, în măsura în care nu permite înlăturarea consecinţelor negative ale unei hotărâri penale definitive întemeiate pe o lege penală veche de incriminare care este declarată neconstituţională sau care este afectată în alt mod prin dispozitivul sau considerentele unei decizii a Curţii Constituţionale, similar ipotezei abrogării acesteia prin legea penală nouă de dezincriminare, este neconstituţională prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (12), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 7. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, reţine că împrejurarea că prevederile legale anterior citate nu sunt incidente în ipoteza declarării ca neconstituţională a unei norme de incriminare pe care s-a întemeiat o hotărâre de condamnare definitivă nu constituie un viciu de neconstituţionalitate a normelor legale vizate. Arată că legislaţia penală oferă un remediu în situaţia în care, ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare, norma de incriminare pe care s-a întemeiat hotărârea este declarată neconstituţională, acest remediu fiind cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: [...] f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate“. Aşadar, faptul că legiuitorul a optat pentru reglementarea unui instrument juridic distinct în ipoteza intervenirii unei legi de dezincriminare, faţă de ipoteza declarării neconstituţionalităţii unei legi penale, nu poate reprezenta în niciun caz o problemă de constituţionalitate a normelor vizate, câtă vreme atât destinatarii legii penale care se află în prima situaţie menţionată anterior, fiind condamnaţi în baza unei norme de incriminare care ulterior este declarată neconstituţională, au la îndemână un mijloc procedural pentru a înlătura consecinţele condamnării, şi anume formularea unei cereri întemeiate pe prevederile art. 4 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală în prima ipoteză, respectiv formularea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală în cea de-a doua ipoteză. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este, în principal, inadmisibilă, iar, în subsidiar, neîntemeiată. Cât priveşte soluţia de inadmisibilitate, reţine că autorul excepţiei critică nu ceea ce legea prevede, ci ceea ce legea nu prevede, tinzând la modificarea prevederilor supuse controlului în sensul în care decizia de constituţionalitate sub rezerva de interpretare a unei dispoziţii de incriminare să atragă pentru cel condamnat aceleaşi consecinţe juridice ca şi legea penală de dezincriminare. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. În ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, reţine că deciziile interpretative pronunţate de Curtea Constituţională nu sunt echivalente dispoziţiilor de abrogare şi nici nu produc efecte similare acestora. Astfel, prin deciziile de constituţionalitate sub rezervă de interpretare - cum este şi Decizia nr. 450 din 28 iunie 2016, invocată de autorul excepţiei - Curtea Constituţională, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei, statuează că numai o anumită interpretare a dispoziţiei supuse controlului este constituţională, excluzând orice alte interpretări posibile. Aşadar, ca efect al unei asemenea decizii, dispoziţia criticată rămâne în vigoare, iar, pentru viitor, nu mai poate primi din partea instanţelor de judecată sau organelor administrative decât interpretarea pe care instanţa de contencios constituţional a identificat-o drept conformă Legii fundamentale. Prin comparaţie, abrogarea este un eveniment legislativ ce determină ieşirea din vigoare pentru viitor a prevederii supuse abrogării, ca expresie a voinţei legiuitorului. În plus, dacă prevederea abrogată este o normă de incriminare, în măsura în care infracţiunea respectivă are un singur sediu normativ, dispoziţia de abrogare se califică drept o „lege penală de dezincriminare“, aşa încât va produce efecte nu doar pentru viitor, ci şi retroactiv, inclusiv pentru faptele definitiv judecate la data intrării sale în vigoare. În sensul prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile aflate în vigoare, „constatate ca fiind neconstituţionale“, sunt suspendate de drept timp de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale, iar, dacă în acest interval nu sunt puse de acord cu dispoziţiile Constituţiei, la împlinirea lui îşi vor înceta efectele juridice. Or, întrucât, prin ipoteză, în cazul deciziilor de constituţionalitate sub rezervă de interpretare nu ne aflăm în prezenţa unor prevederi „constatate ca neconstituţionale“, în asemenea situaţii art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală nu îşi găseşte aplicare. Prin urmare, aceste prevederi rămân în vigoare şi vor produce efecte şi după publicarea deciziei Curţii Constituţionale, cu singura deosebire că în procesul de aplicare a lor va trebui să fie avută în vedere interpretarea pe care Curtea a apreciat-o ca fiind singura constituţională. Pe de altă parte, câtă vreme, potrivit art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, a aplica o decizie a Curţii Constituţionale într-o cauză care era soluţionată definitiv la momentul publicării acesteia şi în care nu s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate înseamnă a încălca tocmai principiul constituţional al efectelor ex nunc ale deciziilor Curţii. În acest sens, chiar Curtea Constituţională s-a pronunţat în jurisprudenţa sa, respectiv în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, statuând - privitor la cazul de revizuire reglementat de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală - că „o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuia să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, şi că „nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determinând o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (...)“. 10. Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constituţionale. Consideră că nu poate fi primită susţinerea privitoare la afectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, întrucât nu poate fi pus semnul egalităţii între persoanele condamnate definitiv şi cele care se află în curs de judecată. În ceea ce priveşte principiul egalităţii, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. Or, în prezenta cauză, persoanele la care se face referire nu se regăsesc în situaţii identice (unele au fost condamnate definitiv, altele nu), astfel că se justifică în mod obiectiv şi rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorul excepţiei, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 378 din 26 iunie 2014). Totodată, având în vedere principiul autorităţii de lucru judecat, al securităţii juridice şi al separaţiei puterilor în stat, legiuitorul a stabilit că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie. În plus, menţionează că, potrivit normelor procesual penale ale art. 2, „Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege“ şi „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“ [art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală], astfel încât judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă. Competenţa judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Reţine că, în sensul constituţionalităţii art. 4 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin deciziile nr. 683 din 19 noiembrie 2014 şi nr. 381 din 27 mai 2015. De asemenea, apreciază că prevederile art. 142 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie nu au incidenţă în cauza de faţă. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 din Codul penal, având denumirea marginală „Aplicarea legii penale de dezincriminare“, şi ale art. 595 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală „Intervenirea unei legi penale noi“, care au următorul cuprins: - Art. 4 din Codul penal: „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.“; – Art. 595 din Codul de procedură penală: „(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal. (2) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate de către instanţa de executare, iar dacă persoana condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanţa corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenţie.“ 14. În susţinerea neconstituţionalităţii textelor de lege criticate, autorul excepţiei invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 15 alin. (2) referitor la legea penală mai favorabilă, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepsei penale, art. 142 alin. (1) potrivit căruia Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi art. 147 alin. (4) referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională. Prin aceeaşi decizie, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituţională. 16. Instanţa de control constituţional a statuat, în paragraful 58 al deciziei precitate, că orice decizie de admitere a Curţii Constituţionale referitoare la o normă de incriminare care are ca efect dezincriminarea totală sau parţială a unei infracţiuni sau care influenţează, în sensul reducerii, limita maximă a pedepsei prevăzute de lege pentru o anumită infracţiune intră în sfera de reglementare a art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 4 din Codul penal. Întrucât efectele deciziei de admitere, pronunţată de Curtea Constituţională, privind o normă de incriminare trebuie să fie imediate, aplicabile atât în cauzele pendinte, cât şi în cele definitiv judecate, şi independent de pasivitatea legiuitorului, Curtea a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei şi art. 147 alin. (1) şi alin. (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituţionale, cât şi la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 7 - Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (paragraful 59). 17. Prin urmare, cu privire la textele de lege declarate neconstituţionale potrivit deciziei mai sus arătate, Curtea constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. Aşa fiind, inadmisibilitatea excepţiei, fiind un element definitoriu al competenţei instanţei constituţionale, este subsecventă exclusiv pronunţării, anterior, de către Curtea Constituţională a unei decizii de admitere a excepţiei cu acelaşi obiect şi constatării neconstituţionalităţii prevederilor deduse, din nou, controlului de constituţionalitate. 18. Reţinând că acest caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a intervenit după sesizarea Curţii, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă (a se vedea Decizia nr. 531 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 12 februarie 2014, Decizia nr. 178 din 1 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 24 iunie 2014, şi Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015). 19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi ale art. 595 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristian Constantin Poteraş în Dosarul nr. 1.889/302/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 aprilie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
