Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Oana Cristina Puică │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionuţ Brătilă şi Floarea Brătilă în Dosarul nr. 24.598/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.443D/2015. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (3) „teza întâi“ şi alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală. În acest sens arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale face o distincţie clară între o a doua acuzaţie pentru aceeaşi faptă - care este interzisă de primul paragraf din articolul menţionat - şi reluarea unui proces în circumstanţe excepţionale, care este permisă potrivit paragrafului următor. Astfel, art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie prevede în mod expres posibilitatea ca un individ să fie pus în situaţia de a accepta o acuzaţie pentru aceleaşi fapte, în conformitate cu dreptul intern, în situaţia în care un caz este redeschis după apariţia unor noi elemente de probă sau după descoperirea unor vicii esenţiale în cadrul procedurii anterioare (Hotărârea din 20 iulie 2004, pronunţată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, paragraful 45). De asemenea, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la titularii căilor de atac, şi anume Decizia nr. 100 din 9 martie 2004 şi Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004. Arată că este incontestabil faptul că inculpatul şi partea civilă au drepturi şi obligaţii diferite în cadrul procesului penal, dar că în cazul revizuirii pentru fapte sau împrejurări noi ei sunt în aceeaşi situaţie juridică, respectiv aceea de parte care a pierdut procesul şi care se află în posesia unor date cu privire la fapte sau împrejurări noi - necunoscute la momentul soluţionării cauzei - ce pot dovedi netemeinicia hotărârii definitive care le este defavorabilă. Or, în aceeaşi situaţie juridică - a intervenirii unor fapte sau împrejurări noi - inculpatul poate să formuleze cerere de revizuire, în timp ce partea civilă nu are acces la această cale de atac, fiind pusă într-o situaţie de inferioritate faţă de inculpat. Totodată, partea civilă care nu are dreptul de a formula cerere de revizuire în cazul intervenirii unor fapte sau împrejurări noi ce ar putea dovedi netemeinicia soluţiei de achitare este discriminată şi faţă de părţile civile din cauzele soluţionate prin hotărâri definitive de achitare şi în care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală. Prin urmare, consideră că dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ şi alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală aduc atingere principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie. În fine, reprezentantul Ministerului Public invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la statul de drept şi rolul procurorului, respectiv Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008 şi Decizia nr. 44 din 16 februarie 2016, întrucât consideră că dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ şi alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală încalcă şi prevederile art. 1 alin. (3) şi ale art. 131 din Constituţie. Astfel, susţine că dispoziţiile de lege mai sus menţionate nu asigură un just echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi interesul general al societăţii de a-i găsi şi de a-i trage la răspundere penală pe autorii infracţiunilor, interes ce impune ca, atunci când există fapte sau împrejurări ce dovedesc netemeinicia soluţiei de achitare, partea civilă să poată formula cerere de revizuire în scopul obţinerii condamnării inculpatului. De asemenea, arată că, pentru apărarea ordinii de drept, procurorul trebuie să aibă posibilitatea de a formula o astfel de cerere atunci când are cunoştinţă de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare pronunţate în cauză. 4. Preşedintele, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale coroborat cu art. 216 alin. (5) din Codul de procedură civilă, încuviinţează cererea doamnei judecător Livia-Doina Stanciu de a pune o întrebare reprezentantului Ministerului Public în mod direct. Doamna judecător întreabă dacă, faţă de prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, consideră necesară extinderea controlului de constituţionalitate, pe de o parte, asupra restului dispoziţiilor art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală, având în vedere faptul că acest text de lege se referă şi la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. f), iar, pe de altă parte, asupra dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală privind termenul de introducere a cererii de revizuire, text care exclude cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. a) şi f) din Codul de procedură penală. 5. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că sunt incidente prevederile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, întrucât motivele de neconstituţionalitate subzistă şi în ceea ce priveşte soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. f), astfel că alin. (3) al art. 453 din cod este neconstituţional în întregime. De asemenea, consideră necesară extinderea controlului de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, deoarece textul exclude cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. a) şi f). 6. În continuare, preşedintele acordă cuvântul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, care s-au prezentat ulterior dării cuvântului reprezentantului Ministerului Public. Autorii excepţiei solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în faţa Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 7. Prin Sentinţa penală nr. 2.008 din 8 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 24.598/4/2015, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ionuţ Brătilă şi Floarea Brătilă cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de revizuire formulate împotriva unei hotărâri penale de achitare. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate - care nu permit invocarea în defavoarea persoanei achitate a cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală - încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (2), potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege“, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 7 privind egalitatea în faţa legii din Declaraţia universală a drepturilor omului şi ale art. 14 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, deoarece exclud posibilitatea victimei unei erori judiciare, care a avut calitatea de parte civilă, „de a solicita şi obţine pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice în cauză, respectiv condamnarea inculpatului“. Întrucât dispoziţiile de lege criticate nu permit invocarea în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Cod - în scopul de a se dovedi netemeinicia hotărârii de achitare -, autorii excepţiei consideră că partea civilă şi inculpatul achitat se află pe poziţii procesuale inegale, fiind instituit un tratament discriminatoriu. Mai arată că, sub imperiul Codului de procedură din 1968, distincţia privind formularea cererii de revizuire în favoarea, respectiv în defavoarea condamnatului opera doar sub aspectul termenului de introducere a cererii, singura condiţie cerută pentru a reţine incidenţa faptelor sau a împrejurărilor noi ca motiv de revizuire fiind aceea ca pe baza lor să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare. 9. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere principiului egalităţii în drepturi, consacrat de art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege“. Cu privire la acest principiu, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, reflectată, de exemplu, în Decizia nr. 148 din 8 mai 2001 şi în Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, a statuat, prin considerente cu valoare general obligatorie, că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Or, diferenţa de tratament juridic instituită prin dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală între situaţiile în care motivul de revizuire stabilit la alin. (1) lit. a) al aceluiaşi articol poate fi invocat în favoarea, respectiv în defavoarea condamnatului - de observat că soluţia de achitare nu se regăseşte în enumerarea limitativă prevăzută de alin. (3) - este justificată de existenţa unor cazuri diferite, având în vedere că situaţia părţilor civile care solicită constatarea netemeiniciei soluţiei de achitare nu poate fi asimilată situaţiei persoanei condamnate definitiv care solicită întoarcerea unei soluţii defavorabile. De altfel, acest tratament diferenţiat, pentru situaţii diferite în esenţă, are ca scop principal protejarea securităţii raporturilor juridice, mai ales în situaţia unei persoane cercetate penal şi achitate definitiv. De asemenea, instanţa de judecată apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere liberului acces la justiţie şi dreptului la un proces echitabil. Consideră că art. 21 din Constituţie permite accesul la justiţie al oricărei persoane fizice sau juridice pentru apărarea oricărui drept şi a oricărui interes legitim, în mod concret şi efectiv, în sensul ca justiţiabilul să beneficieze de posibilitatea clară şi concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale şi fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiţie este un drept absolut, ci, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa (cauzele Golder împotriva Regatului Unit - 1975 şi Ashingdane împotriva Regatului Unit - 1985), dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică. În acelaşi sens a statuat şi Curtea Constituţională, care a reţinut că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006). Cu referire la regulile care guvernează exercitarea căilor de atac, Curtea Constituţională sa pronunţat în mod constant că accesul liber la justiţie nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situaţii diferite. Prin urmare, instanţa apreciază că instituirea de reguli deosebite pentru invocarea unor motive diferite de revizuire, după cum sunt în favoarea sau în defavoarea persoanei condamnate, nu încalcă dreptul fundamental de liber acces la instanţă, prevăzut de art. 21 din Constituţie. În final, instanţa apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere nici dreptului la apărare, consacrat de dispoziţiile art. 24 din Constituţie, de vreme ce posibilitatea formulării unei căi extraordinare de atac, în condiţiile expres prevăzute de lege, nu reprezintă o expresie sau o consecinţă a dreptului de apărare, ci, de fapt, acest drept nu poate avea o existenţă de sine stătătoare în afara unei căi de atac prevăzute de lege. A echivala dreptul de a formula o cale extraordinară de atac cu dreptul la apărare pare excesiv în raport cu scopurile urmărite prin chiar reglementarea dreptului de apărare, cu toate garanţiile sale. 10. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, iar în subsidiar, neîntemeiată. Arată că autorul excepţiei nu critică dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală pentru ceea ce conţin acestea, ci pentru ceea ce nu conţin, motiv pentru care nu este vorba despre o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate. Astfel, excepţia apare ca fiind inadmisibilă, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 99 din 13 februarie 2007. În subsidiar, consideră că excepţia este neîntemeiată, întrucât situaţia inculpatului şi cea a părţii civile în procesul penal nu sunt identice, ci, dimpotrivă, sunt diferite. Arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994). Având în vedere autoritatea de lucru judecat care este ataşată unei hotărâri judecătoreşti definitive şi necesitatea asigurării securităţii raporturilor juridice, precum şi principiul consacrat de art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege, consideră că dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală, care se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii şi fără discriminări, sunt conforme cu prevederile constituţionale ale art. 16. Referitor la critica privind pretinsa nerespectare a art. 24 din Constituţie, apreciază că dispoziţiile de lege criticate - care se coroborează cu cele ale art. 88-96 din Codul de procedură penală privind asistenţa juridică şi reprezentarea - nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al părţii civile, aceasta putând fi asistată de un avocat în tot cursul judecăţii, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să pună întrebări inculpatului, să exercite drepturile procesuale ale părţii pe care o asistă, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni. Opinează că dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 din Constituţie, nu este încălcat în niciun fel prin aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală, întrucât acestea nu afectează dreptul părţii civile de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. 12. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală sunt constituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 din Constituţie, arată că prevederile constituţionale invocate vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, ci şi necesitatea lui (Decizia Curţii Constituţionale nr. 238 din 10 mai 2005). Astfel, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrată de art. 16 alin. (1) din Constituţie, îşi găseşte aplicare doar atunci când părţile din proces se găsesc în situaţii identice sau egale, care impun şi justifică acelaşi tratament juridic şi, prin urmare, instituirea aceluiaşi regim juridic. Per a contrario, când părţile se află în situaţii diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit. Or, în speţa de faţă, soluţia legislativă este determinată de natura juridică a revizuirii, aceea de garanţie a atingerii scopului procesului penal, şi anume aflarea adevărului de către instanţele judecătoreşti, astfel încât acestea să fie în măsură să soluţioneze în mod just cauza şi orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale, respectiv nicio persoană nevinovată să nu sufere o pedeapsă. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, arată că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi nici dreptului la apărare. În plus, motivele invocate de autorii excepţiei nu reprezintă veritabile argumente de neconstituţionalitate, ci acestea tind la modificarea dispoziţiilor de lege criticate în sensul reglementării posibilităţii ca partea civilă să poată solicita revizuirea unei hotărâri de achitare pentru motivul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 453 alin. (3) „teza întâi“ din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorilor excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese că aceasta priveşte, în realitate, dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu referire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală cu privire la soluţia legislativă care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a). Dispoziţiile art. 453 alin. (3) şi (4) teza întâi din Codul de procedură penală, modificate prin art. 102 pct. 272 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, au următorul cuprins: "(3) Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi f) pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, [...].“ [Art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevede că: „(1) Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.]" 16. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (2), potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege“, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 7 privind egalitatea în faţa legii din Declaraţia universală a drepturilor omului şi ale art. 14 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal - dacă a fost legală şi temeinică - trebuie să se finalizeze cu pronunţarea unei hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi cea civilă au fost aplicate corect. Practica a învederat însă şi cazuri de hotărâri definitive care au soluţionat cauzele penale cu grave erori de fapt şi de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, raţiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii şi adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiţiei, cazurile şi condiţiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept. În egală măsură, opţiunea legiuitorului în reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se realizeze în limite constituţionale. 18. Calea extraordinară de atac care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară. Potrivit art. 455 din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac de retractare sunt: „părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale“, „un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului“ şi procurorul, care poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii. În ceea ce priveşte obiectul căii de atac, revizuirea poate fi exercitată - în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 din Codul de procedură penală - numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei. 19. Curtea reţine că motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte situaţia în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate. Cu privire la înţelesul expresiei „fapte sau împrejurări“, în literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriuzise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală consacră menţinerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a) din acelaşi articol, limitând incidenţa acestui caz de revizuire la situaţiile în care pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal. Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menţinerea respectivei soluţii, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire. 20. Potrivit actualei reglementări, spre deosebire de cea cuprinsă în codurile de procedură penală din 1936 şi 1968, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu este incident în situaţia netemeiniciei hotărârii de achitare a inculpatului. Acest aspect rezultă atât din enumerarea cuprinsă în alin. (4) teza întâi al art. 453 din Codul de procedură penală, cât şi din condiţia prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol, condiţie potrivit căreia cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. 21. Curtea constată că soluţia legislativă potrivit căreia cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, cu excluderea posibilităţii revizuirii hotărârii de achitare, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie. Curtea observă, astfel, că excluderea posibilităţii invocării în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală - constând în descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză - creează un tratament discriminatoriu pentru partea civilă din respectiva cauză faţă de părţile civile din alte cauze soluţionate tot prin hotărâri definitive de achitare, dar cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală, şi anume: hotărârea s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; ori un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată; sau un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată. Cu privire la cele două categorii de părţi civile menţionate, Curtea reţine că, deşi se găsesc în situaţii similare, acestea beneficiază - din perspectiva posibilităţii de a formula calea extraordinară de atac a revizuirii - de un tratament juridic diferit, ceea ce este de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. 22. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 23. Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21). Or, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor judiciare, părţile civile din cauzele în care sa pronunţat o hotărâre definitivă de achitare - a cărei netemeinicie ar putea fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală - se află, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, într-o situaţie similară cu părţile civile din cauzele soluţionate prin hotărâri definitive de achitare cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de lit. b)-d) ale alin. (1) din art. 453 din Codul de procedură penală. 24. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - text potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă numai cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, decizii citate anterior). 25. În continuare, în ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitânduşi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul instituirii căii extraordinare de atac a revizuirii - acela de a asigura posibilitatea îndreptării hotărârilor penale definitive care se întemeiază pe erori judiciare, prin raportare la cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de lege - şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 5 august 2010, şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51), Curtea apreciază că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea revizuirii - inclusiv la iniţiativa procurorului, în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac - a hotărârilor de achitare a căror netemeinicie poate fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. 26. Prin urmare, dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din acelaşi cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor şi a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Curtea reţine că, în situaţia în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părţii civile, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunţate în cauză. 27. În temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care prevede că, „În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare“, Curtea constată că este necesară extinderea controlului de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, având în vedere că acest text de lege - care reglementează termenul de introducere a cererii de revizuire - nu poate fi disociat, sub aspectul posibilităţii revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, de normele procesual penale constatate ca fiind neconstituţionale. Dispoziţiile art. 457 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală au următorul cuprins: „(2) Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge: a) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale; c) în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.“ 28. Drept consecinţă a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi a soluţiei legislative cuprinse în art. 453 alin. (4) teza întâi din cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), Curtea reţine că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, este de natură a aduce atingere, pe de o parte, egalităţii în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie, principii consacrate de prevederile art. 16 şi ale art. 21 din Constituţie, iar, pe de altă parte, rolului Ministerului Public, stabilit de art. 131 din Legea fundamentală. 29. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ionuţ Brătilă şi Floarea Brătilă în Dosarul nr. 24.598/4/2015 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a). 2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională. 3. Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 ianuarie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. Valer Dorneanu Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
