Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 196/1/2022 Completul compus din:
┌─────────┬────────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru│Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Simona │ │
│Elena │- judecător la Secţia penală│
│Cîrnaru │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ioana │- judecător la Secţia penală│
│Bogdan │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Dan │ │
│Andrei │- judecător la Secţia penală│
│Enescu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Aida Popa│ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Lucia │ │
│Tatiana │- judecător la Secţia penală│
│Rog │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Valerica │- judecător la Secţia penală│
│Voica │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Oana │- judecător la Secţia penală│
│Burnel │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Cosma │ │
└─────────┴────────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă există deja un mandat de supraveghere tehnică care are ca obiect supravegherea video, audio sau prin fotografiere, procurorul este obligat să sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi, potrivit art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când apreciază că este necesar ca colaboratorul să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video.“ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată participă domnul Florin Nicuşor Mihalache, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Monica Zamfirescu, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părţilor potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Totodată, a învederat că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept supuse dezlegării. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul în dezbateri. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Monica Zamfirescu, a susţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, doamna procuror a precizat că din analiza încheierii rezultă că instanţa care a formulat sesizarea este una dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Curtea de Apel Bacău, iar cauza se află în ultimul grad de jurisdicţie, situaţie în raport cu care prima condiţie de admisibilitate, referitoare la titularul sesizării, este îndeplinită. Însă, a apreciat că problema de drept supusă dezlegării nu reprezintă o veritabilă problemă de drept, astfel că sesizarea instanţei supreme nu îndeplineşte cerinţele referitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, solicitând, pe cale de consecinţă, respingerea acesteia, ca inadmisibilă. În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată, a precizat că înţelesul sintagmei „soluţionarea pe fond a cauzei“ a fost desluşit prin Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016. Astfel, s-a statuat că „sub un prim aspect, între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual) şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii (...). În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei (...)“. În acest sens, s-a menţionat că, potrivit jurisprudenţei constante a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, sub aspectul admisibilităţii, de împrejurarea ca interpretarea dată de către instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Totodată, aşa cum s-a statuat în practica aceluiaşi complet, sesizarea trebuie să conducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei, deci să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente specifice, individuale, concrete, ale cauzei deduse judecăţii. Articolul 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, a cărui interpretare a fost solicitată de către instanţa de trimitere, stipulează că, în cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Dispoziţiile art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală şi cele ale art. 148 alin. (3) din acelaşi cod sunt clare, fără echivoc, iar din analiza acestora rezultă că doar în situaţia în care anterior autorizării de către procuror a folosirii în cauză a unui investigator sub acoperire/colaborator nu a fost emis în cauză un mandat de supraveghere tehnică, dacă procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire/ colaboratorul să folosească dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări video şi audio, trebuie fie să sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi, în vederea emiterii unui mandat de supraveghere tehnică, potrivit dispoziţiilor art. 139-140 din Codul de procedură penală, fie să autorizeze, în condiţiile art. 141 din Codul de procedură penală, măsura de supraveghere tehnică. În situaţia în care un judecător de drepturi şi libertăţi a autorizat anterior măsura supravegherii video, audio sau prin fotografiere, atât a inculpatului, cât şi a denunţătorului, activitatea ulterioară a denunţătorului - colaborator cu identitate reală de înregistrare cu mijloace tehnice a discuţiilor purtate cu inculpatul în legătură cu faptele denunţate, se realizează în limitele autorizării judecătorului de drepturi şi libertăţi şi, prin urmare, nu se mai impune obţinerea unui alt mandat de supraveghere tehnică având acelaşi obiect. De altfel, în cauza cu care a fost învestită instanţa de trimitere s-a menţionat, în cuprinsul ordonanţei procurorului de autorizare a folosirii colaboratorului cu identitate reală, că utilizarea de către acesta de dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio-video în legătură cu faptele cercetate se va efectua în limitele mandatului de supraveghere tehnică emis anterior de către judecător. Mai mult decât atât, s-a constatat că înaintea emiterii mandatului iniţial judecătorul de drepturi şi libertăţi a verificat respectarea garanţiilor minime dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia măsurilor de supraveghere tehnică, respectiv natura infracţiunii cu privire la care parchetul efectua cercetări (fapte de corupţie), persoanele care urmau să fie supuse măsurii supravegherii video, audio şi prin fotografiere (autorul faptelor şi denunţătorul), procedura care trebuie urmată pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute. Ulterior, judecătorul a dispus emiterea mandatelor de supraveghere tehnică, apreciind astfel că ingerinţa în dreptul inculpatului la viaţă privată şi de familie era justificată, în temeiul art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât era prevăzută de lege, constituia o măsură necesară într-o societate democratică şi urmărea un scop legitim, respectiv apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale. În situaţia în care după autorizarea folosirii colaboratorului sar fi solicitat emiterea altui mandat, judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat în acest sens ar fi fost pus în situaţia de a analiza, din nou, dacă măsura supravegherii video, audio şi prin fotografiere a inculpatului şi a colaboratorului reprezenta o ingerinţă în dreptul la viaţă privată şi de familie al inculpatului, fără să fi intervenit însă vreo modificare esenţială a condiţiilor avute în vedere la emiterea primelor mandate, dublarea procedurii fiind excesivă şi lipsită de utilitate practică. În raport cu împrejurarea că dispoziţiile art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală raportate la dispoziţiile art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt clare, neechivoce, iar aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept care face obiectul sesizării. Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare asupra problemelor de drept supuse dezlegării. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin încheierea de şedinţă din 25 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 760/110/2021/a1, ce are ca obiect contestaţia formulată de inculpatul S.A. împotriva Încheierii nr. 138/P din 17 iunie 2021, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Bacău în acelaşi dosar, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă există deja un mandat de supraveghere tehnică care are ca obiect supravegherea video, audio sau prin fotografiere, procurorul este obligat să sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi potrivit art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când apreciază că este necesar ca colaboratorul să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video." II. Expunerea succintă a cauzei Prin Încheierea penală nr. 138/P/17.06.2021 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 760/110/2021/a1, în baza art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, s-au respins, ca neîntemeiate, cererile şi excepţiile invocate de inculpatul S.A. cu privire la legalitatea administrării mijloacelor de probă, a efectuării actelor de urmărire penală şi a rechizitoriului din data de 31 martie 2021 în Dosarul nr. 104/P/2020 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău. În temeiul art. 36 alin. (1) din Codul de procedură penală, sa constatat că Tribunalul Bacău este competent material şi teritorial să judece cauza, iar în baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în Dosarul nr. 104/P/2020 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău privind pe inculpatul S.A. [trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportat la art. 289 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal (3 acte materiale) şi complicitate la infracţiunea de folosire sau prezentare cu reacredinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, prevăzută de art. 48 din Codul penal, raportat la art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, totul cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal] şi s-a dispus începerea judecăţii. În considerentele acestei încheieri s-a reţinut că inculpatul S.A. a invocat nelegalitatea folosirii de către colaborator a dispozitivelor tehnice, în lipsa sesizării judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a emiterii unui mandat. Judecătorul de cameră preliminară a motivat că utilizarea colaboratorului este prevăzută de art. 148 din Codul de procedură penală, în timp ce supravegherea tehnică este prevăzută de art. 139 din Codul de procedură penală, cele două metode speciale fiind reglementate distinct. În cadrul supravegherii audio-video ca măsură de supraveghere tehnică, organul de urmărire penală este cel care, în baza autorizaţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi, realizează înregistrările ambientale, prin montarea dispozitivelor de interceptare pe diferiţi suporţi, ficşi sau mobili, alegerea fiind făcută de organul de urmărire penală în funcţie de necesităţi şi nefiind de natură a conferi o calitate specială respectivului suport. Dispoziţiile art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală nu disting dacă sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi se impune a fi făcută anterior sau ulterior autorizării folosirii investigatorilor/colaboratorilor. De asemenea, întrucât la data autorizării folosirii colaboratorului cu identitate reală exista un mandat de supraveghere tehnică valabil emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi, având ca obiect supravegherea video, audio şi prin fotografiere nu se impunea şi nici nu putea fi justificată formularea unei alte cereri şi emiterea unui nou mandat cu acelaşi obiect. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că înregistrarea discuţiilor din mediul ambiental purtate între inculpat şi colaboratorul cu identitate reală şi toate actele de urmărire penală aferente acestora au fost efectuate cu respectarea exigenţele legale în materie, astfel încât nu se poate ajunge la concluzia că ar fi afectate de nulitate. Împotriva Încheierii penale nr. 138/P/17.06.2021 pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Bacău a formulat contestaţie inculpatul S.A. Prin motivele scrise de contestaţie, inculpatul S.A. a reiterat nelegalitatea folosirii de către colaborator a dispozitivelor tehnice, în lipsa sesizării judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a emiterii unui mandat, conform art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală. La termenul din data de 30 septembrie 2021, inculpatul S.A. a formulat, în scris, cerere prin care a solicitat completului de judecători de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bacău să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept: 1. Dacă în situaţia în care există deja un mandat de supraveghere tehnică care are ca obiect supravegherea video, audio sau prin fotografiere procurorul este obligat să sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi potrivit art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când apreciază că este necesar ca colaboratorul să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video. 2. Dacă în cazul măsurii prelungirii mandatului de supraveghere continuitatea se poate asigura numai prin păstrarea unui timp comun, respectiv ca noua perioadă să se suprapună peste cea preexistentă (ultima zi/secundă), şi nu să înceapă un nou termen, din ziua următoare. Dacă sub aspectul celor anterior precizate capătă relevanţă data la care a fost formulată solicitarea de prelungire, data la care a fost pronunţată soluţia de prelungire ori data menţionată în dispozitivul soluţiei ca fiind momentul de la care începe prelungirea şi care este sancţiunea procesuală pentru încălcarea dispoziţiilor procedurale care reglementează prelungirea măsurii supravegherii tehnice. S-a acordat termen la data de 28 octombrie 2021 pentru a se pune concluzii cu privire la aspectele invocate. La termenul din data de 28 octombrie 2021 s-au prezentat punctele de vedere ale reprezentantului Ministerului Public şi ale contestatarului inculpat S.A. Prin Încheierea de şedinţă din 25 noiembrie 2021, judecătorii de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bacău, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă există deja un mandat de supraveghere tehnică care are ca obiect supravegherea video, audio sau prin fotografiere, procurorul este obligat să sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi potrivit art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când apreciază că este necesar ca colaboratorul să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video." III. Opinia completului care a dispus sesizarea şi punctele de vedere exprimate de procuror şi inculpatul S.A. III.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie În ceea ce priveşte prima chestiune de drept, judecătorii de cameră preliminară de la Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală pentru a se dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. Referitor la cea de a doua chestiune de drept, a cărei lămurire se solicită, Completul de judecători de cameră preliminară a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare, deoarece chestiunea de drept a primit deja o dezlegare prin Decizia nr. 2/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. III.2. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării Completul de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile a reţinut următoarele: Sesizarea organelor de urmărire penală în cauza în care numitul S.A. a fost trimis în judecată s-a realizat printr-un denunţ formulat în data de 18 septembrie 2020 de mai multe persoane, printre care şi numitul C.A. În etapa in rem a urmăririi penale în cauză, prin Încheierea din data de 25 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.259/110/2020 de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Bacău, în temeiul art. 144 alin. (1) raportat la art. 138 alin. (1) lit. a), c) şi d) din Codul de procedură penală, a fost autorizată, pe o durată de 30 de zile, de la data de 25 septembrie 2020 până la data de 24 octombrie 2020, interceptarea comunicărilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă efectuată de la posturile telefonice utilizate de numitul S.A. şi de la postul telefonic utilizat de numitul C.A., localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice a acestor posturi telefonice şi supravegherea video, audio şi prin fotografiere a numitului S.A. şi a numitului C.A. Pe cale de consecinţă, au fost emise mandatele de supraveghere nr. 493/25.09.2020 (pentru S.A.) şi nr. 494/25.09.2020 (pentru C.A.). Prin Ordonanţa din data de 25 septembrie 2020 emisă în dosarul de urmărire penală nr. 104/P/2020 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău, în baza art. 148 alin. (10) raportat la art. 148 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a dispus autorizarea folosirii în cauză în calitate de colaborator cu identitate reală, pentru o perioadă de 30 de zile, în perioada 25 septembrie 2020-24 octombrie 2020, a martorului denunţător C.A., folosirea de către acesta de dispozitive audio/audio-video în legătură cu cercetările ce se efectuează în cauză, în limitele mandatului de supraveghere tehnică obţinut şi autorizarea colaboratorului să poarte discuţii cu numitul S.A. în legătură cu faptele denunţate în data de 18 septembrie 2020, precum şi despre aspectele menţionate în declaraţia de martor din data de 24 septembrie 2020. Această ordonanţă a fost emisă după momentul emiterii mandatelor de supraveghere tehnică menţionate mai sus, aspect ce reiese din faptul că în cuprinsul ei se face referire la Încheierea din data de 25.09.2020 pronunţată în Dosarul nr. 2.259/110/2020 de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Bacău. Procurorul nu a sesizat judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii unui nou mandat de supraveghere tehnică în privinţa colaboratorului, iar exclusiv în baza autorizării dispuse de procuror, colaboratorul a realizat activităţi de înregistrare a discuţiilor purtate cu numitul S.A., care au fost redate prin procesele-verbale existente la dosarul cauzei, procese-verbale care au fost invocate ulterior ca mijloace de probă în rechizitoriu în susţinerea acuzaţiilor ce se aduc. Judecătorii de cameră preliminară nu au un punct de vedere unitar cu privire la chestiunea de drept. Astfel, unul dintre membrii completului opinează că emiterea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a unui mandat de supraveghere tehnică, atât pe persoana supravegheată, cât şi pe colaborator, chiar şi în aceeaşi zi, dar anterior momentului autorizării de către procuror a folosirii colaboratorului (cu identitate reală sau fictivă), având ca obiect supravegherea video-audio şi prin fotografiere nu mai impune procurorului obligaţia de a sesiza, conform art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică, în cazul în care apreciază că este necesar ca colaboratorul să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video. În argumentarea acestui punct de vedere s-a susţinut că emiterea mandatelor de supraveghere tehnică de către judecătorul de drepturi şi libertăţi cu respectarea dispoziţiilor art. 139-140 din Codul de procedură penală este suficientă pentru garantarea respectării art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. De asemenea, s-a mai susţinut că, dacă s-ar admite situaţia potrivit căreia s-ar impune emiterea unui nou mandat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, s-ar ajunge ca pentru aceleaşi activităţi de supraveghere audio-video şi prin fotografiere să coexiste două mandate de supraveghere tehnică. Cel de al doilea membru al completului de judecători de cameră preliminară a susţinut că este necesară respectarea cu stricteţe a procedurii prevăzute de art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală, care este o procedură specială, iar sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi de către procuror, în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică având ca obiect supravegherea video-audio şi prin fotografiere de către colaboratorul autorizat care foloseşte dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, este obligatorie. Aceasta reprezintă o garanţie expresă a respectării condiţiilor restrângerii exerciţiului dreptului la respectarea vieţii private şi de familie prevăzute de lege şi a dreptului la un proces echitabil, în sensul interpretării date şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a subliniat, în repetate rânduri, că este conştientă de dificultăţile implicate de lupta împotriva infracţiunilor grave şi de necesitatea ca autorităţile să recurgă uneori la metode de anchetă mai elaborate. În cazul în care s-ar aprecia că nu se mai impune sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi pentru a emite mandatul de supraveghere tehnică potrivit art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală, s-ar ajunge la situaţia în care procurorul să eludeze, cu ştiinţă, aceste norme speciale, solicitând mai întâi emiterea mandatului de supraveghere tehnică pe subiectul ce urmează a fi supravegheat, cât şi pe persoana care va deveni colaborator, pentru ca ulterior obţinerii acestor mandate să emită ordonanţă de autorizare a folosirii colaboratorului, care va fi autorizat să poarte şi dispozitive de înregistrate audio-video. În speţa aflată pe rolul Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, cu ocazia prelungirii atât a mandatelor de supraveghere tehnică, cât şi a autorizărilor folosirii colaboratorului, procurorul a procedat de aceeaşi manieră. Iniţial, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Bacău, prin Încheierea din data de 25 septembrie 2020, a dispus supravegherea video, audio şi prin fotografiere a numiţilor S.A. şi C.A. şi a dispus emiterea de îndată a mandatelor de supraveghere tehnică, valabile 30 de zile începând cu data de 25 septembrie 2020 şi până la data de 24 octombrie 2020, fiind emise Mandatul de supraveghere nr. 493/2020 din data de 25.09.2020, ora 14,00 (pentru S.A.) şi Mandatul de supraveghere nr. 494/2020 din data de 25.09.2020, ora 14,00 (pentru C.A.). Prin Ordonanţa nr. 104/P/2020 din data de 25 septembrie 2020 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Bacău (aceeaşi zi) s-a dispus: - autorizarea folosirii în cauză în calitate de colaborator cu identitate reală pentru o perioadă de 30 de zile, pe perioada 25 septembrie 2020-24 octombrie 2020, a colaboratorului denunţător C.A.; – folosirea de către colaborator cu identitate reală C.A. de dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio/video în legătură cu cercetările ce se efectuează în prezentul dosar, în limitele mandatului de supraveghere tehnică obţinut. De aceeaşi manieră a procedat procurorul cu ocazia formulării cererilor de prelungire a mandatelor de supraveghere tehnică, respectiv a Mandatului de supraveghere nr. 493/2020 din data de 25.09.2020 (pentru S.A.) şi a Mandatului de supraveghere nr. 494/2020 din data de 25.09.2020 (pentru C.A.), în sensul că, ulterior prelungirii mandatului de supraveghere tehnică de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, procurorul a dispus prelungirea autorizării folosirii în cauză, în calitate de colaborator cu identitate reală, pentru perioade de câte 30 de zile, a colaboratorului denunţător C.A., fără a aduce la cunoştinţa judecătorului de drepturi şi libertăţi acest aspect. III.3. Punctele de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept exprimate în cauză de reprezentantul Ministerului Public şi de inculpatul S.A. III.3.1. Punctul de vedere al procurorului asupra chestiunii de drept Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este inadmisibilă întrucât nu îndeplineşte condiţiile referitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept, în realitate urmărindu-se rezolvarea propriu-zisă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cauzei cu care Curtea de Apel Bacău a fost învestită, depăşind cadrul unei interpretări în abstract a unor dispoziţii legale. De altfel, modul în care a fost formulată interpretarea care se solicită nici nu este în conformitate cu împrejurările concrete ale cauzei, întrucât în cauză nu era preexistent un mandat de supraveghere tehnică doar asupra colaboratorului, ci şi asupra activităţii inculpatului, iar dispoziţiile art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt clare şi se referă strict la obţinerea şi emiterea unui mandat de supraveghere tehnică în cauză, şi nu la autorizarea investigatorului şi colaboratorului, care este atributul organului de urmărire penală, respectiv al procurorului. III.3.2. Punctul de vedere al inculpatului S.A. Inculpatul S.A., prin apărător, a precizat că dispoziţiile art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, ce prevăd că, în cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică, sunt aplicabile şi pentru ipoteza în care, anterior aprecierii procurorului ca investigatorul sub acoperire/colaboratorul să poată folosi dispozitive tehnice, fusese emis un mandat de supraveghere aflat în fiinţă, dar care nu prevede posibilitatea ca punerea în executare să poată avea loc şi prin implicarea/atragerea unui colaborator cu identitate reală care să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii. IV. Examenul jurisprudenţei în materie IV.1. Jurisprudenţa naţională relevantă În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării materialelor transmise de către instanţele de judecată, s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate două orientări: Într-o primă orientare, majoritară, se consideră că în situaţia în care există deja un mandat de supraveghere tehnică care are ca obiect supravegherea video, audio sau prin fotografiere, procurorul este obligat să sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi, potrivit art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când, ulterior emiterii mandatului de supraveghere, apreciază că se impune folosirea de către colaborator de dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video. În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Bucureşti (Secţia I penală) şi Timişoara, tribunalele Arad, Argeş, Bacău, Braşov, Brăila, Caraş-Severin, Dolj, Gorj, Hunedoara, Ilfov, Sibiu şi Teleorman şi judecătoriile Alba Iulia, Alexandria, Buftea, Caracal, Caransebeş, Câmpulung, Feteşti, Huşi, Iaşi, Lehliu-Gară, Lugoj, Lieşti, Reşiţa, Roşiori de Vede, Timişoara, Urziceni, Vaslui, Videle şi Zimnicea. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au precizat, în esenţă, că mandatul de supraveghere tehnică are un obiect clar definit, reprezentând acele măsuri luate în temeiul art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. Utilizarea colaboratorului reprezintă o altă metodă specială de supraveghere sau cercetare, reglementată de art. 138 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, raportat la art. 148 din Codul de procedură penală. Pentru a se putea utiliza colaboratorul, trebuie îndeplinite cerinţele specificate de art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală, incluzând condiţia indicării activităţilor pe care colaboratorul este autorizat să le desfăşoare. Cum activităţile de supraveghere audio, video sau prin fotografiere au o reglementare specială, dată fiind intruziunea în viaţa privată a persoanei vizate de aceste măsuri, este necesară o autorizare specială, potrivit art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală. Limitările aduse drepturilor fundamentale ale persoanelor trebuie să se supună testului necesităţii, proporţionalităţii şi subsidiarităţii, motiv pentru care orice restrângere trebuie să aibă loc în condiţii stricte şi, în speţă, autorizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Din acest motiv nu se poate considera că mandatul de supraveghere tehnică obţinut anterior (judecătorul de drepturi şi libertăţi de la acel moment având convingerea că va fi pus în executare de organele de cercetare penală) se va extinde şi la cazul în care se doreşte utilizarea colaboratorilor. Altfel, ar avea loc o modificare a modalităţii de supraveghere, fără ca situaţia respectivă să fi fost avută în vedere de judecătorul de drepturi şi libertăţi care a autorizat supravegherea tehnică. În cea de-a doua orientare, minoritară, se consideră că în situaţia în care există deja un mandat de supraveghere tehnică care are ca obiect supravegherea video, audio sau prin fotografiere, procurorul nu este obligat să sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi, potrivit art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când apreciază că se impune folosirea de către colaborator de dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video. În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Craiova, Galaţi, Iaşi şi Piteşti, tribunalele Bucureşti, Constanţa, Giurgiu, Ialomiţa, Timiş şi Vaslui şi judecătoriile Bârlad, Bistriţa-Năsăud, Bolintin-Vale, Cornetu, Lugoj, Slobozia şi Turnu Măgurele. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au precizat, în esenţă, că emiterea mandatelor de supraveghere tehnică de către judecătorul de drepturi şi libertăţi cu respectarea dispoziţiilor art. 139-art. 140 din Codul de procedură penală este suficientă pentru garantarea respectării art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Formularea de către procuror a unei noi sesizări a judecătorului de drepturi şi libertăţi pentru emiterea unui nou mandat, atunci când apreciază că se impune folosirea de către colaborator de dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, ar fi lipsită de interes din perspectivă juridică în contextul în care dispoziţiile art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală se referă la emiterea unui mandat de supraveghere tehnică, iar nu la autorizarea investigatorului sau colaboratorului, autorizare ce este de competenţa exclusivă a procurorului. De asemenea, s-a mai învederat că în situaţia în care s-ar aprecia că se impune emiterea unui nou mandat pentru folosirea de către colaborator de dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video s-ar ajunge ca pentru aceleaşi activităţi de supraveghere audio-video şi prin fotografiere să coexiste două mandate de supraveghere tehnică. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a considerat că sesizarea ce formează obiectul prezentei cauze este inadmisibilă, întrucât dispoziţiile a căror interpretare se solicită sunt clare. Răspunsurile curţilor de apel Braşov, Cluj, Constanţa (şi ale instanţelor arondate), Oradea (şi ale instanţelor arondate) şi Suceava (şi ale instanţelor arondate), tribunalelor BistriţaNăsăud, Cluj (şi ale instanţelor arondate), Covasna, Iaşi, Maramureş (şi ale instanţelor arondate), Mehedinţi, Olt şi Sălaj (şi ale instanţelor arondate) şi judecătoriilor Balş, Beclean, Braşov, Corabia, Făgăraş, Făget, Întorsura Buzăului, Moldova Nouă, Motru, Novaci, Oraviţa, Rupea, Slatina, Sânicolau Mare, Sfântu Gheorghe, Târgu Cărbuneşti, Târgu Jiu, Târgu Secuiesc şi Zârneşti cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. IV.2. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie IV.2.1. Din perspectiva hotărârilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri care să prezinte semnificaţie sub aspectul chestiunii ce formează obiectul întrebării prealabile. IV.2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă nu au fost identificate hotărâri care să prezinte semnificaţie sub aspectul chestiunii ce formează obiectul întrebării prealabile. IV.3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate hotărâri care să prezinte semnificaţie sub aspectul chestiunii ce formează obiectul întrebării prealabile. IV.4. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri care să prezinte semnificaţie sub aspectul chestiunii ce formează obiectul întrebării prealabile. V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că sesizarea instanţei supreme nu îndeplineşte cerinţele referitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept şi a unei relaţii de dependenţă între răspunsul dat problemei invocate şi soluţionarea pe fond a cauzei, prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, solicitând, pe cale de consecinţă, respingerea acesteia, ca inadmisibilă. În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată, a precizat că înţelesul sintagmei „soluţionarea pe fond a cauzei“ a fost desluşit prin Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016. Astfel, s-a statuat că, „sub un prim aspect, între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual) şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii (...). În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei (...)“. În acest sens s-a menţionat că, potrivit jurisprudenţei constante a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, sub aspectul admisibilităţii, de împrejurarea ca interpretarea dată de către instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Totodată, aşa cum s-a statuat în practica aceluiaşi complet, sesizarea trebuie să conducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei, deci să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente specifice, individuale, concrete, ale cauzei deduse judecăţii. Instanţa de trimitere trebuie să analizeze legalitatea utilizării, în cursul urmăririi penale, de către colaboratorul cu identitate reală, de dispozitive tehnice pentru efectuarea unor înregistrări video, audio şi prin fotografiere. Potrivit art. 138 alin. (1) din Codul de procedură penală, "Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele: a) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; b) accesul la un sistem informatic; c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere; d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane; f) reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale; g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor; h) participarea autorizată la anumite activităţi; i) livrarea supravegheată; j) obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului." De asemenea, potrivit art. 138 alin. (6) şi (10) din Codul de procedură penală, prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora, iar prin utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor se înţelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. În art. 139 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală se stipulează că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. 2 al art. 139 din Codul de procedură penală, măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii, probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică este prevăzută de dispoziţiile art. 140 din Codul de procedură penală, în care la alin. (5) sunt indicate menţiunile pe care trebuie să le cuprindă mandatul, printre care se numără şi numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute. Articolul 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, a cărui interpretare a fost solicitată de către instanţa de trimitere, stipulează că în cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Dispoziţiile art. 141 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. Astfel, s-a apreciat că dispoziţiile art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală şi cele ale art. 148 alin. (3) din acelaşi cod sunt clare, fără echivoc, iar din analiza acestora rezultă că doar în situaţia în care anterior autorizării de către procuror a folosirii în cauză a unui investigator sub acoperire/colaborator nu a fost emis în cauză un mandat de supraveghere tehnică, dacă procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire/colaboratorul să folosească dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări video şi audio, trebuie fie să sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi, în vederea emiterii unui mandat de supraveghere tehnică, potrivit dispoziţiilor art. 139-140 din Codul de procedură penală, fie să autorizeze, în condiţiile art. 141 din Codul de procedură penală, măsura de supraveghere tehnică. În raport cu împrejurarea că dispoziţiile art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală raportate la dispoziţiile art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt clare, neechivoce, iar aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept care face obiectul sesizării. VI. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Universitatea de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept - Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale a opinat în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie este inadmisibilă, deoarece pentru sesizare este necesară o poziţie unanimă sau majoritară a membrilor judecători participanţi, condiţie neîndeplinită în cauză. Pe fondul chestiunii de drept supuse dezlegării s-a opinat în sensul că procurorul este obligat să sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi potrivit art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 148 alin. (3) din acelaşi cod, atunci când apreciază că este necesară folosirea de către colaborator de dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio sau video, deşi exista deja un mandat de supraveghere tehnică care avea ca obiect supravegherea video, audio sau prin fotografiere. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că procedura prevăzută de art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală este una specială, derogatorie de la dreptul comun (art. 139 din Codul de procedură penală), în sensul că art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală impune expres sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi, care nu vizează doar dispunerea măsurii, ci şi punerea ei în executare. Astfel, în mod particular, judecătorul de drepturi şi libertăţi este chemat nu numai să autorizeze măsura supravegherii din perspectiva condiţiilor prevăzute de art. 139 din Codul de procedură penală, ci să se pronunţe şi asupra folosirii dispozitivelor de obţinere a unor înregistrări audio-video sau fotografii, ceea ce echivalează cu o veritabilă extindere a competenţei judecătorului. De asemenea, un argument suplimentar în susţinerea acestei orientări este şi împrejurarea că procurorul nu poate ascunde judecătorului de drepturi şi libertăţi faptul că intenţionează să autorizeze un colaborator cu identitate reală (în aceeaşi zi în care se emite mandatul, ca în speţă) pentru a folosi un dispozitiv de supraveghere tehnică, întrucât cel puţin condiţia subsidiarităţii nu mai poate fi verificată în mod realist. Astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate aprecia în cunoştinţă de cauză asupra necesităţii emiterii mandatului de supraveghere. Existenţa unui agent colaborator poate degaja concluzia că probele ar putea fi obţinute şi altfel decât prin emiterea mandatului. Prin urmare, procurorul nu are libertatea de a disimula sau opera selectiv în privinţa stării de fapt la momentul solicitării emiterii unui mandat, ci trebuie să prezinte, transparent, toate aspectele relevante ale cauzei. Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu este adversarul procurorului, ci gardianul respectării drepturilor participanţilor în proces, de care nici procurorul nu trebuie să rămână străin. VII. Dispoziţii legale incidente Codul de procedură penală ART. 148 Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor [...] (3) În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Dispoziţiile art. 141 se aplică în mod corespunzător. [...] (10) În situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispoziţiile alin. (2)-(3) şi (5)-(9) se aplică în mod corespunzător. ART. 138 Dispoziţii generale (1) Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele: [...] c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere; [...] g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor; [...] (6) Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora. [...] (10) Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor se înţelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. [...] (13) Prin supraveghere tehnică se înţelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit. a)-d). ART. 139 Supravegherea tehnică (1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2); b) măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. (2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. [...] ART. 140 Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică (1) Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. (2) Cererea formulată de procuror trebuie să cuprindă: indicarea măsurilor de supraveghere tehnică care se solicită a fi dispuse, numele sau alte date de identificare a persoanei împotriva căreia se dispune măsura, dacă sunt cunoscute, indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni pentru care se poate dispune măsura, indicarea faptei şi a încadrării juridice, iar, în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere, dacă se solicită şi încuviinţarea ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private indicate pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice, motivarea caracterului proporţional şi subsidiar al măsurii. Procurorul trebuie să înainteze dosarul judecătorului de drepturi şi libertăţi. (3) Cererea prin care se solicită încuviinţarea supravegherii tehnice se soluţionează în aceeaşi zi, în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie. (4) În cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului şi emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică. Întocmirea minutei este obligatorie. (5) Încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi mandatul trebuie să cuprindă: a) denumirea instanţei; b) data, ora şi locul emiterii; c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a dat încheierea şi a emis mandatul; d) indicarea măsurii concrete încuviinţate; e) perioada şi scopul pentru care s-a autorizat măsura; f) numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute; g) indicarea, în cazul în care este necesar faţă de natura măsurii încuviinţate, a elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont; h) în cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, menţiunea privind încuviinţarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spaţii private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice; i) semnătura judecătorului şi ştampila instanţei. (6) În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 şi prevederile alin. (1) din prezentul articol, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviinţare a măsurii supravegherii tehnice. (7) Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac. (8) O nouă cerere de încuviinţare a aceleiaşi măsuri poate fi formulată numai dacă au apărut ori s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. (9) La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicaţiilor ori înregistrării acestora, precum şi a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării. Dispoziţiile alin. (1)-(8) se aplică în mod corespunzător. ART. 141 Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror (1) Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când: a) există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora; şi b) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2). (2) Ordonanţa procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere tehnică trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 140 alin. (5). (3) Procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate şi dosarul cauzei. (4) În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. (5) Cu privire la datele informatice identificate prin accesul la un sistem informatic, procurorul poate dispune, prin ordonanţă: a) realizarea şi conservarea unei copii a acestor date informatice; b) suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic. Copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea. (6) În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu au fost respectate condiţiile prevăzute la alin. (1), infirmă măsura luată de către procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute în temeiul acesteia. Procurorul distruge probele astfel obţinute şi întocmeşte un proces-verbal în acest sens. (7) Odată cu cererea de confirmare a măsurii sau separat, procurorul poate solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi luarea măsurii supravegherii tehnice în condiţiile art. 140. (8) Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac. Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ART. 8 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora. VIII. Opinia judecătorului-raportor Judecătorul-raportor consideră că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât problema de drept supusă dezlegării nu reprezintă o veritabilă problemă de drept, nu se solicită interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, ci pronunţarea asupra unei chestiuni concrete, ce ţine de fondul contestaţiei cu care a fost învestită instanţa de trimitere, iar membrii completului de doi judecători urmăresc, prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile, rezolvarea divergenţei de opinii în alt mod decât cel reglementat prin dispoziţiile art. 394 alin. (5) din Codul de procedură penală. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie În urma examinării sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a raportului întocmit de judecătorul-raportor şi a problemei ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ Din examinarea textului legal mai sus enunţat se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei condiţii: - să existe o cauză în curs de judecată, iar instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea ei în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. Raportând aceste condiţii de admisibilitate la sesizarea ce face obiectul prezentei cauze, se constată că nu sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiţii. Astfel, cu privire la prima condiţie se constată că este îndeplinită în cauză solicitarea de lămurire a problemei de drept invocate aparţinând unei instanţe învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv Curtea de Apel Bacău, pe rolul căreia se află înregistrat Dosarul nr. 760/110/2021/a1 ce are ca obiect contestaţia formulată de inculpatul S.A. în temeiul art. 347 din Codul de procedură penală. De asemenea, se constată îndeplinită şi condiţia ce vizează caracterul de actualitate a problemei de drept invocate în cauză, din relaţiile comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi din verificările efectuate la nivelul instanţei supreme rezultând că nu au fost pronunţate hotărâri prealabile sau în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept supusă analizei şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În schimb, în ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, consideră că aceasta nu este îndeplinită în cauză din perspectiva inexistenţei unei veritabile „chestiuni de drept“ în înţelesul pe care art. 475 din Codul de procedură penală îl conferă acestei sintagme, care să necesite o dezlegare din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, deşi în cuprinsul dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală nu se menţionează expres, cu ocazia verificării admisibilităţii sesizării trebuie analizată şi existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aşa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că „Aşadar, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor şi curţilor de apel de către instanţa supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o «procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii».“ (Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016) Deopotrivă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că sesizarea trebuie să tindă la obţinerea unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile speţei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015). Raportând aceste repere jurisprudenţiale la circumstanţele prezentei cauze, Înalta Curte constată că, prin problema de drept invocată de instanţa de trimitere „Dacă există deja un mandat de supraveghere tehnică care are ca obiect supravegherea video, audio sau prin fotografiere, procurorul este obligat să sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi potrivit art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când apreciază că este necesar ca colaboratorul să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video.“, nu se solicită interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, ci pronunţarea asupra unei chestiuni concrete, ce ţine de fondul contestaţiei cu care a fost învestită. Astfel, prin contestaţia cu care a fost învestită instanţa de trimitere, contestatarul a invocat tocmai nelegalitatea folosirii de către colaborator a dispozitivelor tehnice, în lipsa „sesizării judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a emiterii unui mandat“, conform art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, deşi exista un mandat de supraveghere emis anterior autorizării folosirii colaboratorului. Or, prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile, instanţa de trimitere urmăreşte chiar rezolvarea acestei probleme concrete invocate în cadrul contestaţiei cu care a fost învestită, fapt care excedează mecanismului de unificare a jurisprudenţei instituit prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, se poate constata, din încheierea de sesizare, că membrii completului de doi judecători (instanţa de trimitere) au opinii divergente cu privire la problema de drept, astfel că prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile se urmăreşte şi rezolvarea acestei divergenţe de opinii, în alt mod decât cel reglementat prin dispoziţiile art. 394 alin. (5) din Codul de procedură penală. Aşadar, completul de doi judecători de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, printr-o încheiere care nu reflectă poziţia unanimă sau majoritară a membrilor completului de judecată. În concret, în încheierea de trimitere s-a reţinut că „Judecătorii de cameră preliminară nu au un punct de vedere unitar“, unul dintre judecători opinând pentru soluţionarea sesizării în sensul respingerii acesteia, întrucât existenţa unui mandat de supraveghere tehnică nu mai impune procurorului obligaţia de a solicita, conform art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală, emiterea unui alt mandat pentru colaboratorul autorizat să efectueze înregistrări audio-video sau fotografii. Celălalt judecător opinează însă contrariul, în sensul că, faţă de caracterul special al procedurii de la art. 148 alin. (3) şi (10) din Codul de procedură penală, se impune o abordare strictă a cerinţelor indicate acolo, existând necesitatea de a cere şi obţine o autorizare din partea judecătorului de drepturi şi libertăţi, chiar în condiţiile în care în cauză fusese deja emis un mandat de supraveghere. Or, atât timp cât nu există un consens între membrii completului şi niciun complet de divergenţă, conform art. 394 alin. (5) din Codul de procedură penală, care să reflecte opinia majoritară cu privire la obiectul sesizării, încheierea de trimitere nu îndeplineşte condiţiile pentru ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să procedeze la o analiză a fondului chestiunii. Concluzionând, Înalta Curte reţine că, în cadrul mecanismului hotărârilor prealabile, este necesar ca sesizarea să tindă la obţinerea unei interpretări in abstracto a unor dispoziţii legale determinate (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.057 din 28 decembrie 2016), şi nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile speţei sau la soluţionarea divergenţei de opinii dintre cei doi membri ai completului de judecată. În consecinţă, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv problema de drept supusă dezlegării nu reprezintă o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motiv pentru care, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie va fi respinsă, ca inadmisibilă. Pentru aceste motive, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie prin care solicită dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă există deja un mandat de supraveghere tehnică care are ca obiect supravegherea video, audio sau prin fotografiere, procurorul este obligat să sesizeze judecătorul de drepturi şi libertăţi, potrivit art. 148 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când apreciază că este necesar ca colaboratorul să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video." Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2022. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Florin Nicuşor Mihalache ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
