Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.696/1/2021
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - preşedintele│
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Ivanovici │I civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei │
│ │a II-a civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I│
│Paraschiv │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Valentin Mitea│- judecător la Secţia I│
│ │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I│
│Curelea │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Georgeta │- judecător la Secţia I│
│Stegaru │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Beatrice Ioana│- judecător la Secţia I│
│Nestor │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Elena │- judecător la Secţia I│
│Popoiag │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Csaba Bela │- judecător la Secţia a│
│Nasz │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a│
│Iulia Niţu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia a│
│Poliţeanu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Zaharia│- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Valentina │- judecător la Secţia a│
│Vrabie │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Iulia Manuela │- judecător la Secţia a│
│Cîrnu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adina Georgeta│- judecător la Secţia │
│Ponea │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Doina Vişan │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia │
│Florina │de contencios │
│Secreţeanu │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana │- judecător la Secţia │
│Constantinescu│de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Maria │- judecător la Secţia │
│Ilie │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Adela Vintilă │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Constantin │- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.696/1/2021 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Biroului de recursuri civile în interesul legii din cadrul Secţiei judiciare, Luminiţa Nicolescu. 4. La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament. 5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al aceleiaşi instanţe ce formează obiectul Dosarului nr. 1.696/1/2021. 6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că au fost depuse la dosar anexele cu hotărârile definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 7. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantului procurorului general. 8. Doamna procuror Luminiţa Nicolescu apreciază că a doua orientare jurisprudenţială este în litera şi în spiritul legii. În acest sens arată că scopul urmărit de legiuitor a fost acela de a asigura, în principiu, unicitatea instanţei de executare, pentru a elimina procedurile paralele şi contrazicerile între hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul acestora. În ipoteza unui titlu executoriu vizând o pluralitate de debitori, executarea silită demarată în temeiul acestuia se încuviinţează, prin raportare la art. 112 alin. (1) şi art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul oricăruia dintre debitorii principali. Ca atare, în această ipoteză, dacă instanţa care a încuviinţat executarea silită a fost competentă teritorial prin raportare la dispoziţiile anterior evocate, dată fiind unicitatea instanţei de executare, se impune ca aceasta să soluţioneze şi contestaţia la executare formulată de debitorul al cărui domiciliu nu a determinat competenţa instanţei de executare, la momentul încuviinţării executării silite. 9. Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii 10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea Colegiului de conducere al aceleiaşi instanţe cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă, privind stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a contestaţiei la executare formulate de unul dintre debitorii care figurează în titlul executoriu, în situaţia în care instanţa de la domiciliul debitorului care formulează contestaţia este o altă instanţă decât cea care a încuviinţat executarea silită. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 11. Codul de procedură civilă Art. 651 - Instanţa de executare "(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare.(3) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe. (...)" Art. 666 - Încuviinţarea executării silite "(...) (6) Încheierea prin care instanţa admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac, însă poate fi cenzurată în cadrul contestaţiei la executare silită, introdusă în condiţiile prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 712 alin. (3) rămân aplicabile. (...)" Art. 712 - Obiectul contestaţiei "(...) (3) De asemenea, după începerea executării silite, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condiţiilor legale. (...)" Art. 714 - Instanţa competentă "(1) Contestaţia se introduce la instanţa de executare. (...)" Art. 112 - Pluralitatea de pârâţi "(1) Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia; în cazul în care printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali. (...)" III. Orientările jurisprudenţiale divergente 12. Autorul sesizării a arătat că premisa problemei de drept aflate în divergenţă este aceea în care creditorul solicită încuviinţarea executării silite la domiciliul/sediul unuia dintre debitori şi, ulterior, este formulată o contestaţie la executare de către un debitor având un domiciliu/sediu diferit faţă de cel luat în considerare de instanţa de executare sesizată iniţial. Astfel, se pune problema dacă, după încuviinţarea executării silite de instanţa de executare, competenţa acesteia poate fi reevaluată în funcţie de domiciliul/sediul debitorului care a formulat contestaţia la executare, în situaţia în care sunt puse în executare titluri în care figurează mai mulţi debitori obligaţi în solidar, având domicilii/sedii diferite. 13. În acest context s-a subliniat că la nivelul Secţiei I civile s-au conturat două orientări jurisprudenţiale divergente. 14. În cadrul primei orientări jurisprudenţiale s-a apreciat că instanţei de la domiciliul/sediul debitorului, ca instanţă de executare, îi revine competenţa de soluţionare a contestaţiilor la executare, chiar dacă o altă instanţă a încuviinţat executarea silită. 15. În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că instanţa de executare este cea de la domiciliul/sediul debitorului. Faptul că o altă instanţă a încuviinţat executarea silită la cererea creditorului nu fixează definitiv competenţa în favoarea respectivei instanţe, mai ales că încheierea pronunţată în această materie nu are autoritate de lucru judecat. Ca atare, încuviinţarea executării silite de o anumită instanţă nu este de natură să atragă în mod automat competenţa şi pentru soluţionarea contestaţiei la executare, atât timp cât domiciliul/sediul debitorului se află în circumscripţia altei instanţe. În acest sens s-a arătat că nu există un text de lege care să statueze că instanţa care a pronunţat încheierea de încuviinţare a executării silite este competentă să soluţioneze toate cererile ulterioare în materia executării silite, inclusiv contestaţiile la executare. 16. În sensul primei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: deciziile nr. 784 din 19 martie 2020, nr. 1.760 din 23 septembrie 2020, nr. 1.874 din 30 septembrie 2020, nr. 1.916 din 1 octombrie 2020, nr. 2.345 din 11 noiembrie 2020, nr. 2.710 din 10 decembrie 2020, nr. 195 din 3 februarie 2021, nr. 393 din 18 februarie 2021, nr. 395 din 18 februarie 2021, nr. 561 din 18 martie 2021, nr. 782 din 7 aprilie 2021, nr. 861 din 14 aprilie 2021 şi nr. 1.024 din 12 mai 2021, pronunţate de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 17. În cadrul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale s-a apreciat că soluţionarea contestaţiei la executare intră în competenţa instanţei care a încuviinţat executarea silită. 18. În fundamentarea acestei orientări s-a arătat că principiul unicităţii instanţei de executare presupune că, odată ce o anumită instanţă a încuviinţat executarea silită, instanţa de executare a fost deja stabilită prin efectul pronunţării încheierii de încuviinţare a executării silite, ca urmare a caracterului imperativ al normei de la art. 714 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Dacă s-ar proceda la stabilirea competenţei de soluţionare în favoarea unei alte instanţe decât cea care a încuviinţat executarea silită s-ar ajunge la încălcarea principiului unicităţii instanţei de executare, principiu ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 651 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Mai mult decât atât, în situaţia în care există mai mulţi debitori cu domicilii/sedii diferite şi fiecare dintre aceştia ar introduce câte o contestaţie la executare la instanţa de la domiciliul/sediul său, atunci nu ar mai putea exista o singură instanţă de executare. 19. În sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: deciziile nr. 1.614 din 15 septembrie 2020, nr. 1.620 din 15 septembrie 2020, nr. 1.728 din 22 septembrie 2020, nr. 357 din 16 februarie 2021, nr. 361 din 16 februarie 2021, nr. 505 din 16 martie 2021, nr. 904 din 20 aprilie 2021, nr. 906 din 20 aprilie 2021 şi nr. 907 din 20 aprilie 2021, pronunţate de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 20. Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul exercitării controlului de constituţionalitate. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 21. Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare. 22. La nivelul Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive în sensul ambelor orientări jurisprudenţiale. 23. Astfel, în sensul primei orientări jurisprudenţiale au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: deciziile nr. 122 din 26 ianuarie 2017, nr. 668 din 10 aprilie 2017, nr. 1.504 din 19 octombrie 2017 şi nr. 4.349 din 16 octombrie 2018. 24. În sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale au fost identificate următoarele hotărâri judecătoreşti definitive: deciziile nr. 3.449 din 19 septembrie 2018, nr. 3.450 din 19 septembrie 2018 şi nr. 2.367 din 18 noiembrie 2020. VI. Opinia Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 25. Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a expus un punct de vedere propriu asupra problemei de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 26. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi în spiritul legii a doua orientare jurisprudenţială. 27. În argumentarea punctului de vedere exprimat a arătat că scopul urmărit de legiuitorul noului Cod de procedură civilă a fost acela de a asigura, în principiu, unicitatea instanţei de executare, pentru a elimina procedurile paralele şi contrazicerile între hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul acestora. 28. În ipoteza unui titlu executoriu vizând o pluralitate de debitori, executarea silită demarată în temeiul acestuia se încuviinţează, prin raportare la art. 112 alin. (1) şi art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, de judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul oricăruia dintre debitorii principali; în cazul în care printre debitori sunt şi obligaţi accesoriu, competenţa instanţei de executare se determină prin raportare la domiciliul/sediul debitorilor principali. 29. Necompetenţa teritorială a instanţei care a încuviinţat executarea silită poate constitui motiv de anulare a încheierii de încuviinţare a executării silite în cadrul contestaţiei la executare, statuările instanţei care a încuviinţat executarea silită, inclusiv sub aspectul competenţei, neavând autoritate de lucru judecat, fiind pronunţate în procedură necontencioasă (art. 535 din Codul de procedură civilă). De asemenea, art. 666 alin. (6) din Codul de procedură civilă prevede că încheierea prin care instanţa admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă niciunei căi de atac, însă poate fi cenzurată în cadrul contestaţiei la executare silită, introdusă în condiţiile prevăzute de lege, dispoziţiile art. 712 alin. (3) rămânând aplicabile. 30. Acest din urmă text legal [art. 712 alin. (3) din Codul de procedură civilă] prevede că, după începerea executării silite, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condiţiilor legale. 31. În schimb, dacă instanţa care a încuviinţat executarea silită a fost competentă teritorial, prin raportare la art. 112 alin. (1) şi la art. 651 alin. (1) din acelaşi cod, dată fiind unicitatea instanţei de executare, se impune ca aceasta să soluţioneze şi contestaţia la executare, chiar dacă aceasta din urmă este formulată de către debitorul al cărui domiciliu nu a determinat competenţa instanţei de executare la momentul încuviinţării executării silite. 32. Contestaţia la executare este de competenţa exclusivă a instanţei de executare, aşa cum rezultă din prevederile art. 714 alin. (1), coroborat cu art. 651 alin. (3) din Codul de procedură civilă care prevede că „Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe“. Din moment ce instanţa competentă să judece contestaţia la executare este instanţa de executare şi cum, potrivit definiţiei date acesteia de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află domiciliul/sediul oricăruia dintre debitorii care figurează în titlul executoriu la data sesizării organului de executare, rezultă că momentul la care se face aprecierea asupra competenţei instanţei de executare este acela al sesizării organului de executare cu cererea de executare silită. 33. Întrucât sesizarea executorului judecătoresc cu cererea de executare silită nu poate fi făcută decât de creditor, este evident că instanţa învestită cu contestaţia la executare, în calitatea acesteia de instanţă de executare, este aceea care a încuviinţat iniţial executarea silită la cererea creditorului, mediată prin intermediul organului de executare, şi care, prin voinţa legii, are prorogare de competenţă şi în materia contestaţiei la executare pe care o introduce ulterior oricare dintre debitori. 34. În concluzie, în ipoteza unui titlu executoriu vizând o pluralitate de debitori, dacă instanţa care a încuviinţat executarea silită a fost competentă teritorial, prin raportare la art. 112 alin. (1) şi art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dată fiind unicitatea instanţei de executare, se impune ca aceasta să soluţioneze şi contestaţia la executare formulată de către debitorul al cărui domiciliu nu a determinat competenţa instanţei de executare la momentul încuviinţării executării silite. VIII. Opinia judecătorilor-raportori 35. Judecătorii-raportori au apreciat că recursul în interesul legii este admisibil şi că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie IX.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii 36. Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti“. 37. Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii a fost legal sesizat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, potrivit normei mai sus citate, are calitatea procesuală de a declanşa acest mecanism de unificare a practicii, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti. 38. În conformitate cu prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii“. 39. Din cuprinsul acestui text de lege rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: a) sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; b) această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; c) dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii. 40. Analizând prima dintre condiţiile menţionate, se constată că problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege. Sintagma „problemă de drept“ trebuie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă“. 41. Norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară ori necorelată cu alte dispoziţii legale şi, din acest motiv, să existe posibilitatea de a fi interpretată diferit. Înţelesul unor astfel de norme urmează a fi explicat şi determinat prin procedura recursului în interesul legii. Aşadar, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unui recurs în interesul legii trebuie să cuprindă indicarea unei/unor reglementări susceptibile de interpretare ori aplicare diferită şi care a/au generat o practică judecătorească neunitară. 42. Şi a doua condiţie de admisibilitate este îndeplinită, întrucât în practica Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă, în soluţionarea conflictelor negative de competenţă apărute între două judecătorii care nu se află în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, dacă în titlul executoriu sunt mai mulţi debitori cu domicilii/sedii în circumscripţii judecătoreşti diferite, iar contestaţia la executare este formulată de unul dintre debitori, care are domiciliul/sediul în raza de competenţă a altei judecătorii decât cea care a încuviinţat executarea silită. 43. Astfel, unele completuri au apreciat că cererile având ca obiect contestaţie la executare sunt de competenţa instanţei de la domiciliul sau sediul debitorului - ca instanţă de executare -, neavând relevanţă că o altă judecătorie a încuviinţat executarea silită. În schimb, alte completuri au considerat că asemenea cereri sunt de competenţa instanţei care a încuviinţat executarea silită. 44. De asemenea, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluţionării diferite a problemei de drept care face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive. În acest sens se constată că au fost ataşate actului de sesizare hotărâri judecătoreşti definitive cuprinzând soluţiile jurisprudenţiale neunitare. 45. Faţă de cele arătate mai sus, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de instanţe judecătoreşti naţionale. 46. Ca atare, constatând îndeplinite condiţiile regularităţii învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, fiind îndeplinite şi condiţiile de ordin formal, prescrise de prevederile art. 515 din acelaşi cod, luând în considerare rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti -, precum şi statuarea instanţei de contencios european a drepturilor omului, potrivit căreia instanţa supremă nu trebuie să devină ea însăşi sursă de jurisprudenţă neunitară (a se vedea în acest sens Cauza Beian împotriva României nr. 1, Hotărârea din 6 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 21 august 2008), se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii. IX.2. Asupra fondului recursului în interesul legii 47. Problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii, aşa cum se degajă din orientările jurisprudenţiale relevate, vizează competenţa teritorială de soluţionare a contestaţiei la executare, în situaţia în care instanţa de la domiciliul debitorului care formulează contestaţia la executare este o altă instanţă decât cea care a încuviinţat executarea silită. Altfel spus, ceea ce trebuie să lămurească instanţa supremă pe calea mecanismului recursului în interesul legii este dacă, după ce a fost încuviinţată executarea silită de către instanţa de executare, competenţa acesteia mai poate fi reevaluată în funcţie de domiciliul/sediul debitorului care a formulat contestaţia la executare. 48. Prin urmare, situaţia premisă este aceea că există un titlu executoriu, în accepţiunea dată de alin. (2) al art. 632 din Codul de procedură civilă („Constituie titluri executorii hotărârile executorii prevăzute la art. 633, hotărârile cu executare provizorie, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare“), iar în respectivul titlu figurează mai mulţi debitori care au domicilii sau sedii diferite, situate în raza de competenţă a mai multor judecătorii. Aceasta, în condiţiile în care este ştiut faptul că, raportat la categoriile de titluri executorii, enumerarea din alin. (2) al art. 632 este una limitativă. 49. Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că revine judecătoriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul/sediul unul dintre debitorii care formulează contestaţia la executare, ca instanţă de executare, competenţa de a soluţiona asemenea cereri, fiind lipsită de relevanţă juridică împrejurarea că o altă instanţă a încuviinţat executarea silită. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de executare este cea de la domiciliul/sediul debitorului, iar faptul că o altă judecătorie din ţară, la cererea creditorului, a încuviinţat executarea silită nu fixează definitiv competenţa în favoarea acestei din urmă judecătorii, mai ales că încheierea pronunţată în această materie nu are autoritate de lucru judecat. Un alt argument a fost acela că încuviinţarea executării silite de o anumită instanţă nu este de natură să atragă în mod automat competenţa şi pentru soluţionarea contestaţiei la executare, atât timp cât domiciliul/sediul debitorului se află în raza teritorială a altei judecătorii, neexistând niciun text de lege care să statueze că instanţa de judecată care a pronunţat încheierea de încuviinţare a executării silite este competentă să soluţioneze toate cererile ulterioare în materie de executare silită, inclusiv contestaţiile la executare. 50. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a reţinut că revine judecătoriei care a încuviinţat executarea silită competenţa de a soluţiona contestaţia la executare, cu respectarea dispoziţiilor art. 714 din Codul de procedură civilă. În sprijinul acestei opinii s-a arătat că principiul unicităţii instanţei de executare presupune că, odată ce o anumită instanţă a încuviinţat executarea silită, trebuie să se ţină seama de împrejurarea că instanţa de executare a fost deja determinată prin efectul pronunţării încheierii de încuviinţare a executării silite ca o consecinţă a normei înscrise în art. 714 alin. (1) din Codul de procedură civilă. S-a mai arătat că dacă s-ar proceda la stabilirea competenţei de soluţionare în favoarea unei alte instanţe decât cea care a încuviinţat executarea silită s-ar ajunge la încălcarea principiului unicităţii instanţei de executare, principiu care rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 651 alin. (3) din Codul de procedură civilă. În schimb, a fost invocat şi argumentul că în situaţia în care există mai mulţi debitori cu domicilii/sedii diferite şi fiecare dintre aceştia ar formula contestaţie la executare la instanţa de la domiciliul/sediul său, atunci nu ar mai putea exista o singură instanţă de executare. 51. În conformitate cu prevederile art. 712 din Codul de procedură civilă: "(1) Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii.(2) Dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută la art. 443, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu.(3) De asemenea, după începerea executării silite, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condiţiilor legale.(4) Împărţirea bunurilor proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie poate fi hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la executare" 52. Potrivit primului alineat al art. 714 din Codul de procedură civilă, „Contestaţia se introduce la instanţa de executare“. 53. Norma cuprinsă în art. 651 din acelaşi cod, cea care ar fi trebuit să lămurească asupra instanţei de executare, are următorul cuprins: "(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenţei instanţei de executare.(3) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare." 54. Competenţa instanţei de executare se determină potrivit regulilor cuprinse în primele două alineate ale art. 651, adaptarea regulii generale actor sequitur forum rei în materia executării silite fiind făcută pornindu-se de la premisa unui cadru execuţional simplu, în care există un singur debitor, al cărui domiciliu sau sediu poate fi determinat prin raportare la momentul începerii procedurii de executare silită. 55. În practică însă se întâlnesc situaţii în care executarea silită este declanşată de creditorul urmăritor împotriva mai multor debitori, creditorul alegând să formuleze o singură cerere de executare atât pentru ipoteza mai multor debitori obligaţi divizibil în temeiul aceluiaşi titlu executoriu (solicitând executarea fiecăruia pentru partea de creanţă care îi revine), cât şi în cazul unor codebitori solidari, obligaţi prin acelaşi titlu. Aceasta, şi pentru că potrivit art. 10 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, taxa aferentă cererii pentru încuviinţarea executării silite se stabileşte prin raportare la numărul titlurilor executorii, şi nu la numărul debitorilor. 56. Din analiza textului art. 651 din Codul de procedură civilă se poate observa cu uşurinţă că dacă în privinţa competenţei materiale legiuitorul desemnează, cu titlu general, judecătoria ca fiind instanţa de executare [concluzie ce se desprinde din finalul primei teze a alin. (1) al art. 651, unde este menţionat că regula aceasta se aplică „în afara cazurilor în care legea dispune altfel“], din punctul de vedere al criteriului teritorial norma în discuţie identifică judecătoria care devine instanţă de executare prin aplicarea unui set de reguli succesive. 57. Astfel, ca regulă generală, instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, dacă nu există reglementări derogatorii. În subsidiar, dacă debitorul nu are sediul sau domiciliul în ţară, legiuitorul determină instanţa de executare prin raportare la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului la momentul sesizării organului de executare. Dacă însă la acelaşi moment indicat nici debitorul şi nici creditorul nu au domiciliul sau sediul în ţară, atunci instanţa de executare va fi judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditorul urmăritor. 58. În literatura de specialitate se arată că aceste reguli de stabilire a instanţei de executare nu permit creditorului să aleagă instanţa competentă din punct de vedere teritorial deoarece variantele normative menţionate reglementează ipoteze diferite, care se exclud reciproc. În alte cuvinte, fiecare nouă regulă de determinare a instanţei de executare se aplică strict sub rezerva ineficienţei normei anterioare, de unde rezultă o aplicare etapizată şi exclusivă, ceea ce va elimina posibilitatea unui conflict de reguli sau existenţa vreunui drept de opţiune în favoarea creditorului. Numai cea din urmă regulă, în ipoteza în care nici debitorul şi nici creditorul nu îşi au domiciliul sau sediul în ţară, recunoaşte un drept de opţiune în favoarea creditorului, prin aceea că lasă la latitudinea acestuia posibilitatea de a determina instanţa de executare prin depunerea cererii de executare silită la unul dintre executorii judecătoreşti care au sediul profesional în raza teritorială a respectivei judecătorii. 59. Se poate constata, din analiza hotărârilor judecătoreşti anexate sesizării, că în fundamentarea primei opinii au fost invocate şi argumente care ţin de competenţa teritorială exclusivă în materie de contestaţie la executare, în sensul că, în cazul încălcării acesteia, sunt aplicabile dispoziţiile procedurale care reglementează necompetenţa de ordine publică, respectiv art. 129 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă (a se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 784 din 19 martie 2020, nr. 1.760 din 23 septembrie 2020, nr. 195 din 3 februarie 2021, nr. 395 din 18 februarie 2021, nr. 861 din 14 aprilie 2021 şi nr. 1.024 din 12 mai 2021 etc.). 60. Cu toate că şi în doctrină competenţa teritorială (şi cea materială) a judecătoriei, cu determinările de mai sus, este apreciată a fi una exclusivă, autorii nu insistă prea mult în a justifica această calificare, de regulă fiind făcută doar o scurtă trimitere la dispoziţiile generale cuprinse în art. 129 alin. (2) pct. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, menţionându-se mai apoi că, drept urmare, competenţa stabilită prin art. 651 din acelaşi cod este una de ordine publică. 61. Este cert însă că în prezent opinia cvasiunanimă este aceea că nu doar sub aspectul criteriului material competenţa instanţei de executare este una exclusivă, ci şi sub aspect teritorial, în toate ipostazele instanţa de executare având de apreciat cu privire la respectarea unor norme de ordine publică, de la care părţile nu pot deroga, ceea ce imprimă şi competenţei acestei instanţe un caracter de ordine publică. 62. Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) şi ale art. 126 alin. (1) din Codul de procedură civilă rezultă că, în materia competenţei teritoriale - sub aspect material, competenţa judecătoriei, ca instanţă de executare, nefiind pusă sub semnul îndoielii, excepţie făcând situaţiile în care legea dispune altfel [spre exemplu, art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1.103 alin. (1) din Codul de procedură civilă] -, necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, respectiv atunci când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. În schimb, părţile pot conveni ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă. 63. Aşadar, delimitarea între necompetenţa de ordine publică [prevăzută în mod cert ca excepţie, conform art. 129 alin. (3) din Codul de procedură civilă] şi cea de ordine privată nu se realizează în primul rând în funcţie de posibilitatea părţilor de a dispune de drepturile deduse judecăţii (sau de obiectul cauzei, cum sunt procesele privitoare la bunuri), ci după cum părţile pot sau nu să înlăture competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad. 64. Astfel, până a se observa dacă litigiul priveşte bunuri sau alte drepturi de care părţile pot dispune, calificarea normei atributive de competenţă ca fiind de ordine publică sau privată presupune, cu prioritate, a se verifica dacă părţile ar avea posibilitatea înlăturării respectivei competenţe prevăzute de lege. De altfel, primul alineat al art. 126 din Codul de procedură civilă, după ce enumeră situaţiile în care părţile pot alege competenţa instanţei (adică a unei alte instanţe decât cea prevăzută de lege), exclude cazurile când competenţa este exclusivă. Mai departe, art. 129 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă arată că încălcarea competenţei teritoriale exclusive atrage necompetenţa de ordine publică a instanţei, respectiv tocmai când litigiul este de competenţa unei alte instanţe şi părţile nu o pot înlătura. Numai după ce ar fi depăşit acest impediment - adică s-ar constata că respectiva competenţă a instanţei nu este una exclusivă, în sensul că părţile o pot înlătura - s-ar impune verificarea obiectului cauzei, după cum procesul priveşte bunuri şi alte drepturi de care acestea pot să dispună sau, dimpotrivă, cerinţa indispensabilă a alegerii de competenţă nu este îndeplinită de obiectul cauzei. 65. De aceea, primul criteriu care trebuie analizat este cel privitor la existenţa sau inexistenţa posibilităţii părţilor de a înlătura competenţa teritorială a instanţei stabilite prin normele procesuale. Or, chiar în condiţiile în care îşi găsesc aplicarea regulile generale menţionate mai sus, particularităţile procedurii execuţionale conduc la concluzia unei competenţe teritoriale exclusive a instanţei de executare, potrivit criteriilor prevăzute de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 66. Astfel, deşi executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare [art. 622 alin. (2) din acelaşi cod] prin cererea formulată de creditor, totuşi, încuviinţarea executării silite este procedura care marchează trecerea acestei etape a procesului civil într-o nouă fază, aceea a efectuării actelor de executare în condiţiile în care niciun act de executare nu poate fi înfăptuit decât după obţinerea încuviinţării. Drept urmare, elementul care condiţionează sine qua non întreaga fază procesuală execuţională este procedura încuviinţării executării silite. 67. Doctrina este unanimă în a califica procedura încuviinţării executării silite ca fiind una graţioasă [în raport cu prevederile art. 666 alin. (2) din Codul de procedură civilă], devenind în acest fel aplicabile dispoziţiile referitoare la procedura necontencioasă judiciară, cu precădere cele cuprinse în art. 529 din acelaşi cod, în ceea ce priveşte aspectul analizat. 68. Şi în ipoteza în care necompetenţa teritorială a instanţei de executare ar fi calificată ca una de ordine privată, deşi nu este cazul, după cum s-a arătat mai sus, potrivit primului alineat al art. 529 din Codul de procedură civilă instanţa este ţinută să invoce din oficiu necompetenţa, legiuitorul derogând de la regula cuprinsă în art. 130 alin. (3) din acelaşi cod. 69. Procedând în acest mod, chiar şi dacă normele privitoare la competenţa teritorială a instanţei de executare ar fi apreciate ca fiind de ordine privată, în concret tot o singură instanţă va fi desemnată drept instanţă de executare, respectiv unica instanţă competentă teritorial în raport cu specificul cauzei şi cu elementele conturate de art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă. La această soluţie se va ajunge de la bun început, în procedura de încuviinţare a executării silite, având în vedere că dacă este sesizată o instanţă necompetentă teritorial cu o cerere de încuviinţare a executării silite, făcând în mod obligatoriu aplicarea dispoziţiilor art. 529 alin. (1) din acelaşi cod, privitoare la verificarea competenţei sub toate aspectele şi în raport cu toate criteriile, instanţa necompetentă teritorial este ţinută să trimită dosarul instanţei competente, care devine astfel instanţă de executare. 70. În raport cu cele de mai sus se poate observa că încă din momentul încuviinţării executării silite (care reprezintă condiţia esenţială a demarării efective a procedurii execuţionale) este determinată instanţa de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Altfel spus, odată stabilită instanţa de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menţionată, aceasta va rămâne aceeaşi pe întreaga procedură, fiind unica instanţă competentă material şi teritorial a soluţiona toate cererile şi incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepţia cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel. 71. Pe cale de consecinţă, ulterior admiterii cererii de încuviinţare a executării silite, calitatea de instanţă de executare a instanţei care a încuviinţat executarea nu doar că este câştigată, dar şi rămâne aceeaşi pe întreaga durată a procedurii execuţionale. Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanţă nu va putea fi apreciată drept instanţă de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestaţiei la titlu, spre exemplu - toate cererile şi incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competenţa aceleiaşi instanţe de executare. 72. Reglementarea unor derogări - precum ipoteza prevăzută de art. 714 alin. (2) din Codul de procedură civilă, când contestaţia la executare poate fi introdusă şi la judecătoria de la locul situării imobilului, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare - nu face altceva decât să întărească opinia că pe parcursul procedurii execuţionale există o singură instanţă de executare. Astfel, instanţa în a cărei competenţă teritorială se află imobilul nu devine, în acest caz, instanţă de executare, ci doar va fi judecătoria echivalentă instanţei de executare (care rămâne aceeaşi instanţă ce a încuviinţat iniţial executarea silită), care va fi competentă să soluţioneze contestaţia la executare în raport cu locul situării imobilului, în cazul urmăririi silite imobiliare, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor generate de bunuri imobile, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare. 73. În sprijinul celeilalte opinii jurisprudenţiale nu poate fi invocat textul art. 116 din Codul de procedură civilă, care statuează că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, pentru că această normă se referă doar la cazurile de competenţă teritorială alternativă. Or, în materia analizată, din perspectiva dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod, instanţa de executare a fost stabilită odată cu pronunţarea încheierii de încuviinţare a executării silite, iar acest aspect nu mai poate fi reapreciat în cadrul contestaţiei la executare propriu-zise, prin care se contestă executarea silită deja declanşată, pentru că hotărârea prin care a fost încuviinţată executarea silită a tranşat în mod necesar şi problema calificării instanţei care a pronunţat-o ca având statutul de instanţă de executare. 74. De asemenea, norma legală care permite introducerea cererii de chemare în judecată a mai multor pârâţi la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia [art. 112 alin. (1) din Codul de procedură civilă] nu constituie un argument pentru această teză de interpretare a noţiunii de „instanţă de executare“, pentru că dispoziţia legală este incidentă numai dacă nu se încalcă norme de competenţă de ordine publică. 75. Oricum, se impune a fi precizat că pluralitatea de debitori în faza executării silite reiese, de regulă, din conţinutul înscrisului care constituie titlu executoriu, potrivit dispoziţiilor legale. Cu toate acestea, trebuie făcută o distincţie între incompatibilitatea coparticipării procesuale pasive în faza executării silite a procesului civil şi posibilitatea existenţei pluralităţii de debitori în faza de executare silită a procesului civil. Este posibilă existenţa mai multor debitori în cadrul aceleiaşi proceduri execuţionale câtă vreme actele de executare silită urmează să fie efectuate distinct pentru fiecare debitor urmărit. Executarea urmează să fie efectuată separat pentru fiecare debitor în parte, patrimoniul fiecărui debitor fiind supus în mod separat formelor de urmărire prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, este posibil ca prin aceeaşi cerere de executare silită şi în cadrul aceleiaşi proceduri execuţionale creditorul să urmărească mai mulţi debitori în situaţia în care debitorii sunt obligaţi divizibil (pentru recuperarea de la fiecare a părţii de creanţă pe care o datorează) sau solidar (prin urmărirea tuturor debitorilor concomitent). 76. Conform dispoziţiilor art. 648 din Codul de procedură civilă, creditorul, în condiţiile legii, poate urmări, în limita creanţei şi a accesoriilor acesteia, concomitent sau, după caz, separat şi bunurile terţilor care au garantat plata datoriilor debitorului (fideiusor, garant ipotecar). 77. Faptul că, în temeiul principiului disponibilităţii, creditorul are dreptul să ceară executarea silită în acelaşi timp a mai multor debitori prin aceeaşi cerere de executare silită nu trebuie pus sub semnul egalităţii cu existenţa unei coparticipări procesuale pasive în faza execuţională a procesului civil. Aceasta, pentru că creditorul este obligat să iniţieze, în mod separat, o procedură de executare distinctă pentru fiecare dintre debitorii săi, prin procedură de executare înţelegându-se modalitatea concretă de realizare a creanţei, iar nu formarea obligatorie a unor dosare execuţionale separate, întrucât, deşi fizic mai mulţi debitori pot figura ca părţi în cadrul aceluiaşi dosar de executare, din punct de vedere juridic prezenţa fiecăruia dă naştere unor demersuri execuţionale distincte şi separate, în considerarea caracterului propriu al patrimoniului fiecăruia. Executarea silită îşi păstrează şi în aceste situaţii caracterul unipatrimonial, actele de urmărire fiind efectuate prin raportare la patrimoniul fiecărui debitor, constituirea unui singur dosar de executare fiind doar o opţiune a creditorului, care poate stabili cadrul procesual execuţional, drept componentă a principiului disponibilităţii, prin raportare la limitele stabilite prin titlul executoriu. 78. Aşadar, situaţia pluralităţii de debitori, pentru care un creditor porneşte executarea silită în temeiul unui singur titlu împotriva mai multor debitori, nu se confundă cu coparticiparea procesuală pasivă care, de regulă, este exclusă în cadrul celei de-a doua faze a procesului civil. Caracterul individual al executării silite se diferenţiază, spre exemplu, de procedura insolvenţei, reglementată de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, care are un caracter colectiv şi concursual, deoarece în cadrul ei se urmăreşte satisfacerea tuturor creanţelor creditorilor debitorului aflat în stare de insolvenţă în cadrul aceluiaşi dosar, în vreme ce executarea silită individuală urmează a se face separat pentru fiecare debitor în parte. 79. Chiar dacă este real faptul că în cuprinsul Codului de procedură civilă nu se regăseşte o dispoziţie normativă care să statueze expres că odată ce instanţa de judecată a încuviinţat executarea silită aceasta devine competentă să soluţioneze contestaţiile la executare, în condiţiile în care există cel puţin doi debitori care au domiciliul sau sediul, după caz, în raza de competenţă a unor instanţe diferite, iar art. 651 din acelaşi cod cuprinde o normă de competenţă pentru soluţionarea acestor tipuri de cereri, numai această interpretare a textelor de lege incidente dă eficienţă principiului unicităţii instanţei de executare. 80. Acest principiu presupune că una şi aceeaşi instanţă soluţionează atât cererile de încuviinţare a executării silite, cât şi cererile având ca obiect contestaţie la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 din Codul de procedură civilă, respectiva instanţă fiind calificată de legislator drept instanţă de executare. 81. Un alt argument în acest sens îl reprezintă faptul că, de regulă, nu există două instanţe de executare în cadrul aceleiaşi executări silite, iar atunci când legiuitorul a dorit să confere şi altei instanţe competenţa de a soluţiona o contestaţie la executare a indicat în mod expres acest lucru [a se vedea în acest sens alin. (2) al art. 714 din Codul de procedură civilă]. Mai mult, chiar primul alineat al acestui articol utilizează forma de singular când se referă la instanţa de executare. 82. O situaţie de pluralitate de instanţe de executare putea exista, anterior apariţiei Legii nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe (Legea nr. 138/2014), în cazul aplicării dispoziţiilor art. 818 (în prezent, devenit art. 819) din Codul de procedură civilă, relative la încuviinţarea urmăririi imobiliare. Astfel, dacă pe parcursul executării silite mobiliare, încuviinţate de o instanţă de executare (judecătoria în circumscripţia căreia se afla biroul executorului judecătoresc care făcea executarea, în afara cazurilor în care legea dispunea altfel), se descoperea că debitorul deţinea un imobil în circumscripţia altei curţi de apel, executorul iniţial, sesizat de creditor inclusiv cu o cerere de urmărire imobiliară, trebuia să solicite de îndată instanţei de executare în circumscripţia căreia se afla imobilul încuviinţarea urmăririi lui silite, prevederile art. 644 şi 665 aplicându-se corespunzător. În acest fel, prevederea legală din materia încuviinţării urmăririi imobiliare şi dispoziţia din alin. (2) al fostului art. 651 (în prezent, devenit art. 652) din Codul de procedură civilă permiteau prorogarea competenţei teritoriale a executorului, însă nu permiteau şi prorogarea competenţei instanţei de executare iniţiale. 83. De asemenea, tot în reglementarea anterioară modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 138/2014, alin. (2) al art. 713 (în prezent, devenit art. 714) prevedea că, în cazul urmăririi silite prin poprire, dacă domiciliul sau sediul debitorului se afla în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se găsea instanţa de executare, contestaţia se putea introduce şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi avea domiciliul sau sediul debitorul. 84. Actuala reglementare însă nu mai permite situaţia excepţională a pluralităţii de instanţe de executare, modificarea prevederilor art. 650, 651, 713 şi 818 din Codul de procedură civilă, prin Legea nr. 138/2014, eliminând relaţia de condiţionare dintre competenţa teritorială a instanţei de executare şi sediul biroului executorului judecătoresc, respectiv cerinţa unei noi încuviinţări a executării silite de către instanţa în circumscripţia căreia se află bunul imobil urmărit silit, fiind înlăturată şi posibilitatea ca în caz de poprire contestaţia la executare să poată fi introdusă şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul, dacă acestea se situau în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se afla instanţa de executare. 85. Nu în ultimul rând, un argument suplimentar îl reprezintă faptul că se elimină riscul de a se ajunge în situaţia în care, cu privire la acelaşi raport juridic, să fie pronunţate soluţii contrare de către instanţe diferite. Astfel, dacă unul dintre debitori formulează contestaţie la executare înregistrată pe rolul instanţei care a încuviinţat executarea silită, iar codebitorul din titlul executoriu înregistrează contestaţia pe rolul unei alte instanţe, în considerarea faptului că la data sesizării organului de executare avea domiciliul sau, după caz, sediul în circumscripţia acestei din urmă judecătorii, se poate ajunge la ipoteza în care cele două instanţe să pronunţe hotărâri diferite referitor la acelaşi aspect: o instanţă poate să reţină, de exemplu, că este întrunit caracterul cert al creanţei, în timp ce o altă instanţă să considere că aceeaşi creanţă nu întruneşte acest caracter, ceea ce nu este de dorit. 86. În consecinţă, atât timp cât a fost încuviinţată executarea silită de către o anumită instanţă de judecată, aceasta din urmă devine instanţă competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. 87. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 517, cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 şi art. 112 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare competentă teritorial să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu este judecătoria care a încuviinţat executarea silită a acelui titlu executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2021. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Cristian Balacciu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
