Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 20 din 17 februarie 2020 referitoare la interpretarea art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 20 din 17 februarie 2020 referitoare la interpretarea art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 247 din 25 martie 2020

Comenteaza legea

Dosar nr. 2.460/1/2019


┌─────────────┬────────────────────────┐
│Laura-Mihaela│- preşedintele Secţiei I│
│Ivanovici    │civile - preşedintele   │
│             │completului             │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Sorinela     │- judecător la Secţia I │
│Alina Macavei│civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mihaela      │- judecător la Secţia I │
│Paraschiv    │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia      │- judecător la Secţia I │
│Puşcaşiu     │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cristina     │- judecător la Secţia I │
│Petronela    │civilă                  │
│Văleanu      │                        │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cristina     │- judecător la Secţia I │
│Truţescu     │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Adina        │- judecător la Secţia I │
│Georgeta     │civilă                  │
│Nicolae      │                        │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Georgeta     │- judecător la Secţia I │
│Stegaru      │civilă                  │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Mari Ilie    │- judecător la Secţia I │
│             │civilă                  │
└─────────────┴────────────────────────┘

    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 2.460/1/2019 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).
    2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, preşedintele Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulament.
    4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.050/93/2017 şi Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în dosarele nr. 4.494/118/2017 şi nr. 4.556/118/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
    5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.
    6. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor conexate privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus, prin Încheierea din 18 iunie 2019, în Dosarul nr. 1.050/93/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 165/2013) se interpretează în sensul că începerea curgerii termenelor stabilite prin primul alineat este condiţionată de completa şi corecta îndeplinire a obligaţiilor impuse prin alineatul (3) sau nu?
    8. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 1 octombrie 2019, cu nr. 2.460/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 17 februarie 2020.
    9. La 23 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, de către Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă, prin încheierile pronunţate la 16 octombrie 2019, dosarele nr. 4.494/118/2017 şi nr. 4.556/118/2017, cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    a) Dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că toate obligaţiile impuse prin aceste prevederi entităţilor învestite de lege, vizând stabilirea şi asigurarea publicităţii datelor referitoare la numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, trebuie îndeplinite - în raport cu criteriul numărului acestor cereri - cel mai târziu la împlinirea termenelor prevăzute, după caz, de art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c) din lege?
    b) Dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că termenul de 6 luni curge după împlinirea celor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b), după caz, dacă îndeplinirea cumulativă a obligaţiilor impuse conform art. 33 alin. (3) entităţilor învestite de lege cu soluţionarea cererilor s-a realizat până la împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b)?

    10. Aceste sesizări au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 2.722/1/2019 şi nr. 2.723/1/2019.
    11. Preşedintele Secţiei I civile, constatând că între obiectul sesizării înregistrate cu nr. 2.460/1/2019 şi al sesizărilor menţionate, înregistrate ulterior, există o strânsă legătură, a dispus conexarea celor două dosare la Dosarul nr. 2.460/1/2019, cu consecinţa soluţionării tuturor sesizărilor de către acelaşi complet.

    II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile
    12. Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare
    "ART. 33
    (1) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
    a) în termen de 12 luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri;
    b) în termen de 24 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri;
    c) în termen de 36 de luni, entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri.
    (2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.
    (3) Entităţile învestite de lege au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Datele transmise de entităţile învestite de lege vor fi centralizate şi publicate pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
    (4) Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entităţile prevăzute la alin. (1). Prin excepţie, se analizează cu prioritate cererile formulate de persoanele certificate de entităţi desemnate de statul român sau de alte state membre ale Uniunii Europene, ca supravieţuitoare ale Holocaustului, aflate în viaţă la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei legi.
    (...)
    ART. 35
    (1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
    (1^1) Litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii.
    (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.
    (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi.
    (4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.
    (5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru."

    III. Expunerea succintă a proceselor
    Dosarul nr. 1.050/93/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie:
    13. Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 2017, reclamanţii A, B şi C, în contradictoriu cu pârâtele Primăria Cernica şi Comuna Cernica prin primar, au solicitat restituirea în natură a imobilului-teren ce face obiectul Notificării nr. xxxx/2001, înregistrată la Primăria Cernica cu nr. xxxxx/2001, iar în subsidiar compensarea cu un bun sau mai multe bunuri, având valoarea echivalentă cu terenul ce face obiectul notificării, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi puncte compensatorii pentru diferenţa de valoare ce ar rezulta între valoarea terenului obiect al notificării şi valoarea bunului sau a bunurilor acordate în compensare sau, în situaţia în care s-ar dovedi că nu există niciun bun în patrimoniul pârâtei, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013, acordarea măsurii compensării prin puncte.
    14. În fapt, au arătat că la data de 9 noiembrie 2001 au formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 10/2001), prin care au solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent pentru un imobil teren, iar ca urmare a acestui fapt s-a format Dosarul administrativ nr. xxxxx/2001, aflat pe rolul Primăriei Cernica, nesoluţionat.
    15. La data de 6 iunie 2017, reclamanţii au depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care au solicitat obligarea pârâtei la soluţionarea notificării în discuţie, pentru ipoteza în care instanţa ar aprecia că nu are plenitudine de competenţă în a soluţiona pe fond notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecinţa emiterii deciziei privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile Legii nr. 165/2013.
    16. Prin Sentinţa civilă nr. 2.572 din 28 septembrie 2018, Tribunalul Ilfov - Secţia civilă a admis excepţia tardivităţii şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea reclamanţilor ca tardiv formulată.
    17. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă s-a raportat la prevederile art. 33 şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în interpretarea cărora trebuie avute în vedere, pe de o parte, raţiunea edictării legii şi a termenelor pe care le instituie, precum şi natura termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2), astfel cum au fost analizate de către instanţa supremă şi Curtea Constituţională. Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice, tribunalul a reţinut că pârâta Comuna Cernica a avut înregistrate un număr de 13 notificări în baza Legii nr. 10/2001 (soluţionate în integralitate până la data de 1 ianuarie 2014, conform susţinerilor pârâtei), ceea ce face aplicabil termenul de 12 luni prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. a) din lege, cu consecinţa că unitatea deţinătoare avea obligaţia soluţionării tuturor notificărilor până la data de 31 decembrie 2014, iar persoanele interesate trebuiau să sesizeze instanţa până la data de 30 iunie 2015. În cauză, reclamanţii au sesizat instanţa la data de 13 aprilie 2017.
    18. Reţinând caracterul excepţional al termenului de 36 de luni, aplicabil doar unităţilor deţinătoare cu un număr de peste 5.000 de notificări, termen inaplicabil în cauză, tribunalul a constatat că reclamanţii, cu ignorarea termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, au sesizat instanţa doar la data de 13 aprilie 2017. Deşi nesoluţionarea notificării poate evoca o culpă a entităţii pârâte, s-a constatat că reclamanţii nu au depus diligenţe rezonabile pentru respectarea prevederii art. 33 alin. (1), considerând, eronat, că dreptul de a sesiza instanţa se naşte doar la expirarea termenului de 36 de luni, în pofida faptului că textul este extrem de clar în formularea sa.
    19. Împotriva acestei sentinţe, la data de 20 noiembrie 2018, au declarat apel reclamanţii, arătând că, potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, entităţile învestite au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Comuna Cernica a înregistrat un număr de 13 notificări în baza Legii nr. 10/2001, soluţionate în integralitate până la data de 1 ianuarie 2014, conform susţinerilor pârâtei din înscrisul depus la dosar. Apelanţii-reclamanţi consideră că această susţinere este neîntemeiată şi că instanţa de fond nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză, întrucât a respins nepermis solicitarea reclamanţilor de a se clarifica informaţiile comunicate de pârâte, respectiv dacă între cele 13 dosare pretins înregistrate şi soluţionate până la data de 31 decembrie 2014 se afla şi dosarul lor. Pentru aceste argumente, solicită anularea sentinţei şi retransmiterea dosarului primei instanţe pentru soluţionarea cauzei pe fond.
    20. Prin Încheierea din 9 martie 2019, instanţa de apel a constatat că, în temeiul dispoziţiilor art. 400 din Codul de procedură civilă, se impune repunerea cauzei pe rol, pentru a pune în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu solicitarea de pronunţare a unei hotărâri de principiu, asupra următoarei chestiuni de drept: „prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că începerea curgerii termenelor stabilite prin primul alineat este condiţionată de completa şi corecta îndeplinire a obligaţiilor impuse prin alineatul (3) sau nu?“
    21. Prin Încheierea din 18 iunie 2019, instanţa a admis cererea de sesizare a instanţei supreme şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură, a dispus suspendarea judecăţii.

    Dosarul nr. 4.494/118/2017 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă:
    22. Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă, reclamantele D şi E au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii primarul municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa, să se constate calitatea lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în municipiul Constanţa, să fie obligaţi pârâţii să restituie în natură bunul, iar în subsidiar, dacă restituirea în natură nu este posibilă, să se dispună măsuri reparatorii în echivalent.
    23. Reclamantele au arătat că notificarea depusă prin executor judecătoresc la 7 noiembrie 2001 a rămas nerezolvată, entitatea învestită cu soluţionarea ei nesolicitând alte înscrisuri în condiţiile art. 32 din Legea nr. 165/2013, ca fiind necesare pentru analizarea cererii în procedura administrativă. Au fost prezentate argumentele referitoare la calitatea lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, precum şi la modalitatea (apreciată ca abuzivă) de preluare a bunului imobil, solicitându-se soluţionarea pe fond a notificării.
    24. Prin întâmpinare, pârâţii au invocat, printre altele, excepţia tardivităţii cererii, susţinând că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât în cadrul prestabilit de legiuitor şi cu respectarea anumitor exigenţe - între care cele referitoare la termenele pentru exercitarea dreptului sunt esenţiale. S-a susţinut astfel că faţă de dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 termenul de şase luni - în care persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti pentru a cere soluţionarea notificării - curge de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru rezolvarea lor în procedura administrativă, conform art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c), după caz.
    25. În situaţia municipiului Constanţa, termenul de 6 luni se împlinea la 1 iulie 2016, conform art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 165/2013.
    26. În cuprinsul întâmpinării nu a fost menţionat numărul notificărilor rămase nesoluţionate, care ar atrage incidenţa art. 33 alin. (1) lit. b), motiv pentru care instanţa de fond a apreciat ca necesară depunerea unor precizări în acest sens. Prin adresa înaintată la termenul din 19 ianuarie 2018, administraţia locală a arătat că potrivit corespondenţei dintre compartimentele interne, realizate în luna februarie 2014, la nivelul Primăriei Municipiului Constanţa erau nesoluţionate, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, un număr de 2.726 de notificări, aceste date fiind afişate la sediul primăriei şi comunicate şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
    27. Prin Sentinţa civilă nr. 277 din 2 februarie 2018, Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă a admis excepţia tardivităţii şi a respins ca tardivă acţiunea reclamantelor.
    28. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 35 alin. (2) raportate la art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 165/2013, deoarece Primăria Municipiului Constanţa avea de soluţionat, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, un număr de 2.726 de notificări, în raport cu care entitatea avea obligaţia de a soluţiona cererea şi de a emite decizia de admitere sau respingere în termen de 24 luni de la data de 1 ianuarie 2014, respectiv până la data de 1 ianuarie 2016.
    29. Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut de alin. (2) al art. 35 se consideră împlinit la data de 1 iulie 2016 - acţiunea fiind depusă cu depăşirea acestui termen, respectiv la data de 30 iunie 2017.
    30. Termenul fiind unul imperativ, sancţiunea care intervine este decăderea - anume acea sancţiune de drept comun ce operează în ipoteza nerespectării unui termen procedural imperativ, indiferent că termenul nesocotit este unul legal sau stabilit de către instanţa de judecată.
    31. Instanţa de fond a arătat că utilizarea de către legiuitor a sintagmei „se poate adresa“ în conţinutul art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu induce caracter dispozitiv prevederii, persoana interesată fiind obligată să acţioneze în termenul stabilit. Sarcina impusă persoanei îndreptăţite nu este excesivă ori împovărătoare, având în vedere că obligaţia respectării şi cunoaşterii dispoziţiilor legale revine oricărui subiect de drept, iar scopul legii este acela de a se finaliza procesul de reparare a abuzurilor săvârşite de regimul comunist în termene rezonabile şi previzibile.
    32. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel, în termen legal, reclamantele, solicitând admiterea căii de atac, respingerea excepţiei tardivităţii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe fond.
    33. Apelantele-reclamante au susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, pentru că textul art. 33 alin. (3) impune, în primul rând, entităţilor învestite de lege obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - aceste date fiind ulterior centralizate şi publicate pe pagina de internet a acesteia.
    34. S-a susţinut că aceste obligaţii sunt cumulative, că ele trebuie interpretate într-o anumită ordine şi că entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor trebuie să prezinte dovezi certe de afişare şi de publicare a informaţiilor de această natură, astfel încât persoanele interesate să aibă cunoştinţă de termenul care le este opozabil.
    35. Apelantele au arătat că la data solicitării în primă instanţă a informaţiilor referitoare la numărul notificărilor rămase de soluţionat, site-ul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor atesta o primă publicare la data de 16 februarie 2016, în respectiva evidenţă Primăria Municipiului Constanţa fiind regăsită cu un număr de 4.228 cereri înregistrate şi 3.171 nesoluţionate (iar nu cu 2.726 de cereri nesoluţionate, cum s-a afirmat de către intimată). Prin urmare, data la care se poate presupune că reclamantele au avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de numărul cererilor nesoluţionate de Primăria Constanţa este cea a publicării centralizate pentru prima oară, pe site-ul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a acestor date, termenul de soluţionare a cererilor urmând să curgă - în opinia reclamantelor - de la momentul respectivei publicări. În mod corelativ se aplică şi termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din lege.
    36. Prin întâmpinare, intimatele autorităţi locale au solicitat respingerea căii de atac, reiterând aspectele evocate şi la fond, în privinţa termenului care s-a aplicat în situaţia Municipiului Constanţa pentru soluţionarea în procedura administrativă a notificărilor şi de la care a fost calculat cel de 6 luni care este imperativ, absolut, determinând tardivitatea acţiunii de faţă.

    Dosarul nr. 4.556/118/2017 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă:
    37. Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă, reclamanţii F şi G au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Oraşului Hârşova, Oraşul Hârşova prin primar şi X - S.A., restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren situat în oraşul Hârşova, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensare cu un alt bun echivalent valoric celui imposibil a fi restituit în natură.
    38. S-a arătat că pentru acest bun imobil, care a aparţinut autorului lor, a fost depusă la Primăria Oraşului Hârşova Notificarea nr. xxxx din 12 februarie 2002. După efectuarea verificărilor referitoare la regimul juridic al terenului, primăria a transmis notificarea societăţii X - S.A., în considerarea calităţii sale de proprietară a bunului, conform Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 834/1991). Reclamanţii au susţinut că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, ca efect al Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din Legea nr. 187 din 1945; că prin Hotărârea Consiliului Local Hârşova nr. xx din 5 septembrie 1994 a fost respinsă cererea societăţii pârâte de preluare în proprietate a acestui imobil (teren şi construcţie), autoritatea locală având cunoştinţă de faptul că bunul este revendicat. S-a relevat că, deşi au fost efectuate mai multe demersuri pentru soluţionarea notificării, nu a fost primit niciun răspuns, situaţie în care se solicită instanţei judecata pe fond a notificării.
    39. Prin întâmpinările depuse în faţa instanţei de fond, niciuna dintre pârâte nu a evocat aspecte privitoare la depunerea tardivă a prezentei cereri de chemare în judecată, apărările referindu-se la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi la netemeinicia cererii.
    40. La termenul de judecată din 11 noiembrie 2017 s-a completat cadrul procesual, prin introducerea în calitate de reclamantă a numitei H.
    41. La acelaşi termen, din oficiu, instanţa a solicitat Primăriei Oraşului Hârşova să precizeze numărul notificărilor înregistrate la această entitate la data de 20 mai 2013, pentru a se verifica incidenţa art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Aceeaşi solicitare a fost adresată şi societăţii pârâte.
    42. Prin răspunsul comunicat la termenul din 21 februarie 2018, pârâta X - S.A. a arătat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 a avut de soluţionat o singură notificare, anume cea privitoare la imobilul în litigiu. Prin răspunsurile formulate la 19 februarie 2018 şi 9 martie 2018, Primăria Hârşova a comunicat date în legătură cu două astfel de notificări.
    43. Prin Sentinţa civilă nr. 122 din 16 ianuarie 2019, Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă a admis excepţia tardivităţii şi a respins ca tardivă acţiunea reclamanţilor.
    44. Tribunalul a constatat că în cauza de faţă numărul notificărilor înregistrate în baza Legii nr. 10/2001 şi nesoluţionate, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, este de 2, în ceea ce îi priveşte pe pârâţii Oraşul Hârşova prin primar şi Primarul Oraşului Hârşova, şi, respectiv, una, în ceea ce o priveşte pe pârâta X - S.A. Faţă de acest număr redus de notificări este atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013. Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se consideră împlinit la data de 30 iunie 2015, acţiunea fiind depusă cu depăşirea acestui termen.
    45. Reclamanţii au formulat apel, în termen legal, împotriva acestei hotărâri, solicitând să se constate că nu au promovat acţiunea cu depăşirea termenului legal.
    46. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă X - S.A. a solicitat respingerea căii de atac şi menţinerea hotărârii primei instanţe. Apărările formulate s-au cantonat în sfera aplicării dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. a) din lege, fără a se face menţiuni în legătură cu modalitatea de comunicare publică a acestui număr de cereri nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.
    47. Intimatele autorităţi locale nu au depus întâmpinare.
    48. În ambele dosare, la termenul de judecată din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă a pus în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi pentru a se da o soluţionare de principiu următoarelor probleme de drept:
    a) Dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că toate obligaţiile impuse prin aceste prevederi entităţilor învestite de lege, vizând stabilirea şi asigurarea publicităţii dalelor referitoare la numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, trebuie îndeplinite - în raport cu criteriul numărului acestor cereri - cel mai târziu la împlinirea termenelor prevăzute, după caz, de art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c) din lege?
    b) Dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că termenul de 6 luni curge după împlinirea celor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b), după caz, dacă îndeplinirea cumulativă a obligaţiilor impuse conform art. 33 alin. (3) entităţilor învestite de lege cu soluţionarea cererilor s-a realizat până la împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b)?

    49. Prin încheierile pronunţate la data de 16 octombrie 2019, sesizările au fost considerate admisibile şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

    IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii
    Dosarul nr. 1.050/93/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
    50. Instanţa de trimitere, procedând la analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru declanşarea procedurii pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ, după cum urmează:
    - cauza se află în curs de judecată, în ultimă instanţă, respectiv în etapa procesuală a apelului - Dosarul nr. 1.050/93/2017 fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi nu a fost soluţionat până la data sesizării instanţei supreme, aflându-se în etapa procesuală a apelului, sigura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ special;
    – un complet de judecată al curţii de apel a fost învestit cu soluţionarea cauzei aflate în apel;
    – soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunilor de drept în discuţie, obiectul cauzei constând în soluţionarea pe fond a notificării formulate de reclamanţi cu privire la imobilul-teren în suprafaţă de 20.000 mp, notificarea fiind înregistrată la Primăria Cernica, în calitate de unitate deţinătoare. Tribunalul a respins ca tardivă acţiunea reclamantului, în condiţiile în care notificarea nu a fost soluţionată de Primăria Cernica, care a comunicat instanţei faptul că a înregistrat 13 cereri în baza Legii nr. 10/2001, soluţionate în totalitate până la data de 1 ianuarie 2014, astfel că prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 nu i se aplică.
    Reclamanţii dovedesc depunerea notificării către această entitate legal abilitată să se pronunţe asupra cererilor de măsuri reparatorii solicitate în baza legii speciale, astfel că se pune problema tranşării depunerii tardive sau în termen a acţiunii pendinte, ceea ce ar conduce, în ultima ipoteză, la soluţionarea fondului litigiului;

    – chestiunile de drept a căror lămurire se solicită au caracter de noutate întrucât derivă dintr-un act normativ relativ recent şi nu s-a cristalizat încă o jurisprudenţă constantă;
    – chestiunile de drept nu au făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, potrivit bazei de date a instanţei supreme.

    Dosarele nr. 4.494/118/2017 şi nr. 4.556/118/2017 ale Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă
    51. Completurile învestite cu soluţionarea apelurilor în aceste dosare au apreciat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente:
    - instanţa învestită cu soluţionarea cauzei este curtea de apel, căreia îi revine competenţa să judece în ultimă instanţă cauzele fondate pe dispoziţiile Legii nr. 165/2013, hotărârile pronunţate în această materie fiind supuse doar apelului, potrivit art. 35 din legea specială;
    – de lămurirea modului de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi (3) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 depinde soluţionarea definitivă a cauzei pendinte; reglementând termene procedurale, normele indicate dau valenţa începutului curgerii şi al împlinirii acestor termene, legiuitorul stabilind - pentru marcarea debutului curgerii lor - atât criterii obiective, cât şi obligaţii exclusive ale entităţilor învestite cu soluţionarea cererilor;
    – problema de drept enunţată prezintă caracter de noutate, deoarece prin consultarea jurisprudenţei s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din evidenţa soluţiilor pronunţate în acest mecanism de unificare a practicii, câtă vreme aspectul avut în vedere de prezenta sesizare nu este identic cu cel vizat de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 45 din 14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 934 din 20 noiembrie 2019 (în continuare, Decizia nr. 45/2019), întrucât cauza de faţă priveşte cererea persoanelor care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii de a li se soluţiona pe fond notificarea de către instanţă, iar nu o acţiune în obligarea entităţii să soluţioneze notificarea;
    – problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data de 16 octombrie 2019.

    V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    52. În Dosarul nr. 1.050/93/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, părţile nu şi-au exprimat opinia asupra problemei de drept supuse dezlegării.
    53. În Dosarul nr. 4.494/118/2017 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă şi-au exprimat poziţia procesuală doar apelantele-reclamante, prin notele de şedinţă înaintate instanţei pentru termenul din 16 octombrie 2019, acordat în acest sens, apreciind că sesizarea este admisibilă, având rolul de a elucida modalitatea de interpretare a dispoziţiilor legale care stabilesc corelarea art. 33 alin. (3) cu art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. S-a făcut deopotrivă trimitere la statuările instanţei supreme prin Decizia nr. 45/2019.
    54. În Dosarul nr. 4.556/118/2017 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă părţile şi-au exprimat opinia în şedinţă publică, la termenul din 16 octombrie 2019, apreciind că sesizarea este admisibilă. S-a confirmat faptul că obiectul cererii introductive îl constituie o acţiune fondată pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) din lege, prin care se urmăreşte judecarea pe fond a notificării.
    55. După comunicarea raportului, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

    VI. Punctul de vedere al completurilor de judecată care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    56. Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 1.050/93/2017 a pornit în analiza sa de la semnificaţia prevederilor art. 33 din Legea nr. 165/2013, care stabilesc durata termenelor suplimentare puse de legiuitor la dispoziţia unităţilor deţinătoare, respectiv obligaţia entităţilor învestite de lege de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, în funcţie de numărul de cereri nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. În alin. (2) legiuitorul stabileşte momentul de la care încep să curgă aceste termene ca fiind data de 1 ianuarie 2014.
    57. Recurgând la o interpretare sistematică a dispoziţiilor textului de lege supus examinării, prin raportare la întreaga economie a dispoziţiilor actului normativ, cu luarea în considerare a finalităţii acestuia, Curtea a apreciat că prevederile alin. (2) al art. 33 din Legea nr. 165/2013, deşi par să conţină o reglementare clară a momentului de început al curgerii termenelor acordate în plus în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001, nu pot fi aplicate fără a fi în mod corect coroborate cu dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi text de lege.
    58. Aceste prevederi legale stabilesc în sarcina entităţilor învestite de lege obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, urmând ca datele transmise să fie centralizate şi publicate pe pagina de internet a acestei autorităţi. Având în vedere că legiuitorul a stabilit durata termenelor de soluţionare a notificărilor, nerezolvate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în funcţie de încărcătura existentă pe rolul fiecărei unităţi deţinătoare, titularul sesizării a subliniat, sub un prim aspect, faptul că aceste informaţii au relevanţă pentru clarificarea perioadei de timp pe care o mai au la dispoziţie entităţile pentru îndeplinirea obligaţiei legale de rezolvare a cererilor de restituire formulate în temeiul legii speciale. În al doilea rând, afişarea acestor informaţii la sediul entităţilor învestite de lege cu soluţionarea notificărilor şi transmiterea lor către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este importantă pentru titularii cererilor de retrocedare, pentru a putea evalua în mod corect şi în timp util termenul în care se va proceda la rezolvarea cererilor, în condiţiile în care la expirarea sa au posibilitatea să se adreseze instanţei de judecată, în termen de 6 luni, pentru a obţine soluţionarea pe fond a notificării pe cale judiciară, soluţie instituită iniţial prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite (în continuare, Decizia nr. XX/2007) şi consacrată legislativ prin prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
    59. Instanţa de trimitere a subliniat că importanţa respectării acestor obligaţii în integralitatea lor este reliefată şi de corelarea dispoziţiilor art. 33 cu cele ale art. 35 alin. (2), anterior menţionate, constând în faptul că termenul de 6 luni pentru sesizarea organului judiciar, calificat de instanţa supremă, prin Decizia nr. 25 din 16 aprilie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 6 iunie 2018 (în continuare, Decizia nr. 25/2018), drept un termen procedural legal, imperativ şi absolut, curge de la data expirării termenului legal, stabilit în condiţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, pentru soluţionarea cererilor de acordare a măsurilor reparatorii în temeiul legii speciale de reparaţie.
    60. S-a arătat că interpretarea dispoziţiilor legale supuse analizei în litigiul pendinte trebuie să se realizeze în acord cu litera, dar mai ales cu spiritul Legii nr. 165/2013, care, aşa cum în mod just observa instanţa supremă în considerentele Deciziei nr. 25/2018, reprezintă soluţia legislativă de îmbunătăţire a mecanismului de acordare a despăgubirilor în materia retrocedărilor, în considerarea observaţiilor şi recomandărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la ineficacitatea mecanismului intern de despăgubiri existent la acel moment, de natură a crea o problemă sistemică, recurentă şi de amploare. Astfel, noul act normativ are menirea de a clarifica situaţia existentă la nivelul întregii ţări pentru finalizarea procesului de restituire şi de soluţionare a cererilor, de a responsabiliza entităţile învestite cu cererile şi notificările privind restituirea şi, nu în ultimul rând, de a determina tranşarea finală a acestor cereri prin recursul la instanţă, dacă nu sunt respectate termenele stabilite.
    61. Pe cale de consecinţă, s-a arătat că Legea nr. 165/2013 a reconfigurat atât obligaţia entităţilor învestite de a soluţiona notificările, cât şi dreptul titularilor/moştenitorilor acestora de a se adresa instanţei, în cadrul unor termene riguros stabilite, pentru a se putea atinge eficienţa procesului de reparaţie urmărită la edictarea legii, cu precizarea că astfel de obligaţii ale entităţilor şi, respectiv, drepturi ale persoanelor îndreptăţite existau şi anterior adoptării Legii nr. 165/2013, doar că acest act normativ a redefinit clar şi în mod definitiv cadrul în care trebuie îndeplinite şi, respectiv, exercitate. O interpretare contrară ar fi de natură să conducă la ignorarea raţiunii şi scopului Legii nr. 165/2013, acela de a asigura finalizarea procesului de reparaţie ce a fost început în anul 1991, contribuind la perpetuarea stării de incertitudine sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la stadiul procesului de restituire şi reparaţie.
    62. În acest context s-a apreciat că obligaţia entităţilor legal învestite de stabilire a numărului de cereri rămase nesoluţionate şi de supunere a acestor informaţii unor formalităţi precise de publicitate se înscrie în acelaşi climat de transparenţă, coerenţă şi previzibilitate pe care legiuitorul a intenţionat să îl imprime procesului de soluţionare a notificărilor formulate în temeiul legii speciale de reparaţie.
    63. Prin urmare, problema de drept care se impune a fi soluţionată în litigiul pendinte şi care constituie obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe calea procedurii reglementate de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, este aceea de a stabili dacă îndeplinirea acestor obligaţii influenţează sau nu momentul de început al curgerii termenului instituit în parametrii prevederilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Pe de o parte, Curtea a observat că se poate îmbrăţişa o interpretare rigidă, centrată pe faptul că dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 arată expres că aceste termene încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014 sau se poate recurge la o interpretare coroborată a prevederilor alin. (2) şi (3) ale textului de lege anterior menţionat, în sensul că momentul de început al curgerii termenelor instituite de dispoziţiile art. 33 alin. (1) este fixat de legiuitor la data de 1 ianuarie 2014, însă sub condiţia îndeplinirii complete şi corecte a obligaţiilor impuse prin prevederile alin. (3) al art. 33 din Legea nr. 165/2013.
    64. Raportându-se la spiritul reglementării cuprinse în Legea nr. 165/2013 şi al tuturor garanţiilor de rezonabilitate, de coerenţă, de transparenţă şi de certitudine a obţinerii unei soluţii, fie pe cale administrativă, fie pe cale judiciară, pe care acest act normativ urmăreşte să le confere notificatorilor, în procesul de soluţionare a cererilor lor întemeiate pe prevederile legii speciale, instanţa de trimitere apreciază că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) şi (2) nu se poate face abstracţie de cele statuate prin prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013. În fundamentarea acestei concluzii, Curtea a avut în vedere şi ipoteza în care unitatea deţinătoare, cu neobservarea exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, stabileşte numărul de cereri nesoluţionate şi îndeplineşte formele de publicitate după expirarea celui mai lung termen de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ.
    65. O interpretare strictă a normelor legale supuse analizei ar fi de natură să conducă la concluzia tardivităţii cererii persoanei îndreptăţite, formulate în temeiul prevederilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, soluţie care s-ar dovedi profund inechitabilă şi contrară spiritului Legii nr. 165/2013 şi a întregului sistem reparatoriu instituit de Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care ar ajunge să fie sancţionat notificatorul datorită culpei unităţii deţinătoare de a nu-şi fi îndeplinit obligaţiile legale. Prevederile art. 33 alin. (3) instituie aceste obligaţii în favoarea celor îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, tocmai pentru a cunoaşte situaţia unităţii deţinătoare şi pentru a putea acţiona în acord cu disciplina impusă de termenele prevăzute de lege, a căror principal scop este de a asigura finalizarea în condiţii de coerenţă şi transparenţă a procesului de restituire a proprietăţilor imobiliare preluate abuziv.
    66. Completurile de judecată învestite cu soluţionarea apelurilor în dosarele nr. 4.494/118/2017 şi nr. 4.556/118/2017 au reţinut că raţiunile cu privire la finalitatea urmărită de către legiuitor odată cu adoptarea Legii nr. 165/2013 sunt unanim acceptate (ele referindu-se la crearea unui cadru eficient de soluţionare a cererilor formulate în baza legilor reparatorii, prin instituirea unei proceduri rapide, previzibile, cu reguli accesibile şi termene clar definite pentru fiecare etapă).
    67. Hotărârea-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României identificase de altfel, ca unul din punctele slabe ale vechii proceduri, lipsa unor termene clare, constrângătoare pentru analizarea dosarelor de către entităţile învestite cu soluţionarea cererilor, de natură să confere un caracter teoretic şi iluzoriu obligaţiei entităţii şi să golească de conţinut dreptul de acces la o instanţă (paragrafele 225 şi 226).
    68. Fiind chemată să evalueze compatibilitatea cu Legea fundamentală a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, Curtea Constituţională a arătat că această lege specială a fost adoptată ca urmare a asumării de către statul român a obligaţiei decurgând din hotărârea-pilot, privind implementarea de proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să acorde sistemului de despăgubiri previzibilitate sporită (Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014, paragraful 34).
    69. Pe lângă eficientizarea procesului reparatoriu, Curtea Constituţională a apreciat că se asigură astfel şi certitudinea finalizării lui, prin reglementarea legală expresă a posibilităţii persoanei care se consideră îndreptăţită de a acţiona împotriva refuzului nejustificat al entităţii de a răspunde la notificare, noua lege instituind, prin art. 35 alin. (2), ceea ce în vechiul cadru procesual era recunoscut doar pe calea Deciziei nr. XX/2007 (Decizia nr. 685 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, paragraful 20).
    70. Înlăturând critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, forul constituţional a relevat faptul că textul nu încalcă accesul liber la justiţie, ci, dimpotrivă, permite persoanelor interesate să se adreseze instanţei pentru a se pronunţa asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi pentru a soluţiona pe fond cererea lăsată în nelucrare de către entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, „care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de art. 33 şi art. 34, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităţilor învestite pentru soluţionarea cererilor“ (Decizia nr. 818 din 24 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 29 februarie 2016, paragraful 20).
    71. Singura condiţionare pe care art. 35 alin. (2) o impune accesului la justiţie constă în împlinirea în prealabil a termenelor prevăzute de art. 33 şi art. 34 din lege (Decizia nr. 165 din 26 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 21 mai 2019, paragraful 24). Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a înlăturat critica referitoare la neconstituţionalitatea aceloraşi dispoziţii, ca urmare a faptului că persoanele interesate nu cunosc momentul curgerii termenului de 6 luni, din cauza nerespectării de către entităţile învestite de lege a obligaţiei de informare cu privire la numărul cererilor rămase nesoluţionate. S-a arătat că trimiterea făcută la art. 33 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 165/2013 implică atributul instanţelor judecătoreşti în a aprecia asupra situaţiei de fapt, de la caz la caz, interpretând şi determinând totodată dispoziţiile legale aplicabile.
    72. Întrucât statuarea asupra interpretării corecte şi unitare de către instanţele de drept comun a dispoziţiilor legale revine, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 25/2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a calificat termenele instituite de art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 ca fiind termene legale, imperative sau prohibitive şi absolute.
    73. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dezvoltat, prin Decizia nr. 25/2018, regulile de interpretare şi de aplicare a acestor termene procedurale legale, arătând că „durata termenelor procedurale presupune stabilirea punctului de plecare a termenului (art. 184 din Codul de procedură civilă), precum şi a punctului de împlinire (art. 182 din Codul de procedură civilă). Cât priveşte momentul de la care începe să curgă termenul procedural, art. 184 din Codul de procedură civilă dispune că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Punctul de împlinire este acela în care termenul procedural îşi realizează efectul, în sensul că fie încetează posibilitatea de a mai exercita dreptul în vederea căruia termenul a fost acordat (termen imperativ), fie, dimpotrivă, se naşte dreptul de a efectua anumite acte de procedură (termen prohibitiv)“ - paragraful 71.
    74. Instanţa supremă a mai arătat că „necesitatea unor termene diferite de soluţionare se datorează numărului diferit de cereri nesoluţionate până la momentul actual de la nivelul diverselor entităţi învestite de lege cu soluţionarea acestora. Aceste termene sunt rezonabile, având în vedere că termenul de 36 de luni este aplicabil exclusiv în situaţii excepţionale, şi anume: Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul municipiului Bucureşti. De asemenea, acordarea de termene diferite se justifică şi prin lipsa actelor doveditoare în multe dintre situaţiile existente, ţinând seama de faptul că se instituie în sarcina entităţilor învestite de lege obligaţia de a comunica în scris persoanelor îndreptăţite documentele necesare soluţionării cererilor. Termenele de 12, 24, respectiv 36 de luni încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, deoarece este necesară o perioadă premergătoare efectuării procedurilor administrative necesare implementării noului cadru legislativ, alocării de resurse materiale şi umane şi pentru ca autorităţile locale şi centrale să îşi îndeplinească obligaţiile legale prevăzute în noua lege“ (paragraful 63).
    75. Prin Decizia nr. 113 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 23 mai 2016, Curtea Constituţională a subliniat că termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) nu trebuie înţeles în sensul că numai după expirarea acestuia poate fi exercitată acţiunea împotriva actului entităţii administrative sau a refuzului nejustificat de emitere a acestuia, „ci acesta este intervalul de timp în care persoana îndreptăţită are posibilitatea de a se adresa instanţei, având semnificaţia unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instanţei de judecată cu soluţionarea acţiunii în realizarea dreptului“ (paragraful 28).
    76. Rezultă, astfel, că termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 sunt în mod evident la rândul lor termene procedurale, menite să marcheze debutul termenului de 6 luni (procedural, de decădere) consacrat prin art. 35 alin (2), astfel încât momentul împlinirii termenelor instituite conform alin. (1) al art. 33 trebuie să fie unul neechivoc, public, să nu poată fi ignorat ori modificat nici de către entitatea învestită de lege cu soluţionarea cererilor, dar nici de către persoana interesată să acţioneze în sensul dat de art. 35.
    77. Indiferent dacă acest moment al curgerii termenului de 6 luni debutează la 1 ianuarie 2015, în cazul alin. (1) lit. a), la 1 ianuarie 2016, în ipoteza dată de lit. b), sau la 1 ianuarie 2017 - lit. c), legiuitorul l-a condiţionat de existenţa unui criteriu obiectiv (numărul cererilor rămase nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013), dar şi de îndeplinirea obligaţiei prevăzute în sarcina entităţilor învestite cu soluţionarea cererilor, vizând stabilirea şi informarea publică asupra criteriului obiectiv.
    78. Prezumţia cunoaşterii legii, rezultantă a principiului nemo censetur ignorare legem, nu se aplică şi situaţiilor de fapt, ci doar normelor aplicabile raporturilor juridice. Numărul cererilor nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 se înscrie în sfera situaţiilor de fapt, el urmând a fi probat în condiţiile legii, odată cu dovedirea înştiinţării publice asupra acestei chestiuni de fapt.
    79. Atunci când se opune unei persoane împlinirea unui termen procedural, trebuie probată îndeplinirea condiţiilor legale necesare curgerii respectivului termen, adică aducerea la cunoştinţă a datei de la care începe să curgă respectivul termen.
    80. În teza generală a art. 184 din Codul de procedură civilă, termenele curg de la momentul comunicării actului procedural.
    81. În cazul particular al art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 termenul de 6 luni este necesar să curgă de la momentul comunicării datelor relevante pentru cei interesaţi, în legătură cu numărul notificărilor de soluţionat. Se poate opina că modalitatea efectivă de îndeplinire a obligaţiei de comunicare decurge explicit din configuraţia textului art. 33 alin. (3) din lege, care reflectă acoperirea de către legiuitor a tuturor situaţiilor vizând aducerea la cunoştinţa publică a criteriului obiectiv care indică termenul operabil. Norma ia astfel în considerare atât cazul persoanelor interesate aflate în raza teritorială a entităţii învestite, care ar putea cunoaşte numărul de cereri nesoluţionate din simpla afişare a datelor la sediul entităţii, cât şi pe cel al rezidenţilor din alte localităţi din ţară sau din străinătate - ca în speţă, care nu pot accesa aceste date decât în modalitatea centralizată şi publicată pe internet de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
    82. Sesizarea de faţă urmăreşte ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să clarifice, printr-o interpretare de principiu, dacă dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 (care se referă la obligaţiile impuse entităţilor învestite de lege cu privire la centralizarea şi asigurarea publicităţii privind numărul de cereri rămase nesoluţionate) se interpretează în sensul că aceste obligaţii trebuie îndeplinite - în raport cu criteriul numărului acestor cereri - cel mai târziu la împlinirea termenelor prevăzute, după caz, de art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c) din lege, precum şi care este modalitatea de raportare a prevederilor art. 35 alin. (2) din lege atunci când nu există dovada îndeplinirii acestei obligaţii de informare, până la împlinirea respectivului termen în cazurile reglementate de lit. a) şi b).
    83. În condiţiile în care termenul incident, stabilit prin art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c), după caz, a avut pe durata curgerii lui efectul reflectat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 269 din 7 mai 2014 (anume că până la împlinirea sa, cel care s-a considerat îndreptăţit nu a avut deschis dreptul material la acţiune), devine elocventă interpretarea art. 33 alin. (3) prin raportare la termenele reglementate prin alin. (1), în privinţa modului în care nu doar criteriul numărului de cereri, ci şi informarea făcută asupra acestui criteriu generează efectele procedurale urmărite de legislaţie.
    84. Revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în mecanismul interpretării unitare a legii, să stabilească principial dacă există - potrivit opţiunii legiuitorului, în raport cu natura acestor termene - o interpretare corelată între conţinutul normei art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 şi cel al art. 33 alin. (1), anume dacă obligaţia de informare regăsită în alin. (3) trebuie îndeplinită până la împlinirea termenului incident (de 12 luni sau, după caz, de 24 de luni), astfel încât începutul curgerii termenului reglementat de art. 35 alin. (2) să se bucure de previzibilitate şi accesibilitate, dar şi de opozabilitate - atât în raport cu persoanele care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii, cât şi cu instituţiile chemate să vegheze la respectarea legii.
    85. În raport cu instituţiile statului se poate înţelege, spre exemplu, că accesibilitatea acestor date publice exclude necesitatea solicitării de către instanţă a unor clarificări, pe parcursul procesului, în legătură cu numărul de cereri nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 sau cu îndeplinirea cerinţei de publicitate.
    86. Atât deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţate în legătură cu art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cât şi cele ale Curţii Constituţionale au relevat faptul că termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative şi, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în acelaşi timp un scop legitim şi existând un raport de proporţionalitate rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.
    87. Sancţionând inacţiunea titularului dreptului care nu l-a exercitat în termenul legal [art. 2.545 alin. (2) din Codul civil], decăderea presupune un timp bine definit de curgere a respectivului termen, fiind exclusă ipoteza diluării momentului său de început ori stabilirea sa în funcţie de voinţa ori de conduita exclusivă a vreunuia din actorii normei juridice (persoane fizice sau juridice, autorităţi sau instituţii publice).
    88. Într-un asemenea caz revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rolul de a pune la dispoziţia instanţelor de drept comun interpretarea de principiu care să asigure ulterior, pentru fiecare caz în parte şi în raport cu probatoriul administrat, instrumentul de evaluare legală a momentului de la care începe să curgă termenul de 6 luni, prin raportare la data la care obligaţia de comunicare - care revenea entităţilor învestite cu soluţionarea cererilor - ar fi trebuit îndeplinită.
    89. A doua problemă de drept supusă dezlegării de principiu şi care este indisolubil legată de prima chestiune este aceea dacă dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că termenul de 6 luni curge după împlinirea celor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b), după caz, doar dacă îndeplinirea cumulativă a obligaţiilor impuse conform art. 33 alin. (3) entităţilor învestite de lege cu soluţionarea cererilor s-a realizat până la împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b).
    90. Instanţa de trimitere a precizat că această a doua întrebare nu mai cuprinde vreo referire la teza art. 33 alin. (1) lit. c), deoarece în acest context se poate considera că singurul termen de decădere, care prin interpretarea corelată a legii nu ar comporta în mod similar aceleaşi discuţii, este cel reglementat prin aplicarea art. 33 alin. (1) lit. c) şi a art. 35 alin. (2) din lege - dată fiind opţiunea legiuitorului pentru conturarea unui termen maxim în cadrul căruia se poate acţiona împotriva refuzului de soluţionare a cererilor de către entităţile învestite.
    91. Interpretarea cerută în mecanismul conferit prin art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă permite clarificarea chestiunii evocate în cauzele supuse judecăţii, anume dacă modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor procedurale instituite în sarcina entităţilor învestite de lege se constituie în obstacole insurmontabile, de natură să transforme exercitarea dreptului de acces la justiţie al persoanelor care se consideră îndreptăţite într-un demers iluzoriu, pur teoretic, atunci când constată că li se opune un termen de decădere mai înainte de a fi ştiut de începerea curgerii lui ori că obligaţia de informare nu s-a realizat sau s-a îndeplinit chiar după împlinirea termenului de decădere, în raport strict cu criteriul obiectiv al numărului cererilor.
    92. În acest context este de remarcat că prima evidenţă publică a datelor centralizate la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care poate fi regăsită pe site-ul instituţiei, datează din 16 februarie 2016, moment care se plasează ulterior celui opus în primă instanţă reclamanţilor, în raport cu numărul de notificări nesoluţionate (1 ianuarie 2016) şi de la care ar fi început să curgă termenul procedural de 6 luni.
    93. Faţă de aceste considerente, sesizarea de faţă are ca obiectiv clarificarea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 33 alin. (3) şi alin. (1) din lege, sub aspectul corelării obligaţiei de stabilire a numărului cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de afişare a acestor date şi de publicare a lor pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor [alin. (3)] şi de termenele înăuntrul cărora entităţile învestite de lege aveau obligaţia soluţionării cererilor [alin. (1)].
    94. Referitor la jurisprudenţa Curţii de Apel Constanţa, soluţiile pronunţate în cea mai mare parte dau eficienţă termenului de decădere consacrat prin art. 35 alin. (2) din lege, fără o trimitere explicită la momentul de debut al acestui termen prin raportare la îndeplinirea obligaţiilor decurgând din art. 33 alin. (3); se apreciază că numărul de notificări rămase nesoluţionate constituie un element cu o oarecare notorietate, susceptibil a fi obţinut de către cel interesat fie prin chestionarea entităţii învestite, fie dedus din corespondenţa internă a compartimentelor autorităţii publice locale (depusă la dosar în cursul procesului).

    VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie
    95. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti relevante, precum şi puncte de vedere teoretice ale magistraţilor, conturându-se două interpretări diferite ale textelor de lege în discuţie.
    96. Astfel, într-o opinie s-a apreciat că începerea curgerii termenelor stabilite de primul alineat al art. 33 din Legea nr. 165/2013 nu este condiţionată de completa şi corecta îndeplinire a obligaţiilor impuse prin alin. (3). Aceste prevederi legale stabilesc în sarcina entităţilor învestite de lege obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, urmând ca datele transmise să fie centralizate şi publicate pe pagina de internet a acesteia. Legiuitorul a stabilit durata termenelor de soluţionare a notificărilor nerezolvate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 în funcţie de încărcătura existentă pe rolul fiecărei unităţi deţinătoare, aceste informaţii având relevanţă pentru clarificarea perioadei de timp pe care o mai au la dispoziţie entităţile respective în vederea îndeplinirii obligaţiei legale de rezolvare a cererilor formulate în temeiul legii speciale.
    97. S-a arătat că neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de alin. (3) al art. 33 în sarcina entităţii învestite de lege nu afectează curgerea termenelor, deoarece persoana îndreptăţită are la dispoziţie un termen de 6 luni pentru a se adresa instanţei de judecată, în cazul nerespectării termenelor prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013. Alin. (2) al art. 33 prevede în mod expres data de la care începe să curgă termenul, iar dispoziţiile alin. (3) nu reprezintă o cauză de suspendare a termenului. În caz contrar, ar rămâne la latitudinea discreţionară a entităţilor să soluţioneze într-un termen previzibil cererile de despăgubire. S-a opinat, totodată, că obligaţiile prevăzute la alin. (3) al art. 33 ar trebui îndeplinite tot în termenul prevăzut de alin. (1).
    98. În condiţiile nerespectării obligaţiilor, s-a apreciat că entităţile învestite nu pot invoca tardivitatea acţiunilor formulate în baza art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 pe motiv că termenele de 12 şi 24 de luni ar fi expirat, dacă nu au adus la cunoştinţă persoanelor îndreptăţite prin mijloacele expres prevăzute de lege informaţiile menţionate de art. 33 alin. (3) din lege.
    99. Cu toate acestea, entitatea învestită de lege poate invoca tardivitatea chiar şi în ipoteza în care nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute în alin. (3) al art. 33 din Legea nr. 165/2013, atunci când persoana îndreptăţită a depăşit termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din aceeaşi lege, prin raportare la termenul maxim instituit de art. 33 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 165/2013.
    100. S-a mai argumentat că trebuie avut în vedere scopul Legii nr. 165/2013 - finalizarea procesului de restituire -, principiul celerităţii, precum şi interpretarea dată de instanţa supremă prin Decizia nr. 25/2018, în cuprinsul căreia completa şi corecta îndeplinire a obligaţiilor prevăzute de art. 33 alin. (3) nu este indicată drept limită pentru începerea curgerii termenelor prevăzute în alin. (1).
    101. Într-o altă orientare, instanţele au apreciat că momentul de început al termenelor stabilite de dispoziţiile legale în discuţie trebuie să fie stabilit în funcţie de respectarea sau nu de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării a obligaţiei prevăzute de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, respectiv de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. S-a arătat că dispoziţiile art. 33 alin. (3) sunt imperative, iar în ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor enumerate de text nu se poate stabili momentul de la care încep să curgă termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013. Admiterea excepţiei de tardivitate în lipsa îndeplinirii de către entitatea notificată a obligaţiilor prevăzute de art. 33 alin. (3) din lege ar echivala cu sancţionarea notificatorului datorită culpei unităţii deţinătoare de a nu-şi fi îndeplinit obligaţiile legale.
    102. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

    VIII. Hotărârile pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare
    103. Prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a statuat că „instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001 este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă“.
    104. Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite s-a statuat, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că „instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate“.
    105. Prin Decizia nr. 5 din 16 martie 2015 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015, s-a stabilit: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în corelare cu art. 4, art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, este prematură cererea de chemare în judecată privind soluţionarea pe fond a notificării nerezolvate de către entitatea deţinătoare, cerere introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor din procedura prealabilă reglementate de acest act normativ. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1.528 din Codul civil coroborate cu dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, este prematură cererea persoanei îndreptăţite adresată instanţei ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, dar anterior împlinirii termenelor reglementate de art. 33 din acest act normativ de obligare a unităţii deţinătoare să soluţioneze notificarea la împlinirea termenelor respective.“
    106. Prin Decizia nr. 25 din 16 aprilie 2018, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că:
    "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în cazul persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care au optat pentru returnarea dosarelor înregistrate la secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entităţile învestite cu soluţionarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii, se aplică în mod corespunzător termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.
    Termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, curg de la data înregistrării dosarelor returnate la entităţile învestite cu soluţionarea notificării. (...)"

    IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    107. Din verificările efectuate rezultă că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 165/2013 au făcut obiect al unui număr mare de sesizări soluţionate de Curtea Constituţională, relevante pentru problema analizată fiind deciziile nr. 115 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 17 aprilie 2015; nr. 113 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 23 mai 2016; nr. 685 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015; nr. 225 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 382 din 19 mai 2016.
    108. În ceea ce priveşte art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin menţionatele decizii, Curtea Constituţională a statuat că textul de lege criticat conferă persoanelor interesate dreptul de a se adresa instanţei pentru ca aceasta să se pronunţe asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi să soluţioneze, de fapt, notificarea lăsată în nelucrare de entitatea învestită de lege. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute la art. 33, termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităţilor învestite pentru soluţionarea notificărilor.
    109. Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, persoanele interesate se puteau adresa justiţiei pentru atacarea refuzului nejustificat doar în temeiul Deciziei XX/2007 prin care recunoscuse, în lipsa unei reglementări legale exprese, această posibilitate. Or, art. 35 alin. (2) nu face altceva decât să normativizeze această posibilitate consacrată doar pe cale jurisprudenţială, stabilind un cadru procesual în care acest drept să fie exercitat, în contextul economico-financiar al statului român descris în expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 şi având în vedere şi cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu împotriva României.
    110. De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut, în paragraful 28 din Decizia nr. 113/2016, că „termenul de 6 luni prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 nu trebuie înţeles în sensul că numai după expirarea acestuia poate fi exercitată acţiunea împotriva actului entităţii administrative sau a refuzului nejustificat de emitere a acestuia, ci acesta este intervalul de timp în care persoana îndreptăţită are posibilitatea de a se adresa instanţei, având semnificaţia unui termen procedural, de exercitare a dreptului de sesizare a instanţei de judecată cu soluţionarea acţiunii în realizarea dreptului“.

    X. Raportul asupra chestiunii de drept
    111. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la dificultatea şi noutatea chestiunii de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă.

    XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    112. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

    Asupra admisibilităţii sesizărilor
    113. Sesizările formulate în prezenta cauză vizează trei probleme de drept, cu privire la care instanţele de trimitere au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    114. Astfel, prima chestiune de drept priveşte interpretarea prevederilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în sensul de a se stabili dacă începerea curgerii termenelor stabilite prin primul alineat este condiţionată de completa şi corecta îndeplinire a obligaţiilor impuse prin alin. (3) sau nu.
    115. Se solicită, de asemenea, interpretarea dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în sensul de a se stabili dacă toate obligaţiile impuse prin această normă legală entităţilor învestite de lege, vizând stabilirea şi asigurarea publicităţii datelor referitoare la numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, trebuie îndeplinite cel mai târziu la data împlinirii termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013.
    116. În fine, a treia problemă de drept vizează interpretarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul de a se stabili dacă termenul de 6 luni curge după împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b), după caz, dacă îndeplinirea cumulativă a obligaţiilor impuse conform art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 s-a realizat până la împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b) din Legea nr. 165/2013.
    117. Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.
    118. Potrivit acestei dispoziţii legale: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată.“
    119. Din cuprinsul normei enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ. În doctrină ele au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    120. Procedând la analiza admisibilităţii sesizărilor, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite.
    121. În acest sens se reţine că atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Curtea de Apel Constanţa au fost legal învestite cu soluţionarea căii de atac a apelului declarat de reclamanţi împotriva unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de tribunal, în primă instanţă, prin care au fost respinse, ca fiind tardive, cererile formulate de reclamanţi având ca obiect soluţionarea pe fond a unor notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, prin acordarea de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent cu privire la imobilele notificate.
    122. Cauzele în care au fost formulate prezentele sesizări se află în curs de judecare, în apel, pe rolul secţiilor civile din cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi, respectiv, al Curţii de Apel Constanţa (instanţe de trimitere).
    123. Potrivit încheierilor de sesizare din 18 iunie 2019 şi, respectiv, 16 octombrie 2019, primele instanţe au calificat acţiunile în cadrul cărora au fost formulate întrebările prealabile ca fiind cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar în apel reclamanţii nu au criticat această împrejurare.
    124. Fiind astfel clarificat temeiul de drept al acţiunii, devin incidente dispoziţiile art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora hotărârea pronunţată de prima instanţă este supusă numai apelului, precum şi cele ale art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, care prevăd că nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.
    125. În consecinţă, cauzele urmează a fi soluţionate în ultimă instanţă, deoarece în materia în care au fost declanşate aceste proceduri judiciare hotărârile ce urmează a se pronunţa sunt supuse numai apelului, astfel încât hotărârile ce vor fi pronunţate în apel sunt definitive, în aplicarea art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.
    126. Prin urmare, sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa unor cauze aflate în curs de judecată, în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel, învestit să judece litigiul în ultimă instanţă.
    127. Se constată însă că nu este îndeplinită condiţia noutăţii şi nici aceea a dificultăţii chestiunilor de drept supuse dezlegării.
    128. În jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii (spre exemplu, Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016, etc.).
    129. În cauză, sesizările pun în discuţie chestiuni de drept constând în interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale procedurale în legătură cu soluţionarea fondului notificărilor de către instanţa de judecată, în condiţiile în care Legea nr. 165/2013 stabileşte un termen de decădere în care poate fi formulată acţiunea prin care se solicită soluţionarea pe fond a notificării.
    130. Prin urmare, de lămurirea chestiunilor de drept vizând determinarea punctului de plecare a termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, respectiv a termenului de 6 luni, prevăzut de art. 35 alin. (2) din aceeaşi lege, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, sesizarea fiind admisibilă sub acest aspect, deoarece, în funcţie de modalitatea de rezolvare, se poate da o dezlegare fondului raporturilor juridice sau, dimpotrivă, judecăţii de fond i se poate opune excepţia tardivităţii.
    131. În corelaţie cu această condiţie de admisibilitate, deşi art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept“, în doctrină s-a arătat că declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare presupune existenţa unei probleme de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege îndoielnic, imperfect (lacunar) sau neclar, fiind susceptibilă, în aceste condiţii, să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii neunitare.
    132. Numai într-un atare context legal poate fi învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării hotărârii prealabile, în condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind de subliniat faptul că simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru iniţierea mecanismului de unificare jurisprudenţială, reprezentat de pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (în acest sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018, paragrafele 36-42).
    133. În consecinţă, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.
    134. Deşi neprevăzută în mod explicit în dispoziţiile art. 519-520 din Codul de procedură civilă, condiţia dificultăţii chestiunii de drept decurge în mod direct din raţiunea mecanismului procedural reglementat prin aceste norme, spre a evita transformarea acestuia într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare şi deturnarea sa de la scopul în realizarea căruia a fost conceput, acela al unificării practicii judiciare prin rezolvarea de către instanţa supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a unei cauze.
    135. În jurisprudenţa dezvoltată la nivelul instanţei supreme în legătură cu pronunţarea unei hotărâri prealabile s-a statuat că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, etc.).
    136. Aşadar, atunci când întrebarea adresată instanţei supreme face referire la un text de lege sau la conţinutul unui act normativ în vigoare, chestiunea de drept, în contextul art. 519 din Codul de procedură civilă, trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziţii legale, iar nu din aplicarea acesteia în circumstanţele particulare ale speţei, operaţiune ce rămâne în atribuţiile instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.
    137. Această constatare este valabilă şi pentru situaţia în care întrebarea face referire la mai multe prevederi legale.
    138. Metoda de interpretare constând în coroborarea unei norme juridice cu o altă normă, fie din acelaşi act normativ, fie dintr-un alt act normativ, conduce la stabilirea înţelesului normei prin raportare la acele dispoziţii legale care pot servi acestui scop, dată fiind legătura cu norma supusă interpretării.
    139. Dacă prin sesizarea formulată nu se urmăreşte însă stabilirea înţelesului sau a conţinutului normei, ci, pornindu-se de la un anumit rezultat al interpretării sistematice a dispoziţiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată în cauză, nu se poate vorbi despre o chestiune de drept care să necesite o dezlegare, în înţelesul art. 519 din Codul de procedură civilă.
    140. O atare condiţie lipseşte în cazul prezentelor sesizări.
    141. Astfel, în referire la prima întrebare prealabilă adresată, referitoare la determinarea momentului la care încep să curgă termenele stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, respectiv dacă punctul de plecare a acestor termene este condiţionat de îndeplinirea completă şi corectă a obligaţiilor impuse în sarcina entităţilor notificate prin art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, încheierea de sesizare nu motivează în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menţionate.
    142. Tot astfel, niciun raţionament juridic al instanţei de trimitere nu arată în ce ar consta caracterul lacunar al normelor analizate, care să necesite o dezlegare de principiu în scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie.
    143. Prevederile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 stabilesc anumite termene imperative în care entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, termene calculate în funcţie de numărul de cereri rămase nesoluţionate la nivelul fiecărei entităţi.
    144. În privinţa punctului de plecare a termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, art. 33 alin. (2) stabileşte că: „Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.“
    145. Art. 33 alin. (3) din această lege specială instituie în mod expres obligaţia entităţilor învestite de lege de a afişa aceste date, referitoare la numărul de cereri rămase nesoluţionate la nivelul fiecărei entităţi, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, la sediul lor, şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care are, la rândul ei, obligaţia de a le centraliza şi de a le publica pe pagina proprie de internet.
    146. Trebuie remarcat că normele de drept supuse analizei sunt redactate cu suficientă claritate, nefiind semnalată existenţa unei dificultăţi în corelarea acestora, obligaţia reglementată prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în favoarea notificatorilor, vizând soluţionarea, în procedura administrativă, a cererilor rămase nesoluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, care incumbă debitorului entitate notificată de a soluţiona aceste cereri înăuntrul termenelor prevăzute în art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, prin emiterea unei dispoziţii motivate, fiind distinctă de obligaţia de a face reglementată prin art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, care vizează publicarea numărului de notificări nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, aşadar realizarea unor operaţiuni prealabile, care reprezintă un mijloc prin care se asigură, în condiţii de transparenţă şi previzibilitate, realizarea primei obligaţii.
    147. De asemenea, în privinţa aducerii la îndeplinire a obligaţiei prevăzute de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, această normă nu lasă să se înţeleagă că anumite componente ale obiectului obligaţiei ar trebui îndeplinite ulterior momentului stabilit de legiuitor ca dată-limită până la care această obligaţie trebuie executată, ci norma este de aplicare generală atât în ceea ce priveşte autorităţile cărora le incumbă această obligaţie, cât şi în privinţa obiectului acesteia.
    148. Se observă aşadar că ceea ce urmăreşte, în realitate, titularul sesizării este ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească punctul de plecare a termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, prin alegerea între două norme - art. 33 alin. (2) şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 - care sunt redactate, fiecare în parte, cu suficientă claritate, astfel încât interpretarea acestora nu comportă o reală şi serioasă dificultate.
    149. Or, determinarea textului de lege aplicabil unui raport juridic concret este atributul propriu al judecătorului cauzei, acesta fiind cel care trebuie să facă raţionamentul judiciar care să îl conducă la aplicarea prin relaţionare a textului în care îşi află corespondent situaţia de fapt, astfel încât nu constituie o chestiune care să poată fi soluţionată pe calea procedurii prealabile, ci impune aplicarea mecanismelor de interpretare a actelor normative, care trebuie să aibă ca premisă, în mod necesar, determinarea prealabilă a ipotezei juridice reglementate prin normele supuse interpretării.
    150. În astfel de cazuri, soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost aceea de respingere a sesizării ca inadmisibilă (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016; Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016 etc.).
    151. Totodată, această problemă de drept identificată în cuprinsul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu prezintă nici caracter de noutate, condiţie de admisibilitate distinctă de aceea a nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în unul dintre cele două mecanisme de unificare a practicii judiciare.
    152. Astfel, în privinţa acestei probleme de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a făcut aprecieri în considerentele Deciziei nr. 25 din 16 aprilie 2018, care are ca obiect interpretarea dispoziţiilor art. II din Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013, cu referire la situaţia persoanelor îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, care au optat pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entităţile învestite cu soluţionarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor ce formează obiectul notificării.
    153. În privinţa acestor cereri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia menţionată, a statuat că termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) şi art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se aplică în mod corespunzător şi în această situaţie.
    154. Relevante sub acest aspect sunt considerentele inserate în cuprinsul sus-menţionatei decizii la paragrafele 61, 63-66 şi 79, potrivit cărora:
    "61. Pentru urgentarea şi finalizarea procesului de restituire în natură şi prin echivalent, Legea nr. 165/2013 a instituit o serie de termene, atât în sarcina solicitanţilor, cât şi în sarcina entităţilor învestite de lege, după cum urmează:
    - un termen de decădere de 90 de zile, modificat în 120 de zile prin Legea nr. 368/2013, în care persoanele care se consideră îndreptăţite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entităţile învestite de lege. Termenul curge de la data la care persoanei i se comunică în scris documentele necesare soluţionării cererii sale;
    – 1 ianuarie 2014, termen până la care entităţile învestite de lege au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, urmând ca aceasta să le publice pe pagina proprie de internet;
    – termene stricte în care entităţile învestite de lege au obligaţia de a soluţiona cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, şi de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:
    a) 12 luni, pentru entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de până la 2.500 de cereri;
    b) 24 de luni, pentru entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr cuprins între 2.500 şi 5.000 de cereri;
    c) 36 de luni, pentru entităţile învestite de lege care mai au de soluţionat un număr de peste 5.000 de cereri. Aceste trei termene încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014; (...)"

    155. Totodată, s-a statuat că: „63. Necesitatea unor termene diferite de soluţionare se datorează numărului diferit de cereri nesoluţionate până la momentul actual de la nivelul diverselor entităţi învestite de lege cu soluţionarea acestora. Aceste termene sunt rezonabile, având în vedere că termenul de 36 de luni este aplicabil exclusiv în situaţii excepţionale, şi anume: Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul municipiului Bucureşti. De asemenea, acordarea de termene diferite se justifică şi prin lipsa actelor doveditoare în multe dintre situaţiile existente, ţinând seama de faptul că se instituie în sarcina entităţilor învestite de lege obligaţia de a comunica în scris persoanelor îndreptăţite documentele necesare soluţionării cererilor. Termenele de 12, 24, respectiv 36 de luni încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, deoarece este necesară o perioadă premergătoare efectuării procedurilor administrative necesare implementării noului cadru legislativ, alocării de resurse materiale şi umane şi pentru ca autorităţile locale şi centrale să îşi îndeplinească obligaţiile legale prevăzute în noua lege.“, în paragraful 79 subliniindu-se că: „Dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 sunt aplicabile numai pentru raporturile existente la data intrării în vigoare a legii şi au ca situaţie premisă ca «cererile» (notificările în temeiul Legii nr. 10/2001) să se fi aflat înregistrate şi să nu fi fost soluţionate.“
    156. De asemenea, instanţa supremă a analizat remediile instituite prin legea specială pentru respectarea dezideratului eficienţei şi funcţionalităţii mecanismului de restituire, respectiv pentru garantarea principiului liberului acces la instanţă, statuând că:
    "64. Prin lege, în spiritul asigurării celerităţii procedurii, dar şi al respectării principiului liberului acces la justiţie, se prevăd următoarele remedii în faţa instanţelor judecătoreşti:
    Decizia emisă de entitatea învestită de lege poate fi atacată de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării.
    În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34 din Legea nr. 165/2013, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor respective.
65. Aceste prevederi exprese privind accesul liber la justiţie al persoanelor îndreptăţite, nemulţumite de pasivitatea entităţilor învestite de lege cu privire la soluţionarea cererilor în termenele prevăzute de noua lege, urmăresc evitarea blocajelor care pot interveni la nivel administrativ în ceea ce priveşte finalizarea procesului de restituire.
66. De asemenea, pentru garantarea aplicării eficiente a legii, se instituie un sistem specific de sancţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiilor care izvorăsc din aceasta, extinzându-se categoriile de persoane care pot fi sancţionate contravenţional, precum şi sfera actelor definite ca fiind contravenţii."

    157. Din expunerea astfel realizată rezultă cu evidenţă că în contextul evaluării specifice procedurii întrebării prealabile au fost deja avute în vedere aspectele referitoare la determinarea momentului la care încep să curgă termenele stabilite prin art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, dar şi cele care vizează epuizarea termenului prevăzut de art. 33 alin. (3) din legea specială.
    158. Astfel, s-a răspuns, în concret, întrebării care vizează determinarea punctului de plecare a termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, stabilindu-se că acesta este reprezentat de data de 1 ianuarie 2014, respectiv s-a statuat că această dată reprezintă punctul de împlinire a termenului în care obligaţia stabilită prin art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 trebuie executată.
    159. Totodată, prin considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că art. 33 alin. (1) şi (2) şi art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 reglementează ipoteze juridice distincte, respectiv cea vizând obligaţia entităţilor notificate de a proceda la soluţionarea notificărilor într-un anumit termen legal şi cea vizând obligaţia prealabilă a acestora de a centraliza şi a îndeplini formalităţile de publicitate referitoare la numărul cererilor care erau nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în vederea determinării termenului pe care îl au la dispoziţie pentru soluţionarea notificărilor.
    160. În consecinţă, astfel dezlegate aceste probleme de drept, înţelegerea sensului art. 33 alin. (1) lit. a)-c) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu mai are aptitudinea de a ridica dificultăţi de interpretare, pentru a conduce la soluţii diferite, şi de a deschide calea mecanismului de unificare al pronunţării hotărârii prealabile.
    161. Prin aceeaşi decizie, instanţa supremă a statuat că: „dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 instituie anumite termene procedurale de soluţionare a cererilor de către entităţile învestite de lege cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv şi înăuntrul cărora persoanele îndreptăţite nu pot formula cereri în instanţă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014, paragraful 34)“, respectiv că „termenele instituite de dispoziţiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 sunt termene procedurale legale, imperative sau prohibitive şi absolute“ (paragrafele 68-69), fiind lămurite, totodată, şi aspectele vizând regulile de calcul aplicabile acestor termene.
    162. În acest sens, la paragraful 70 din decizia menţionată se stipulează că „regulile de calcul al termenelor procedurale sunt prevăzute de art. 181 din Codul de procedură civilă, care constituie dreptul comun în materie, astfel încât, ori de câte ori legea nu prevede expres o altă regulă specială pentru calculul unui anumit termen, se vor aplica regulile generale instituite de acest text legal“, iar la paragraful 71 se arată că „durata termenelor procedurale presupune stabilirea punctului de plecare a termenului (art. 184 din Codul de procedură civilă), precum şi a punctului de împlinire (art. 182 din Codul de procedură civilă). Cât priveşte momentul de la care începe să curgă termenul procedural, art. 184 din Codul de procedură civilă dispune că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Punctul de împlinire este acela în care termenul procedural îşi realizează efectul, în sensul că fie încetează posibilitatea de a mai exercita dreptul în vederea căruia termenul a fost acordat (termen imperativ), fie, dimpotrivă, se naşte dreptul de a efectua anumite acte de procedură (termen prohibitiv)“.
    163. Totodată, la paragraful 85 din Decizia nr. 25/2018 s-a reţinut că „pentru dosarele returnate (transmise) de Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (şi constituite în baza Legii nr. 10/2001) către entităţile învestite, prin Legea nr. 368/2013 nu s-a mai prevăzut momentul de la care curg termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, astfel că sunt incidente dispoziţiile din Codul de procedură civilă“.
    164. Astfel, din redactarea art. 184 din Codul de procedură civilă rezultă că, ori de câte ori legea prevede o regulă specială pentru determinarea punctului de plecare a unui termen procedural, această regulă este cea aplicabilă, iar nu dreptul comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant.
    165. Ca urmare, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială.
    166. Fiind vorba despre aceeaşi problemă de drept care a fost rezolvată anterior printr-o hotărâre a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - anume dacă în prezenţa unei norme legale speciale, care stabileşte punctul de plecare a unui termen procedural, este aplicabilă deopotrivă şi regula de drept comun, instituită prin prevederile art. 184 din Codul de procedură civilă, care face trimitere la data comunicării actului de procedură -, este evident că sesizarea dedusă în prezent spre soluţionare este exclus să se refere la o chestiune reală, dificilă, care să necesite o nouă intervenţie a instanţei supreme în scopul rezolvării sale de principiu.
    167. În consecinţă, de vreme ce art. 33 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 stabileşte că termenele prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) curg de la 1 ianuarie 2014, iar prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 nu au ca obiect de reglementare termenul în care entităţile învestite au obligaţia de a soluţiona notificările aflate pe rolul acestora, ci un alt termen legal, aplicabil unei obligaţii distincte, care are menirea de a asigura centralizarea cererilor de restituire şi publicarea datelor astfel centralizate - operaţiune necesară implementării noului cadru legislativ -, interpretarea care se impune a fi dată acestor norme, în ceea ce priveşte momentul la care instanţa trebuie să se raporteze în determinarea punctului de plecare a termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, nu poate avea drept rezultat nesocotirea dezlegării anterioare, în sensul că acesta este reprezentat de data ante-menţionată - 1 ianuarie 2014.
    168. În aceste circumstanţe, opinia instanţei de trimitere, potrivit căreia atitudinea culpabilă a autorităţilor prevăzute de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 de a nu îndeplini, anterior datei de 1 ianuarie 2014, obligaţia de a centraliza şi publica numărul notificărilor nesoluţionate ar impune stabilirea unui alt moment de început al termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, denotă neobservarea de către titularul sesizării a statuărilor instanţei supreme, potrivit cărora art. 33 alin. (1) şi (2) şi, respectiv, art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 reglementează obligaţii diferite, a căror succesiune este impusă de interpretarea logică a acestor norme legale.
    169. Se impune a fi subliniat că termenele prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013 au fost stabilite în favoarea entităţilor notificate, iar interpretarea acestor norme nu poate face abstracţie de raţiunea pentru care această lege specială a fost concepută - aceea de a crea un mecanism care să confere eficienţă procesului reparatoriu al măsurilor abuzive de preluare a unor imobile în timpul regimului comunist.
    170. În acest sens, prin Decizia nr. 5/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat: „Referitor la împrejurarea că termenele reglementate de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, au fost instituite la un interval de timp considerabil după împlinirea termenului iniţial, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie reţinut contextul adoptării acestui recent act normativ, determinat de pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi de necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluţionarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat. (...) Tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităţilor notificate soluţionarea sesizărilor, astfel încât pretenţiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanşarea procedurii judiciare.“
    171. Tot astfel, în considerentele Deciziei nr. 25/2018 s-a reţinut:
    "58. Reglementarea Legii nr. 165/2013 a fost determinată de pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la 12 octombrie 2010, a Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, această lege reprezentând soluţia legislativă de îmbunătăţire a mecanismului de acordare a despăgubirilor în materia retrocedărilor, în considerarea observaţiilor şi recomandărilor Curţii de la Strasbourg cu privire la ineficacitatea mecanismului intern de despăgubiri existent la acel moment, de natură a crea o problemă sistemică, recurentă şi de amploare.
59. Măsurile recomandate în acest sens au fost: amendarea mecanismului de restituire prin intermediul unei reforme legislative care să creeze reguli clare, accesibile, simplificate şi previzibile, dublate de o practică judiciară şi administrativă coerentă, stabilirea unor termene constrângătoare şi realiste şi sancţiuni pentru fiecare etapă administrativă.
60. Curtea de la Strasbourg a analizat Legea nr. 165/2013, în Cauza Preda şi alţii împotriva României, din perspectiva termenelor şi a posibilităţii unui control jurisdicţional, şi a reţinut, la acel moment, că nu se poate concluziona că mecanismul creat este ineficace."

    172. Ţinând seama de aceste circumstanţe, omisiunea autorităţilor prevăzute de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 de a centraliza şi publica numărul notificărilor nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 nu poate să conducă la prorogarea sine die a termenelor prevăzute de legiuitor exclusiv în favoarea entităţilor notificate, dat fiind că, în acest interval de timp, persoanele interesate se află, potrivit celor statuate prin Decizia nr. 5/2015, în imposibilitatea de a reclama pasivitatea acestor autorităţi cu privire la soluţionarea cererilor lor.
    173. O atare concluzie impusă de statuările anterior redate ale instanţei supreme, obligatorii potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, confirmă aprecierea potrivit căreia nu sunt create premisele apariţiei unei practici neunitare, care să poată fi preîntâmpinată pe calea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, opiniile jurisprudenţiale izolate ale unor colective de judecători şi ale instanţelor de trimitere, care, de altminteri, nu sunt concretizate în cuprinsul unor hotărâri judecătoreşti, neputând să constituie temei declanşator al mecanismului procedurii reglementate de art. 519 din Codul de procedură civilă.
    174. În referire la cea de-a doua problemă de drept ce face obiect al sesizării conexe, referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în sensul de a se stabili dacă toate obligaţiile impuse prin această normă legală entităţilor învestite de lege, vizând stabilirea şi asigurarea publicităţii datelor referitoare la numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, trebuie îndeplinite cel mai târziu la data împlinirii termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013.
    175. În conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată, după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.
    176. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.
    177. Înţelesul noţiunii de „motivare“ a actului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, presupune ca din cuprinsul motivării încheierii de sesizare să rezulte îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă şi, de aici, şi necesitatea declanşării acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei.
    178. Ca atare, încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilităţii sesizării, nu numai sub aspectul condiţiilor de procedură, cât, mai ales, asupra circumstanţierii condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept noi, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Instanţa de trimitere trebuie să motiveze admisibilitatea sesizării din perspectiva caracterului veritabil al problemei de drept.
    179. Cu referire la chestiunea de drept pendinte, se constată că întrebarea instanţei de trimitere urmăreşte a determina dacă obligaţiile stabilite în sarcina autorităţilor prin art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 trebuie îndeplinite cel mai târziu la împlinirea termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din lege.
    180. Titularul sesizării a opinat că este relevant pentru soluţionarea cauzei să se stabilească dacă există, potrivit opţiunii legiuitorului, în raport cu natura acestor termene, „o interpretare corelată între conţinutul art. 33 alin. (3) şi cel al art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013“, respectiv dacă obligaţia de informare regăsită în alin. (3) trebuie îndeplinită până la împlinirea termenului incident (de 12 luni sau, după caz, de 24 de luni).
    181. În Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că, în raportul întocmit pentru darea unui aviz solicitat Curţii de Casaţie franceze, în cadrul procedurii instituite prin art. 1.031-1 din Codul de procedură civilă francez, procedură preluată şi în Codul de procedură civilă român în art. 519-521 (raport publicat în Buletinul informativ al Curţii de Casaţie franceze nr. 777 din 1 martie 2013), s-a arătat, cu privire la faptul că problema de drept trebuie să prezinte o dificultate serioasă, că „o problemă poate să fie nouă şi totuşi să nu reclame intervenţia curţii supreme, care nu trebuie să fie considerată un serviciu public de consultanţă juridică“, precum şi că „dificultatea «serioasă» a problemei de drept... nu îl scuteşte pe judecătorul fondului de obligaţia sa de a judeca“. (paragraful 26)
    182. În cazul analizat se constată, pe de o parte, că instanţa de trimitere nu a evidenţiat nicio dificultate serioasă în procesul de interpretare şi aplicare a dispoziţiei legale ce face obiectul acestei întrebări prealabile, iar, pe de altă parte, că această dispoziţie legală este redactată într-un mod clar, lipsit de echivoc, fără potenţial de a genera interpretări diferite, care să necesite pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici judiciare neunitare.
    183. Operaţiunea de interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, după cum nu semnifică interpretare juridică a stabili dacă textul de lege supus interpretării este aplicabil unui raport juridic.
    184. Prin urmare, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern.
    185. De asemenea, aşa cum s-a arătat deja în analiza acestei condiţii de admisibilitate referitoare la prima întrebare, considerentele Deciziei nr. 25/2018 conţin suficiente elemente care conduc la lămurirea acestei chestiuni litigioase, câtă vreme s-a statuat că data de 1 ianuarie 2014 reprezintă termenul „până la care entităţile învestite de lege au obligaţia de a stabili numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, de a afişa aceste date la sediul lor şi de a le comunica Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, urmând ca aceasta să le publice pe pagina proprie de internet“.
    186. În consecinţă, chiar în ipoteza în care o atare problemă de drept supusă analizei prin încheierea de sesizare ar fi putut fi considerată dificilă ori controversată, ea şi-a pierdut o atare caracteristică, prin chiar faptul rezolvării sale prin pronunţarea Deciziei nr. 25/2018.
    187. Mai trebuie subliniat că mecanismul unificator al hotărârii prealabile nu poate fi utilizat pentru îmbunătăţirea legislaţiei ori pentru „adaptarea“ soluţiei legislative.
    188. În consecinţă, opţiunea legiuitorului de a lăsa în sarcina instanţelor civile determinarea termenului incident pentru soluţionarea, în procedura administrativă, a notificărilor, în urma administrării unor mijloace de dovadă specifice, nu poate constitui o problematică de natură să reclame intervenţia instanţei supreme.
    189. În aceste circumstanţe, aspectele sesizate conduc spre concluzia că cea de-a doua întrebare adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează doar realizarea unui raţionament judiciar, care este atributul instanţei învestite cu judecarea litigiului, împrejurare care reprezintă cea mai importantă componentă a activităţii de judecată şi a cărei delegare nu este permisă prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile.
    190. În consecinţă, în ceea ce priveşte întrebarea referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, în sensul de a se stabili dacă toate obligaţiile impuse prin această normă legală entităţilor învestite de lege, vizând stabilirea şi asigurarea publicităţii datelor referitoare la numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, trebuie îndeplinite cel mai târziu la data împlinirii termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a sesizării referitoare la ivirea unei veritabile chestiuni de drept.
    191. În referire la cea de-a treia problemă de drept, care vizează interpretarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în sensul de a se stabili dacă termenul de 6 luni curge după împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b), după caz, dacă îndeplinirea cumulativă a obligaţiilor impuse conform art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 s-a realizat până la împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b) din Legea nr. 165/2013, sunt de reţinut următoarele:
    192. O primă observaţie ce se impune a fi menţionată vizează faptul că această întrebare prealabilă nu se raportează la modul în care se calculează termenul prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 raportat la momentul împlinirii tuturor termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c), ci doar a termenelor de 12 luni şi, respectiv, 24 de luni, prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-b) din Legea nr. 165/2013, în opinia instanţei de trimitere termenul de 36 de luni, prevăzut de art. 33 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 165/2013, care curge de la data de 1 ianuarie 2014, fiind termenul maxim şi previzibil la care titularii acţiunilor întemeiate pe art. 35 alin. (2) au obligaţia de a se raporta în calculul termenului de 6 luni.
    193. În acest sens, instanţa de trimitere a apreciat că este edificator paragraful 63 din Decizia nr. 25/2018, redat anterior, prin care s-a statuat că „termenul de 36 de luni este aplicabil exclusiv în situaţii excepţionale, şi anume: Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul municipiului Bucureşti“.
    194. În privinţa punctului de plecare a termenului prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin Decizia nr. 5/2015 s-a statuat: „Legiuitorul a reglementat expres, prin dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, pentru situaţia în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi art. 34 din aceeaşi lege, posibilitatea persoanei care se consideră îndreptăţită de a se adresa instanţei judecătoreşti în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.“
    195. De asemenea dezlegarea acestei chestiuni de drept rezultă cu evidenţă din analiza statuărilor anterioare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, redate în analiza aceleiaşi cerinţe de admisibilitate, care vizează primele două probleme de drept ce constituie obiect al sesizărilor conexate.
    196. Astfel, prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 conferă persoanelor interesate dreptul de a se adresa instanţei pentru ca aceasta să se pronunţe asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi să soluţioneze notificarea lăsată în nelucrare de entitatea învestită de lege.
    197. Acest drept poate fi exercitat într-un interval de 6 luni, care începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute la art. 33 alin. (1), termene pe care Legea nr. 165/2013 le acordă entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, astfel că punctul de plecare a acestui termen este reprezentat de momentul epuizării termenelor de 12, 24 sau 36 de luni, calculate potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 25/2018.
    198. În consecinţă, conţinutul normativ al acestor texte de lege este, în prezent, suficient de precis şi clar, iar operaţiunea de identificare, interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.
    199. Astfel, în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unui text normativ.
    200. Totodată, se impune a fi subliniat că metodele de interpretare a actelor normative sunt consacrate în doctrină şi jurisprudenţă (cu titlu de exemplu: interpretarea sistematică, interpretarea gramaticală, interpretarea teleologică etc.), iar prin dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României sunt reglementate modalităţile de interpretare şi aplicare a normelor interne în cazurile în care acestea se află în concurs cu norme apartenente unor acte normative internaţionale la care România este parte.
    201. În acelaşi sens, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, s-a reţinut că: „Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane «dreptul la un tribunal», adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
    Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.“

    202. Printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia nr. XX/2007 s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
    203. În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
    204. Aşadar, în acord cu această statuare, compatibilitatea unor dispoziţii legale interne cum sunt cele înscrise în art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 33 alin. (1) şi (3) din aceeaşi lege cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se impune a fi verificată şi stabilită, în concret, pe baza evaluării nemijlocite, directe, de către instanţele învestite cu soluţionarea fondului cauzei, în raport cu circumstanţele de fapt ale fiecărei pricini.
    205. Trebuie subliniat totodată că îndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 nu este subsumată exclusiv ipotezei ce vizează publicarea numărului notificărilor nesoluţionate pe pagina de internet a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor - invocată de titularul sesizării conexate, ci include, deopotrivă, şi situaţia în care aceste date sunt afişate/comunicate/date publicităţii de către entităţile notificate - aspect în privinţa căruia titulara sesizării cu acest obiect nu a expus niciun raţionament.
    206. În contextul particular al acestei întrebări prealabile şi al pronunţării deciziilor nr. 5/2015, nr. 25/2018 şi nr. 33/2008, al căror caracter obligatoriu nu poate fi nesocotit, situaţia relevată în cuprinsul încheierii de sesizare - în sensul că este necesară o interpretare corelată a art. 35 alin. (2) şi art. 33 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 165/2013 - în considerarea unui obstacol de fapt, care ar afecta nejustificat dreptul de acces la instanţă al titularilor notificărilor nesoluţionate în procedura administrativă, cum este cazul neîndeplinirii de către entităţile notificate a obligaţiei prevăzute de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 - are caracteristicile unei probleme curente cu care se confruntă instanţele judecătoreşti, fiind atribuţia instanţelor învestite cu soluţionarea cauzei să determine dispoziţiile legale aplicabile în raport cu starea de fapt stabilită, inclusiv a celor care reglementează remediile procedurale aplicabile în ipoteza în care este incident un termen de decădere care afectează un drept procedural, iar neexercitarea dreptului înăuntrul acestui termen nu este consecinţa culpei titularului cererii de chemare în judecată.
    207. Împrejurarea că, în urma unei astfel de analize, instanţa învestită ar putea concluziona, raportându-se la situaţia de fapt a cauzei, că admiterea excepţiei tardivităţii acţiunii întemeiate pe art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, invocată de autoritatea care nu a îndeplinit culpabil obligaţia prevăzută de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, ar reprezenta o încălcare nejustificată şi disproporţionată a dreptului de acces la instanţă al titularilor acestei acţiuni civile, garantat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu justifică intervenţia instanţei supreme, operaţiunea de interpretare şi de aplicare a unor dispoziţii legale sau convenţionale la diferite circumstanţe factuale specifice care caracterizează fiecare litigiu, inclusiv în cazul conflictului între normele interne şi cele convenţionale, neputând fi atribuită Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
    208. În acest sens, în Cauza Dumitru Popescu împotriva României, prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că prevederile Convenţiei fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implică, pentru judecătorul naţional, obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor. Curtea a constatat că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra dreptului intern permite instanţelor naţionale să înlăture - din oficiu sau la cererea părţilor - prevederile pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale (paragrafele 103 şi 104).
    209. De asemenea, prin Decizia nr. 1.344 din 9 decembrie 2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, s-a reţinut că „instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare directă a legislaţiei comunitare atunci când legislaţia naţională este în contradicţie cu aceasta“, acest raţionament fiind aplicabil mutatis mutandis şi în materia drepturilor fundamentale ale omului, în considerarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
    210. În consecinţă, rezultatul preconizat prin sesizarea de faţă nu poate fi atins în cadrul procedurii vizând dezlegarea unei chestiuni de drept, deoarece, în mod evident, confruntarea normelor interne reprezentate de art. 33 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (3) şi, respectiv, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu are ca scop stabilirea înţelesului sau a conţinutului normelor a căror interpretare se solicită prin prezenta sesizare conexată, ci doar stabilirea modului de aplicare a acestora în cauză.
    211. În considerarea argumentelor expuse, se constată că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat nici în privinţa acestei probleme de drept, atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu şi numai în privinţa unor chestiuni de drept dificile, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, sesizarea cu acest obiect fiind inadmisibilă.
    212. În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii, se constată că problemele de drept referitoare la determinarea punctului de plecare a termenelor prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a)-c) din Legea nr. 165/2013, respectiv a termenului prevăzut de art. 35 alin. (2), ca şi cea vizând termenul în care trebuie îndeplinită obligaţia prevăzută de art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 nu mai sunt noi, deoarece au fost examinate, aşa cum s-a constatat prin argumentele anterior expuse în analiza cerinţei dificultăţii, prin hotărâri ale instanţei supreme, în cadrul unor sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.
    213. Dat fiind că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la dificultatea şi noutatea chestiunii de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă, iar mecanismul de unificare a practicii judiciare, prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă, nu poate fi valorificat atâta vreme cât legiuitorul a instituit anumite condiţii restrictive şi cumulative de admisibilitate, în cauză nu există premisele necesare declanşării unui astfel de mecanism de unificare şi nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la problemele de drept cu care acest complet a fost învestit.

    214. Pentru toate aceste considerente,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.050/93/2017 şi Curtea de Apel Constanţa - Secţia I civilă în dosarele nr. 4.494/118/2017 şi nr. 4.556/118/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    Prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că începerea curgerii termenelor stabilite prin primul alineat este condiţionată de completa şi corecta îndeplinire a obligaţiilor impuse prin alineatul (3) sau nu?
    Dispoziţiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că toate obligaţiile impuse prin aceste prevederi entităţilor învestite de lege, vizând stabilirea şi asigurarea publicităţii datelor referitoare la numărul cererilor înregistrate şi nesoluţionate, trebuie îndeplinite - în raport cu criteriul numărului acestor cereri - cel mai târziu la împlinirea termenelor prevăzute, după caz, de art. 33 alin. (1) lit. a), b) sau c) din lege?
    Dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 se interpretează în sensul că termenul de 6 luni curge după împlinirea celor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b), după caz, dacă îndeplinirea cumulativă a obligaţiilor impuse conform art. 33 alin. (3) entităţilor învestite de lege cu soluţionarea cererilor s-a realizat până la împlinirea termenelor stabilite prin art. 33 alin. (1) lit. a) sau b)?

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 februarie 2020.

                    PREŞEDINTELE SECŢIEI I CIVILE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    LAURA-MIHAELA IVANOVICI
                    Magistrat-asistent,
                    Elena Adriana Stamatescu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 20 din 17 februarie 2020

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"