Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 20 din 14 iunie 2017 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 20 din 14 iunie 2017 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: "Dacă sfera de incidenţă a obligaţiei de păstrare a contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri include şi procedeele probatorii ale constatării tehnico-ştiinţifice şi care este sancţiunea ce poate fi aplicată de către instanţa de apel în cazul nerespectării obligaţiei de a păstra contraprobe."

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 542 din 10 iulie 2017
Comenteaza legea
    Dosar nr. 1.211/1/2017

┌───────────────────────┬───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┐
│Mirela Sorina Popescu  │- preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului│
├───────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Marius Dan Foitoş      │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├───────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Lucia Tatiana Rog      │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├───────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Geanina Cristina Arghir│- judecător la Secţia penală                                                                   │
├───────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Silvia Cerbu           │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├───────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Simona Daniela Encean  │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├───────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Săndel Lucian Macavei  │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├───────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Ionuţ Mihai Matei      │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├───────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Ana Maria Dascălu      │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├───────────────────────┴───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│                                                                                                                       │
└───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┘


    S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală în Dosarul penal nr. 913/30/2016, prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „dacă sfera de incidenţă a obligaţiei de păstrare a contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri include şi procedeele probatorii ale constatării tehnico-ştiinţifice şi care este sancţiunea ce poate fi aplicată de către instanţa de apel în cazul nerespectării obligaţiei de a păstra contraprobe.“
    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.
    La şedinţa de judecată a participat doamna Oana Mihaela Dinu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Eleonora Centea.
    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar au transmis puncte de vedere Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Craiova, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate.
    De asemenea, au transmis puncte de vedere Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept, Departamentul de drept public.
    La dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor la data de 25 mai 2017, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.124/C/1.138/III-5/2017 din data de 19 mai 2017, a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind depuse şi concluzii scrise.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Eleonora Centea să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 1.211/1/2017.
    Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că nu este îndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
    Din această perspectivă şi în raport cu jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a apreciat că de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul acestei sesizări nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
    Aceasta, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au ca premisă de aplicare ipoteza reglementată de art. 574 lit. d) din Codul de procedură penală. Prin urmare, dispoziţia legală care configurează problema de drept supusă dezlegării nu are legătură cu faza judecăţii şi, deci, nici cu faza soluţionării pe fond a cauzei, ci cu faza ulterioară, ce urmează după rămânerea definitivă a hotărârii, respectiv a executării pedepsei şi a măsurilor de siguranţă.
    În ceea ce priveşte obligaţia de păstrare a contraprobelor, a precizat că este incident art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit căruia probele se iau în dublu exemplar şi se sigilează. Totodată, a arătat că această problemă a fost invocată de inculpat în procedura de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Timişoara pronunţându-se prin Încheierea din 23.03.2016, încheiere rămasă definitivă.
    Or, întrucât nu pot face obiectul unei chestiuni de drept dispoziţiile legale de care a depins rezolvarea altei cauze penale, soluţionate definitiv şi care se bucură de autoritate de lucru judecat, a apreciat că întrebarea formulată nu îndeplineşte condiţia de a se afla în dependenţă cu soluţionarea cauzei pe fond, astfel încât sesizarea Curţii de Apel Timişoara este inadmisibilă.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE,
    asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    Prin Încheierea de şedinţă din 21 martie 2017, pronunţată în Dosarul penal nr. 913/30/2016, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept: dacă sfera de incidenţă a obligaţiei de păstrare a contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, include şi procedeele probatorii ale constatării tehnico-ştiinţifice şi care este sancţiunea ce poate fi aplicată de către instanţa de apel în cazul nerespectării obligaţiei de a păstra contraprobe?

    II. Expunerea succintă a cauzei şi soluţia propusă de instanţa care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    Pe rolul Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală au fost înregistrate apelurile declarate de inculpaţii O.G., C.N., G.D. şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Timişoara, împotriva Sentinţei penale nr. 450 din 8 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 913/30/2016.
    La termenul de judecată din data de 16.03.2017, inculpatul C.N. a solicitat, prin intermediul apărătorului ales, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, pentru rezolvarea de principiu a două chestiuni de drept:
    1) dacă sfera de incidenţă a obligaţiei de păstrare a contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, include şi procedeele probatorii ale constatărilor tehnico-ştiinţifice care implică utilizarea metodelor de analiză fizico-chimică a drogurilor, iar, în caz afirmativ, care este sancţiunea aplicabilă în cazul eludării acestei dispoziţii legale;
    2) dacă nerespectarea exigenţei instituite prin norma specială este susceptibilă să cauzeze o limitare a dreptului la apărare şi a egalităţii armelor, incompatibilă cu cerinţele unui proces echitabil, constând în suprimarea facultăţii inculpatului de a contesta probele incriminatorii şi de a solicita efectuarea unei expertize, dacă nerespectarea obligaţiei respective constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

    Obiectul cauzei:
    Prin Rechizitoriul nr. 93/D/P/2015 din 5.02.2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Timişoara s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor O.G., pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, efectuare fără drept şi fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile legii de operaţiuni de produse, ştiind că acestea sunt susceptibile a avea efecte psihoactive, în formă continuată, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de actele normative în vigoare, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal; C.N., pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc şi mare risc în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, efectuare fără drept şi fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile legii de operaţiuni de produse, ştiind că acestea sunt susceptibile a avea efecte psihoactive, în formă continuată, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal; G.D., pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare fără drept şi fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile legii de operaţiuni de produse, ştiind că acestea sunt susceptibile a avea efecte psihoactive, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, republicată, şi O.T., pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de risc în vederea consumului propriu, prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    În rechizitoriu s-a reţinut în sarcina inculpatei O.G. că: în perioada 22.05.2014-18.11.2015 a realizat 10 acte materiale de vânzare, unor colaboratori sub acoperire, de substanţe susceptibile a avea efect psihoactiv, în cazul a trei vânzări substanţele vândute conţinând în acelaşi timp şi droguri de risc; în perioada 22.01.2015-28.07.2015 a vândut împreună cu inculpatul C.N. 11 cantităţi de substanţe susceptibile a avea efect psihoactiv care au fost depistate, la date diferite, asupra mai multor persoane. În sarcina inculpatului C.N. s-a reţinut că în perioada 30.07.2014-12.11.2015 a realizat patru acte materiale de vânzare de substanţe susceptibile a avea efect psihoactiv unor investigatori sub acoperire, în cazul tuturor vânzărilor substanţele vândute conţinând în acelaşi timp şi droguri de mare risc, iar în cazul unei vânzări substanţele au avut conţinut şi de droguri de risc. S-a mai reţinut că în perioada 22.01.2015-28.07.2015 au fost depistate la date diferite asupra unor persoane cumpărători 11 cantităţi de substanţe susceptibile a avea efect psihoactiv, cumpărate de la sediul firmei controlate de inculpaţii O.G. şi C.N.
    Prin acelaşi rechizitoriu s-a reţinut că inculpatul G.D., în data de 30.04.2015, a vândut cu suma de 90 lei colaboratorului sub acoperire D.G. cantitatea de 0,21 grame conţinând substanţe susceptibile a avea efect psihoactiv (AB-Fubinaca) şi 0,18 grame substanţă pulverulentă conţinând substanţe susceptibile a avea efect psihoactiv (alpha - PEP), ambele substanţe primite în scopul vânzării de la inculpata O.G. În sarcina inculpatului O.T. s-a reţinut că în data de 15.12.2015 a deţinut la domiciliu cantitatea de 9,02 grame canabis, un fragment de ţigaretă cu conţinut de canabis şi un dispozitiv tip râşniţă pentru mărunţirea drogurilor, toate fiind găsite cu ocazia percheziţiei domiciliare.

    Prin Sentinţa penală nr. 450/PI/8.11.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 913/30/2016, s-au dispus următoarele:
    I. În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnată inculpata O.G. pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc în formă continuată la pedeapsa de 2 (doi) ani şi 4 (patru) luni închisoare şi pedeapsa complementară, prevăzută de art. 55 lit. a) din Codul penal, art. 66 alin. (1) din Codul penal, a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 2 (doi) ani, conform art. 67 alin. (1) şi (2) din Codul penal, pedeapsă a cărei executare începe de la rămânerea definitivă a hotărârii conform art. 68 alin. (1) lit. b) din Codul penal.
    În baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, aceeaşi inculpată a fost condamnată pentru infracţiunea de efectuare fără drept şi fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile legii de operaţiuni cu produse, ştiind că acestea sunt susceptibile a avea efecte psihoactive, în formă continuată, la pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare.
    În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, art. 45 alin. (1) din Codul penal s-a dispus ca inculpata O.G. să execute pedeapsa cea mai grea de 2 (doi) ani şi 4 (patru) luni închisoare, sporită cu 6 (şase) luni închisoare [reprezentând 1/3 din cealaltă pedeapsă de 1 (un) an şi 6 (şase) luni], urmând ca inculpata să execute pedeapsa principală rezultantă de: 2 (doi) ani şi 10 (zece) luni închisoare şi pedeapsa complementară, prevăzută de art. 55 alin. (1) lit. a) din Codul penal, art. 66 alin. (1) din Codul penal, a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 2 (doi) ani, conform art. 67 alin. (1) şi (2) din Codul penal, pedeapsă a cărei executare începe de la rămânerea definitivă a hotărârii conform art. 68 alin. (1) lit. b) din Codul penal.
    În baza art. 65 alin. (1) şi (3) din Codul penal s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, respectiv drepturile de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, începând cu rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
    În baza art. 91 din Codul penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 (trei) ani, conform dispoziţiilor art. 92 din Codul penal.
    În baza art. 93 alin. (1) din Codul penal inculpata a fost obligată ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
    În baza art. 93 alin. (2) lit. a) din Codul penal s-a impus condamnatei să execute următoarea obligaţie: să frecventeze două programe de reintegrare socială derulate de Serviciul de probaţiune sau organizate de acesta în colaborare cu instituţii comunitare.
    În baza art. 93 alin. (3) din Codul penal, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata urmează să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în locaţii, puncte de lucru la S.C. Pieţe - S.A., cu sediul în T., pe o perioadă de 100 de zile lucrătoare.
    În baza art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală, raportat la art. 96 din Codul penal, s-a atras atenţia inculpatei asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, respectiv dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege ori săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei în regim de detenţie. S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 97 din Codul penal.
    Pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicate inculpatei s-a suspendat executarea pedepselor accesorii.
    În baza art. 72 din Codul de procedură penală s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei durata reţinerii din 15.12.2015 ora 22,10 până la 16.12.2015 ora 22,10 şi durata arestării preventive din 16.12.2015 până la 21.12.2015. În baza art. 72 din Codul de procedură penală, art. 219 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei durata măsurii arestului la domiciliu începând cu 21.12.2015 până la 19 aprilie 2016.
    În baza art. 399 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, art. 215^1 alin. (8) din Codul de procedură penală s-a dispus încetarea măsurii controlului judiciar luate faţă de inculpata O.G. prin Încheierea penală din data de 19.04.2016 a Tribunalului Timiş în Dosarul nr. 913/30/2016/a1.4.

    II. În baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul C.N. pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc şi mare risc, în formă continuată, la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare şi pedeapsa complementară, prevăzută de art. 55 lit. a) din Codul penal, art. 66 alin. (1) din Codul penal, a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 3 (trei) ani, conform art. 67 alin. (1) şi (2) din Codul penal, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din Codul penal.
    În baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, republicată, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, acelaşi inculpat a fost condamnat pentru infracţiunea de efectuare fără drept şi fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile legii de operaţiuni cu produse, ştiind că acestea sunt susceptibile a avea efecte psihoactive, în formă continuată, la pedeapsa de: 1 (un) an închisoare.
    În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, art. 45 alin. (1) din Codul penal, s-a dispus ca inculpatul C.N. să execute pedeapsa cea mai grea de 5 (cinci) ani închisoare, sporită cu 4 (patru) luni închisoare [reprezentând 1/3 din cealaltă pedeapsă de 1 (un) an], urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală rezultantă de 5 (cinci) ani şi 4 (patru) luni închisoare şi pedeapsa complementară, prevăzută de art. 55 lit. a) din Codul penal, art. 66 alin. (1) din Codul penal, a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 3 (trei) ani, conform art. 67 alin. (1) şi (2) din Codul penal, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, conform art. 68 alin. (1) lit. c) din Codul penal.
    În baza art. 65 alin. (1), (3) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, respectiv drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, începând cu rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
    În baza art. 72 din Codul de procedură penală s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii din 15.12.2015 ora 22,15 până la 16.12.2015 ora 22,15 şi durata arestării preventive din 16.12.2015 până la 21.12.2015. În baza art. 72 din Codul de procedură penală, art. 219 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 399 alin. (9) din Codul de procedură penală s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata măsurii arestului la domiciliu începând cu 21.12.2015 până la 19.04.2016.
    În baza art. 399 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, art. 215^1 alin. (8) din Codul de procedură penală, s-a dispus încetarea măsurii controlului judiciar luate faţă de inculpatul C.N. prin Încheierea penală din data de 19.04.2016 a Tribunalului Timiş, în Dosarul nr. 913/30/2016/a1.4.


    III. În baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, republicată, s-a dispus condamnarea inculpatului G.D. pentru infracţiunea de efectuare fără drept şi fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile legii de operaţiuni cu produse, ştiind că acestea sunt susceptibile a avea efecte psihoactive, la pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare.
    În baza art. 83 din Codul penal s-a amânat aplicarea pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii, stabilit în condiţiile art. 84 din Codul penal.
    În baza art. 85 alin. (1) din Codul penal, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
    În baza art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal s-a impus inculpatului obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în locaţii, puncte de lucru la S.C. Pieţe - S.A. Timişoara şi Regia Autonomă de Transport - S.A. Timişoara, pe o perioadă de 50 de zile.
    În baza art. 404 alin. (3) din Codul de procedură penală, raportat la art. 88 din Codul penal, s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, respectiv dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege ori săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei în regim de detenţie.

    IV. În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul O.T. pentru infracţiunea de deţinere de droguri de risc în vederea consumului propriu la pedeapsa de 1 (un) an închisoare şi pedeapsa complementară, prevăzută de art. 55 lit. a) din Codul penal, art. 66 alin. (1) din Codul penal, a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 1 (un) an şi 6 (şase) luni, conform art. 67 alin. (1) din Codul penal, pedeapsă a cărei executare începe de la rămânerea definitivă a hotărârii conform art. 68 alin. (1) lit. b) din Codul penal.
    În baza art. 65 alin. (1) şi (3) din Codul penal s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, respectiv drepturile de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, începând cu rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
    În baza art. 91 din Codul penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 (doi) ani, conform dispoziţiilor art. 92 din Codul penal.
    În baza art. 93 alin. (1) din Codul penal inculpatul a fost obligat ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
    În baza art. 93 alin. (2) lit. a) din Codul penal s-a impus condamnatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de probaţiune sau organizat de acesta în colaborare cu instituţii comunitare.
    În baza art. 93 alin. (3) din Codul penal, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în locaţii, puncte de lucru la S.C. Drumuri Municipale - S.A., cu sediul în T., pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.
    În baza art. 404 alin. (2) din Codul de procedură penală, raportat la art. 96 din Codul penal, s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere, respectiv dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege ori săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, instanţa revocă suspendarea şi dispune executarea pedepsei în regim de detenţie. S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 97 din Codul penal.
    Pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicate inculpatului s-a suspendat executarea pedepselor accesorii.
    În baza art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, art. 16 alin. (1) raportat la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-au dispus confiscarea şi distrugerea cu păstrare de contraprobe a cantităţilor de: 0,10 gr pulberi de culoare crem; 0,09 gr pulberi de culoare crem; 0,12 gr pulberi de culoare crem; 0,13 gr pulberi de culoare crem, în total 0,44 gr pulberi de culoare crem în care s-a pus în evidenţă substanţa α-PVP (drog de risc) şi α-PEP, menţionate în Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 895.871 din 11.01.2016 şi care au rămas în urma analizelor de laborator; a cantităţii de 8,64 grame canabis şi a unui dispozitiv tip râşniţă, menţionate în Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 1.530.119/25.01.2016, care au rămas în urma analizelor de laborator.
    În baza art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal s-a dispus confiscarea specială în vederea distrugerii a cantităţilor de: 1,15 gr fragmente vegetale în care s-au pus în evidenţă substanţe psihoactive (MDMB-CHMICA în amestec cu AKB-48F), menţionate în Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 894186 din 2.09.2015 şi care au rămas în urma analizelor de laborator, 5,25 gr fragmente vegetale în care s-au pus în evidenţă substanţe psihoactive (AB-Fubinaca, MDMB-CHMICA, AKB48-F), menţionate în Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 893.614 din 30.06.2015 şi care au rămas în urma analizelor de laborator.
    În baza art. 16 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, s-a dispus confiscarea specială a sumei de 225 lei obţinute de către inculpatul C.N. din vânzarea drogurilor/substanţelor psihoactive către colaboratorii sub acoperire şi a sumei de 585 lei obţinute de către inculpata O.G. din vânzarea drogurilor/substanţelor psihoactive către colaboratorii sub acoperire.
    În baza art. 112^1 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) lit. a) şi b) din Codul penal s-a dispus confiscarea extinsă a sumei de 6.415 euro - ridicată de la reşedinţa fără forme legale a inculpatului C.N. şi a sumei de 1500 euro şi 162.300 lei - ridicată de la reşedinţa fără forme legale a inculpatului O.G.
    În baza art. 112^1 alin. (1) lit. a) din Codul penal s-a respins cererea de confiscare extinsă a autovehiculelor cu privire la care s-a dispus instituirea sechestrelor asigurătorii prin Ordonanţa din data de 17.12.2015, respectiv autoturismul Porsche Cayenne, ridicat de la inculpatul C.N., autoturism aflat în proprietatea numitei C.A., şi autoturismul VW Passat, ridicat de la inculpata O.G., autoturism al cărui proprietar este inculpatul O.T.
    În baza art. 255 din Codul de procedură penală s-a dispus restituirea autoturism Porsche Cayenne, ridicat de la inculpatul C.N., autoturism aflat în proprietatea numitei C.A.
    În baza art. 255 din Codul de procedură penală s-a dispus restituirea autoturismului VW Passat, ridicat de la inculpata O.G., autoturism al cărui proprietar este inculpatul O.T.
    În baza art. 112^1 alin. (1) lit. a) din Codul penal s-a respins cererea de confiscare extinsă a sumei de 1.779 lei, ridicată de la sediul social declarat al S.C. M. C. - S.R.L.
    În baza art. 255 din Codul de procedură penală s-a dispus restituirea sumei de 1.779 lei, ridicată de la sediul social declarat al S.C. M. C. - S.R.L.
    În temeiul art. 330 din Codul de procedură penală s-a menţinut sechestrul asigurător dispus în cursul urmăririi penale prin Ordonanţa procurorului din 15.12.2015 asupra sumei de 6.415 euro confiscate extins de la inculpatul C.N., asupra sumelor de 1.500 euro şi 162.300 lei confiscate extins de la inculpata O.G.
    S-a constatat că prin Încheierea penală nr. 116/18.03.2016 pronunţată în Dosarul nr. 1.491/30/2016, în baza art. 549^1 din Codul de procedură penală, s-a admis propunerea formulată de Ministerul Public - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Timişoara, iar în baza art. 315 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală, raportat la art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, s-a dispus confiscarea specială a sumei de 50 de lei obţinute de către suspectul C.O.C. din vânzarea de substanţe psihoactive.
    În baza art. 3 şi 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, cu modificările ulterioare, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpaţii O.G. şi C.N. în vederea introducerii profilului genetic al inculpatului în S.N.D.G.J.
    Împotriva Sentinţei penale nr. 450/PI/8.11.2016 pronunţate de Tribunalul Timiş au declarat apel Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Timişoara, şi inculpaţii O.G., C.N., G.D., apeluri înregistrate la Curtea de Apel Timişoara la data de 3.02.2017.
    Punctul de vedere al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală:
    Completul care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile a formulat următorul punct de vedere:
    Inculpaţii C.N. şi O.G. au formulat excepţii cu privire la nelegalitatea sesizării instanţei, a probelor administrate şi a actelor de urmărire penală, solicitând, printre altele, a se constata că au fost încălcate prevederile art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală, întrucât nu au fost păstrate contraprobe în ceea ce priveşte cumpărările autorizate efectuate în datele de 22.05.2014, 30.07.2014, 22.11.2014, 6.12.2014, 13.12.2014, 23.04.2015, 30.04.2015, 22.05.2015, 2.06.2016, 5.06.2015, 24.10.2015, 12.11.2015, 16.11.2015, 18.12.2015. În esenţă, s-a arătat că valoarea rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică a substanţelor supuse analizei este extrem de controversată, respectiv neconcordanţa dintre numărul sigilului aplicat pe plicurile în care ar fi fost introduse probele obţinute în urma cumpărărilor autorizate şi plicul care a fost desfăcut şi în care au fost prelevate fragmentele vegetale şi substanţele supuse analizelor de laborator, această neconcordanţă creând o stare legitimă de incertitudine şi echivoc în privinţa similitudinii dintre probele despre care se pretinde că provin din vânzările autorizate şi probele supuse analizelor de laborator. Se arată că un alt aspect este ignorarea dispoziţiilor legale din legea specială, art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se instituie obligativitatea conservării contraprobelor şi dispoziţiile procedurale ale art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală, care se aplică prin analogie, inculpaţii fiind privaţi de posibilitatea de a se efectua o contraexpertiză în cadrul unei instituţii care oferă garanţia de imparţialitate. S-a apreciat că se impune eliminarea tuturor procedeelor probatorii prin care s-au obţinut aceste probe, urmând ca acestea să fie excluse de la judecarea în fond a cauzei.
    Prin Încheierea din data de 23.03.2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş, având a răspunde celor învederate de inculpaţi cu privire la nelegalitatea administrării probelor, a arătat că criticile formulate în apărarea inculpaţilor cu privire la rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică în sensul neconcordanţei între numărul sigiliului notat în procesele-verbale aflate la dosar şi numărul de sigiliu indicat în cuprinsul Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 2.488.719/18.09.2014, nu constituie un motiv care să atragă nulitatea actului menţionat, existând posibilitatea lămuririi acestei neconcordanţe în faza de cercetare judecătorească. Referitor la nulitatea actelor de analizare a probelor şi a rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică, în sensul că acestea ar fi fost întocmite cu nerespectarea art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora probele pentru analiză se iau în dublu exemplar, s-a constatat că nu operează nulitatea actelor de urmărire penală.
    Împotriva încheierii menţionate inculpaţii au declarat contestaţie la instanţa ierarhic superioară, contestaţie în cuprinsul căreia au fost reiterate aceleaşi motive invocate şi în faţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond. Prin Încheierea penală din 2.06.2016, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Timişoara, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale privind nulitatea acestor probe administrate în faza de urmărire penală, având în vedere atât ordonanţele emise de procuror pentru efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice raportat la fiecare probă în parte, cât şi conţinutul rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică. De asemenea, s-a constatat că nu se poate reţine existenţa unei vătămări cauzate inculpaţilor, în condiţiile în care respectivele probe materiale au fost însoţite de procesele-verbale aferente, iar, potrivit art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală, probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu exemplar în cazul probelor biologice, întrucât în cazul substanţelor susceptibile a fi droguri constituirea de contraprobe nu este întotdeauna posibilă în condiţiile în care cantitatea de expertizat este de cele mai multe ori mică, astfel încât nu ar mai putea fi efectuată analiza ca atare.
    Prin urmare, motivele de nelegalitate invocate de inculpaţi urmează a fi lămurite în faza cercetării judecătoreşti, aşa cum a stabilit judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Timiş, apreciindu-se astfel că este o problemă ce priveşte fondul cauzei modul de întocmire a rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică.
    Instanţa de apel a constatat că au fost invocate dispoziţiile art. 101 şi art. 102 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală, probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. La baza formulării acestui text de lege se află principiul legalităţii şi loialităţii în administrarea probelor, care presupune administrarea numai a mijloacelor de probă prevăzute de lege, în condiţiile stabilite de Codul de procedură penală, legislaţia specială şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Principiul loialităţii administrării probelor este reglementat în mod expres la art. 101 din Codul de procedură penală, care prevede că este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări sau orice alt mijloc de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul obţinerii de probe. Astfel, a reţinut că nelegalitatea unei probe poate rezulta din condiţiile în care a fost administrată, iar excluderea este o sancţiune procesuală specifică, aplicabilă în materia probelor administrate cu încălcarea principiului legalităţii, putând fi dispusă în cazul în care se constată o încălcare substanţială şi semnificativă a unei dispoziţii legale privind administrarea probatoriului care, în împrejurările concrete ale cauzei, face ca menţinerea probei astfel administrate să aducă atingere caracterului echitabil al procesului penal. Se presupune astfel că, netranşând problema rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică a căror neconcordanţă cu realitatea şi a căror nelegalitate s-a invocat, judecătorul de cameră preliminară a constatat astfel că apărările inculpaţilor vizează, în principal, încălcarea principiului loialităţii în realizarea probei impunându-se administrarea de probe pentru lămurirea apărărilor formulate, activitate specifică judecăţii pe fond. În atare situaţie, opinia completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei este că aceste rapoarte pot fi analizate sub aspectul legalităţii şi concordanţei cu starea de fapt ca urmare a coroborării întregului material probator administrat în cauză.
    În concluzie, s-a apreciat că este necesar ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să dea o dezlegare problemelor de drept sus-menţionate.
    În ce priveşte jurisprudenţa relevantă la nivel naţional şi comunitar s-a menţionat că nu sunt cunoscute hotărâri în care să fi fost analizată chestiunea de drept supusă dezlegării.




    III. Opinia instanţelor judecătoreşti
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.
    Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Craiova, care, după caz, au făcut referire şi la punctele de vedere ale unora dintre instanţele arondate.
    Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Iaşi au comunicat că nu au fost identificate repere jurisprudenţiale cu privire la problema de drept propusă.
    Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv dacă sfera de incidenţă a obligaţiei de păstrare a contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, include şi procedeele probatorii ale constatării tehnico-ştiinţifice, într-o primă opinie s-a susţinut că sfera de incidenţă a obligaţiei de păstrare a contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu include şi procedeele probatorii ale constatării tehnico-ştiinţifice. În acest sens au opinat Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Braşov, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Giurgiu şi Tribunalul Olt.
    Într-o altă opinie s-a susţinut că sfera de incidenţă a obligaţiei de păstrare a contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, include şi procedeele probatorii ale constatării tehnico-ştiinţifice. Acest punct de vedere a fost susţinut de Curtea de Apel Târgu Mureş, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Arad şi Judecătoria Turnu Măgurele.
    Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, respectiv care este sancţiunea ce poate fi aplicată de către instanţa de apel în cazul nerespectării obligaţiei de a păstra contraprobe, s-a apreciat că raportul de constatare tehnico-ştiinţifice urmează a fi apreciat sub aspectul concordanţei cu starea de fapt ca urmare a coroborării întregului material administrat în cauză. Această opinie a fost susţinută de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Covasna, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Dolj, Tribunalul Ialomiţa şi Judecătoria Urziceni.
    Tribunalul Ilfov şi Tribunalul Arad au opinat că sancţiunea pe care instanţa de apel o poate aplica este nulitatea relativă, condiţionată de o vătămare a drepturilor procesuale.
    Tribunalul Teleorman, Tribunalul Gorj şi Judecătoria Turnu Măgurele au opinat în sensul că sancţiunea ce poate fi aplicată de către instanţa de apel în situaţia nerespectării acestei obligaţii este înlăturarea probei.
    Curtea de Apel Braşov şi Tribunalul Olt au opinat în sensul că nerespectarea obligaţiei de a păstra contraprobe nu conduce la aplicarea unei sancţiuni de instanţa de apel.
    Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, a opinat că problema a cărei dezlegare se solicită nu este o veritabilă chestiune de drept care să necesite o rezolvare de principiu dată de instanţa supremă, ci vizează aplicarea dispoziţiilor legale la cauza concretă dedusă judecăţii. În acest context s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile art. 17 alin. (1) teza 1 din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt imperative şi nu fac distincţie în raport cu procedeul probatoriu (raport de expertiză sau constatare) prin care se obţine proba în cauză, nu restrâng sfera de aplicare a acestei obligaţii legale, prin urmare norma este clară.
    Tribunalul Caraş-Severin a menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Drogurile ridicate în vederea confiscării se distrug potrivit art. 574 lit. d) din Codul de procedură penală. Păstrarea de contraprobe este obligatorie.“
    Dispoziţiile art. 574 lit. d) din Codul de procedură penală se regăsesc în secţiunea a 3-a „Punerea în executare a măsurilor de siguranţă“ din cap. II „Punerea în executare a hotărârilor“ al titlului V din Codul de procedură penală, intitulat „Executarea hotărârilor penale“, ceea ce presupune că, în cauză, a fost pronunţată o hotărâre definitivă, iar distrugerea are loc după rămânerea definitivă a hotărârii, astfel că păstrarea obligatorie de contraprobe prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la această etapă procesuală, de punere în executare a unei hotărâri definitive.
    Constatarea tehnico-ştiinţifică, fiind un mijloc de probă, este supusă reglementărilor din titlul IV al Codului de procedură penală, intitulat „Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii“, dispoziţiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind incidente în această etapă a procesului penal.

    IV. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Prin Adresa nr. 1.124/C/1.138/III-5/2017 din data de 19 mai 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă dezlegării.
    Totodată, în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei prin Adresa nr. 1.124/C/1.138/III-5/2017 din data de 19 mai 2017, procurorul general, invocând dispoziţiile art. 475-477 din Codul de procedură penală, a opinat în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării Curţii de Apel Timişoara, apreciind că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, respectiv aceea că de lămurirea respectivei chestiuni de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.
    În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că în jurisprudenţa sa Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat asupra înţelesului care trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul procedură penală.
    Astfel, s-a apreciat că admisibilitatea sesizării este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când vizează o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Prin urmare, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului.
    Din această perspectivă, de lămurirea chestiunii de drept procesual ce face obiect al sesizării nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, are ca premisă de aplicare ipoteza reglementată de art. 574 lit. d) din Codul de procedură penală. Rezultă că art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, vizează faza de executare a unei hotărâri definitive (punerea în executare a măsurilor de siguranţă a confiscării speciale). Prin urmare, dispoziţia legală care configurează problema de drept supusă dezlegării nu are legătură cu faza judecăţii şi, deci, nici cu soluţionarea pe fond a cauzei.
    Pe de altă parte, în cauză, cu privire la obligaţia de păstrare a contraprobelor, este incident art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală, a cărui încălcare, de altfel, inculpatul a invocat-o în procedura de camera preliminară. Prin Încheierea din 23 martie 2016 a judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Timiş, definitivă prin Încheierea din 2 iunie 2016 a judecătorului de camera preliminară de la Curtea de Apel Timişoara, au fost respinse excepţiile invocate de inculpat, întemeiate pe încălcarea art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală, constatându-se că nu operează nulitatea actelor de urmărire penală/nu sunt îndeplinite condiţiile legale privind nulitatea rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică.
    Or, nu pot face obiect al unei chestiuni de drept dispoziţii legale de care a depins rezolvarea altei cauze penale, soluţionate definitiv şi care se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât s-ar cere astfel instanţei supreme exercitarea unui control judiciar asupra unei soluţii definitive, în afara cadrului prevăzut de dispoziţiile legale care reglementează căile de atac (Decizia nr. 14 din 18 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016).

    V. Examenul jurisprudenţei
    1. Jurisprudenţa naţională relevantă:
    Decizia nr. 1.050 din 25 august 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 625/122/2015; Decizia nr. 512 din 31 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 37.495/3/2016.

    2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
    Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă în acest sens.


    VI. Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
    S-a susţinut că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, formulată în Dosarul nr. 1.211/1/2017, este inadmisibilă, întrucât nu întruneşte condiţia de admisibilitate prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală privind existenţa unei legături de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei.
    Opinia exprimată se întemeiază pe jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care conturează condiţia de admisibilitate privind existenţa unei legături de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei. În acest sens:
    - în considerentele Deciziei nr. 8/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 3 iunie 2015) şi ale Deciziei nr. 16/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că această condiţie de admisibilitate (chestiunea de drept supusă dezlegării să conducă la soluţionarea pe fond a cauzei), prin referirea explicită la soluţionarea pe fond a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal;
    – în considerentele Deciziei nr. 7/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că prin sintagma soluţionarea pe fond a cauzei, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs, se înţelege dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă;
    – în considerentele Deciziei nr. 26/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, în conformitate cu dispoziţia legală precitată (art. 475 din Codul de procedură penală), este necesar ca interpretarea dată de instanţa supremă dispoziţiei de drept substanţial sau procesual cu care a fost învestită să aibă consecinţe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, de lămurirea acesteia depinzând soluţia dată acţiunii penale şi/sau civile cu care instanţa a fost învestită.

    Astfel, în raport cu jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul Dosarului nr. 1.211/1/2017 nu are un caracter determinant pentru rezolvarea acţiunii penale în procesul penal, neexistând o relaţie de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţia dată acţiunii penale cu care instanţa a fost învestită.
    Opţiunea legiuitorului de a restrânge sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală prin introducerea condiţiei privind „existenţa unei legături de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei“ conduce la concluzia că mecanismul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este rezervat, în principiu, domeniului chestiunilor de drept material. Prin excepţie, mecanismul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile poate fi utilizat în domeniul chestiunilor de drept procesual, în ipoteza în care există o relaţie de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept procesual şi soluţia pe care instanţa o va pronunţa în cauză.
    Totodată, potrivit jurisprudenţei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reflectată în Decizia nr. 28/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015) şi în Decizia nr. 1/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017), este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015).
    În ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o ,,procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii“.
    Examinarea încheierii de sesizare conduce la concluzia că, prin sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în Dosarul nr. 1.211/1/2017, nu se tinde la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, ci la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei.
    Practic, prin sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se tinde la evaluarea legalităţii rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică întocmite, în cauză, în condiţiile în care obligaţia de păstrare a contraprobelor nu a fost respectată, şi la stabilirea sancţiunii pe care instanţa de apel o poate aplica în cazul nerespectării acestei obligaţii. Aşadar, prin sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu se solicită interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, ci evaluarea legalităţii unui mijloc de probă administrat în condiţiile particulare ale cauzei şi stabilirea modului în care acest mijloc de probă poate fi valorificat în speţă.
    În plus, în cauză, prin Încheierea din 23 martie 2016, rămasă definitivă prin respingerea contestaţiilor, judecătorul de cameră preliminară a respins excepţiile formulate de inculpaţi cu privire la legalitatea probelor administrate şi a constatat legalitatea administrării probelor, admiterea sesizării echivalând cu un control judiciar exercitat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la încheierea judecătorului de cameră preliminară.

    VII. Opinia specialiştilor consultaţi
    Punctul de vedere al Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept, Departamentul de drept public
    I. Cu privire la admisibilitatea sesizării
    Verificând sesizarea, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, rezultă următoarele:
    Prima condiţie. Cauza se află „în cursul judecăţii“, respectiv al apelului formulat împotriva sentinţei penale pronunţate de instanţa de fond, prin care s-a dispus condamnarea inculpaţilor trimişi în judecată pentru comiterea unor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. S-a apreciat că, în raport cu jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, această condiţie de admisibilitate este îndeplinită în speţă.
    A doua condiţie. Chestiunea de drept pendinte nu a mai făcut obiectul unei alte sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau al unui recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În deplin acord cu constatările instanţei de trimitere, din consultarea jurisprudenţei în materie a rezultat că şi această condiţie este îndeplinită.
    A treia condiţie. Chestiunea de drept, obiect al sesizării, trebuie să fie aptă să influenţeze soluţionarea fondului cauzei.
    În raport cu considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, cap. VIII, paragrafele 7-8, rezultă că „admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea că interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. Prin sintagma «soluţionarea pe fond a cauzei» folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs trebuie astfel să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă“.
    Se impune a se reaminti şi dictum-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, cap. XIII, paragrafele 8-10, conform căruia „scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate“.
    Este deci clar că prin procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală se reclamă existenţa mai multor interpretări diferite, dar aparent la fel pertinente, ale aceluiaşi text legal şi se solicită instanţei supreme eliminarea interpretărilor neconforme cu sensul veritabil al normei. Condiţia este ca interpretarea textului legal în discuţie să aibă consecinţe juridice asupra rezolvării acţiunii penale sau civile în litigiul penal aflat în faţa instanţei a quo.
    În speţă, textul a cărui interpretare se solicită este cel prevăzut în art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi se referă la obligaţia de a păstra şi conserva contraprobe prelevate din drogurile ridicate în vederea confiscării şi supuse procedurii de distrugere. Se solicită a se lămuri dacă această obligaţie trebuie extinsă şi la alte materii, cum este situaţia (uzuală în cazul investigaţiilor referitoare la droguri) în care se realizează rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, ce implică metode de analiză fizico-chimică a drogurilor. Mai precis, se pune întrebarea dacă şi în acest caz este obligatorie conservarea de contraprobe din materialele stupefiante ce au fost supuse procedurii de analiză.
    Prima facie, s-ar părea că există o relaţie de dependenţă între stabilirea unei obligaţii de conservare a contraprobelor în general şi soluţionarea fondului cauzei, prin prisma respectării principiului aflării adevărului. Conform art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului“. În consecinţă, soluţionarea fondului cauzei nu se poate face în absenţa probelor şi doar acestea sunt susceptibile să conducă la adevăr. Dintr-o altă perspectivă, conform art. 99 alin. (3) din Codul de procedură penală, „În procesul penal, persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe“. Exerciţiul acestui drept trebuie garantat astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei României, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte [art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Ca expresie a acestei garanţii sunt prevăzute expres ipotezele ce permit respingerea unei cereri în probatoriu [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Prin urmare, în afara ipotezelor reglementate de lege, organele judiciare au obligaţia de a permite exerciţiul deplin al dreptului participanţilor la proces de a solicita administrarea de probe în vederea apărării intereselor lor procesuale. Această obligaţie presupune şi punerea la dispoziţia titularilor cererilor în probatoriu a mijloacelor prin care exerciţiul dreptului să nu fie unul teoretic şi iluzoriu, ci concret şi efectiv. Existenţa contraprobelor reprezintă unul din aceste mijloace, în absenţa căruia cererea de solicitare a unei expertize nu se poate realiza. Suprimarea posibilităţii inculpatului de a solicita o expertiză care să conteste probele incriminatorii (în speţă, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică), din raţiuni de absenţă a contraprobelor, echivalează cu încălcarea dreptului la apărare şi cu prejudicierea soluţionării în mod echitabil a fondului cauzei. În consecinţă, rezultă că relaţia de dependenţă între cele doi termeni este una dovedită.
    În pofida acestor aparenţe, o analiză atentă a situaţiei din speţă trebuie realizată pentru a înlătura o serie de aspecte susceptibile de a genera confuzie. În primul rând, se impune a observa că textul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ce face obiectul interpretării solicitate de instanţa de trimitere, este ataşat unei ipoteze legale precise, distrugerea drogurilor în condiţiile art. 574 lit. d) din Codul de procedură penală. Acest ultim text prevede că dacă „s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei“. Prin urmare, nu este niciun dubiu că obligaţia de conservare a contraprobelor în cuprinsul normei din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la o situaţie reglementată post-sententiam, incidentă după finalizarea soluţionării fondului cauzei. Numai aşa devine explicabilă referinţa la judecătorul delegat cu executarea. De aici rezultă că se solicită interpretarea unui text ce nu are legătură cu soluţionarea fondului, ci cu o situaţie juridică ulterioară lui. Din acest punct de vedere, chestiunea de drept nu poate întruni condiţiile de admisibilitate.
    În al doilea rând, în cuprinsul încheierii de sesizare s-a arătat faptul că inculpaţii au formulat mai multe excepţii în faţa judecătorului de cameră preliminară cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală, invocându-se că nu au fost păstrate contraprobe în ceea ce priveşte cumpărările autorizate de droguri. Prin urmare, referinţa la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nici nu era necesară, cât timp există un text expres care obligă la ridicarea probelor pentru analiză cel puţin în dublu. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia unui substituent procesual. Proba lăsată în custodia persoanei respective constituie contraprobă. În consecinţă, imposibilitatea administrării unei expertize, datorată lipsei contraprobelor, nu derivă din încălcarea art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ci din a art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală, sub acest din urmă aspect putându-se pune în discuţie nelegalitatea administrării probei cu expertiza. Nu este deci, nevoie de interpretarea art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul dacă este incidentă obligaţia de păstrare a contraprobelor şi în cazul procedeelor probatorii ale constatării tehnico-ştiinţifice, ci de aplicarea art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală. Acest text nu distinge cu privire la prelevarea în cel puţin dublu exemplar a probelor de analiză, în funcţie de natura probelor (de exemplu, exclusiv probe biologice), putându-se aplica, în principiu, în orice situaţie. Sub acest aspect devine evident că procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-o manieră ce nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate.
    În al treilea rând, existenţa unei prezumţii de inechitate a procedurilor penale generate de privarea inculpaţilor de posibilitatea de a se efectua o contraexpertiză cu privire la substanţele active conţinute în materiile stupefiante ridicate în cauză este condiţionată de formularea efectivă în probatoriu a unei asemenea cereri şi de respingerea acesteia de către organul judiciar. Nu se poate pretinde o încălcare a caracterului echitabil al procesului penal in abstracto, independent de comportamentul procesual al părţii interesate. Dacă inculpaţii au formulat o asemenea cerere, atunci se impune analiza motivelor de respingere a cererii. Unul dintre motive [art. 100 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală] se referă la situaţia în care proba este imposibil de obţinut. Este de discutat dacă imposibilitatea de obţinere a probei poate fi reţinută atunci când este imputabilă organului judiciar. Astfel, dacă lipsa contraprobei se datorează lipsei prelevării a suficiente mostre de analiză, iar această situaţie obstaculează administrarea unor probe ulterioare, respingerea respectivei probe pare a fi un caz clasic de invocare a propriei culpe. În aceste ipoteze, păstrarea echilibrului procesual impune excluderea mijlocului de probă contestat (în speţă raportul de constatare tehnico-ştiinţifică) pentru administrarea neloială a acestuia. Organul judiciar nu trebuie să pună partea interesată în situaţia de a fi în imposibilitate de a formula o cerere în probatoriu, datorită manierei în care a gestionat administrarea probelor în proces. În ipoteza în care o cerere de expertiză nu a fost însă formulată în cadrul procesului, se apreciază că nu există o chestiune de drept care să necesite o interpretare de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii pe fond.
    În al patrulea rând trebuie avute în vedere anumite particularităţi ale prelevării contraprobelor în cazul infracţiunilor de trafic şi consum ilicit de droguri. În doctrină s-a arătat că „nu se poate proceda la lăsarea unui eşantion al probei ridicate pentru analiză dacă deţinerea acesteia nu este legală (de pildă, în ipoteza în care sunt ridicate droguri)“. În consecinţă, lipsa contraprobelor s-ar datora unei situaţii ce nu poate fi imputabilă organului judiciar. La aceasta se adaugă şi împrejurarea că, adesea, cantităţile de materiale stupefiante ridicate de la inculpaţi se consumă integral cu ocazia analizelor fizico-chimice, astfel încât nu mai există posibilitatea fizică a conservării unor contraprobe de către organul judiciar. Această situaţie poate genera într-adevăr un dezechilibru procesual ce se impune a fi reparat. Cea mai bună restabilire în acest context a caracterului echitabil al procesului pare a fi contradictorialitatea procedeelor probatorii. Astfel, părţile interesate ar trebui să aibă posibilitatea să participe la realizarea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică (prin experţi asistenţi, de exemplu), astfel încât obiecţiile de imparţialitate să nu mai poată fi formulate. Această chestiune este însă una de lege ferenda ce excedează cadrului procedurii pendinte.
    Pentru argumentele expuse mai sus, nefiind îndeplinită ultima din condiţiile sesizării, aceasta se impune a fi respinsă ca inadmisibilă.


    II. Cu privire la fondul sesizării
    Carenţa procesuală identificată mai sus dispensează analiza fondului sesizării.



    VIII. Dispoziţii legale incidente
    Art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
    "Drogurile ridicate în vederea confiscării se distrug potrivit art. 574 lit. d) din Codul de procedură penală. Păstrarea de contraprobe este obligatorie."

    Art. 172 din Codul de procedură penală:
    "(1) Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert.
(2) Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată.
(3) Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.
(4) Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii.
(5) Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale.
(6) Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum şi instituţia ori experţii desemnaţi.
(7) În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.
(8) La efectuarea expertizei pot participa experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali.
(9) Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări.
(10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.
(11) Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.
(12) După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize."

    Art. 160 alin. (4) din Codul de procedură penală, intitulat „Identificarea şi păstrarea obiectelor“:
    "Probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, uneia dintre persoanele prevăzute la art. 159 alin. (11)."

    Art. 574 lit. d) din Codul de procedură penală:
    "d) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei."


    IX. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării
    Judecătorul-raportor a opinat în sensul că nu se poate proceda la analiza pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, urmând a se respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, prin Încheierea de şedinţă din 21 martie 2017, pronunţată în Dosarul penal nr. 913/30/2016, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „dacă sfera de incidenţă a obligaţiei de păstrare a contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, include şi procedeele probatorii ale constatării tehnico-ştiinţifice şi care este sancţiunea ce poate fi aplicată de către instanţa de apel în cazul nerespectării obligaţiei de a păstra contraprobe.“

    X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegate, reţine următoarele:
    Pentru a realiza unificarea practicii judiciare, legiuitorul a instituit în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionarea sesizărilor din partea instanţelor de judecată, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
    Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.
    Ca atare, se constată că pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în cursul judecăţii în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de textul de lege anterior menţionat, existenţa unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii şi soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.
    În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Timişoara fiind învestită în Dosarul nr. 913/30/2016 cu soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţii O.G., C.N., G.D. şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Timişoara împotriva Sentinţei penale nr. 450 din 8 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 913/30/2016.
    De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din Adresa nr. 1.124/C/1.138/III-5/2017 din 19 mai 2017 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Însă, cea de-a treia cerinţă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală nu este îndeplinită în cauză, întrucât soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea chestiunilor de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.
    Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Dosarul nr. 11/1/2014/HP/P, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.
    Totodată, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului.
    Astfel, în cadrul mecanismul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, considerentele Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014 au fost preluate în: Decizia nr. 17 din 1 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 24 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014; Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017.
    De asemenea, prin Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului cauzei (considerente preluate în: Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2015; Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017).
    Intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când se tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori succesiune în timp pot da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unicitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.
    În Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că, în ipoteza aprecierii ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului „hotărârii prealabile fie într-o „procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii“.
    În Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept şi nu se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate.
    Prin Încheierea de şedinţă din 21 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept: dacă sfera de incidenţă a obligaţiei de păstrare a contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, include şi procedeele probatorii ale constatării tehnico-ştiinţifice şi care este sancţiunea ce poate fi aplicată de către instanţa de apel în cazul nerespectării obligaţiei de a păstra contraprobe.
    Din încheierea de sesizare rezultă că ceea ce se contestă este „valoarea rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică a substanţelor“, în condiţiile în care ar fi fost ignorate „dispoziţiile legale din legea specială ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată“.
    Se constată că, în fapt, prin această sesizare nu se solicită interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, ci evaluarea legalităţii unui mijloc de probă administrat în cauza dedusă judecăţii, precum şi stabilirea modului în care acest procedeu probatoriu poate fi sau nu valorificat în speţă.
    În conformitate cu dispoziţiile art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatarea tehnico-ştiinţifică poate fi dispusă atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
    Organul de urmărire penală poate dispune efectuarea unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică prin ordonanţă.
    Se observă că această activitate se circumscrie exclusiv activităţii de urmărire penală, fiind un act dispus doar de către organul de urmărire penală, care presupune o verificare relativ urgentă a unei stări de fapt sau împrejurări de care depinde soluţionarea cauzei.
    De asemenea, art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi aplicat de către judecător, după parcurgerea procedurii de cameră preliminară, care presupune inclusiv verificarea legalităţii administrării probelor, la finalul cercetării judecătoreşti, în momentul în care se adoptă o hotărâre, atunci când se dispune, printre altele, şi cu privire la confiscarea unor bunuri.
    După cum se poate constata şi din speţa dedusă judecăţii, judecătorul fondului, în momentul în care a pronunţat Sentinţa penală nr. 450/PI/08.11.2016 în Dosarul nr. 913/30/2016, în baza art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, art. 16 alin. (1) raportat la art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a dispus confiscarea şi distrugerea cu păstrare de contraprobe a cantităţilor menţionate în raporturile de constatare tehnico-ştiinţifică nr. 1.530.119/25.01.2016 şi 893.614 din 30.06.2015, care au rămas în urma analizelor de laborator.
    În aceste condiţii, având în vedere faptul că procedeul probatoriu al constatării tehnico-ştiinţifice şi păstrarea contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt acte care sunt dispuse în momente procesuale diferite, care nu se condiţionează reciproc, respectiv procedeul probatoriu al constatării tehnico-ştiinţifice se dispune în faza de urmărire penală, iar păstrarea contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la finalul judecăţii pe fond, se apreciază că sesizarea cu problema incidenţei obligaţiei de păstrare a contraprobelor prevăzute de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte procedeul probatoriu al constatării tehnico-ştiinţifice şi existenţa unei sancţiuni care ar putea fi aplicată în cazul nerespectării obligaţiei de a păstra contraprobe, nu este o veritabilă chestiune de drept.
    Totodată, se constată că nu există o relaţie de dependenţă între problema sesizată şi soluţionarea pe fond a cauzei, în condiţiile în care prin sesizarea trimisă se doreşte stabilirea „valorii“ procesuale a rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică.
    Potrivit procedurii prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală nu este permis Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să antameze fondul cauzei, raţiunea instituţiei sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nefiind aceea ca judecata instanţei supreme să se substituie celei a instanţei legal învestite.


    Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală, în Dosarul penal nr. 913/30/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Dacă sfera de incidenţă a obligaţiei de păstrare a contraprobelor prevăzută de art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri include şi procedeele probatorii ale constatării tehnico-ştiinţifice şi care este sancţiunea ce poate fi aplicată de către instanţa de apel în cazul nerespectării obligaţiei de a păstra contraprobe.“
    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2017.


                    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    judecător MIRELA SORINA POPESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana Mihaela Dinu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIA nr. 20 din 14 iunie 2017

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
DESCARCATI GRATUIT
Raportul Special
"5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016