Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 3.195/1/2017
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Iulia Cristina│Curţi de Casaţie şi │
│Tarcea │Justiţie - preşedintele│
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia │- preşedintele delegat │
│Curelea │al Secţiei I civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Dorin │- pentru preşedintele │
│ │Secţiei a II-a civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- preşedintele Secţiei │
│Ionel Barbă │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mirela Sorina │- preşedintele delegat │
│Popescu │al Secţiei penale │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Susanu │- judecător la Secţia I│
│ │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona Lala │- judecător la Secţia I│
│Cristescu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela │- judecător la Secţia I│
│Paraschiv │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Andreia Liana │- judecător la Secţia I│
│Constanda │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Aurelia Rusu │- judecător la Secţia I│
│ │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Paulina Lucia │- judecător la Secţia a│
│Brehar │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia a│
│Magdalena │II-a civilă │
│Dănăilă │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Iulia Manuela │- judecător la Secţia a│
│Cîrnu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ianina │- judecător la Secţia a│
│Blandiana │II-a civilă │
│Grădinaru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Zaharia│- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Claudia │- judecător la Secţia │
│Marcela │de contencios │
│Canacheu │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana │- judecător la Secţia │
│Constantinescu│de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Viorica │- judecător la Secţia │
│Trestianu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Decebal │- judecător la Secţia │
│Constantin │de contencios │
│Vlad │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Liliana Vişan │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Săndel Lucian │- judecător la Secţia │
│Macavei │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria Vasile │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Valentin Horia│- judecător la Secţia │
│Şelaru │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Geanina │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Arghir │ │
└──────────────┴───────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul Î.C.C.J.). Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul Î.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 9.852/302/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: "Pot constitui dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat şi alte cheltuieli) de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată, prin hotărâre definitivă, pentru săvârşirea unei infracţiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (fapta nu există) ?" Magistratul-asistent prezintă referatul privind obiectul sesizării, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecători-raportori, care, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost comunicat părţilor, dintre care numai apelanta-reclamantă şi-a exprimat punctul de vedere; se arată, de asemenea, că la dosar au fost depuse jurisprudenţa în materie şi punctele de vedere ale instanţelor de judecată, Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul instanţei supreme şi Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, precum şi răspunsul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, prin Încheierea din 7 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 9.852/302/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: "Pot constitui dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat şi alte cheltuieli) de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată, prin hotărâre definitivă, pentru săvârşirea unei infracţiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (fapta nu există) ?" II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina A. Hotărârea instanţei de fond 2. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 19.05.2016, reclamanta, persoană fizică, a solicitat obligarea pârâtului statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 58.563,16 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat, cheltuieli de transport, respectiv combustibil, tarif utilizare poduri, vinietă, parcare) efectuate de reclamantă în cauza în care aceasta a fost cercetată pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, cauză în care s-a dispus trimiterea sa în judecată şi în care a fost achitată de către Tribunalul Ilfov, în Dosarul nr. 3.938/93/2013, prin Sentinţa penală nr. 103 din 8 mai 2015, menţinută prin Decizia nr. 1.687 din 10 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. 3. Prin Sentinţa penală nr. 103 din 8 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov - Secţia penală în Dosarul nr. 3.938/93/2013, s-a dispus, în baza art. 16 art. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, achitarea reclamantei pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. 1 din Codul penal din 1969, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 78/2000), cu aplicarea art. 5 din Codul penal, şi pentru săvârşirea infracţiunii de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din Codul penal. 4. Prin Decizia penală nr. 1.687 din 10 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 3.938/93/2013, s-a respins ca nefondat apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva soluţiei pronunţate prin Sentinţa penală nr. 103 din 8 mai 2015. 5. Instanţa de apel a reţinut că rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie nr. 9/P/2013, prin care s-a dispus trimiterea reclamantei în judecată, a fost iniţial înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov cu nr. 3.297/93/2013, dar, prin Sentinţa penală nr. 172 din 21 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.297/93/2013, s-a dispus disjungerea cauzei în ceea ce o priveşte pe reclamantă şi formarea Dosarului cu nr. 3.938/93/2013, dosar în care, aşa cum anterior s-a reţinut, reclamanta a fost definitiv achitată. 6. În cadrul acestui proces penal, reclamanta a suportat o serie de cheltuieli, constând în onorariu de avocat şi cheltuieli de transport, pe care le-a solicitat în litigiul în curs, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal. 7. Prin Sentinţa civilă nr. 6.697 din 30 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei. 8. Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nici statul român, nici Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie (ca reprezentant al statului român) nu au avut calitatea de parte în procesul penal în discuţie, părţi în procesul penal fiind, conform art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, doar inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente; statul român nu ar putea fi obligat aşadar la plata cheltuielilor efectuate de reclamantă în procesul penal, prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată. 9. Pârâtul statul român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condiţii: fapta ilicită a pârâtului, existenţa unui prejudiciu cauzat reclamantei prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtului în săvârşirea faptei ilicite, iar în speţă, în mod cert, nu este îndeplinită prima condiţie, aceea a existenţei unei fapte proprii a statului român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantei. 10. Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului statul român nu poate fi reţinută, deoarece, pentru ca aceasta să îşi găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori, iar între pârât şi procurori nu există un raport de prepuşenie, pârâtul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege. 11. Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată, stabileşte răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeaşi prevedere fiind preluată şi de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004). Din interpretarea a contrario a textului art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată, precum şi din cea sistematică a tezelor defipte de art. 52 din Constituţie, în integralitatea sa, prima instanţă a reţinut că, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autorităţile menţionate în titlul III capitolul VI din Constituţie, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare. Aşadar, în conformitate cu dreptul naţional, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală. 12. Or, vătămarea invocată de reclamantă, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noţiunii de „eroare judiciară“, noţiune al cărei conţinut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 şi art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală; în dreptul intern nu există deci niciun temei pentru a antrena răspunderea pârâtului pentru fapta reclamată şi pretins cauzatoare de prejudicii. B. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanţei de fond 13. Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a formulat apel reclamanta, din cuprinsul sesizării nerezultând motivele invocate de aceasta. III. Dispoziţiile legale supuse interpretării 14. Codul de procedură civilă: "ART. 453 Acordarea cheltuielilor de judecată (1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată." 15. Codul de procedură penală: "ART. 16*) Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale (1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; *) Conform art. 19 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, „Atunci când, în cursul procesului, se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 18^1 din Codul penal din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală.“ b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) şi j), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior, în condiţiile prevăzute de lege. ART. 276 Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi (1) În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. (2) Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare. (3) În caz de renunţare la pretenţiile civile, precum şi în caz de tranzacţie, mediere ori recunoaştere a pretenţiilor civile, instanţa dispune asupra cheltuielilor conform înţelegerii părţilor. (4) În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), când sunt mai mulţi inculpaţi ori dacă există şi parte responsabilă civilmente, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 274 alin. (2) şi (3). (5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă. (6) În celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile." IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 16. Părţile nu au exprimat un punct de vedere propriu-zis cu privire la dezlegarea chestiunii de drept, apelanta-reclamantă limitându-se la a aprecia că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă şi că este vorba de o chestiune nereglementată de nicio normă de drept. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării 17. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării 18. Tribunalul Bucureşti a apreciat că situaţia juridică dedusă judecăţii, ce constituie problema de drept invocată în sesizare, nu este reglementată în mod expres şi explicit de lege. 19. În opinia completului care a formulat sesizarea, dispoziţiile legale supuse interpretării pot constitui temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat şi alte cheltuieli) de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală. 20. Tribunalul Bucureşti susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce reprezintă dreptul comun în materie, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât şi cheltuielile făcute de partea care a câştigat, deoarece este în culpă procesuală. În speţa dedusă judecăţii nu se pot aplica dispoziţiile art. 276 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, întrucât reclamanta nu a putut solicita cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal de la persoana vătămată sau partea civilă, pentru că în proces nu au existat asemenea părţi. 21. Prin urmare, statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei şi de titular al acţiunii penale, a pierdut procesul penal, astfel încât aceasta trebuie să despăgubească persoana care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală, cu cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată în cadrul dosarului de urmărire penală. 22. De altfel, procurorul, subiectul activ principal al acţiunii penale, este un reprezentant al statului, iar răspunderea statului este una obiectivă, întemeiată pe obligaţia de a garanta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 23. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate următoarele decizii, care pot prezenta relevanţă pentru dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării: - Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013^1, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că „Cererile prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată sunt cereri principale supuse taxei judiciare de timbru, care se calculează la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, chiar dacă cererile care au format obiectul litigiului din care aceste cheltuieli provin au fost scutite de la plata taxelor judiciare de timbru“; ^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 20 ianuarie 2014. – Decizia nr. 8 din 16 mai 2016^2, pronunţată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că „...executorul judecătoresc nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care acesta a renunţat la cererea de validare a popririi ori cererea a fost respinsă de instanţă, ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor de către terţul poprit sau de către debitor“; ^2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 28 iunie 2016. – Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017^3, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că „În cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenţiei constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluţionat definitiv, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile“; ^3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 6 noiembrie 2017. – Decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2018**), pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (nepublicată încă); **) Decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2018 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 2 martie 2018. – Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006, pronunţată de Secţia civilă şi de proprietate intelectuală (nepublicată). 24. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată, în majoritate, au comunicat că nu au pronunţat hotărâri cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării; numai câteva instanţe au comunicat hotărâri şi/sau puncte de vedere din analiza cărora se desprind următoarele concluzii: A) Unele instanţe consideră că dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală pot constitui temei legal pentru obligarea statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei, la plata cheltuielilor de judecată, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni, pentru motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală. 25. În acest sens s-au exprimat următoarele instanţe: - judecătoriile sectoarelor 1, 2, 3, 4 şi 6 Bucureşti, judecătoriile Moineşti, Oneşti, Câmpulung, Călăraşi, Roşiori de Vede şi Zimnicea; – tribunalele Satu Mare (Secţia I civilă - Sentinţa nr. 135 din 11 mai 2017), Bucureşti (Secţia a III-a civilă), Covasna, Dolj (Secţia I civilă), Braşov (pentru Minori şi Familie), Neamţ (Secţia penală) şi Neamţ (Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal); – curţile de apel Alba Iulia (Secţia I civilă - Decizia nr. 342 din 10 martie 2016), Braşov (secţiile civilă şi penală), Bucureşti (secţiile I penală, a III-a şi a IV-a civile şi Secţia pentru cauze cu minori şi de familie - Decizia nr. 812 A din 23 noiembrie 2016). 26. În sprijinul acestei opinii a fost invocat principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat persoanei care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni, pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală. 27. S-a arătat că, întrucât titularul acţiunii penale, care este, potrivit art. 14 din Codul de procedură penală, statul român, prin Ministerul Public, are reglementat dreptul de a recupera cheltuielile avansate cu procesul (titlul VI, cap. III al Codului de procedură penală: art. 272, 274 şi 275), pentru egalitate de tratament, se impune ca acest drept să fie recunoscut şi reglementat, în mod corespunzător, şi persoanei care, după ce a făcut obiectul unei acţiuni penale, a fost ulterior achitată pentru motivul că fapta nu există. 28. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 276 din Codul de procedură penală, în cazurile în care inculpatul a fost achitat în temeiul art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală, iar cheltuielile efectuate de acesta nu pot fi imputate persoanei vătămate sau părţii civile, devin aplicabile dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care pot constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice. 29. Statul român este responsabil pentru prejudiciul suferit de inculpatul achitat, prin avansarea sumelor datorate apărătorului ales pentru procesul penal în care a fost achitat, în temeiul art. 10 din Codul de procedură penală, pentru omisiunea de a reglementa şi această situaţie, omisiune care se află în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs. 30. Activitatea jurisdicţională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncţionalităţi sau prin săvârşirea unor abuzuri, efecte de natură civilă, concretizate în prejudicii materiale sau morale justiţiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidenţa legii civile. 31. Prevederile art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, având caracter general, acoperă şi situaţia în care inculpatul a efectuat cheltuieli (onorariu de avocat, cheltuieli de deplasare, alte cheltuieli aferente); or aceste cheltuieli au fost determinate de către stat, prin reprezentantul său Ministerul Public. B) Alte instanţe apreciază că art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu poate constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întrucât aceste dispoziţii legale reglementează doar cheltuielile de judecată din cadrul procesului civil. 32. În acest sens s-au exprimat următoarele instanţe: - judecătoriile sectorului 5 Bucureşti (Sentinţa nr. 6.697 din 30 septembrie 2016 şi Sentinţa nr. 3.877 din 19 mai 2016), Piatra-Neamţ, Târgu Jiu, Bolintin-Vale, Lehliu-Gară, Alexandria, Turnu Măgurele şi Videle; – tribunalele Cluj (Secţia civilă - Decizia nr. 830/A/30 iunie 2017), Bacău, Iaşi (Secţia penală), Bucureşti (Secţia a V-a civilă), Ilfov, Giurgiu, Ialomiţa şi Teleorman; – curţile de apel Craiova (Secţia a II-a civilă), Timişoara şi Bucureşti (Secţia a II-a penală). 33. În sprijinul acestei opinii au fost invocate următoarele argumentele: 34. Art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă are în vedere părţile participante la proces, şi nu ceilalţi participanţi la proces. Potrivit art. 29-34 din Codul de procedură penală, organele judiciare sunt organele specializate ale statului, care realizează activitatea judiciară; acestea nu au calitatea de părţi, în sensul art. 32 din Codul de procedură penală, şi nici pe cea de subiecţi procesuali, aşa cum sunt ei definiţi de art. 33-34 din acelaşi cod. 35. Pe cale de consecinţă, atât timp cât organele judiciare nu au calitatea procesuală stabilită de art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă (calitatea de părţi în proces), nu sunt întrunite condiţiile pentru reţinerea ca temei legal a acestor dispoziţii legale, prin raportare la cele ale art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni pe motivul prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală. 36. Reglementarea legală care stabileşte cazurile ce reprezintă erori judiciare, pentru care se poate angaja răspunderea statului, o constituie art. 504 din Codul de procedură penală, raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţie; legiuitorul a stabilit aşadar răspunderea statului, limitând-o la erorile judiciare săvârşite în procesele penale. 37. Astfel, este nejustificată în acest caz antrenarea răspunderii statului pe temeiul răspunderii civile delictuale, aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Secţia I civilă - Decizia nr. 6.976 din 9 decembrie 2004 şi Secţia a II-a civilă - Decizia nr. 1.911 din 15 noiembrie 2016). VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 38. Instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă prin Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016^4, respingând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor respective. ^4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 26 august 2016. 39. De asemenea, prin Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017^5, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 276 şi art. 475 din Codul de procedură penală. ^5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 9 noiembrie 2017. 40. Este, de asemenea, de menţionat şi Decizia nr. 45 din 10 martie 1998^6, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, constatând că „dispoziţiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie“. ^6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998. VIII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 41. Prin Adresa nr. 2.930/C/5.067/III-5/2017 din 11 ianuarie 2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Punctul de vedere teoretic exprimat de specialişti A) La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, specialişti din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara şi-au exprimat opinia ştiinţifică cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, ale cărei concluzii vor fi prezentate mai jos. 42. Temeiul achitării fiind art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cauza penală nu a existat o persoană vătămată/parte civilă de la care reclamantul să poată solicita obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pentru a se putea face aplicarea art. 276 alin. (5) din acelaşi cod. Totuşi, reclamantul a efectuat o serie de cheltuieli în procesul penal, pe care, în cazul de achitare motivat de împrejurarea că fapta nu există, este echitabil şi rezonabil să le poată recupera. 43. Procesul penal fiind finalizat, sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, fiind îndeplinite toate condiţiile de exercitare a acţiunii civile, prevăzute de art. 32 alin. (1) din Codul de procedură civilă, inclusiv cea privind calitatea procesuală pasivă a statului, deoarece prin trimiterea reclamantei în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat şi reclamant. 44. Chiar dacă statul, în procesul penal, nu a avut ceea ce numim calitatea de „parte“, acesta a provocat procesul respectiv, care s-a dovedit neîntemeiat, astfel încât temeiul de drept substanţial pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală. 45. Temeiul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părţii, culpă dovedită prin aceea că statul a pierdut procesul pe care l-a declanşat. Culpa procesuală nu presupune, în mod necesar, reaua-credinţă, însă, fără discuţie, statul poate fi considerat în culpă, deoarece a determinat trimiterea în judecată a unei persoane care a fost achitată pe temeiul că fapta nu există. 46. În doctrină s-a considerat că acordarea cheltuielilor de judecată are la bază şi principiul răspunderii civile delictuale, iar cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancţiune procedurală, având şi rolul de a despăgubi partea care a câştigat procesul şi care nu este vinovată de declanşarea activităţii judiciare. B) Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul instanţei supreme a formulat următorul punct de vedere: 47. La baza stabilirii obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, indiferent de natura litigiului, stă culpa procesuală, care este prezumată de lege, atât în dreptul procesual civil, prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cât şi în dreptul procesual penal, prin art. 275 alin. (1) pct. 1-4, alin. (2) şi alin. (3), art. 276 alin. (5) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016, pronunţată de Curtea Constituţională) 48. Dispoziţiile art. 275 alin. (1) pct. 4 şi alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc că, în anumite cazuri, în care nu se poate reţine culpa procesuală a inculpatului, a părţii vătămate sau a părţii civile, cheltuielile judiciare sunt suportate întotdeauna de stat, iar potrivit opiniilor doctrinare conţinutul acestor texte indică tocmai „culpa procesuală a organului de urmărire penală în instrumentarea dosarului“ (Noul Cod de procedură penală comentat, Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău ş.a., Editura Hamangiu, 2014, pag. 652. A se vedea în acelaşi sens şi Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediţia a 3-a, Editura Hamangiu, 2013, pag. 37), organ care acţionează în numele statului, acesta din urmă fiind titularul acţiunii penale. 49. Referitor la dispoziţiile alin. (6) al art. 276 din Codul de procedură penală, în doctrină s-a exprimat opinia că sintagmei „celelalte cazuri“ i se poate circumscrie şi situaţia în care inculpatul faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, determinat de faptul că, în cauză, nu există parte vătămată sau parte civilă (Noul Cod de procedură penală comentat, Nicolae Volonciu. Andreea Simona Uzlău ş.a., Editura Hamangiu, 2014, pag. 652-653), caz reglementat de prevederile alin. (5) al aceluiaşi articol din cod. C) Alte studii doctrinare 50. Alţi autori au considerat că, în ipoteza supusă dezbaterii - a pronunţării unei soluţii de achitare - cheltuielile judiciare efectuate de către suspect, inculpat sau de către partea responsabilă civilmente vor fi plătite de către persoana vătămată sau de către partea civilă, în măsura în care au fost provocate de către aceasta din urmă. S-a arătat că din formularea textului art. 276 alin. (5) din Codul de procedură penală rezultă că suspectul sau inculpatul nu poate solicita cheltuielile judiciare de la stat, în motivarea soluţiei de respingere a unei astfel de solicitări, instanţa de judecată urmând a se limita la a preciza că nu există temei de obligare a statului la plata cheltuielilor în cazul achitării, fără a repune în discuţie temeinicia soluţiei de achitare. (M. Udroiu ş.a., Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, art. 1-603, ediţia 2, Editura C.H. Beck, 2017, pag. 1274-1275) X. Raportul asupra chestiunii de drept 51. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 52. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată că sesizarea este inadmisibilă, după cum se va arăta în cele ce urmează. 53. Premergător analizei privind fondul chestiunii de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să stabilească dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării pentru activarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, care reprezintă fundamentul sesizării. 54. Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 55. Analiza textului citat induce concluzia că admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: sesizarea să fie realizată cu prilejul judecării cauzei în ultimă instanţă; chestiunea de drept să fie nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat încă; chestiunea de drept să comporte o anumită dificultate de natură să impună o interpretare cu caracter unificator şi să fie aptă, totodată, să preîntâmpine o jurisprudenţă neunitară; dezlegarea dată să aibă aptitudinea de a conduce la soluţionarea cauzei pe fond, printr-o rezolvare de principiu a chestiunii de drept care face obiectul interpretării. 56. În ceea ce priveşte condiţia referitoare la gradul de jurisdicţie al instanţei de trimitere, din examinarea circumstanţelor cauzei deduse judecăţii se reţine că la 19.05.2016 judecătoria a fost învestită cu o cerere evaluabilă în bani al cărei cuantum este situat sub pragul valoric de 200.000 lei, respectiv pretenţii reprezentând cheltuielile de judecată efectuate de către reclamantă în cauza în care a fost cercetată de Direcţia Naţională Anticorupţie - structura centrală, trimisă în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie şi achitată prin hotărâre penală definitivă, pe motiv că fapta nu există [art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală]. 57. Fiind vorba despre o cauză a cărei soluţionare în primă instanţă este de competenţa judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanţe este supusă numai apelului, astfel cum reiese din dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013). 58. În ceea ce priveşte chestiunea aplicării în timp a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017^7, şi anume dacă efectele acesteia - care se produc pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituţia României, republicată - vizează procesele în curs sau numai procesele începute după data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, se constată că problema a fost tranşată de către instanţa supremă, prin deciziile nr. 3 din 22 ianuarie 2018^8 (pct. 41-43) şi nr. 8 din 19 februarie 2018^9, pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. ^7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017. ^8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 2 martie 2018. ^9 Nepublicată la data redactării prezentei decizii. 59. Raportat la considerentele acestor decizii se constată că prima condiţie de admisibilitate a sesizării este îndeplinită, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, care a formulat sesizarea, fiind învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. 60. Cu privire la celelalte condiţii de admisibilitate a sesizării se impun precizări prealabile referitoare la problema de drept ce face obiectul sesizării, fiind important de clarificat contextul care a generat în cauză ivirea acesteia, adică fundamentul juridic al problemei sesizate, astfel cum aceasta a fost transpusă prin sesizare de către instanţa care a declanşat procedura de unificare. 61. Analiza succintei expuneri a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, care cuprinde punctul de vedere al completului de judecată asupra problemei supuse dezbaterii, prin formularea întrebării adresate instanţei supreme, pleacă de la premisa că problema de drept este nouă deoarece legea nu reglementează explicit pentru situaţia juridică dedusă judecăţii, neputând fi aplicate în litigiu dispoziţiile art. 276 alin. (5) din Codul de procedură penală, pentru că în procesul penal nu au existat persoană vătămată prin infracţiune şi nici parte civilă. 62. De aceea, din punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, pot constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea inculpatului care a fost achitat în procesul penal, prin hotărâre definitivă, pentru că fapta nu există, statul fiind garantul înfăptuirii justiţiei şi titularul acţiunii penale, care a pierdut procesul. Mai mult, procurorul este subiectul activ principal al acţiunii penale şi reprezentant al statului, iar răspunderea statului are, în acest caz, valenţe obiective, întemeiate pe obligaţia de a garanta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei. 63. În alte cuvinte, tribunalul a considerat că în lipsa unei norme legale directe şi explicite care să facă posibilă, prin aplicarea sa în cauză, obligarea unui subiect determinat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea inculpatului care a fost achitat definitiv, prin hotărârea instanţelor penale, este justă aplicarea dispoziţiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, ca temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, ca titular al acţiunii penale şi ca subiect rezidual al acestei acţiuni, exercitate prin procuror. 64. Nu este însă inutilă în acest demers precizarea că acţiunea reclamantei s-a fundamentat pe dispoziţiile art. 453 din Codul de procedură civilă, dar şi pe ideea că, pentru erorile judiciare, răspunderea pentru prejudicii, de orice natură, revine, fără excepţie, statului. 65. De asemenea se observă că prima instanţă din cauza pendinte a respins cererea de chemare în judecată, cu motivarea că în dreptul intern nu există temei pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului în vederea reparării prejudiciului pretins, constând în cheltuielile de judecată ocazionate de reclamantă în procesul penal finalizat cu achitarea reclamantei din cauză. S-a apreciat astfel că nu poate fi vorba despre eroare judiciară, în sensul art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 şi al art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale din dreptul comun. 66. De aceea, în acest întreg context, chestiunea de drept ce face obiectul sesizării are ca semnificaţie, de fapt, stabilirea temeiului juridic al răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate inculpatului care a fost achitat în procesul penal şi, implicit, a valenţelor speciale ale acestei răspunderi. 67. Pe aceste premise, pentru a putea răspunde condiţiei noutăţii problemei de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată, nu este lipsit de importanţă să reamintim că, prin decizii anterioare, pronunţate de instanţa supremă în procedura dezlegării unor chestiuni de drept, s-a statuat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, a căror aplicare nu se reflectă încă în jurisprudenţă. 68. Totodată, pentru ca mecanismul de unificare să fie posibil, atunci când se solicită instanţei supreme lămurirea unei chestiuni de drept derivate dintr-o dispoziţie normativă veche sau cu o configuraţie uniformă în legi succesiv adoptate, trebuie, pe de o parte, să fie evidenţiat de ce interpretarea şi aplicarea normei se justifică pe o abordare nouă, pe un context sociojuridic modificat în raport cu cel al intrării normei în vigoare, sau, pe de altă parte, trebuie justificată împrejurarea că aplicarea respectivei reguli se efectuează recent, pentru prima dată, printr-o lipsă anterioară de jurisprudenţă sau interes juridic pentru respectiva regulă de drept. 69. Din acest punct de vedere, textele de lege indicate în actul de sesizare, respectiv art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, nu au suferit modificări de conţinut sau de semantică în raport cu vechea reglementare. Astfel, în măsura în care art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă dispune că „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată“, dispoziţiile corespondente ale Codului de procedură civilă de la 1865 - art. 274 dispuneau că „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată“. 70. Deopotrivă, prin art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală se stabileşte că „În celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire (a cheltuielilor judiciare efectuate de părţi în cursul procesului penal - n.n.) potrivit legii civile“, pe când dispoziţiile art. 193 alineatul final din Codul de procedură penală din 1968, republicat în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, dispunea că „În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor de judecată făcute de părţi în cursul procesului penal, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile“. 71. Se poate astfel sesiza că norma transcende procesului de modificare a legii şi, din această perspectivă, noutatea obiectivă a problemei, derivată din noutatea normei, nu poate fi reţinută. 72. Aşa cum s-a arătat însă, criteriul noutăţii reglementării nu reprezintă doar o componentă temporală, de aceea, trebuie verificate celelalte elemente, raportate la interesul juridic reprezentat de respectiva normă, materializat într-o jurisprudenţă care tinde să cristalizeze modul său de aplicare şi, nu în ultimul rând, în doctrina juridică. 73. Examenul jurisprudenţei instanţei supreme cu referire la problematica adusă în dezbatere în procedura examinată, aceea a acordării cheltuielilor judiciare efectuate de inculpat în procesul penal - privite ca prejudiciu material - în care a fost achitat, într-un proces civil ulterior, şi a temeiului juridic al acestora a permis identificarea a relativ puţine soluţii punctuale. Cu titlu de exemplu, amintim: - Decizia nr. 1.815 din 1 septembrie 1987 a Tribunalului Suprem - Secţia civilă, în care s-a statuat că este temeinică soluţia de obligare la plata cheltuielilor de avocat şi de expertiză, în favoarea persoanei care a fost implicată într-un proces penal, cheltuieli efectuate pentru dovedirea nevinovăţiei, pe baza principiilor fundamentale procesuale, fără însă ca în această decizie să se statueze asupra temeiului juridic concret al acestei răspunderi (publicată în Revista Română de Drept nr. 47/1988, pag. 68); – Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care, admiţându-se recursul statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a stabilit că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii atunci când a soluţionat acţiunea pe temeiul art. 998-999 din Codul civil, deşi trebuia să judece având în vedere conţinutul dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală, referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare în procesele penale, deoarece acest temei era invocat de parte. S-a statuat, deopotrivă, că instanţa de apel a stabilit greşit că dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală ar constitui o aplicaţie concretă a principiilor răspunderii civile delictuale, deoarece s-ar induce ideea că statul are o răspundere nelimitată şi necondiţionată. În acest caz, instanţa de apel admisese în parte acţiunea reclamantului, stabilind, în raport cu considerentele Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale, că limitarea cazurilor de răspundere a statului la cele două situaţii prevăzute de art. 504 din Codul de procedură penală nu este constituţională, încălcându-se prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţia României, care, în acord cu dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului, instituie o răspundere patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare săvârşită în procesele penale; – Decizia nr. 6.076 din 9 decembrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin care s-a statuat că statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat, înglobând cheltuielile efectuate într-un proces penal, numai în limitele şi în situaţiile prevăzute de art. 504 din Codul de procedură penală, iar nu pe temeiul art. 998-999 din Codul civil, precum şi pentru alte situaţii, neprevăzute în textul citat în Codul de procedură penală. În acest caz, reclamantul pretindea de la statul român atât despăgubiri materiale, cât şi daune morale pentru trimiterea sa în judecată pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, ulterior, dovedindu-se nevinovăţia sa şi fiind achitat definitiv. Instanţa a apreciat în acest caz că actele procedurale săvârşite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, deoarece pe întreaga durată a procesului penal persoana beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, care s-a concretizat prin achitarea definitivă a inculpatului. Prevederile art. 1.357 din Codul civil nu pot fi invocate atât timp cât există dispoziţii legale exprese aplicabile reparării pagubei materiale şi daunelor morale, numai în cazul condamnării pe nedrept, arestării ori restrângerii libertăţii în mod nelegal, respectiv art. 504-507 din Codul de procedură penală; – Decizia nr. 3.529 din 3 iulie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, prin care a fost admis recursul statului român, a fost modificată decizia pronunţată în apel şi menţinută soluţia de respingere a cererii ca inadmisibilă, reţinându-se că răspunderea statului nu poate fi antrenată decât în condiţiile art. 504 din Codul de procedură penală şi, în situaţia în care nu sunt întrunite aceste dispoziţii legale, „răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii şi, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant“. În această cauză, reclamantul a solicitat, într-un proces civil, obligarea statului român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale suferite - compuse, între altele, şi din onorariile achitate avocaţilor pe parcursul procesului penal - pentru faptul de a fi fost trimis în judecată prin rechizitoriul parchetului pentru săvârşirea infracţiunilor de fals, uz de fals şi mărturie mincinoasă, procesul penal fiind finalizat cu o hotărâre de achitare, fără ca acesta să fi fost supus pe durata procesului vreunei măsuri privative or restrictive de libertate sau să se fi pronunţat vreo hotărâre de condamnare; temeiul de drept al pretenţiilor civile a fost fondat pe dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil. 74. Acest examen relevă că problema de drept analizată nu este nouă, fiind identificate hotărâri în care chestiunea fundamentului juridic al acordării cheltuielilor de judecată avansate de inculpatul care a fost achitat definitiv în procesul penal a fost analizată, dar nici nu poate fi considerată suficient de consolidată, astfel încât să degaje, fie prin unicitatea argumentelor juridice, fie prin densitatea cauzelor, o orientare neechivocă în sensul rezolvării ori clarificării chestiunii de drept. 75. În egală măsură, examenul hotărârilor instanţei supreme, pronunţate în exercitarea rolului său de instanţă de unificare a practicii judiciare la nivel naţional, relevă o suită de decizii care, în problematici conexe, dezleagă cu titlu de principiu o serie de chestiuni de drept: - Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, a statuat cu valoare de principiu cu privire la cererile de acordare a cheltuielilor judiciare efectuate în procesele civile formulate pe cale separată că: „În funcţie de criteriul de clasificare determinat de calea procedurală aleasă de parte, pentru considerentele care au fost expuse şi în doctrină, acestea au caracterul de cereri principale. În plus, acestea au caracter autonom faţă de litigiile primare, care decurge din: a) natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor, b) fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă delictuală (decurgând din culpa procesuală şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare) şi c) împrejurarea că raţiunea prorogării competenţei instanţei în temeiul dispoziţiilor art. 17 din vechiul Cod de procedură civilă (respectiv art. 123 din Codul de procedură civilă) nu subzistă în cazul acestor cereri, cu consecinţa aplicării regulilor de competenţă de drept comun; – Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015^10, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat asupra naturii juridice de drept procesual a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul stabilirii caracterului principal sau accesoriu al acesteia, precum şi a naturii juridice pe care o conţine; ^10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 945 din 21 decembrie 2015. – Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că, în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenţiei constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluţionat definitiv, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile. În acest caz, întrebarea instanţei de trimitere a vizat aplicabilitatea dispoziţiilor legale menţionate într-un al doilea litigiu, în care s-au solicitat pe cale principală cheltuielile de judecată efectuate de reclamant într-un proces anterior, dar cu privire la cheltuielile de judecată din acest ultim litigiu, cerute pe cale accesorie; – Decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reiterat că chestiunea clarificării juridice de cerere principală şi caracterul autonom al litigiului în care se solicită acordarea cheltuielilor de judecată efectuate întrun alt proces reprezintă chestiuni lămurite şi, de aceea, în acest al doilea proces nu sunt incidente dispoziţiile art. 452 şi următoarele din Codul de procedură civilă decât, eventual, în legătură cu noul litigiu. În acest caz, întrebarea instanţei de trimitere a vizat incidenţa dispoziţiilor art. 452 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă sintagma „închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei“ face referire la dosarul în care s-au ocazionat cheltuielile de judecată sau la dosarul în care acestea se solicită pe cale principală. 76. Se poate observa că, în contextul valorificării de către litiganţi a ideii că partea care câştigă procesul îşi poate recupera pe cale separată cheltuielile de judecată efectuate, s-au clarificat, în cauze cu problematică conexă referitoare la cheltuielile de judecată efectuate în litigii civile, recuperate pe cale separată, unele aspecte, între care unele care pot interesa problema de drept analizată, referitoare la natura procesuală a dreptului la cheltuieli de judecată ale părţii care a câştigat procesul, la caracterul autonom al litigiului prin care se solicită aceste cheltuieli pe cale principală, natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care le-a generat. 77. În situaţia particulară a statului, chemat în judecată ca titular al obligaţiei de rambursare a acestor cheltuieli, atunci când acestea au fost efectuate de inculpat în procesul penal finalizat cu o hotărâre de achitare, problema naturii raportului juridic şi, implicit, a fundamentului juridic al acordării acestora nu a primit un răspuns în jurisprudenţă pe parcursul duratei de activitate a normelor juridice care generează în prezent chestiunea de drept supusă interpretării. Chiar dacă, în acest caz, problema sesizată comportă o controversă legată de componentele răspunderii statului şi de modul său de fundamentare în acest tip de procese, relevarea practicii instanţei supreme, fără a fi exhaustivă, generează concluzia că norma, de la adoptarea sa iniţială şi până în prezent, a fost aplicată în jurisprudenţă, iar normele analizate nu justifică o noutate bazată pe un context care să impună o reevaluare a conceptelor juridice pe care le conţin. 78. De altfel, în doctrina de specialitate, chestiunea restituirii cheltuielilor avansate de inculpat în situaţia achitării sale definitive a fost, la rândul său, dezbătută. Studii mai vechi, care au analizat problema cheltuielilor efectuate de părţi, în interpretarea art. 193 alineatul final din Codul de procedură penală din 1968, au avansat ideea că în procesul penal obligaţia suportării acestora are un caracter complex şi diferenţiat de cel din procesul civil, făcând dificilă fundamentarea lor teoretică, dar totuşi, atunci când ele nu pot fi asociate culpei infracţionale, acestea se suportă potrivit legii civile (N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Editura Paideia, 2001). S-a reţinut, de asemenea, că obligaţia statului de a suporta cheltuielile judiciare avansate de părţi este subsidiară şi integrală, în sensul că intervine atunci când o astfel de obligaţie nu incumbă altor părţi sau subiecţi procesuali principali ai procesului penal şi cuprinde toate cheltuielile efectuate cu desfăşurarea procesului. În mod particular, atunci când dispoziţiile procesual penale stabilesc că obligaţia de restituire a cheltuielilor de judecată se stabileşte potrivit legii civile, iar în proces nu se poate reţine culpa procesuală a inculpatului, părţii vătămate sau părţii civile, conţinutul textelor indică tocmai culpa procesuală a organului de urmărire penală în instrumentarea dosarului. (Noul Cod de procedură penală comentat, N. Volonciu, A.S. Uzlău, ş.a., Editura Hamangiu, 2014; Tratat de drept procesual penal, G. Gh. Theodoru, Editura Hamangiu, 2013). În alte cazuri, în doctrină s-a apreciat că în stabilirea obligaţiei de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal trebuie avută în vedere culpa infracţională, iar numai subsidiar culpa procesuală, atât în privinţa autorităţilor judiciare, cât şi a părţilor. Astfel, dacă inculpatul a fost achitat, obligaţia suportării cheltuielilor judiciare rămâne în sarcina statului, pe temeiul culpei procesuale a autorităţilor judiciare (G. Mateuţ, Tratat de procedură penală, vol. II, Editura Hamangiu, 2012). Dimpotrivă, alţi autori au susţinut că, în cazul achitării inculpatului, textele de lege nu permit interpretarea că acesta poate obţine rambursarea cheltuielilor judiciare de la stat, această prevedere respectând standardul de convenţionalitate. Cu toate acestea, în motivarea soluţiei, pentru respingerea unei astfel de solicitări, instanţa se va limita la a preciza că nu există temei de obligare a statului la plata cheltuielilor, în cazul achitării, fără a pune în discuţie temeinicia soluţiei de achitare (Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, M. Udroiu ş.a., Editura C.H. Beck, 2017). În fine, s-a susţinut că, în condiţiile în care nu se poate vorbi despre un caz de eroare judiciară, datorită caracterului restrictiv al cazurilor în care poate fi determinată, pe baza interpretării legii, în lipsa unei reglementări exprese a răspunderii statului, există tentaţia de a se susţine aplicabilitatea regulilor generale ale răspunderii civile delictuale (T. C. Briciu, C. C. Dinu, P. Pop, Instituţii judiciare, Editura C.H. Beck, 2016). 79. Redarea, nu întâmplătoare, a unor exemple din jurisprudenţa mai veche a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi relevarea modului în care unii autori au fundamentat teoretic problema modului de aplicare a dispoziţiilor procesual penale în materia cheltuielilor avansate de părţi în procesul penal vin să sublinieze că vechimea normei de drept, al cărei conţinut nu a suportat o modificare de substanţă în dinamica legislativă, este dublată în acest caz de o cazuistică şi doctrină care au abordat problema temeiului juridic al răspunderii pentru pagube în acest caz. 80. De aceea, problema de drept ce face obiectul sesizării supuse analizei nu poate crea, prin modul său de argumentare, o antiteză necesară pentru a caracteriza noutatea chestiunii de drept şi nu se poate reţine că jurisprudenţa instanţelor naţionale relevă, în acest sens, într-o cazuistică de dată recentă, că aplicarea acestor norme se realizează pentru prima dată. 81. În fine, nu în ultimul rând, analiza admisibilităţii procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept implică a se verifica dacă prin interpretarea solicitată se poate statua asupra unei norme, cu valoare de principiu, în general, pentru toată sfera acoperită de reglementarea supusă acelei interpretări. Cu alte cuvinte, nu este permis ca interpretarea instanţei supreme să acopere o rezolvare particulară, atunci când norma legală analizată are o sferă indefinită, sub aspectul situaţiilor care se pot plasa în câmpul său de aplicare. 82. Prin dispoziţiile art. 276 din Codul de procedură penală, cu referire la plata cheltuielilor judiciare efectuate de părţi în procesul penal, legiuitorul reglementează succesiv anumite situaţii particulare, pentru ca în alin. (6) al acestui articol să stabilească, cu valoare generală, că „În celelalte cazuri (nereglementate particular în alineatele precedente – n.r.) instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile“. 83. Din acest punct de vedere se poate lesne observa că circumstanţele care fundamentează, în opinia instanţei de trimitere, necesitatea activării mecanismului de unificare pleacă de la o ipoteză singulară, aceea în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru o infracţiune pentru care a fost definitiv achitat, pentru că fapta nu există. 84. Cu toate acestea, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca, stabilind fundamentul juridic al răspunderii statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, delimitat la această ipoteză, să se dea o dezlegare care, prin efectul său, să stabilească un principiu general al interpretării şi aplicării acestui text de lege care ar produce efect pentru un număr indefinit de situaţii şi raporturi juridice, care se pot genera cu conţinut deosebit. 85. Fiind evident că aplicabilitatea art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală nu se limitează la situaţia oferită prin premisele speţei, rezultă că incidenţa mecanismului de unificare nu este posibilă dacă va avea ca efect o rezolvare, nu generală şi de principiu a textului de lege, ci corespunzătoare unui caz particular. 86. Astfel, nu este posibil a se stabili fundamentul juridic al răspunderii pentru cheltuielile procesuale efectuate de părţi în procesul penal, ca expresie a aplicării „legii civile“, printr-o extrapolare a circumstanţelor concrete ale cauzei, printr-o rezolvare de principiu care să regleze întreaga problematică generată prin aplicarea textului de lege. 87. Nu în ultimul rând, norma procesual civilă stabilită în art. 453 din Codul de procedură civilă, deşi poate intra în sfera legii civile, nu epuizează conţinutul sintagmei „lege civilă“, determinabilă în condiţiile art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală. Această determinare este realizabilă de la caz la caz, în funcţie de fundamentul răspunderii indicat de parte prin expunerea temeiniciei pretenţiei formulate care, astfel cum s-a putut observa, cel puţin în speţă, a avut caracter bivalent, răspunderea statului fiind solicitată atât pe temeiul erorii judiciare, cât şi pe temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, iar în alte cazuri s-a generat pe temeiul răspunderii civile delictuale. 88. Se constată aşadar că nici din această perspectivă sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti nu este admisibilă. 89. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. 9.852/302/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Pot constitui dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat şi alte cheltuieli) de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată, prin hotărâre definitivă, pentru săvârşirea unei infracţiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (fapta nu există) ?" Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 martie 2018. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Aurel Segărceanu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
