Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 227/1/2019
┌─────────────┬────────────────────────┐
│Iulia │- preşedintele Înaltei │
│Cristina │Curţi de Casaţie şi │
│Tarcea │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici │civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei a│
│Voicheci │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Corina-Alina │- preşedintele Secţiei │
│Corbu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I │
│Paraschiv │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen Elena │- judecător la Secţia I │
│Popoiag │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I │
│Dascălu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I │
│Petronela │civilă │
│Văleanu │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina │- judecător la Secţia I │
│Georgeta │civilă │
│Nicolae │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cosmin Horia │- judecător la Secţia a │
│Mihăianu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica Dorin │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Iulia Manuela│- judecător la Secţia a │
│Cîrnu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Valentina │- judecător la Secţia a │
│Vrabie │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a │
│Monica Duţă │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Ionel Barbă │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia de│
│Florina │contencios administrativ│
│Secreţeanu │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia de│
│Florica Voicu│contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Iuliana │- judecător la Secţia de│
│Măiereanu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marius Ionel │- judecător la Secţia de│
│Ionescu │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
└─────────────┴────────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 227/1/2019, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulament. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 704/117/2018, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere că, prin dispoziţiile art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, au fost abrogate toate prevederile contrare acestei legi, inclusiv cele ce prevedeau acordarea indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, şi, pe cale de consecinţă, în ce măsură mai pot fi considerate suspendate ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile menţionate, ulterior datei de 1 iulie 2017, dată la care au fost abrogate aceste drepturi prin Legea-cadru nr. 153/2017“. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; apelanta-reclamantă şi intimatul-pârât Ministerul Apărării Naţionale au depus, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti relevante ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 19 noiembrie 2018, în Dosarul nr. 704/117/2018, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată. 2. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 ianuarie 2010, cu nr. 227/1/2019, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 20 mai 2019. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 3. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare "ART. 11 (1) În anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. (...)" 4. Alte dispoziţii relevante: Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare "ART. 44 Abrogarea unor dispoziţii (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: (...) 9. Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010, cu modificările şi completările ulterioare; (...) 36. orice alte dispoziţii contrare prezentei legi. (...)" III. Expunerea succintă a procesului 5. Prin acţiunea formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Unitatea Militară nr. xxxxx Cluj-Napoca s-a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâţii la acordarea şi plata ajutorului financiar prevăzut de art. 20 alin. (1) şi (2) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), actualizat cu rata inflaţiei la momentul plăţii efective, obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente ajutoarelor financiare solicitate, începând cu data trecerii în rezervă/retragere - 31 mai 2016 - şi până la data plăţii efective, şi a cheltuielilor de judecată. 6. Reclamanta a învederat că, prin cererile formulate către pârâţi la 18 ianuarie 2018, respectiv 16 ianuarie 2018, a solicitat plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010. Plata acestor ajutoare a fost suspendată printr-o serie de acte normative, respectiv prin Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 285/2010), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 152/2017 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016), şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017). 7. Reclamanta apreciază că este îndreptăţită la acordarea ajutoarelor prevăzute de lege, invocând Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2015 (Decizia nr. 16/2015). 8. De asemenea, susţine că Legea-cadru nr. 284/2010 a fost abrogată de art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) la data de 1 iulie 2017, motiv pentru care ordonanţele de urgenţă menţionate anterior au rămas fără efect şi obiect. Atâta vreme cât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 a intrat în vigoare ulterior abrogării Legii-cadru nr. 284/2010, rezultă în mod automat că această ordonanţă nu are aptitudinea de a suspenda plata ajutoarelor stabilite printr-o lege care era abrogată la data respectivă. Suspendarea prin acte normative succesive a dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de lege, cu ocazia trecerii în rezervă, nu echivalează cu stingerea dreptului, aşa cum în mod judicios a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia evocată. Odată cu intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 se poate constata că acele categorii socioprofesionale stabilite de lege care vor ieşi la pensie nu mai beneficiază de aceste ajutoare, ceea ce înseamnă că, în opinia legiuitorului, suspendarea dreptului a încetat. Dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), prevăd că suspendarea are durată determinată, iar la expirarea duratei de suspendare dispoziţia afectată de aceasta reintră de drept în vigoare. 9. Înţelege să invoce şi considerentele Deciziei nr. XXIII din 12 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 15 martie 2006 (Decizia nr. XXIII/2005), precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, arătând că plata drepturilor ce i se cuvin nu poate fi amânată la nesfârşit, întrucât, în aceste condiţii, îi este afectat însuşi dreptul de proprietate. Suspendarea drepturilor sale nu satisface condiţia previzibilităţii legii, neputând rămâne la latitudinea legiuitorului dacă acordă sau nu un anumit spor sau avantaj de natură salarială, pentru că, deşi dreptul există, el este golit de substanţă prin efectul normei legale anuale. 10. Prin întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al pârâtei Unitatea Militară nr. xxxxx Cluj-Napoca, acesta a solicitat respingerea acţiunii şi a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei a arătat că acest drept a fost instituit odată cu intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 şi că dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 nu s-au aplicat şi nu se aplică, fiind suspendate prin legile anuale de salarizare. Astfel, de la data pensionării reclamantei şi până în prezent nu a existat şi nu există niciun temei legal, în vigoare, pentru plata acestor ajutoare, iar din Decizia nr. 16/2015 reiese că drepturile sunt suspendate, astfel că nu este în situaţia de a putea acorda aceste ajutoare. 11. Prin Sentinţa civilă nr. xxxx din 28 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-au respins excepţia prematurităţii acţiunii invocată de pârâţi, precum şi cererea formulată de reclamantă. 12. Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că excepţia de prematuritate este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, putând fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, atunci când dreptul din raportul juridic dedus judecăţii este afectat de un termen sau de o condiţie suspensivă care nu s-au împlinit până la ridicarea excepţiei. 13. Potrivit art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, se prevede că la data trecerii în rezervă, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcţiei de bază, respectiv salariul funcţiei de bază avut, lege care urma să se aplice etapizat. Pentru aplicarea legii s-au emis în fiecare an legi speciale prin care legiuitorul a înţeles să dispună neaplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010 cu privire la ajutoarele prevăzute la art. 20. 14. Având în vedere că dreptul de a beneficia de ajutorul prevăzut la art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 nu a fost suspendat, ci prin lege specială s-a prevăzut expres că aceste dispoziţii nu se aplică, instanţa de fond a apreciat că excepţia prematurităţii nu operează în cauza de faţă şi, prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 248 din Codul de procedură civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia invocată de către pârâţi. 15. Pe fond, a reţinut că reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Unităţii Militare nr. xxxxx Cluj-Napoca, având gradul de plutonier adjutant până în data de 31 mai 2016, când a fost trecută în rezervă/retragere cu drept la pensie conform Deciziei nr. xxxxxx/1 din 14 iulie 2016, emisă de Ministerul Apărării Naţionale - Casa de Pensii Sectorială. 16. La momentul încetării raporturilor de serviciu cu drept la pensie reclamanta avea împlinită vârsta de 49 de ani şi 11 luni şi o vechime în serviciu de 30 de ani, 8 luni şi 19 zile, iar vârsta standard de pensionare corespunzătoare lunii şi anului naşterii sale este de 58 de ani şi 5 luni, beneficiind astfel de reducerea vârstei de pensionare pentru desfăşurarea activităţii în condiţii de muncă speciale. 17. Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, în anul 2011, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică. De asemenea, conform art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, în anul 2012 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. Ulterior, şi în anul 2013 au existat aceleaşi restricţii, conform art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, precum şi în anul 2014, conform art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, în anul 2015, prin art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, şi în anul 2016, prin art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015. 18. Prin Decizia nr. 16/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că „dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie- 31 decembrie 2010, şi nu existenţa acestui drept“. 19. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în motivarea deciziei că „din interpretarea normelor legale enunţate rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept. Raţiunea acestei interpretări este impusă şi de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispoziţiilor legale privind ajutoarele/indemnizaţiile în anii 2011-2015“. 20. Tribunalul a apreciat că motivele din Decizia nr. 16/2015 sunt valabile şi în ce priveşte dispoziţiile art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, până la 31 decembrie 2017, acest act normativ nefăcând altceva decât să perpetueze în timp dispoziţiile anterioare de neaplicabilitate. 21. De altfel, prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30 mai 2018 (Decizia nr. 5/2018), a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi a stabilit că litigiile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, sunt de competenţa în primă instanţă a secţiilor/completurilor specializate în soluţionarea litigiilor de muncă, respectiv, raportat la calitatea de funcţionar public a reclamanţilor, a secţiilor/completurilor specializate de contencios administrativ. Astfel, acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, sunt prematur formulate. 22. Situaţia nu s-a schimbat nici în anul 2018, întrucât, conform art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. 23. Pentru aceste argumente, tribunalul a constatat că acţiunea a fost introdusă în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii şi a respins acţiunea formulată. 24. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii sale, cu obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată la fond, urmând ca acelea efectuate în apel să fie solicitate pe cale separată. 25. Prin apelul incident formulat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale s-a solicitat schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii excepţiei prematurităţii acţiunii invocate de pârât, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului. 26. La data de 16 octombrie 2018, apelanta-reclamantă a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, solicitând admiterea cererii de sesizare cu următoarea întrebare: „art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, intrată în vigoare la data de 7 decembrie 2017, poate suspenda exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, abrogată la data de 1 iulie 2017, prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la dispoziţiile Deciziei nr. XXIII din 12 decembrie 2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie - Secţiile Unite, şi la dispoziţiile art. 58 şi 66 din Legea nr. 24/2000?“. 27. Cererea a fost pusă în discuţia părţilor în şedinţa publică din 19 noiembrie 2018. 28. Prin încheierea pronunţată la această dată, instanţa de apel a considerat admisibilă sesizarea şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 29. Prin Încheierea pronunţată la 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a constatat îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: 1. Existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă, este dată de faptul că prezentul litigiu se află în faţa instanţei de apel, ca instanţă de ultim grad în materia asigurărilor sociale. 2. Problema de drept enunţată este nouă, neexistând o jurisprudenţă conturată la nivelul instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care abia în anul 2017 au fost aduse reglementări noi, de natură să modifice cadrul legislativ aplicabil în această materie în perioada 2010-2016. 3. Asupra condiţiei de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, s-a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat, în jurisprudenţa sa, că „art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de «chestiune de drept». În doctrină, s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare“. (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016). Or, intrarea în vigoare a art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, după ce anterior drepturile la care acest articol face referire nu mai aveau un suport în legislaţia în vigoare în acel moment, fiind abrogate prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017, neexistând aşadar o corelare între cele două acte normative, dă naştere la cel puţin 3 variante de interpretare a acestui text de lege, după cum urmează: a) Art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu poate constitui fundament juridic pentru a justifica existenţa unor drepturi care au fost abrogate, pentru a se putea concluziona că suspendarea exerciţiului acestora va opera şi pentru 2018. În sprijinul acestei interpretări pot fi aduse dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 5/2018 şi Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 21 septembrie 2018 (Decizia nr. 35/2018), prin care se arată că „pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale, acestea nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate «bunuri» din această perspectivă“ (paragraful 78). Or, nu doar că aceste drepturi nu au fost recunoscute de legiuitor, ci, dimpotrivă, s-a renunţat la recunoaşterea acestora prin Legea-cadru nr. 153/2017, fapt ce are ca efect stingerea lor definitivă la data de 1 iulie 2017. Ca atare, reluarea, la finalul anului 2017, printr-un act normativ distinct, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, a dispoziţiei legale potrivit căreia: „În anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă“ nu reprezintă altceva decât o preluare reflexă, automată de către legiuitor a unor norme similare din anii anteriori, prin ignorarea situaţiei juridice noi create ca urmare a apariţiei Legii-cadru nr. 153/2017, lege ce nu mai prevedea acordarea acestor drepturi. Ca urmare, nu se poate reţine că art. 11 ar avea efecte similare cu cele din anii precedenţi, şi anume suspendarea exerciţiului unor drepturi, cu consecinţa prematurităţii acţiunilor, câtă vreme aceste drepturi nu mai au niciun fundament legal, consecinţa fiind aceea a respingerii ca nefondate a acţiunilor. b) Art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 suspendă acordarea ajutoarelor sau indemnizaţiilor ce se cuveneau persoanelor cărora le-au încetat raporturile de serviciu şi îndeplineau condiţiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 118/2010), având în vedere că în perioada vizată a existat acest drept, fiind suspendat doar exerciţiul său. În acest sens pot fi dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 16/2015, potrivit cărora: „din interpretarea normelor legale enunţate rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept“. Ca atare, abrogarea acestor drepturi prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017 va produce efecte doar asupra drepturilor persoanelor ale căror raporturi de muncă vor înceta după intrarea în vigoare a legii, neputând însă produce efecte juridice asupra drepturilor născute anterior, sub imperiul Legii nr. 118/2010, drepturi ce rămân aşadar în fiinţă, fiind suspendat doar exerciţiul acestora, consecinţa fiind aceea a prematurităţii acţiunilor. c) Art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu poate constitui temei pentru suspendarea în continuare a drepturilor, întrucât aceasta nu poate supravieţui abrogării normei pe care o suspenda. Ca atare, dreptul la acţiune pentru plata ajutoarelor sub forma salariilor compensatorii acordate cu ocazia pensionarii, în baza art. 20 alin. (1) şi (2) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, a devenit actual la data de 1 iulie 2017, data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor mai sus indicate. În sprijinul acestei interpretări, susţinute de către apelantul-pârât, sunt aduse argumente din considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr. XXIII/2005, potrivit cărora: „neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţie (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a încetat să mai fie prevăzut doar după trecerea a 2 ani, în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate consideră că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.“ 4. Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, deciziile anterioare, la care s-a făcut referire, neavând dezlegări sub aspectul problemei de drept nou-apărute, ce formează obiectul sesizării, generate de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017. De altfel, în cuprinsul Deciziei nr. 5/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis acest fapt în mod expres, arătând că: "97. Totodată, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 (care a intrat în vigoare la data de 7 decembrie 2017) a dispus că, în anul 2018, nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori trecerea în rezervă (art. 11), însă, este de menţionat că efectele acestor ultime modificări legislative nu au putut fi analizate de instanţele ce au pronunţat soluţiile ataşate recursului în interesul legii, întrucât abrogarea Legii-cadru nr. 284/2010 şi adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 au intervenit la o dată ulterioară şi nu au fost evidenţiate hotărâri care să valorifice noul cadru legislativ." Or, chestiunea ce face obiectul prezentei cauze vizează exact efectele Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, în condiţiile abrogării anterioare a drepturilor litigioase. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 30. Apelanta-reclamantă a susţinut următoarele: Exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat în perioada 2011-2017 printr-o serie de acte normative succesive. La data de 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, act normativ care nu mai reglementează nicio dispoziţie cu privire la plata ajutoarelor sub forma salariilor compensatorii acordate cu ocazia pensionării, aşa cum erau acestea prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, şi care abrogă expres vechea legislaţie privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, care suspendă plata ajutoarelor pentru anul 2018, nu poate supravieţui şi nu poate produce efecte ulterior abrogării normei a cărei aplicabilitate o suspendă, aspect care rezultă atât din tehnica legislativă, cât şi din Decizia nr. XXIII/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. Efectul produs de actele normative de suspendare trebuie limitat numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. Decizia nr. XXIII/2005 este pe deplin aplicabilă acţiunilor având ca obiect plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, introduse în anul 2018, deoarece, în considerentele deciziei a fost analizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie posibilitatea ca o normă care suspendă aplicarea unei dispoziţii legale să mai rămână în vigoare şi după abrogarea normei legale a cărei aplicabilitate o suspendă, instanţa supremă stabilind că acest lucru este inadmisibil. Astfel, problema de drept este aceea de a se stabili în ce măsură prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 mai poate fi suspendată aplicarea Legii-cadru nr. 284/2010, care a fost abrogată la data de 1 iulie 2017 prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la faptul că actul normativ de suspendare a intrat în vigoare ulterior abrogării legii a cărei aplicabilitate o suspendă. Mai mult, atât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, care suspendă exerciţiul drepturilor pentru anul 2015, cât şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, care suspendă exerciţiul drepturilor pentru anul 2016, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017), care suspendă exerciţiul drepturilor pentru anul 2017, îşi produc efectele numai asupra drepturilor născute prin pensionare în anul în care aceste acte normative au avut aplicabilitate. O interpretare contrară, în sensul reţinerii unei suspendări continue a acordării acestui tip de ajutor, ca urmare a actelor normative speciale adoptate anual în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, nu poate fi reţinută, pe de o parte, pentru că fiecare act normativ care a suspendat aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementau ajutorul de natura celui în litigiu a avut o aplicabilitate limitată în timp, producând efecte doar asupra drepturilor născute în perioada sa de aplicabilitate, iar, pe de altă parte, pentru că o astfel de interpretare, ce ar echivala cu o suspendare sine die, ar afecta chiar substanţa dreptului, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko contra Ucrainei şi Decizia de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11 Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României). Apelanta-reclamantă a apreciat ca fiind relevante şi deciziile nr. 16/2015 şi nr. 5/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, Decizia nr. 5/2018 este aplicabilă numai în cazul acţiunilor introduse în intervalul 2011-2017, aflate sub imperiul dispoziţiilor legale din acea perioadă, excepţie făcând Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, care nu mai poate suspenda exerciţiul drepturilor prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, motiv pentru care decizia menţionată nu este aplicabilă acţiunilor introduse pe rolul instanţelor de judecată în anul 2018, acestea urmând a fi soluţionate cu respectarea Deciziei nr. XXIII/2005. În concluzie, chestiunea de drept adusă în atenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie dezlegată în sensul că art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu poate suspenda exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, abrogată la data de 1 iulie 2017, prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportat la dispoziţiile Deciziei nr. XXIII/2005 şi la dispoziţiile art. 58 şi 66 din Legea nr. 24/2000, pentru personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, trecuţi în rezervă sau direct în retragere, respectiv ale căror raporturi de serviciu au încetat cu drept la pensie în anii 2015, 2016 şi 2017. 31. Punctul de vedere al Ministerului Apărării Naţionale În ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu a cererii, apreciază că întrebarea ce constituie obiectul solicitării de dezlegare a unei chestiuni de drept depăşeşte limitele impuse de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. Astfel, art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu face trimitere la art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, lege abrogată la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, ci stabileşte strict că: „(1) În anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.“ Or, apelanta-reclamantă, prin modul de formulare a întrebării, tinde la a solicita o interpretare din partea instanţei sesizate în sensul neaplicării unui articol de lege, nu în sensul modului de punere în aplicare şi a consecinţelor acestuia, raportat la suspendarea exercitării dreptului de a i se acorda aceste ajutoare băneşti în anul 2018. Atât timp cât art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu a fost declarat neconstituţional, acesta îşi păstrează valabilitatea şi aplicabilitatea obligatorie, fiind de strictă interpretare, erga omnes. În acest sens, interpretarea corectă ce trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă şi clar precizată de legiuitor. Pe de altă parte, nici condiţia noutăţii nu este îndeplinită, deoarece există deja o jurisprudenţă în materie, iar în acest context nu a apărut niciun element nou şi nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica această jurisprudenţă. Problema de drept generată de aplicarea dispoziţiilor legale invocate în sesizare nu este nouă, existând trei hotărâri ale instanţei supreme, pronunţate în cadrul mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, hotărâri prin care problema de drept în discuţie a fost dezlegată în interpretarea şi aplicarea unei dispoziţii legale anterioare cu conţinut similar. Mai mult, apelanta-reclamantă, prin cererea de sesizare, critică de fapt soluţia pronunţată de instanţa de fond, critici ce sunt soluţionate de instanţa de apel, nu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În ceea ce priveşte Decizia nr. XXIII/2005, apreciază că nu este aplicabilă în prezenta cauză. Din cuprinsul respectivei decizii rezultă că problema de drept supusă dezlegării vizează perioada pentru care se poate acorda dreptul la prima de concediu de odihnă, în condiţiile în care acordarea acestui drept a fost suspendată atât în anii 2001-2002 (pe toată perioada în care dreptul a fost prevăzut), cât şi pentru anii 2003-2004, perioadă ulterioară abrogării actului normativ care a instituit dreptul, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, aprobată cu modificări prin Legea nr. 334/2001. Cât priveşte dispoziţiile art. 66 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 24/2000, acestea fac referire expresă la suspendarea unui act normativ printr-un alt act normativ de acelaşi nivel sau de un nivel superior, iar prelungirea suspendării ori modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziţiei suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziţii exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării. Astfel, actele normative succesive de suspendare a dreptului apelantei-reclamante au fost emise în deplină conformitate cu prevederile Legii nr. 24/2000, fiind de acelaşi nivel cu Legea-cadru nr. 284/2010, iar prelungirea suspendării a făcut obiectul unei dispoziţii exprese, cu aplicare de la data suspendării (Legea nr. 80/2018 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene). Mai mult, contrar afirmaţiilor apelantei-reclamante, suspendarea acţionează, prin efectele art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, şi în anul 2018, iar considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitoare la neactualitatea dreptului, ca efect al suspendării, sunt perfect valabile şi în prezent. Or, atât timp cât art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu a fost declarat neconstituţional, acesta îşi păstrează aplicabilitatea obligatorie. De asemenea, măsurile bugetare stabilite atât în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017), pentru anul 2017, cât şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, pentru anul 2018, sunt în vigoare, deoarece actele normative care le-au stabilit nu au fost abrogate. În acest sens observă că motivarea apelantei-reclamante tinde la nerespectarea legii, întrucât normele legislative privind suspendarea acestui drept pentru anii 2017-2018 sunt obligatorii şi de strictă interpretare, inclusiv pentru instanţele de judecată, având în vedere şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008. 32. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-reclamantă a depus, prin avocat, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, apreciind că sesizarea este admisibilă şi că art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu poate suspenda exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010. 33. Apelantul-pârât Ministerul Apărării Naţionale a depus, prin Direcţia generală juridică, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, susţinând inadmisibilitatea sesizării pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 34. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 704/117/2018 împărtăşeşte opinia potrivit căreia art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu poate constitui fundament juridic pentru a justifica existenţa unor drepturi care au fost abrogate, pentru a se putea concluziona că suspendarea exerciţiului acestora va opera şi pentru anul 2018. Relevante sunt în acest sens argumentele dezvoltate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 5/2018, unde se arată că: "94. Analizând circumstanţele specifice ale instituirii acestor drepturi, se consideră că, pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale, acestea nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate «bunuri» din această perspectivă. 95. În condiţiile în care exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până în anul 2017, inclusiv, aspect recunoscut de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, se apreciază că nu poate fi vorba nici de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi.96. Această concluzie se consolidează în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin Legea-cadru nr. 153/2017, care nu mai stabileşte asemenea drepturi, art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recunoscând posibilitatea abrogării chiar şi în cazul normelor suspendate. (…)98. Chiar dacă, în întreaga perioadă în care Legea-cadru nr. 284/2010 a fost în vigoare, dispoziţiile privitoare la aceste drepturi nu au fost abrogate în mod expres, nu se poate susţine că acestea s-au născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere iniţial, în condiţiile în care valorificarea lor a fost în mod repetat suspendată şi nicio altă dispoziţie legală sau soluţie de jurisprudenţă nu a diminuat efectul actelor normative reţinute a fi suspendat exerciţiul drepturilor pentru a concretiza o speranţă legitimă pentru viitor." Or, câtă vreme aceste drepturi nu au existat în patrimoniul beneficiarilor în perioada anterioară datei de 1 iulie 2017, iar aceştia nu au avut nici măcar o speranţă legitimă care să le justifice o protecţie juridică a drepturilor, cu atât mai puţin nu se poate reţine că un astfel de „bun“ a putut supravieţui abrogării sale, pentru ca exerciţiul său să poată fi suspendat printr-un act normativ ulterior, respectiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, art. 11 fiind consecinţa unei necorelări legislative ce nu poate renaşte sau consolida drepturi ce nu au existat în substanţa lor în trecut şi nici nu mai sunt prevăzute de vreun cadru legal în prezent. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 35. Jurisprudenţa Curţii de Apel Cluj - instanţa de trimitere a comunicat că la nivelul completurilor specializate în materia litigiilor de muncă din cadrul Curţii există practică unitară, soluţiile pronunţate fiind în sensul aprecierii cererilor privind acordarea ajutoarelor la trecerea în rezervă, înregistrate după data de 1 iulie 2017, moment ce a marcat abrogarea Legii-cadru nr. 284/2010, şi inclusiv în anul 2018, ca fiind prematur formulate. S-au depus deciziile nr. 986/A din 6 septembrie 2018, nr. 1.780/A din 5 decembrie 2018, nr. 1.792/A din 5 decembrie 2018, nr. 1.841/A din 11 decembrie 2018 şi nr. 1.901/A din 14 decembrie 2018 ale Curţii de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale. La nivelul Tribunalului Cluj au fost pronunţate soluţii atât în sensul respingerii acestor acţiuni ca fiind prematur formulate, cât şi în sensul respingerii ca neîntemeiate, însă în prezent s-a însuşit opinia majoritară potrivit căreia asemenea cereri sunt prematur formulate. În sensul orientării majoritare s-a depus Sentinţa nr. 2.721 din 5 octombrie 2018 a Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, aflată în calea de atac. În sensul orientării minoritare s-a depus Sentinţa nr. 2.598 din 26 septembrie 2018 a Tribunalului Cluj - Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, care a fost schimbată în calea de atac, iar acţiunea a fost respinsă ca prematur introdusă. 36. Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară Curtea de Apel Braşov a comunicat că până la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 10 din 16 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 28 iunie 2018, care a stabilit că litigiile în care se pune problema de drept din cauza de faţă sunt date în competenţa instanţelor de contencios administrativ, în cauzele înregistrate în apel pe rolul Secţiei civile a Curţii, s-a conturat practica unitară de respingere ca prematură a unor astfel de acţiuni, interpretându-se că exerciţiul acestor drepturi a fost suspendat şi pentru anul 2018 prin dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, relevante fiind şi considerentele Deciziei nr. 5/2018. Au fost ataşate deciziile nr. 568/Ap din 26 aprilie 2018, nr. 1.320/ap din 24 septembrie 2018 şi nr. 1.227/ap din 13 septembrie 2018. Curtea de Apel Bucureşti a comunicat că la nivelul Secţiei a VII-a litigii de muncă şi asigurări sociale s-a conturat opinia potrivit căreia sunt în continuare premature cererile, faţă de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 şi art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017. Tribunalul Bucureşti a menţionat că, în continuare, pot fi considerate suspendate ajutoarele/indemnizaţiile de ieşire la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu sau trecere în rezervă, ulterior datei de 1 iulie 2017. Tribunalul Ilfov a apreciat că norma a cărei interpretare se solicită nu poate fi considerată ca recunoscând din nou acest drept, concomitent cu suspendarea lui în anul 2018, în contextul în care Legea-cadru nr. 284/2010 a fost abrogată prin Legea-cadru nr. 153/2017, iar noua lege a salarizării nu a mai preluat dispoziţia anterioară. De asemenea, trebuie ţinut cont şi de obiectul de reglementare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017. Prin urmare, intenţia legiuitorului nu a fost de a recunoaşte din nou aceste drepturi, noua reglementare fiind rezultatul unei necorelări legislative. La Tribunalul Teleorman practica este în sensul respingerii ca premature a acestor acţiuni. Judecătorii Tribunalului Giurgiu au un punct de vedere unitar, în sensul că, atât timp cât art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu a fost declarat neconstituţional, acesta îşi păstrează valabilitatea şi aplicabilitatea obligatorie, fiind de strictă interpretare. Actele normative succesive de suspendare a drepturilor au fost emise în deplină conformitate cu Legea nr. 24/2000, fiind de acelaşi nivel cu Legea-cadru nr. 284/2010, iar prelungirea suspendării a făcut obiectul unei dispoziţii exprese, cu aplicare de la data suspendării - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017. Măsurile bugetare stabilite atât în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017, cât şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 sunt în vigoare, deoarece actele normative care le-au stabilit nu au fost abrogate. În opinia judecătorilor Tribunalului Ialomiţa, art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu poate constitui fundament juridic pentru a justifica existenţa unor drepturi care au fost abrogate, astfel cum s-a reţinut şi prin Decizia nr. 5/2018. Or, câtă vreme aceste drepturi nu au existat în patrimoniul beneficiarilor în perioada anterioară datei de 1 iulie 2017, iar aceştia nu au avut nici măcar speranţa legitimă care să justifice o protecţie juridică a acestora, cu atât mai puţin nu se poate reţine că un astfel de „bun“ a putut supravieţui abrogării sale, pentru ca exerciţiul dreptului să fie suspendat printr-un act normativ ulterior. Dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 sunt consecinţa unei necorelări legislative. Curtea de Apel Constanţa a comunicat punctul de vedere al Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal, potrivit căruia dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor/indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă au fost prelungite până la 31 decembrie 2017, prin art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016, respectiv art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017. A reţinut dezlegările date prin Decizia nr. 5/2018 şi Decizia nr. 35/2018, prin care s-a apreciat că dreptul nu a intrat în patrimoniul reclamantului, el având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionat de recunoaşterea lui concretă printr-o manifestare a legiuitorului. Or, în mod evident, prin Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a înţeles să nu recunoască, la acest moment, dreptul pretins în cauză. Se menţionează că există soluţii prin care s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017. S-au depus deciziile nr. 1.510/CA din 5 decembrie 2018, nr. 1.097 din 1 octombrie 2018, nr. 1.436/CA din 21 noiembrie 2018, nr. 1.255 din 22 octombrie 2018 ale Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Curtea de Apel Craiova a comunicat Sentinţa nr. 312 din 16 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Olt - Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 2.541 din 9 octombrie 2018 a Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă, prin care acţiunea a fost respinsă ca prematur introdusă. Curtea de Apel Galaţi a comunicat punctul de vedere al judecătorilor Secţiei conflicte de muncă şi asigurări sociale, potrivit căruia prin art. 44 alin. (1) pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogată Legea-cadru nr. 284/2010, care reglementa dreptul la ajutoare/indemnizaţii la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu sau trecerea în rezervă. Întrucât dreptul nu mai există, nemaifiind prevăzut de lege, nu poate fi considerat suspendat, iar acţiunile ar trebui respinse ca nefondate. În practică, din considerente de ordin procedural, pentru neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac, s-au menţinut soluţiile pronunţate de tribunale, de respingere a acestor acţiuni ca prematur formulate. Au fost depuse deciziile nr. 603 din 11 octombrie 2008 şi nr. 571 din 4 octombrie 2018 ale acestei secţii, precum şi Sentinţa nr. 368 din 6 iunie 2018 a Tribunalului Brăila - Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 603 din 11 octombrie 2018 a Curţii de Apel Galaţi - Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale. Curtea de Apel Iaşi a comunicat punctul de vedere al Tribunalului Iaşi, potrivit căruia, odată cu intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, au fost abrogate toate prevederile privind acordarea indemnizaţiilor în discuţie. S-au depus: Sentinţa nr. 1.031 din 20 septembrie 2018 a Tribunalului Vaslui - Secţia civilă, schimbată în parte prin Decizia nr. 24 din 23 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, acţiunea fiind respinsă ca prematur introdusă, şi Sentinţa nr. 1.027 din 22 mai 2017 a Tribunalului Iaşi - Secţia I civilă, definitivă prin neapelare. Curtea de Apel Oradea a comunicat punctul de vedere al judecătorilor Secţiei a III-a de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bihor, potrivit căruia ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu sau trecerea în rezervă sunt suspendate ulterior datei de 1 iulie 2017; în ipoteza în care au fost adoptate acte normative care prevăd suspendarea executării acestui drept şi ulterior acestei date, suspendarea se menţine. În caz contrar, pentru drepturile speciale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, născute sub imperiul acestei legi, drepturile există. A fost ataşată Sentinţa nr. 1.132 din 29 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor - Secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin Decizia nr. 4.044 din 7 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Curtea de Apel Piteşti a transmis că a identificat practică neunitară la nivelul instanţelor arondate, respectiv: La nivelul Tribunalului Vâlcea, practica ulterioară intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 a fost în sensul admiterii acţiunilor, reţinându-se că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 a fost adoptată în considerarea Legii-cadru nr. 153/2017 şi că dreptul reclamanţilor s-a născut la 1 ianuarie 2018, când a încetat orice cauză de suspendare sau de neaplicare a Legii-cadru nr. 284/2010. În acest sens s-a depus Sentinţa nr. 1.038 din 1 octombrie 2018 a Tribunalului Vâlcea - Secţia I civilă, aflată în prezent în apel. La nivelul Tribunalului Argeş şi al Curţii de Apel Piteşti practica a fost în sens contrar, adică acţiunile au fost respinse ca premature, apreciindu-se că dreptul reclamantului este afectat de un termen suspensiv care nu s-a împlinit. Tribunalul Argeş a hotărât că nu poate înlătura de la aplicare prevederi legale în vigoare, aplicabile în timp situaţiei reclamantului, soluţie care a fost menţinută în calea de atac. Curtea de apel a reţinut, în plus, incidenţa Deciziei nr. 5/2018, raţionamentele fiind pe deplin aplicabile şi în anul 2018, faţă de dispoziţiile art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017. S-au depus: Sentinţa nr. 3.037 din 20 iunie 2018 a Tribunalului Argeş - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale, definitivă prin Decizia nr. 641 din 7 februarie 2019 a Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă, şi deciziile nr. 156 din 10 ianuarie 2019, nr. 155 din 10 ianuarie 2019, nr. 3.181 din 1 noiembrie 2018 şi nr. 38 din 9 ianuarie 2018 ale Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă. Curtea de Apel Ploieşti a comunicat că orientarea practicii judiciare este în sensul respingerii unor asemenea acţiuni, ca prematur introduse. Astfel, Tribunalul Buzău a apreciat că, pentru anul 2016, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, dispoziţiile privind acordarea ajutoarelor/ indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu sau trecerea în rezervă nu se aplică, iar prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 s-a stabilit că în anul 2018 aceste ajutoare nu se acordă. Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost de eliminare a acestor beneficii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept. Cum dreptul reclamanţilor este afectat de un termen suspensiv, care nu s-a împlinit şi nu se face dovada unei pagube însemnate pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului, acţiunea urmează a fi respinsă ca prematur formulată. S-au depus: sentinţele nr. 1.758 din 18 decembrie 2018 şi nr. 1.440 din 19 octombrie 2018 ale Tribunalului Buzău - Secţia I civilă, aflate în apel, şi Decizia nr. 78 din 21 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia I civilă. Curtea de Apel Suceava a depus hotărâri judecătoreşti relevante pronunţate de Tribunalul Suceava - Secţia I civilă, rămase definitive prin respingerea apelurilor de către Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă, prin care acţiunile au fost respinse ca prematur introduse. De asemenea, au fost depuse hotărâri pronunţate de Tribunalul Botoşani, unde practica este neunitară, în sensul că au fost pronunţate atât soluţii de respingere a acţiunilor ca prematur introduse, cât şi de admitere a acţiunilor, însă soluţiile pronunţate în apel de Curtea de Apel Suceava sunt de respingere ca premature a acţiunilor. Curtea de Apel Timişoara a comunicat că orientarea practicii la nivelul Curţii este aceea că drepturile enumerate în art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 nu mai pot fi considerate suspendate după data de 1 iulie 2017, deoarece ele au fost eliminate prin abrogare, în baza art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017. Au fost depuse hotărâri judecătoreşti relevante ale Tribunalului Arad - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, rămase definitive prin respingerea apelurilor de către Curtea de Apel Timişoara - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale. Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat opinia de principiu a judecătorilor Tribunalului Harghita, în sensul că, după apariţia Legii-cadru nr. 153/2017, care a abrogat expres Legea-cadru nr. 284/2010, nu se mai poate aprecia că respectivele drepturi sunt suspendate. S-a anexat Sentinţa nr. 1.296 din 27 septembrie 2018 a Tribunalului Harghita - Secţia civilă, definitivă prin neapelare. 37. Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice. 38. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 39. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, însă la data pronunţării prezentei decizii, pe rolul Curţii Constituţionale sunt înregistrate 121 de sesizări având acest obiect, dosarele fiind fie în faza de raport, fie în curs de repartizare. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 40. Prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005, pronunţată de Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 15 martie 2006, instanţa supremă a decis că: "În aplicarea dispoziţiilor art. 41^1 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 183/2000 stabileşte: Prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţia legală menţionată." 41. Prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2015, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că: „Dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, şi nu existenţa acestui drept.“ 42. De asemenea, prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30 mai 2018, Completul competent să judece recursul în interesul legii a decis că: „Litigiile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 sunt de competenţa în primă instanţă a secţiilor/completurilor specializate în soluţionarea litigiilor de muncă, respectiv raportat la calitatea de funcţionar public a reclamanţilor, a secţiilor/completurilor specializate de contencios administrativ. Acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii sunt prematur formulate.“ 43. Prin Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 21 septembrie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: „dacă art. 8 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că se aplică şi la stabilirea cuantumului ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi dacă noţiunea «limită de vârstă de pensionare prevăzută de lege», reglementată de art. 20 alin. (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, reprezintă «vârsta standard de pensionare pentru limită de vârstă» prevăzută de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, care se atinge prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa la lege sau reprezintă vârsta de pensionare stabilită în raport cu situaţia concretă a fiecărui reclamant“, reţinând că nu există premisele declanşării unei practici neunitare. În considerentele deciziei s-a reţinut că exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, astfel încât nu poate fi vorba despre o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi (paragraful 82), concluzie ce se consolidează în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin Legea-cadru nr. 153/2017 (paragraful 83). X. Raportul asupra chestiunii de drept 44. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu este îndeplinită cerinţa de a fi vorba despre o veritabilă şi reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări contradictorii, şi nici cerinţa caracterului de noutate. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 45. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării 46. Pentru regularitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate a acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: 1. existenţa unei cauze în curs de judecată; 2. judecata cauzei să se afle în ultimă instanţă pe rolul tribunalului, al curţii de apel sau al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; 3. ivirea unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; 4. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; 5. asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 47. Verificându-se întrunirea acestor condiţii, se constată că ele se regăsesc doar parţial, sesizarea neîndeplinind toate exigenţele procedurale menţionate pentru a fi admisibilă. 48. Astfel, sunt îndeplinite cerinţele formale referitoare la existenţa unui litigiu în curs de judecată, aflat pe rolul curţii de apel, care soluţionează în ultimă instanţă [conform art. 483 alin. (2) şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă] în materia conflictelor de muncă. 49. În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, se reţine că, în lipsa unei definiţii a „noutăţii“ şi a unor criterii de determinare a acesteia în conţinutul art. 519 din Codul de procedură civilă, evaluarea îndeplinirii sale revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (spre exemplu, Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014). 50. În acest sens s-a stabilit în termeni clari şi neechivoci că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, când instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. În egală măsură, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementari mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală ulterior. 51. Sesizarea de faţă a fost formulată într-un litigiu generat de solicitarea reclamantei privind acordarea şi plata ajutorului financiar prevăzut de art. 20 alin. (1) şi (2) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, actualizat cu rata inflaţiei la momentul plăţii efective, şi a dobânzii legale aferente, începând cu data trecerii în rezervă/retragere, 31 mai 2016, şi până la data plăţii efective. 52. Problema de drept generată de valorificarea unor venituri suplimentare în perioada de suspendare a acordării acestora prin acte normative succesive şi ulterior abrogate nu este însă nouă, existând mai multe hotărâri ale instanţei supreme, pronunţate atât în cadrul recursului în interesul legii, cât şi în cadrul procedurii de dezlegare a unor chestiuni de drept prin hotărâri prealabile. 53. Astfel, prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a admis recursul în interesul legi, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a statuat următoarele: "În aplicarea dispoziţiilor art. 41^1 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus prin Ordonanţa Guvernului nr. 183/2000 stabileşte: Prima de concediu, pe lângă îndemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţia legală menţionată." 54. În motivarea acestei soluţii, instanţa supremă a reţinut că efectele produse de actele normative de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. Orice altă interpretare ar însemna o prelungire a valabilităţii dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după momentul abrogării lui, „ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil“. 55. Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nu este posibil să se aplice dispoziţiile de prelungire succesivă a termenelor de punere în aplicare a art. 41^1 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, privind prima de concediu de odihnă pentru magistraţi şi personalul auxiliar, prin invocarea prevederilor din legile bugetului de stat pe anii 2003, 2004 şi 2005, pentru că s-ar contraveni principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut în art. 15 alin. (2) din Constituţia României. 56. De asemenea, prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi, în consecinţă, a stabilit că: "Litigiile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 sunt de competenţa în primă instanţă a secţiilor/completurilor specializate în soluţionarea litigiilor de muncă, respectiv raportat la calitatea de funcţionar public a reclamanţilor, a secţiilor/completurilor specializate de contencios administrativ. Acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii sunt prematur formulate." 57. În motivarea acestei soluţii, din analiza circumstanţelor specifice ale instituirii ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, instanţa supremă a reţinut că, pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale, acestea nu au intrat niciodată în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate „bunuri“ din această perspectivă. 58. În condiţiile în care exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până în anul 2017 inclusiv, aspect recunoscut de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, se apreciază că nu poate fi vorba nici de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi. 59. În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că acest argument se consolidează în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin Legea-cadru nr. 153/2017, care nu mai stabileşte asemenea drepturi, art. 66 din Legea nr. 24/2000 recunoscând posibilitatea abrogării chiar şi în cazul normelor suspendate. 60. Mai mult decât atât, instanţa supremă a reţinut că, deşi în întreaga perioadă în care Legea-cadru nr. 284/2010 a fost în vigoare, dispoziţiile privitoare la aceste drepturi nu au fost abrogate în mod expres, nu se poate susţine că acestea s-au născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere iniţial, în condiţiile în care valorificarea lor a fost în mod repetat suspendată şi nicio altă dispoziţie legală sau soluţie de jurisprudenţă nu a diminuat efectul actelor normative reţinute a fi suspendat exerciţiul drepturilor pentru a concretiza o speranţă legitimă pentru viitor. 61. Nu în ultimul rând, chestiunea de drept: „dacă art. 8 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că se aplică şi la stabilirea cuantumului ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare“ a fost soluţionată prin Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut aceleaşi principii în interpretarea dispoziţiilor privind suspendarea acordării plăţii ajutoarelor financiare prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010. 62. Astfel, în condiţiile în care exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până în anul 2017 inclusiv, aşa cum s-a constatat în mod constant de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că nu poate fi vorba nici de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi. 63. Totodată, s-a reţinut că, potrivit celor statuate în considerentele Deciziei nr. 5 din 5 martie 2018 (paragrafele 95, 96), această concluzie se consolidează în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin Legea-cadru nr. 153/2017, care nu mai stabileşte asemenea drepturi, art. 66 din Legea nr. 24/2000 recunoscând posibilitatea abrogării chiar şi în cazul normelor suspendate. 64. Devine astfel evident că problema de drept la care face referire sesizarea, în contextul în care vizează consecinţele suspendării unei norme cu efect asupra exerciţiului dreptului ce făcea obiectul acesteia, imposibil de circumscris noţiunii de „speranţă legitimă“ asimilabilă noţiunii de „bun“ susceptibil de valorificare, nu are caracter de noutate în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. 65. De asemenea, chestiunea de drept relevată, chiar dacă are legătură cu dezlegarea cauzei, faţă de criticile deduse judecăţii în apel, care pun în discuţie modul de aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, nu îndeplineşte cerinţa de a fi o veritabilă, reală problemă de drept, aptă să declanşeze mecanismul unificării prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă. 66. Astfel cum s-a arătat în doctrină, pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să aducă în dezbaterea judiciară aspecte dificile şi controversate de interpretare, generate de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal. 67. Aceasta întrucât domeniul de aplicare a mecanismelor de unificare (recursul în interesul legii şi hotărârea prealabilă) îl reprezintă numai ambiguităţile reglementării, nici omisiunile legislative, nici contradicţiile legislative, nici scadenţele legislative neputând face obiect al acestora. 68. În mod asemănător, în jurisprudenţa dezvoltată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în legătură cu această cerinţă, s-a statuat că în sesizarea instanţei supreme cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (în acest sens, deciziile nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017; nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018). 69. Raţiunea unei asemenea abordări este dată de faptul că o procedură gândită şi reglementată în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare atunci când există premisele interpretărilor diferite - şi deci, în vederea asigurării coeziunii şi previzibilităţii actului de justiţie - nu trebuie să se transforme în reversul acesteia, adică într-o procedură dilatorie, de temporizare a judecăţii. 70. Raportat la aceste exigenţe care circumstanţiază noţiunea de chestiune de drept căreia i se poate da dezlegare în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, se constată că ele nu se regăsesc în cadrul sesizării de faţă. 71. Astfel, solicitarea instanţei de trimitere nu vizează interpretarea unei norme neclare, imprecise, lacunare, ci se referă la o dispoziţie, cuprinsă în art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, conform căreia „În anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă“, nelămurirea titularului sesizării fiind dacă „mai pot fi considerate suspendate ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile menţionate, ulterior datei de 1 iulie 2017, dată la care au fost abrogate aceste drepturi prin Legea-cadru nr. 153/2017“. 72. Dincolo de contradicţia care subzistă în chiar conţinutul sesizării (în ce măsură pot fi considerate suspendate în anul 2018 drepturi care au fost abrogate printr-o reglementare din anul 2017), rezolvarea problemei semnalate presupune, în realitate, o analiză a succesiunii actelor normative în timp, a regimului juridic aplicabil unor drepturi al căror exerciţiu a fost mai întâi suspendat, iar apoi au fost abrogate, respectiv dacă în acest context, al abrogării unor drepturi, mai poate fi suspendat ulterior exerciţiul lor. 73. Astfel, analiza instanţei trebuie doar să facă distincţia între norme care suspendă exerciţiul unor drepturi şi norme care abrogă drepturi subiective. 74. În cazul primei categorii de norme şi al consecinţelor produse pe planul dreptului subiectiv afectat, cu referire punctuală chiar la cele aduse în discuţie prin prezenta cerere de hotărâre prealabilă, instanţa supremă s-a pronunţat, aşa cum s-a menţionat anterior, în mai multe rânduri, arătând că, pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale, aceste drepturi nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate bunuri din această perspectivă (Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018). În acelaşi sens s-a statuat că lipsa caracterului actual al dreptului şi inexistenţa unei „speranţe legitime“ de valorificare efectivă a acestuia s-au consolidat în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin Legea-cadru nr. 153/2017 (paragraful 83 din Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018). 75. În privinţa normelor abrogatoare, ele presupun încetarea eficacităţii dispoziţiilor normative pentru viitor şi pot dispune o abrogare directă sau expresă ori abrogarea tacită (când actul normativ nou, fără a conţine vreo dispoziţie abrogatoare, conţine doar dispoziţii incompatibile cu cele cuprinse în actul normativ vechi). 76. Or, nicio dificultate de determinare a efectelor abrogării nu există cu referire la datele speţei deduse spre analiză în cadrul sesizării prealabile, câtă vreme prin art. 44 alin. (1) pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 s-a dispus abrogarea expresă a Legii-cadru nr. 284/2010, iar conform art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, „abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv“. 77. De asemenea, faptul că dispoziţia din Legea-cadru nr. 284/2010 referitoare la drepturile de natura celor pretinse în cauză avusese efectele suspendate în timp, prin acte normative succesive, trebuie interpretat cu referire la art. 66 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, menţionată anterior, din care rezultă că şi astfel de norme pot face obiect al abrogării. 78. Faţă de consecinţele pe care le produce un act normativ care scoate din circuitul juridic, pentru viitor, textele de lege care fac obiectul acestuia, trebuie observat în ce măsură un act normativ ulterior (în speţă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017) poate suspenda drepturi care făceau obiect de reglementare al actului abrogat (recte, Legea-cadru nr. 284/2010, abrogată prin Legea-cadru nr 153/2017). 79. Aşadar, rezolvarea chestiunii de drept sesizate nu presupune decât aplicarea corectă a regulilor referitoare la succesiunea legilor în timp şi la efectul suspensiv sau abrogator al unor norme, cu referire punctuală la măsura în care abrogarea unor drepturi mai poate constitui temei ulterior pentru suspendarea exerciţiului aceloraşi drepturi. 80. În acest context, nicio dificultate nu poate fi identificată în legătură cu interpretarea vreunor dispoziţii legale neclare sau imprecise ori în ce priveşte determinarea şi aplicarea corectă a principiilor care guvernează aplicarea legii în timp, pentru a se considera că este admisibilă declanşarea procedurii hotărârii prealabile. 81. Pentru toate considerentele arătate, constatându-se că nu sunt întrunite cerinţele referitoare la noutatea şi, respectiv, dificultatea chestiunii de drept, sesizarea va fi respinsă ca inadmisibilă. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 704/117/2018, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu dispoziţiile art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi stabilirea „modalităţii în care mai pot fi considerate suspendate ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, ulterior datei de 1 iulie 2017, dată la care au fost abrogate aceste drepturi prin Legea-cadru nr. 153/2017“. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2019. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
