Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Valentina │- │
│Bărbăţeanu │magistrat-asistent │
└──────────────────┴───────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 55 alin. 1 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, excepţie ridicată din oficiu în Dosarul nr. 1.310/333/2017 al Tribunalului Vaslui - Secţia civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.791D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, face referire la Decizia nr. 504 din 17 iulie 2018, prin care Curtea Constituţională a arătat că situaţia diferită în care se află titularii dreptului la acţiunea în tăgăduirea paternităţii în funcţie de data naşterii copilului a cărui paternitate se contestă derivă din succesiunea în timp a actelor normative în materie, mai exact din principiul general de drept tempus regit actum. Totodată, Curtea a statuat că deosebirea de tratament este întemeiată pe un criteriu obiectiv şi rezonabil. Chiar dacă acţiunea este introdusă după expirarea termenului de 3 ani de la data naşterii copilului, un nou termen de 3 ani curge din momentul în care acesta devine major, astfel că nu este nesocotit nici dreptul de acces liber la justiţie consacrat prin art. 21 din Constituţie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia nr. 1.160/A din 10 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.310/333/2017, Tribunalul Vaslui - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 55 alin. 1 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, excepţie ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în tăgăduirea paternităţii, introdusă de copilul minor, prin reprezentant legal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că nu există egalitate între copiii născuţi sub imperiul Legii nr. 4/1953 - Codul familiei şi al Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, întrucât aceştia, la vârste identice, nu îşi pot reglementa similar paternitatea: copilul căruia i se aplică Legea nr. 4/1953 are un termen de 3 ani pentru tăgăduirea paternităţii, iar copilul căruia i se aplică Legea nr. 287/2009 are la dispoziţie o acţiune imprescriptibilă. Se susţine că stabilirea termenului de 3 ani pentru promovarea acţiunii în tăgăduirea paternităţii de către copil ar încălca art. 16 din Constituţie, întrucât acesta nu mai are posibilitatea în cursul minorităţii să tăgăduiască paternitatea, pe când alţi copii născuţi sub imperiul Legii nr. 287/2009, în aceeaşi perioadă de timp, au posibilitatea să tăgăduiască paternitatea în timpul vieţii, fără nicio constrângere de termen, şi să îşi stabilească paternitatea reală. 6. În opinia instanţei autoare a excepţiei, stabilirea termenului de 3 ani pentru promovarea acţiunii în tăgăduirea paternităţii de către copil ar încălca şi art. 21 din Constituţie pentru că reclamanta nu are posibilitatea de a-şi stabili paternitatea reală în timpul minorităţii şi pentru că nu ar fi respectat un just echilibru între interesele reclamantei şi cele ale societăţii, cu referire la respectarea vieţii private a reclamantei şi stabilirea paternităţii reale, apărată prin art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În argumentarea încălcării textului convenţional menţionat se citează Hotărârea din 25 februarie 2014, pronunţată în Cauza Ostace împotriva României, în care este reţinută încălcarea art. 8 ca urmare a faptului că tatăl nu a avut posibilitatea de tăgadă a paternităţii, prin respingerea cererii de revizuire formulată de acesta împotriva hotărârii de stabilire a paternităţii. 7. Se susţine că art. 55 din Codul familiei ar nesocoti art. 8 din Convenţia menţionată, pentru că minorul, dacă a pierdut dreptul de tăgadă a paternităţii, prin expirarea termenului de prescripţie, nu mai are posibilitatea în cursul minoratului să îşi stabilească paternitatea reală, spre deosebire de minorul născut sub imperiul noului Cod civil, care poate să îşi stabilească paternitatea reală în tot cursul minorităţii. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 55 alin. 1 din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 3 din Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 5 noiembrie 2007, care au următorul conţinut: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului. Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său. Reclamantul poate fi repus în termen, în condiţiile legii.“ 12. Întrucât instanţa autoare a excepţiei precizează expres că înţelege să critice termenul de 3 ani pentru promovarea acţiunii în tăgăduirea paternităţii de către copil, rezultă că obiect al excepţiei îl reprezintă prevederile art. 55 alin. 1 teza întâi din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei. 13. Codul familiei a fost abrogat prin art. 230 lit. m) din capitolul X al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. Potrivit prevederilor art. 47 din Legea nr. 71/2011, „Stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare“. În consecinţă, pentru copiii născuţi înainte de acest moment rămâne aplicabil Codul familiei. În cauză, copilul care, prin reprezentant legal, a introdus acţiunea în tăgăduirea paternităţii s-a născut la data de 10 mai 2008. Având în vedere şi Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea Constituţională a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, rezultă că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. 1 din Codul familiei, în redactarea ulterioară modificării acestora prin Legea nr. 288/2007, este admisibilă, prevederile de lege supuse controlului fiind aplicabile cauzei în cursul soluţionării căreia a fost ridicată prezenta excepţie. 14. În opinia instanţei autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 privind principiul egalităţii şi art. 21 privind dreptul de acces liber la justiţie. Se mai invocă şi art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că se critică, în esenţă, faptul că s-ar institui un tratament juridic discriminatoriu între copiii născuţi după intrarea în vigoare a actualului Cod civil, pentru care acţiunea în tăgăduirea paternităţii este imprescriptibilă, potrivit art. 433 alin. (2) din acesta, şi cei născuţi în perioada în care a fost în vigoare Codul familiei, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2007, care puteau formula aceeaşi acţiune în termen de 3 ani de la naştere. 16. În ceea ce priveşte succesiunea în timp a reglementărilor în materie, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 10 aprilie 2002, pronunţându-se asupra prevederilor art. 54 alin. 2 din Codul familiei, referitoare la titularii dreptului de a introduce acţiunea în tăgăduirea paternităţii, a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului născut în timpul căsătoriei dreptul de a porni această acţiune. În lipsa unei reglementări exprese care să fi fost adoptată ca o consecinţă a acestei decizii, au devenit aplicabile regulile generale ale dreptului comun atunci când titulari ai acţiunii în tăgăduirea paternităţii sunt mama sau copilul, reguli generale care conferă caracter imprescriptibil acţiunilor având ca obiect un drept personal nepatrimonial, justificat de caracterul perpetuu al drepturilor nepatrimoniale şi de faptul că sunt indisolubil legate de titularul lor. Prin Legea nr. 288/2007 s-a stabilit un termen de 3 ani pentru toţi titularii acestui drept (copilul, mama şi tatăl). 17. Aşadar, în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007, mai exact, între 10 aprilie 2002 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 349 din 12 decembrie 2001 prin care s-a recunoscut şi copilului, şi mamei acestuia dreptul de a introduce acţiunea) şi 8 noiembrie 2007 (data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007, care a introdus un termen de 3 ani pentru toţi titularii acestui drept), acţiunea în tăgăduirea paternităţii a fost imprescriptibilă pentru mamă şi copil. Dreptul la acţiune a fost limitat în timp în perioada de activitate a Legii nr. 288/2007, copiii născuţi în acest interval, respectiv 9 noiembrie 2007-1 octombrie 2011, putând să îl exercite doar în termen de 3 ani de la naştere sau de 3 ani de la majorat, dacă nu a fost exercitat de reprezentantul legal în termenul menţionat. Ulterior, prin art. 433 alin. (2) din Codul civil, acţiunea menţionată a fost calificată ca imprescriptibilă pentru copil, pe perioada vieţii acestuia. 18. În jurisprudenţa sa, analizând critici referitoare la pretinsul regim discriminatoriu aplicabil copiilor născuţi în perioada cât a fost în vigoare reglementarea care impunea ca introducerea acţiunii în tăgăduirea paternităţii să fie introdusă în termen de 3 ani de la naşterea copilului, Curtea a observat că situaţia diferită în care se află titularii dreptului la acţiunea în tăgăduirea paternităţii, în funcţie de data naşterii copilului a cărui paternitate se contestă, derivă din succesiunea în timp a actelor normative în materie, mai concret, din aplicarea principiului general de drept tempus regit actum. În acest sens sunt Decizia nr. 1.062 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 24 ianuarie 2013, şi Decizia nr. 196 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 6 iunie 2016 (paragraful 17). Prin deciziile citate, Curtea a precizat că, privită din această perspectivă, deosebirea de tratament juridic apare ca fiind întemeiată pe un criteriu obiectiv şi rezonabil, fiind astfel de neconceput, în acord cu principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, ca legea nouă (Codul civil) să se aplice şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, respectiv ca efectele juridice ale legii noi să fie aplicabile şi unei situaţii trecute, şi anume naşterea copilului. 19. De altfel, Curtea observă că, astfel cum rezultă din prevederile art. 55 alin. 3 din Codul familiei, modificate prin Legea nr. 288/2007, posibila lipsă de diligenţă a reprezentantului legal al copilului care a omis să introducă în termen de 3 ani de la naşterea acestuia acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi contracarată chiar de copil, în termen de 3 ani de la data la care acesta devine major. 20. Prin urmare, nici în cauza de faţă nu pot fi reţinute criticile formulate prin raportare la pretinsa încălcare a principiului egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. În acelaşi timp, Curtea reaminteşte cele statuate în jurisprudenţa sa, de exemplu, în Decizia nr. 847 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 18 februarie 2016, paragraful 21, în sensul că revine instanţei judecătoreşti competenţa de a aplica şi interpreta în mod corect legea civilă atât prin prisma aplicării sale în timp, cât şi a conţinutului său normativ. 21. În ceea ce priveşte obstrucţionarea accesului liber la justiţie, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiţionări. Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal fixat de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedura de judecată. Aceasta implică şi reglementarea unor termene, după a căror expirare valorificarea dreptului nu mai este posibilă (a se vedea Decizia nr. 1.033 din 14 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 722 din 29 octombrie 2010). 22. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 23. Referitor la invocarea Hotărârii din 25 februarie 2014, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ostace împotriva României, în care este reţinută încălcarea art. 8 din Convenţie, Curtea observă că nu are incidenţă în cauză, întrucât vizează situaţia tatălui care, în speţă, nu a avut posibilitatea de a contesta paternitatea copilului din afara căsătoriei recunoscut prin hotărâre judecătorească întrucât instanţele naţionale au respins ca inadmisibilă cererea sa de redeschidere a procedurii în stabilirea paternităţii copilului născut în afara căsătoriei, mai exact au respins cererea de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti de stabilire a paternităţii pronunţate în anul 1980 ca urmare a efectuării ulterior, în anul 2003, a unei expertize medico-legale din care rezulta că nu era tatăl biologic al copilului, respingere intervenită ca urmare a faptului că nu era îndeplinită condiţia definită în jurisprudenţă, conform căreia era obligatoriu ca înscrisurile respective să fi existat deja la momentul procedurii iniţiale. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu în Dosarul nr. 1.310/333/2017 al Tribunalului Vaslui - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 55 alin. 1 teza întâi din Legea nr. 4/1953 - Codul familiei, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953 - Codul familiei, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Vaslui - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 ianuarie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
