Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent │
├──────────────────┴───────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, excepţie ridicată de Nicuşor Daniel Constantinescu în Dosarul nr. 6.854/2/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.245D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosarul cauzei, autorul excepţiei a depus o cerere de judecată în lipsă. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se susţine că legiuitorul a avut în vedere, cu precădere, respectarea îndatoririlor legale, specifice funcţiei publice, şi care, de altfel, formează categoria îndatoririlor de serviciu. Se arată că textul criticat reglementează o obligaţie de a face şi o obligaţie de a nu face, în privinţa celei dintâi legiuitorul prevăzând şi exigenţele pe care funcţionarul public trebuie să le îndeplinească, respectiv profesionalism, legalitate şi imparţialitate. Cu privire la obligaţia de a nu face, legiuitorul nu a reglementat, în mod expres, faptele de la care funcţionarul public trebuie să se abţină, putând fi, astfel, avută în vedere orice faptă şi nicio limitare a prejudiciului provocat prin faptele sale, intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 atât prejudiciile materiale, cât şi cele morale. Pentru aceste motive se susţine că textul criticat este reglementat în termeni clari şi precişi, fiind îndeplinite condiţiile de calitate a legii. Se arată, totodată, că neconstituţionalitatea prevederilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 este dedusă din aplicarea concretă a acestora în cauza în cadrul căreia a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 10 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 6.854/2/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unor apeluri împotriva unei sentinţe penale de condamnare, prin care, în sarcina autorului excepţiei, a fost reţinută infracţiunea de abuz în serviciu, sentinţă în a cărei motivare se face trimitere la încălcarea obligaţiilor prevăzute la art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, ca temei al săvârşirii infracţiunii reglementate la art. 297 din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul criticat contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi, în subsidiar, dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, atunci când acestea sunt invocate ca „suport“ pentru infracţiunea de abuz în serviciu. Se arată că textul criticat, pe de o parte, nu permite funcţionarilor publici să îi anticipeze efectele şi să îşi adapteze conduita profesională la exigenţele sale, iar, pe de altă parte, impune un anumit tip de comportament, nedefinit ca cerinţe şi dimensiune, a cărui nerespectare duce la aplicarea prevederilor art. 297 din Codul penal. Se susţine că dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 sunt cu atât mai lipsite de claritate, cu cât enumeră mai multe obligaţii, care trebuie îndeplinite cumulativ, iar, neîndeplinirea uneia dintre condiţiile prevăzute prin textul criticat atrage aplicarea prevederilor art. 246 din Codul penal din 1969, art. 297 din Codul penal sau ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. Se arată că art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 descrie fapta unui funcţionar public pasibil de a săvârşi infracţiunea de abuz în serviciu, deoarece, fiind lipsit de profesionalism, nefiind imparţial şi neadoptând o atitudine pasivă, intenţionează să producă un prejudiciu prin activitatea sa, prevăzând, aşadar, că acest rezultat se va produce, fără ca, în schimbul atitudinii sale abuzive, defectuoase, să se prefigureze un beneficiu al său sau al altuia. Prin urmare, se susţine că, prin redactarea neclară a textului criticat, acesta poate fi aplicat unui funcţionar public dezinteresat, care prevede că va săvârşi o infracţiune de abuz în serviciu, pentru că se află în una dintre situaţiile anterior menţionate, şi acceptă că va produce un rezultat prejudiciabil, fără a cunoaşte întinderea acestui rezultat şi fără a şti cum să se comporte pentru a fi apreciat ca fiind profesionist şi imparţial, funcţionar care riscă, în acest fel, ani grei de închisoare, doar din dorinţa de a rămâne în funcţia pe care o deţine. Se arată că o astfel de interpretare duce la aplicarea pedepsei penale a închisorii, prevăzută pentru infracţiunea de abuz în serviciu, unor funcţionari publici cărora li se reproşează lipsa de profesionalism, imparţialitatea, pasivitatea sau o atitudine mult prea activă, fără, însă, ca aceste acţiuni sau omisiuni să conţină o rezoluţie infracţională. De asemenea este invocată interpretarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 în coroborare cu Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 61, prin care Curtea Constituţională a statuat că elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu trebuie să rezulte din norma primară ce reglementează infracţiunea săvârşită şi nu din raţionamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. Se mai susţine că, pentru motivele anterior menţionate, textul criticat creează discriminare între anumiţi funcţionari publici, în sarcina cărora procurorii sau instanţele de judecată reţin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, şi alţi funcţionari publici, care, aflându-se în aceeaşi situaţie, nu sunt condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni. Se susţine că, potrivit reglementării criticate, aceeaşi faptă a unui funcţionar public poate fi apreciată ca abatere disciplinară, neglijenţă în serviciu sau abuz în serviciu, fără a exista criterii obiective de diferenţiere între acestea. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 573 din 3 mai 2011, nr. 196 din 4 aprilie 2013, nr. 166 din 17 martie 2015 şi nr. 553 din 16 iulie 2015, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la standardele de calitate a legii. De asemenea se face referire la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că textul criticat, statuând asupra unei îndatoriri cu caracter general a funcţionarilor publici de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu cu imparţialitate, profesionalism şi în conformitate cu legea, precum şi de a se abţine de la orice faptă cauzatoare de prejudicii, nu este de natură a încălca dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se susţine, însă, că autorul nu invocă adevărate vicii de neconstituţionalitate, derivate din redactarea inexactă a dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, ci susţine că lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate provine dintr-o eventuală invocare a încălcării obligaţiei reglementate prin textul criticat în scopul reţinerii săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu. Prin urmare, se apreciază că autorul excepţiei deduce neconstituţionalitatea textului criticat din felul în care acesta a fost aplicat în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, aspect ce excedează competenţei instanţei de contencios constituţional. Mai mult, se susţine că neconstituţionalitatea textului criticat este argumentată prin compararea acestuia cu alte dispoziţii legale, aspect ce face aplicabilă, în prezenta cauză, mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 537 din 15 octombrie 2014. Se mai arată că invocarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, prin raportare la art. 21 alin. (3) din Constituţie, nu este pertinentă, având în vedere natura normei criticate şi faptul că dreptul la un proces echitabil poate fi asigurat prin dispoziţii de drept procesual penal. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Se arată, în acest sens, că autorul argumentează neconstituţionalitatea textului criticat prin raportare la prevederile art. 297 din Codul penal. Or, conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi celor statuate de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 254 din 5 mai 2016, astfel de excepţii sunt respinse ca inadmisibile. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 sunt constituţionale. Se susţine că textul criticat este clar, precis şi previzibil, fiind în acord cu standardele de calitate a legii, aşa cum ele au fost stabilite prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi prin cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Se face trimitere la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 5 ianuarie 2000 şi 8 iulie 2008, pronunţate în cauzele Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, şi Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei, paragraful 70. Se arată, totodată, că prevederile art. 21 alin. (3) nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât textul criticat reprezintă o normă de drept substanţial, şi nu de drept procedural. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, potrivit cărora: „Funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici“. 13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ce reglementează infracţiunea de abuz în serviciu, sunt constituţionale, în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. 15. Prin decizia anterior menţionată, paragraful 64, Curtea a reţinut că neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act din categoria celor care intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului public, în vederea reţinerii infracţiunii de abuz în serviciu, trebuie să se raporteze la atribuţii prevăzute într-un act normativ cu putere de lege. De asemenea, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, infracţiunea de abuz în serviciu a devenit o incriminare subsidiară, aplicabilă în situaţia în care nu există o dispoziţie legală distinctă, care să incrimineze încălcarea de către funcţionarul public a respectivelor obligaţii legale. Totodată, prin aceeaşi decizie, paragraful 85, instanţa de contencios constituţional a reţinut că o „vătămare a drepturilor sau intereselor legitime“ presupune afectarea, lezarea unei persoane fizice sau juridice în dorinţa/preocuparea acesteia de a-şi satisface un drept/interes ocrotit de lege. În acest context s-a constatat că vătămarea intereselor legale ale unei persoane presupune orice încălcare, orice atingere, fie ea fizică, morală sau materială, adusă intereselor protejate de Constituţie şi de legile în vigoare, potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Aşadar, Curtea a reţinut că gama intereselor (dorinţa de a satisface anumite nevoi, preocuparea de a obţine un avantaj etc.) la care face referire textul legal este foarte largă, ea incluzând toate posibilităţile de manifestare ale persoanei potrivit cu interesele generale ale societăţii pe care legea i le recunoaşte şi i le garantează. Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut, însă, că este totuşi necesar ca fapta săvârşită de funcţionarul public să prezinte o anumită gravitate, pentru a putea fi încadrată potrivit dispoziţiilor art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ce incriminează infracţiunea de abuz în serviciu. S-a arătat, în acest sens, că, în caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară. 16. Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că reţinerea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu presupune nu doar neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă de către un funcţionar public a atribuţiilor sale de serviciu, reglementate prin legi sau acte normative de nivelul legii, ci şi îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute în ipoteza normei de incriminare, aşa cum acestea au fost analizate în considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016. Aşa fiind, faptele de abuz în serviciu trebuie să cauzeze o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, să fie săvârşite cu intenţie directă sau indirectă şi să prezinte un anumit grad de pericol pentru valorile sociale ocrotite prin normele juridice de incriminare a abuzului în serviciu, de natură a atrage răspunderea penală a funcţionarului public, şi nu angajarea altei forme de răspundere juridică. 17. În acest sens, prin aceeaşi decizie, mai sus citată, paragraful 80, Curtea a reţinut că sarcina aplicării principiului „ultima ratio“ revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea a apreciat că responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind abuzul în serviciu ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare - Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare. 18. În realitate, textul criticat prevede o obligaţie cu caracter general, a funcţionarilor publici, de a-şi îndeplini îndatoririle de serviciu cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea, precum şi obligaţia acestora de a se abţine de la orice faptă prin care ar putea crea prejudicii persoanelor fizice sau juridice, sau care ar aduce atingere prestigiului funcţiei publice cu care au fost învestiţi. Această obligaţie este reglementată în vederea asigurării îndeplinirii de către funcţionarii publici, cu corectitudine, profesionalism şi probitate, a atribuţiilor ce le revin. 19. Aşa fiind, o normă juridică din cuprinsul unui act normativ de nivelul legii, care prevede obligaţii ale funcţionarilor publici, cum este şi cea de la art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, criticată de autorul excepţiei, nu poate fi exclusă de plano din sfera mecanismului juridic mai sus arătat, ce are ca rezultat reţinerea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, dar nici nu poate fi inclusă, de principiu, în aceasta, încadrarea unei fapte drept infracţiune de abuz în serviciu urmând a fi făcută, prin raportare la o asemenea reglementare, de către organele judiciare, în fiecare caz concret, în funcţie de condiţiile săvârşirii ei şi de gravitatea urmărilor produse. 20. Pentru aceste motive, Curtea reţine că dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 nu pot constitui per se un „suport“ al infracţiunii de abuz în serviciu, aşa cum le denumeşte autorul excepţiei, ci potenţiale prevederi de raportare a normelor ce reglementează infracţiunea anterior menţionată, condamnarea unei persoane, ca urmare a încălcării lor, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu urmând a se materializa în urma constatării de către organele judiciare, in concreto, a îndeplinirii condiţiilor mai sus analizate. 21. Toate aceste aspecte sunt valabile, atât pentru prevederile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, cât şi pentru toate actele normative de nivelul legii ce reglementează obligaţii ale funcţionarilor publici, fără, însă, ca, în acest fel, să fie încălcate standardele de calitate a legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Aceasta întrucât lăsarea la latitudinea organelor judiciare a aprecierii referitoare la întrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni, în general, şi a infracţiunii de abuz în serviciu, în special, aşa cum aceste elemente constitutive au fost circumstanţiate printr-o decizie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, nu este de natură a conferi un caracter neclar, imprecis sau imprevizibil dispoziţiilor legale ce urmează a fi astfel interpretate şi aplicate. 22. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, Curtea constată că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 reglementează obligaţii ale funcţionarilor publici, iar dreptul la un proces echitabil este un drept fundamental ce poate fi asigurat prin norme de drept procesual. Pentru aceleaşi motive, Curtea reţine că nu sunt aplicabile, în prezenta cauză, nici prevederile art. 124 din Constituţie, deoarece acestea reglementează cu privire la înfăptuirea justiţiei. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicuşor Daniel Constantinescu în Dosarul nr. 6.854/2/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 3 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
