Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.971/1/2022
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Mariana │de contencios │
│Constantinescu│administrativ şi fiscal│
│ │- preşedintele │
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Vasile Bîcu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Maria Hrudei │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheza Attila │- judecător la Secţia │
│Farmathy │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia │
│Năstasie │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adriana │- judecător la Secţia │
│Florina │de contencios │
│Secreţeanu │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia │
│Filipescu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Liliana Vişan │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lucian Cătălin│- judecător la Secţia │
│Mihai Zamfir │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena Diana │- judecător la Secţia │
│Tămagă │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Luiza Maria │- judecător la Secţia │
│Păun │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Mihaela│- judecător la Secţia │
│Voinescu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Andreea │- judecător la Secţia │
│Marchidan │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.971/1/2022 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, prin Încheierea din 12 iulie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 19.409/299/2022, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitor la următoarele chestiuni de drept: "a. Dispoziţiile art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că procedura de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată de o instanţă de contencios administrativ, se aplică inclusiv în situaţia în care obligaţia stabilită prin hotărârea respectivă este aceea de adoptare a unui act administrativ, respectiv a unei hotărâri de Guvern?b. Prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că procedura de fixare a sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalităţi se aplică inclusiv în situaţia în care, prin titlul executoriu, instanţa de judecată a stabilit penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004?" 5. Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit de judecătorul-raportor desemnat, comunicat părţilor, opiniile juridice formulate de specialiştii din cadrul I.N.M. - Catedra de drept administrativ şi ai Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca şi puncte de vedere ale părţilor. 6. Preşedintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 7. Prin Încheierea din 12 iulie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 19.409/299/2022, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept: "a. Dispoziţiile art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că procedura de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată de o instanţă de contencios administrativ, se aplică inclusiv în situaţia în care obligaţia stabilită prin hotărârea respectivă este aceea de adoptare a unui act administrativ, respectiv a unei hotărâri de Guvern?b. Prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că procedura de fixare a sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalităţi se aplică inclusiv în situaţia în care, prin titlul executoriu, instanţa de judecată a stabilit penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004?" 8. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu nr. 1.971/1/2022. II. Prevederile normative supuse interpretării 9. Având în vedere chestiunea de drept supusă dezlegării, dispoziţiile din dreptul intern supuse interpretării sunt cele ale art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 554/2004), care reglementează procedura de executare a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate potrivit prevederilor acestei legi, şi anume: "ART. 24 Obligaţia executării (1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege. (3) La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate în mod culpabil, instanţa de executare, prin hotărâre dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă. (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul, în mod culpabil, nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă, despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei. (5) În lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanţei de executare va solicita autorităţii publice relaţii referitoare la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu şi, în cazul în care obligaţia nu a fost integral executată, instanţa de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părţilor. ART. 25 Instanţa de executare (1) Instanţa de executare, care, în materia contenciosului administrativ, este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ţ), instanţa care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ, aplică, respectiv acordă sancţiunea şi penalităţile prevăzute la art. 24 alin. (3), fără a fi nevoie de învestirea cu formulă executorie şi de încuviinţarea executării silite de către executorul judecătoresc. (2) Cererile prevăzute la art. 24 alin. (3) şi (4) se judecă în camera de consiliu, de urgenţă, şi sunt scutite de taxa judiciară de timbru. Procedura prevăzută la art. 200 şi 201 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă. Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosarul cauzei cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de judecată. Reclamantul va lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării de la dosarul cauzei. Instanţa poate acorda un nou termen de judecată în cazul în care reclamantul solicită amânarea pentru a lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării. (3) Hotărârile pronunţate în condiţiile art. 24 alin. (3) şi (4) sunt supuse numai recursului, în termen de 5 zile de la comunicare. (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru punerea în executare a hotărârilor de contencios administrativ date pentru soluţionarea litigiilor ce au avut ca obiect contracte administrative." III. Expunerea succintă a procesului 10. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti cu nr. 19.409/299/2022, petenta A a solicitat încuviinţarea executării silite a obligaţiei instituite prin titlul executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 2.370 din 8 mai 2019 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul Dosarului nr. 1.442/2/2015. 11. Prin Decizia nr. 2.370 din 8 mai 2019 pronunţată în Dosarul nr. 1.442/2/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a decis, printre altele, obligarea pârâtului B să adopte o hotărâre de Guvern pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 9 din anexa nr. 1 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 49/1997 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale a Petrolului „Petrom“ - S.A. Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/2003 privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a Societăţii Naţionale a Petrolului Petrom - S.A. Bucureşti, precum şi pentru modificarea şi completarea cadrului legal în domeniul privatizării pentru societăţile comerciale aflate în portofoliul Ministerului Economiei şi Comerţului, în vederea vânzării de acţiuni ale O.M.V. Petrom - S.A., până la limita de 8% din capitalul social, la acelaşi preţ la care au fost vândute acţiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancţiunea unor penalităţi de 1.000 de lei pe fiecare zi de întârziere de la data pronunţării deciziei şi până la executarea obligaţiei. 12. Prin Încheierea din 10 mai 2022 pronunţată în Dosarul nr. 19.409/299/2022, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea de încuviinţare a executării silite, formulată de creditorul obligaţiei stabilite prin Decizia nr. 2.370 din 8 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. 13. În motivare a reţinut, în esenţă, că, potrivit prevederilor art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004, pentru punerea în executare a hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ, având ca obiect obligarea unei autorităţi publice de a elibera un înscris sau de a efectua o anumită operaţiune administrativă, legiuitorul a prevăzut o procedură specială, conform căreia creditorul trebuie să se adreseze instanţei care a soluţionat fondul litigiului, nefiind posibilă solicitarea declanşării executării silite potrivit dispoziţiilor comune din Codul de procedură civilă, respectiv prin sesizarea unui executor judecătoresc; prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 666 alin. (1) din Codul de procedură civilă, creditorul fiind obligat conform art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 să urmeze procedura de executare specială prevăzută de această lege. 14. În ceea ce priveşte solicitarea de încuviinţare a executării silite pentru valoarea penalităţilor de 1.000 de lei/zi de întârziere, instanţa a constatat faptul că nici această creanţă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 663 din Codul de procedură civilă, nefiind vorba de daune-interese moratorii, conform art. 1.536 din Codul civil, ci de o sancţiune pecuniară cu caracter distinct, prevăzută de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, având natura unor măsuri de executare; verificarea cererii de încuviinţare a executării silite, cu privire la aceste penalităţi, se efectuează tot de către instanţa de executare, care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ, asemenea obligaţiei principale. 15. În concluzie, a reţinut că, în ceea ce priveşte punerea în executare a obligaţiei de a face, creditorul nu are deschisă calea declanşării unei executări silite prin intermediul unui executor judecătoresc, fiind obligat să urmeze procedura specială prevăzută de Legea nr. 554/2004. 16. Împotriva încheierii menţionate a formulat apel creditorul, înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, prin care a arătat, în esenţă, că obligaţia stabilită prin titlul executoriu nu se încadrează în prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că procedura de executare nu este cea prevăzută de respectiva lege, ci de dreptul comun; de asemenea, a susţinut că, din moment ce penalităţile de întârziere au fost stabilite direct prin titlul executoriu, în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, procedura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu mai poate fi aplicată. Astfel, finalitatea acestei proceduri este tocmai stabilirea despăgubirilor pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei, însă acestea au fost deja stabilite direct prin titlul executoriu, astfel că suma reprezentând despăgubiri poate fi executată potrivit Codului de procedură civilă. IV. Punctul de vedere al părţilor 17. Apelanta-creditoare a solicitat, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea primei chestiuni de drept, arătând, în motivare, în esenţă, că sunt întrunite toate condiţiile pentru a se dispune sesizarea instanţei supreme, iar pe fond răspunsul întrebării adresate ar trebui să fie negativ. 18. La termenul din 5 iulie 2022, tribunalul a pus în discuţie din oficiu, faţă de soluţia primei instanţe şi obiectul apelului, sesizarea instanţei supreme şi cu dezlegarea celei de a doua chestiuni de drept, sesizare cu care apelanta a fost de acord. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere 19. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă: (i) instanţa de trimitere - Tribunalul Bucureşti - este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, având de soluţionat apelul declarat împotriva unei încheieri de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite; (ii) de modul de dezlegare a chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece, în ipoteza în care s-ar stabili că procedura execuţională specială, prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004, este aplicabilă şi pentru executarea silită a obligaţiilor de a face având ca obiect adoptarea unui act administrativ, atunci aceasta ar confirma raţionamentul primei instanţe care a dispus respingerea cererii de încuviinţare a executării silite, tocmai în considerarea acestui raţionament juridic; (iii) cu privire la chestiunea de drept în discuţie, nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă care să fie circumscrisă în mod expres limitelor câmpului de aplicare a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, cu precădere în ceea ce priveşte distincţia dintre actele administrative încheiate şi actele administrative adoptate; (iv) cu privire la chestiunea de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fost învestită cu un recurs în interesul legii sau cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri prealabile. 20. Referitor la condiţia noutăţii chestiunii de drept, instanţa de trimitere a reţinut că, din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formată în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, cerinţa noutăţii este îndeplinită nu numai atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, dar şi în situaţia unor reglementări mai vechi, dar asupra cărora instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, devenind actuală aplicarea frecventă a normei juridice. 21. În ambele cazuri este necesar să nu se fi dezvoltat o practică judiciară ce relevă o anumită interpretare şi aplicare a normei vizate de chestiunea de drept, întrucât, după cum s-a decis în mod constant, orientarea jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate şi existenţa unei practici a instanţelor naţionale determină pierderea caracterului de noutate a chestiunii de drept supuse analizei. 22. Prin urmare, nu prezintă relevanţă faptul că reglementarea art. 24 din Legea nr. 554/2004 este mai veche, întrucât instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent asupra problemelor de drept menţionate, devenind actuală aplicarea normelor juridice. 23. Instanţa de trimitere a apreciat că nu s-a conturat o orientare certă şi consistentă a practicii către o anumită interpretare şi aplicare a normei din perspectiva chestiunilor de drept. Se poate vorbi, astfel, despre o practică în curs de formare, ce justifică declanşarea mecanismului de prevenire a practicii neunitare prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă. 24. Din contră, aşa cum a precizat şi creditoarea, tribunalul a reţinut că în titlul executoriu figurează peste 8.000 de creditori (majoritatea dintre aceştia cesionând creanţa), astfel încât pe rolul instanţelor au fost deja înregistrate foarte multe dosare (de ordinul miilor) având ca obiect încuviinţare executare silită. 25. Prin urmare, dezlegarea chestiunilor de drept menţionate ar fi necesară şi utilă pentru a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare la nivelul instanţelor civile, în speţă judecătoriile de sector, respectiv Tribunalul Bucureşti. Aşadar, tranşarea acestei chestiuni de drept ar conferi predictibilitate acestor litigii, care sunt deja în număr foarte mare. 26. Cea din urmă condiţie este, de asemenea, îndeplinită, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept şi nici nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare având ca obiect aceste chestiuni de drept. 27. Instanţa de trimitere a apreciat că în prezenta cauză nu se solicită dezlegarea aceleiaşi chestiuni de drept ca cea avută în vedere la pct. 58 din Decizia nr. 21/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, unde s-au statuat următoarele: „Verificarea compatibilităţii normelor Codului de procedură civilă cu raporturile de drept administrativ este parte a actului de justiţie înfăptuit de judecător, iar în privinţa procedurii speciale de executare instituite de art. 24 din Legea nr. 554/2004 trebuie avut în vedere faptul că aceasta se aplică numai dacă, prin dispozitivul hotărârii definitive ce constituie titlu executoriu, autoritatea publică a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să se efectueze anumite operaţiuni administrative, fiind vorba deci de obligaţii de a face care nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică, prin reprezentanţii săi legali“. 28. Or, în cauza de faţă, prima întrebare vizează, aşa cum s-a arătat, împrejurarea dacă obligaţia unei autorităţi publice de a adopta o hotărâre de Guvern este inclusă în obligaţia de a „încheia, înlocui sau modifica actul administrativ, elibera un alt înscris sau efectua anumite operaţiuni administrative - cu privire la care este incidentă procedura specială de executare instituită de art. 24 din Legea nr. 554/2004, aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 21/2021, pct. 58 citat mai sus“. 29. În ceea ce priveşte punctul de vedere al instanţei de trimitere cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării, tribunalul a reţinut că, deşi art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă menţionează inserarea acestuia în cadrul încheierii de sesizare, aceasta nu reprezintă o condiţie de admisibilitate a sesizării, context în care nu îşi va exprima punctul de vedere cu privire la modalitatea de dezlegare a întrebărilor adresate, întrucât ar echivala cu o antepronunţare. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie VI.I. Jurisprudenţa comunicată de curţile de apel 30. În ceea ce priveşte prima chestiune de drept supusă interpretării, a fost comunicată jurisprudenţă care nu antamează strict chestiunea de drept supusă dezlegării, existând o singură orientare jurisprudenţială, prin care s-a apreciat, implicit, în sensul că procedura specială de executare reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004 se aplică şi în ipoteza în care, prin titlul executoriu în discuţie, s-a dispus, de către instanţa de judecată, obligarea pârâtului Guvernul României să adopte o hotărâre de Guvern (Decizia civilă nr. 168 din 19 martie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 4.144/117/2020 al Curţii de Apel Cluj) pentru reintegrarea reclamantului, ipoteză care, de altfel, se circumscrie soluţiilor prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv obligarea autorităţii publice pârâte să emită un act administrativ, lato sensu. 31. În sensul orientării jurisprudenţiale menţionate anterior şi-au exprimat punctul de vedere teoretic, nesusţinut de practică judiciară, următoarele instanţe: Curtea de Apel Constanţa (Secţia de contencios administrativ şi fiscal), Curtea de Apel Craiova (Secţia de contencios administrativ şi fiscal); tribunalele Hunedoara, Iaşi, Vaslui, Gorj, Buzău, Ilfov; Judecătoria Aiud. 32. În susţinerea punctelor de vedere au fost expuse următoarele argumente: (i) pentru punerea în executare a obligaţiilor stabilite într-o hotărâre pronunţată în baza dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, legiuitorul a stabilit o procedură specială, care derogă de la procedura generală prevăzută de art. 665 şi următoarele din Codul de procedură civilă, ce este obligatoriu de urmat şi în situaţia adoptării unei hotărâri de Guvern, şi nu doar în situaţia încheierii unui act administrativ bilateral; (ii) faţă de prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care art. 24 din Legea nr. 554/2004 se referă la noţiunea de „act administrativ“, fără a face distincţie după cum acesta este un act administrativ (bilateral) de gestiune sau act administrativ (unilateral) de autoritate, voinţa legiuitorului este clară, în sensul existenţei unei proceduri speciale administrative pentru executarea obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 554/2004, indiferent de natura actului administrativ; (iii) deşi dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi următoarele din Legea nr. 554/2004 privesc încheierea, înlocuirea sau modificarea actului administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea anumitor operaţiuni administrative, textul se aplică şi în situaţia adoptării unei hotărâri de Guvern, dispoziţia executorie încadrându-se în natura obligaţiilor stabilite în sarcina autorităţii publice; (iv) dacă intenţia legiuitorului ar fi fost cea de excludere a hotărârilor de Guvern de la aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004, ar fi prevăzut acest lucru în mod expres. Legiuitorul a optat pentru formula „încheierea“ în detrimentul unor termeni ca „adoptarea/emiterea“ tocmai cu intenţia de a include şi actele administrative asimilate (contractele administrative), şi nu cu intenţia de a exclude titlurile executorii ce vizează executarea unor acte administrative tipice, cum sunt şi hotărârile de Guvern, care, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, sunt eminamente unilaterale; (v) titlul executoriu referitor la obligaţia autorităţii publice de a emite o hotărâre de Guvern se întemeiază pe existenţa unei încălcări a unui drept al creditorului, respectiv pe constatarea refuzului nejustificat al autorităţii publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim constatat anterior de către instanţă, în cadrul altui litigiu, ca fiind vătămat prin neemiterea acestui act administrativ 33. Într-o jurisprudenţă nuanţată, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, s-a reţinut că situaţia premisă pentru punerea în aplicare a acestei dispoziţii de constrângere este existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, respectiv prin care se stabileşte în sarcina autorităţii publice o obligaţie de a face, textul fiind aplicabil atunci când în sarcina autorităţii publice se instituie o obligaţie de a face intuitu personae, respectiv o obligaţie care nu poate fi adusă la îndeplinire decât de autoritatea respectivă (Decizia nr. 449 din 29 iunie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 4.535/62/2019, a Curţii de Apel Braşov). 34. Într-o opinie nuanţată, exprimată la nivelul Tribunalului Bucureşti, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, s-au reţinut următoarele: (i) verificarea compatibilităţii normelor Codului de procedură civilă cu raporturile de drept administrativ este parte a actului de justiţie înfăptuit de judecător, iar hotărârile care cuprind alte situaţii decât cele avute în vedere de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 vor urma direct procedura de executare silită reglementată de Codul de procedură civilă; (ii) trimiterile pe care art. 24 din Legea nr. 554/2004 le face la art. 905 şi 891 din Codul de procedură civilă (în forma în vigoare la data demarării procedurii speciale de executare) nu modifică în vreun fel regimul executării hotărârilor pronunţate de instanţele de contencios administrativ în ceea ce priveşte obiectul procedurii speciale de executare; (iii) pentru soluţionarea problemei de drept supuse dezlegării, trebuie avută în vedere distincţia între hotărârile de Guvern ce constituie acte administrative individuale şi hotărârile de Guvern care constituie acte administrative normative; în condiţiile în care o hotărâre de Guvern are caracter individual, nu este exclusă aplicarea prevederilor art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004; (iv) pe de altă parte, o autoritate centrală nu poate fi obligată, pe cale judecătorească, să emită un act de reglementare general, precum o hotărâre de Guvern cu caracter normativ, întrucât s-ar încălca principiul separării puterilor în stat. 35. Într-un punct de vedere teoretic, nesusţinut de practică judiciară, comunicat de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a apreciat, în mod contrar, în sensul că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, ce reglementează o procedură specială şi excepţională de executare silită a obligaţiilor de a face cuprinse în titluri executorii pronunţate în materia contenciosului administrativ, trebuie interpretate restrictiv, doar pentru cele cinci ipoteze de aplicare (încheierea, înlocuirea, modificarea actului administrativ, eliberarea unui înscris şi efectuarea unei operaţiuni administrative), iar nu şi pentru adoptarea actului administrativ, faţă de care nu poate fi extinsă aplicarea normei legale. 36. În ceea ce priveşte prima chestiune de drept supusă dezlegării, Curtea de Apel Bucureşti a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei a IX-a contencios administrativ şi fiscal, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la prima chestiune de drept supusă dezlegării. 37. Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş, Timişoara, Craiova şi tribunalele Mehedinţi, Dolj, Olt, Teleorman, Călăraşi au comunicat faptul că în raza lor teritorială de competenţă nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării. 38. În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept supusă dezlegării, într-o orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că, atunci când s-a stabilit obligarea la plata penalităţilor dispuse prin dispozitivul titlului executoriu în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, calculul acestora se realizează în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, dacă, în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a penalităţilor, debitorul, în mod culpabil, nu a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu, sens în care instanţa de executare va fixa suma ce i se va datora creditorului cu titlu de penalităţi. 39. Practica judiciară comunicată în acest sens se regăseşte la nivelul Curţii de Apel Bucureşti: - Sentinţa civilă nr. 1.559 din 20 septembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 4.286/2/2022 (recurată de reclamant), prin care s-a reţinut că, atunci când s-a stabilit obligarea la plata penalităţilor dispuse prin dispozitivul titlului executoriu în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, calculul acestora se realizează în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 dacă, în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a penalităţilor, debitorul, în mod culpabil, nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, sens în care instanţa de executare va fixa suma ce i se va datora creditorului cu titlu de penalităţi; – Sentinţa civilă nr. 1.566 din 20 septembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 4.282/2/2022 (recurată de reclamant), prin care s-a reţinut că, pentru fixarea sumei datorate cu titlu de penalităţi, în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se impune epuizarea, în prealabil, a procedurii prevăzute de art. 24 alin. (3) din lege, nefiind echivalentă cu stabilirea penalităţilor prin titlul executoriu, în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004; – Sentinţa nr. 1.259 din 20 iunie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 3.352/2/2022 (nerecurată), prin care Curtea a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, reţinând că, în condiţiile în care reclamanţii nu au parcurs şi nu au finalizat procedura reglementată de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, aceştia nu fac dovada unui drept născut şi actual, recunoscut de lege, în temeiul căruia să poată pretinde stabilirea în mod definitiv a sumei datorate de pârât cu titlu de penalităţi şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor. 40. Au fost exprimate şi următoarele puncte de vedere, nesusţinute de practică judiciară: (i) s-a apreciat că, pentru definitivarea sumei datorate cu titlu de penalităţi, este aplicabil art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, neexistând o altă procedură pentru fixarea sumei definitive (Tribunalul Bucureşti, Judecătoria Aiud); (ii) prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că procedura de fixare a sumei datorate creditorului cu titlu de penalităţi se aplică inclusiv în situaţia în care instanţa de judecată a stabilit penalităţi pentru fiecare zi de întârziere în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 (Tribunalul Ilfov, Tribunalul Vrancea); (iii) art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 face trimitere la întregul art. 906 din Codul de procedură civilă, ceea ce atrage, totodată, aplicarea art. 28 din Legea nr. 554/2004, normele urmând a fi interpretate şi aplicate coroborat, în măsura în care nu sunt incompatibile cu raporturile juridice administrative. Tribunalul a avut în vedere şi faptul că dispoziţiile art. 892 şi 906 din Codul de procedură civilă nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, astfel că ele completează prevederile Legii nr. 554/2004 (Tribunalul Ialomiţa); (iv) verificarea cererii de încuviinţare a executării silite cu privire la penalităţile de întârziere se efectuează tot de către instanţa de executare care a soluţionat fondul litigiului de contencios administrativ, asemenea obligaţiei principale. Astfel, nici această creanţă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 663 din Codul de procedură civilă, nefiind daune-interese moratorii, conform art. 1.536 din Codul civil, ci o sancţiune pecuniară cu caracter distinct prevăzută de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, având natura unor măsuri de executare (Tribunalul Giurgiu). 41. Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a reţinut că penalităţile prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 reprezintă obligaţii de plată stabilite prin însuşi titlul executoriu care nu intră sub incidenţa art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar executarea obligaţiei de plată a unei sume de bani, stabilită prin chiar titlul executoriu, va urma procedura de drept comun, iar nu procedura reglementată de art. 24, ce derogă de la normele de drept comun doar în limitele stabilite de alin. (1) (Sentinţa civilă nr. 1.671 din 3 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 4.217/2/2022, recurată de reclamant). 42. În sensul jurisprudenţei menţionate anterior şi-au exprimat punctul de vedere teoretic, nesusţinut de practică judiciară, următoarele instanţe: Curtea de Apel Craiova (Secţia de contencios administrativ şi fiscal), Tribunalul Buzău şi Tribunalul Hunedoara). 43. În susţinerea punctelor de vedere au fost invocate următoarele argumente: (i) interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 impun a fi în sensul că, după pronunţarea de către instanţa de executare asupra cererii creditorului de fixare a sumei datorate cu titlu de penalităţi, neînsoţită de o cerere de despăgubiri, sau - în lipsa unei cereri de fixare a penalităţilor - după expirarea termenului de prescripţie a executării silite de 3 ani de la împlinirea termenului de 3 luni prevăzut de norma legală în discuţie, nu mai este admisibilă formularea de către creditor - pe acest temei legal - a cererii de stabilire a despăgubirilor pentru neexecutarea în natură a obligaţiei de a face care implică faptul personal al debitorului; (ii) termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalităţi este termenul de prescripţie a executării silite de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data executării obligaţiei sau, în caz de neexecutare, data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia (Decizia nr. 12/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept); (iii) din analiza alin. (4) al art. 24 al Legii nr. 554/2004 rezultă că, după expirarea termenului de trei luni, se consideră că mijloacele coercitive utilizate nu au avut eficienţă şi executarea silită nu este posibilă. Acesta este motivul pentru care, după împlinirea termenului în discuţie, se procedează la stabilirea unor sume definitive, atât în ceea ce priveşte amenzile aplicate în favoarea statului, cât şi în ceea ce priveşte penalităţile acordate creditorului; (iv) penalităţile reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004 au exclusiv un scop coercitiv, ele nu au un caracter reparator, nu corespund unui prejudiciu produs în patrimoniul creditorului (pentru repararea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei înscrise în titlul executoriu se acordă despăgubiri în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă). 44. Curtea de Apel Cluj a comunicat faptul că la nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VI.II. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 45. În considerentele Deciziei nr. 35 din 31 octombrie 2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1023 din 20 decembrie 2016, s-a reţinut că „norma cuprinsă în art. 24 din Legea nr. 554/2004 are caracter de lege specială, derogatorie, în ceea ce priveşte mijloacele de constrângere şi, după caz, sancţionarea persoanei culpabile pentru neexecutarea hotărârilor definitive pronunţate de instanţa de contencios administrativ“ (paragraful 35). Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că „într-adevăr, art. 24 reglementează nu doar o sancţiune, ci un ansamblu de mijloace de constrângere a debitorului în vederea îndeplinirii obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească“ (paragraful 39). 46. În considerentele Deciziei nr. 12 din 22 februarie 2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2018, s-a reţinut că: „În ceea ce priveşte data de la care se aplică penalităţi, hotărârea instanţei învestite în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 are autoritate de lucru judecat, instanţa învestită cu o cerere a creditorului în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 neavând decât competenţa de a calcula penalităţile, conform criteriilor stabilite prin hotărârea anterioară“ (paragraful 92); „În consecinţă, instanţa învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 calculează penalităţi de la momentul indicat în încheierea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, până la momentul executării obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, dar nu mai târziu de data la care se împlineşte termenul de trei luni înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia“ (paragraful 98); „În consecinţă, în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, instanţa de judecată poate stabili valoarea obiectului obligaţiei la care se aplică penalităţile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută la art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege nu a stabilit acest lucru“ (paragraful 104). 47. În considerentele Deciziei nr. 21/2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 4 iunie 2021, instanţa supremă a statuat următoarele: „Verificarea compatibilităţii normelor Codului de procedură civilă cu raporturile de drept administrativ este parte a actului de justiţie înfăptuit de judecător, iar în privinţa procedurii speciale de executare instituite de art. 24 din Legea nr. 554/2004 trebuie avut în vedere faptul că aceasta se aplică numai dacă, prin dispozitivul hotărârii definitive ce constituie titlu executoriu, autoritatea publică a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să se efectueze anumite operaţiuni administrative, fiind vorba deci de obligaţii de a face, care nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică, prin reprezentanţii săi legali“. 48. În considerentele Deciziei nr. 1.461 din 4 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal s-au reţinut următoarele: „Art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 şi fixarea sumei ce se va datora reclamantului creditor cu titlu de penalităţi se poate aplica numai dacă, în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor emise conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu. Cum, în cauză, reclamanta a solicitat emiterea hotărârii prevăzute de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, dar fără a solicita anterior aplicarea art. 24 alin. (3) din acelaşi act normativ, se impune respingerea cererii ca inadmisibilă. Acţiunea reclamantei nu poate fi considerată admisibilă prin raportare la cererile pe care aceasta le-a adresat unor executori judecătoreşti, deoarece dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 sunt dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în materia executării titlurilor executorii, iar pentru hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ sunt aplicabile prevederile art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 şi nu dispoziţiile Codului de procedură civilă, cu excepţia hotărârilor judecătoreşti prin care s-a stabilit obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, dar nu în cazul hotărârilor judecătoreşti care cuprind «obligaţii de a face», cum este şi cazul în speţă“. VII. Răspunsul Ministerului Public 49. Prin Adresa nr. 2.247/C/3.179/III-5/2022 din 14 octombrie 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problemele ce formează obiectul sesizării. VIII. Opiniile specialiştilor 50. Opinia Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca. cu privire la prima problemă de drept supusă dezlegării, este în sensul că obligaţia unei autorităţi publice de a adopta (emite) o hotărâre de Guvern este inclusă în obligaţia de a „încheia, înlocui sau modifica actul administrativ, a elibera un alt înscris sau a efectua anumite operaţiuni administrative“. 51. În realitate, dificultăţile cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt generate de omisiunea legiuitorului de a include în aceste prevederi şi obligaţia de a adopta/emite un act administrativ, alături de cele expres indicate de acest text de lege. 52. Pornind de la definiţia semantică a verbului a înlocui, respectiv „a pune ceva sau pe cineva în locul altuia“, ţinând cont şi de argumentele de mai jos, concluzia corectă ar trebui să fie aceea că obligaţia de a emite/adopta un act administrativ este inclusă în obligaţia de a-l înlocui care are, astfel, în acest context, un sens mai larg. 53. Pe de altă parte, deşi obligaţia de a încheia un act administrativ este utilizată atunci când se pune problema încheierii unui contract, deci a unui act bilateral, nu există nicio raţiune pentru care art. 24 din Legea nr. 554/2004 s-ar aplica în ipoteza în care autoritatea publică ar fi obligată să încheie un contract administrativ, ce presupune un acord de voinţă, dar nu s-ar aplica în ipoteza în care autoritatea publică ar fi obligată să emită/adopte un act administrativ unilateral. 54. Cu privire la cea de-a doua problemă de drept supusă dezlegării s-a susţinut că prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se aplică inclusiv în situaţia în care, prin titlul executoriu, instanţa de judecată a stabilit penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. 55. Din analiza celor două texte de lege rezultă că acestea au, în principiu, acelaşi scop şi aceeaşi natură juridică. În ambele ipoteze, reclamantul poate solicita instanţei de contencios administrativ competente, fie în etapa judecăţii, fie în aceea a executării silite, aplicarea unei amenzi şi a unor penalităţi de întârziere; în continuare, dacă debitorul refuză executarea obligaţiilor care îi incumbă, la cererea creditorului, instanţa revine printr-o nouă hotărâre şi fixează suma care i se va datora reclamantului cu titlu de penalităţi. 56. Din acest moment, dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 completează dispoziţiile art. 18 alin. (5) din acelaşi act normativ, de vreme ce acestea din urmă nu cuprind vreo dispoziţie expresă contrară şi nici nu poate fi descoperită vreo incompatibilitate absolută între cele două texte de lege, care să conducă la justificarea unui tratament diferenţiat între cele două situaţii. 57. Opinia Institutului Naţional al Magistraturii, cu privire la ambele probleme de drept, a fost în sensul că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 58. Faptul că, în mod greşit, Tribunalul Bucureşti nu şi-a exprimat opinia cu privire la problemele de drept supuse dezlegării nu ar trebui să constituie un motiv de inadmisibilitate a sesizării, dat fiind faptul că ar trebui să primeze scopul avut în vedere de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv oferirea unui răspuns util instanţei de trimitere şi preîntâmpinarea practicii judiciare neunitare. 59. Cu privire la prima problemă de drept supusă dezlegării, s-a reţinut că dispoziţiile art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că procedura de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de o instanţă de contencios administrativ este aplicabilă în situaţia în care, prin respectiva hotărâre judecătorească, a fost obligat Guvernul României să emită un act administrativ sub forma unei hotărâri de Guvern (Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). 60. Cu privire la cea de-a doua problemă de drept supusă dezlegării, Institutul Naţional al Magistraturii a arătat că în cadrul catedrei s-au conturat două opinii contrare, respectiv: 61. Într-o primă opinie s-a apreciat că prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că procedura de fixare a sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalităţi nu se aplică în situaţia în care, prin titlul executoriu, instanţa de judecată a stabilit penalităţi aplicabile părţii obligate pentru fiecare zi de întârziere, potrivit art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. 62. În sprijinul acestei opinii s-a adus argumentul potrivit căruia coroborarea art. 18 cu art. 24 din Legea nr. 554/2004 ar genera dificultăţi de aplicare [de exemplu, nu s-ar putea concilia aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 cu termenul de 3 luni prevăzut de art. 24 alin. (4) din acelaşi act normativ, în situaţia în care, deşi cu întârziere, debitorul autoritate publică execută totuşi obligaţia stabilită în sarcina sa]. 63. Într-o opinie contrară s-a apreciat că prevederile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că procedura de fixare a sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalităţi se aplică inclusiv în situaţia în care, prin titlul executoriu, instanţa de judecată a stabilit penalităţi aplicabile părţii obligate pentru fiecare zi de întârziere, potrivit art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. 64. În susţinerea acestei opinii au fost aduse următoarele argumente: (i) ipotezele normelor cuprinse în art. 18 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coincid în ceea ce priveşte obligaţiile care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică. Drept urmare, este suficient ca o obligaţie de acest tip să poată fi înscrisă în una dintre cele două ipoteze ca ea să fie supusă procedurii de executare reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004; (ii) procedura de executare reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004 presupune două etape, cea de-a doua având o variantă alternativă (Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Prima etapă este cea prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi are un dublu scop: să dea efect principiului disponibilităţii care guvernează executarea silită şi în materia contenciosului administrativ şi să constrângă debitorul autoritate publică să execute în natură obligaţia care presupune faptul său personal, stabilită în sarcina sa de instanţa de contencios administrativ. Mijloacele de constrângere sunt amenda în favoarea statului şi penalităţile în favoarea creditorului. Cea de-a doua etapă, într-o primă variantă, are ca obiectiv executarea silită prin echivalent a obligaţiei amintite, în cazul în care debitorul refuză executarea în natură. Astfel, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, dacă, în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor, debitorul, în mod culpabil, nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă, despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei. Într-o a doua variantă, alternativă, etapa a doua constă în închiderea executării în ipoteza în care creditorul se desistează (renunţă la executarea începută). Astfel, potrivit art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanţei de executare va solicita autorităţii publice relaţii referitoare la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu şi, în cazul în care obligaţia nu a fost integral executată, instanţa de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părţilor. În cea de-a doua etapă, dacă obligaţia nu a fost executată în natură, amenda şi penalităţile se transformă din mijloace de constrângere în sancţiuni civile; (iii) în cazul obligaţiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică şi exerciţiul autorităţii publice, dacă obligaţiile nu sunt executate de bunăvoie, aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (5) [şi, pentru aceleaşi considerente, alin. (6)] nu elimină procedura de executarea silită reglementată de art. 24 alin. (3), (4) şi (5). Este esenţial că obiectul executării silite nu constă în amenda şi penalităţile reglementate de art. 18 alin. (5) şi (6) sau art. 24 alin. (3), ci în obligaţia de a face ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică şi, implicit, exerciţiul forţat al autorităţii publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări. Amenda şi penalităţile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condiţiile art. 24 alin. (4) [sau, în cazul amenzii, alin. (5) din Legea nr. 554/2004], după ce instanţa de executare [care este instanţa de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004] a constatat că obligaţia de executare în natură nu este posibilă datorită refuzului culpabil al debitorului şi, la cererea creditorului [necesară potrivit interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 24 alin. (5) din lege], dispune executarea ei prin echivalent, fixând suma datorată statului cu titlu de amendă şi sumele datorate creditorului cu titlu de penalităţi şi de despăgubire. Concepţia potrivit căreia incidenţa art. 18 alin. (5) şi (6) elimină aplicabilitatea procedurii de executare silită a obligaţiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică se întemeiază pe o confuzie în ceea ce priveşte obiectul executării silite [deoarece obiectul executării nu constă în amendă şi penalităţi, care, în forma reglementată de art. 18 şi, de asemenea, art. 24 alin. (3), sunt doar mijloace de constrângere; obiectul executării este dat de obligaţia de a face]. Închiderea procedurii se va dispune de instanţa de executare în condiţiile art. 24 alin. (4) sau, după caz, alin. (5). După închiderea procedurii, executarea silită se va face, dacă este cazul, potrivit dreptului comun; (iv) dacă o hotărâre cade sub incidenţa ipotezei art. 24 alin. (1) [identică cu ipoteza art. 18 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c)] este obligatoriu ca executarea silită să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004. Or, hotărârea ce se execută în dosarul aflat pe rolul instanţei de trimitere a fost pronunţată în temeiul art. 18 alin. (1) (obligarea autorităţii publice să emită act administrativ), ceea ce înseamnă că executarea ei silită se face în condiţiile art. 24 alin. (3)-(5). Faptul că s-a făcut şi aplicarea art. 18 alin. (5) nu schimbă cu nimic acest aspect, neexistând nicio bază legală pentru o astfel de distincţie de regim juridic. În plus, obligaţia stabilită în baza art. 18 alin. (5) este accesorie obligaţiei principale (emiterea actului administrativ) şi, drept urmare, este firesc să fie executată în acelaşi cadru dat de Legea nr. 554/2004; (v) art. 18 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 554/2004 nu reprezintă decât o posibilitate mai energică pusă la dispoziţia creditorului de a cere, încă din cursul judecăţii, executarea obligaţiei principale sub sancţiunea penalităţilor şi amenzii, care încep să curgă încă de la împlinirea termenului de executare dat prin hotărâre sau, în lipsa acestuia, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Dacă nu a uzat de această posibilitate, creditorul poate cere constrângerea debitorului prin penalităţi şi amendă în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Este vorba despre aceleaşi penalităţi şi despre aceeaşi amendă, care, de data aceasta, încep să curgă diferit. Or, sumele ce reprezintă amenda şi penalităţile aplicate în temeiul art. 24 alin. (3) se vor fixa într-un cuantum definitiv în baza art. 24 alin. (4). Nu există nicio raţiune ca suma finală ce reprezintă penalităţile şi amenda aplicate în temeiul art. 18 alin. (5) şi (6) să fie fixată în condiţii diferite, respectiv de instanţa de executare civilă care, potrivit art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este judecătoria; (vi) stabilirea cuantumului final al penalităţilor şi amenzii nu reprezintă o simplă chestiune de calcul aritmetic pe care ar putea să o facă un executor judecătoresc în condiţiile Codului de procedură civilă. Dacă ar fi aşa, dispoziţiile art. 24 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 nu ar avea nicio raţiune, iar penalităţile şi amenda stabilite în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 s-ar putea executa direct în temeiul Codului de procedură civilă, fără mijlocirea instanţei de executare [fie ea instanţa de contencios administrativ prevăzută de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, fie, în cazul penalităţilor, instanţa civilă prevăzută de art. 906 din Codul de procedură civilă]. Ambele sunt guvernate de principiul proporţionalităţii. În schimb, după fixarea sumei totale datorate cu titlu de penalităţi şi amendă, executarea silită a acestora se va face în condiţiile dreptului comun dat de Codul de procedură civilă. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 65. Prin Decizia nr. 898 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 februarie 2016, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: "(...) Procedura contenciosului administrativ are un caracter special, fiind derogatorie de la regulile procedural civile, şi dă expresie prevederilor art. 52 din Legea fundamentală, oferind cadrul constituţional al protejării cetăţenilor în faţa eventualelor abuzuri ale autorităţilor publice. În acest context, legiuitorul a stabilit că executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-au instituit obligaţii în sarcina autorităţilor publice trebuie să fie realizată într-un anumit termen, fie cel precizat în cuprinsul hotărârii, fie, în lipsa acestuia, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a acesteia. (...) Amenzile cominatorii stabilite la art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reprezintă o sancţiune procedurală pecuniară aplicată de instanţă în scopul asigurării executării hotărârii. Legiuitorul a considerat necesar să instituie un astfel de mijloc de constrângere pentru a conferi eficacitate înseşi instituţiei contenciosului administrativ, a cărei finalitate ar fi iluzorie în absenţa unei sancţiuni pentru neexecutarea voluntară a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în această materie (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 920 din 23 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 18 august 2009, Decizia nr. 1.083 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 29 august 2011, Decizia nr. 1.479 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 25 ianuarie 2012). Această soluţie legislativă dă expresie garanţiilor dreptului la un proces echitabil astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a statuat în mod constant faptul că «administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi» (Hotărârea din 19 martie 1997, pronunţată în Cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 41, Hotărârea din 24 martie 2005, pronunţată în Cauza Şandor împotriva României, paragraful 24)." X. Raportul asupra chestiunii de drept 66. Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că se impune admiterea sesizării şi dispoziţiile art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că procedura de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de o instanţă de contencios administrativ este aplicabilă inclusiv în situaţia în care obligaţia stabilită prin respectiva hotărâre este aceea de adoptare a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, iar prevederile art. 24 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ trebuie interpretate în sensul că procedura de fixare a sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalităţi se aplică inclusiv în situaţia în care, prin titlul executoriu, instanţa de judecată a stabilit penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.I. Asupra admisibilităţii sesizării 67. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: - existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; – chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de „soluţionare pe fond“ trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să fie nouă; – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele. 68. Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că toate aceste condiţii sunt îndeplinite. 69. În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept şi aceea ca problema pusă în discuţie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, în practica instanţei supreme s-a reţinut că această cerinţă de admisibilitate a sesizării este referitoare la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv se impune ca aceasta să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât să justifice declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 70. Sub acest aspect, în doctrină s-a arătat că declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare presupune existenţa unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări. 71. În jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu această condiţie de admisibilitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017). 72. Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite ce trebuie arătate în sesizare, cerinţă care rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică. 73. Este necontestat faptul că problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite şi poate genera divergenţe de jurisprudenţă, care „constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială“, iar „rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă“ (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Ştefan şi Ştef împotriva României, pct. 32-33). 74. Nu poate fi neglijată nici importanţa întrebărilor adresate, eventual după reformularea şi fixarea acestora în contextul adecvat, prin prisma factorului cantitativ al numărului mare de cauze apărute recent pe rolul instanţelor judecătoreşti, încă nesoluţionate definitiv şi care pot genera o consistentă practică judiciară neunitară ca urmare a unor interpretări divergente. 75. Eventualele imperfecţiuni ale actului de sesizare [faptul că, în mod eronat, instanţa de trimitere a refuzat să îşi exprime punctul de vedere, deşi art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă o obliga în mod explicit să facă acest lucru] nu trebuie translatate pe terenul inadmisibilităţii sesizării ca atare, ci având în vedere scopul final al procedurii reglementate de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, acela ca instanţa supremă să ofere un răspuns util instanţei de trimitere şi să preîntâmpine practica judiciară neunitară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să conchidă că cererea este admisibilă; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are rolul de a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege, tocmai acesta fiind cazul în prezenta procedură. Interpretarea legii reprezintă o etapă în procesul aplicării acesteia, conţinutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o anumită normă de drept. 76. Pe de o parte, din modalitatea de redactare a încheierii de sesizare rezultă în mod clar şi neechivoc atât problemele de drept a căror rezolvare se solicită, cât şi cele două variante de interpretare ale textelor legale, fiind indicate cele două soluţii contradictorii ce pot fi adoptate în ambele chestiuni de drept sesizate. 77. Pe de altă parte, sub aspectul clarităţii normelor a căror interpretare unitară se solicită, dispoziţiile invocate nu sunt suficient de explicite, neinterzicând nici expres şi nici implicit vreuna dintre cele două posibile interpretări, astfel că problema de drept sesizată reprezintă o chestiune de o dificultate suficient de mare pentru a reclama o rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile. 78. Ca urmare, în prezenta cauză, dezlegarea ce poate fi dată prin activarea acestui mecanism trebuie să fie una de principiu, având valenţele unei lămuriri asupra conţinutului şi finalităţii textelor de lege supuse interpretării, adică a identificării voinţei legiuitorului. 79. În considerarea argumentelor expuse se constată că cerinţa esenţială privind existenţa unei chestiuni de drept are în vedere o problemă de drept reală, dificilă, care priveşte interpretarea diferită sau contradictorie a textelor de lege invocate. 80. De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa ca această chestiune de drept să fie esenţială, în mod evident de lămurirea ei depinzând soluţionarea pe fond a cauzei, care are ca obiect punerea în executare silită a unui titlu executoriu de obligare la emiterea unui act administrativ, sub sancţiunea penalităţilor de întârziere. 81. Având în vedere faptul că titlul executoriu invocat în cauză este reprezentat de obligarea pârâtului Guvernul României (autoritate publică centrală) la adoptarea unei hotărâri care reprezintă, din punctul de vedere al clasificării actelor administrative, un act administrativ unilateral (fiind rezultatul voinţei unei singure părţi) şi un act administrativ individual, ce trebuie emis în vederea executării în concret a legii (art. 9 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 55/2003) cu privire la persoanele determinate expres în cuprinsul titlului executoriu, pentru circumstanţierea chestiunii de drept în strânsă legătură cu soluţionarea cauzei, se va avea în vedere la reformularea primei întrebări din actul de sesizare şi caracterul de act administrativ unilateral şi individual. 82. În ceea ce priveşte condiţia ca respectiva chestiune de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, aceasta este îndeplinită, instanţa care a formulat sesizarea fiind tribunalul, într-o cauză aflată în faza procesuală a apelului ca şi ultimă cale de atac; astfel, sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, învestit cu soluţionarea apelului formulat de A împotriva încheierii de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite a titlului executoriu reprezentat de Decizia civilă nr. 2.370/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 1.442/2/2015, instanţa de trimitere urmând să soluţioneze cauza în ultimă instanţă. 83. În ceea ce priveşte condiţia noutăţii se constată că, în cauză, este îndeplinită şi cerinţa legată de noutatea chestiunii de drept supuse analizei. 84. Astfel, chiar dacă dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită nu sunt noi, problema de practică judiciară este relativ recentă şi nou-apărută în cazuistica instanţelor, fiind identificate doar două decizii ale instanţei supreme în ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare referitoare la penalităţile de întârziere/amenda stabilite conform art. 18 alin. (5) sau (6) din Legea nr. 554/2004, anume Decizia nr. 1.461/2018 şi Decizia nr. 2.210/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. 85. În ceea ce priveşte condiţia ca respectiva chestiune de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele, se constată că, în mod formal, asupra chestiunii în sine nu există o decizie de unificare şi nici o sesizare având ca obiect un recurs în interesul legii în curs de soluţionare pe această problemă de drept. 86. Analizând în concret admisibilitatea primei întrebări adresate de instanţa de trimitere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin reformularea acesteia într-o manieră clară şi general valabilă, fără referiri concrete la elementele de fapt specifice speţei ce a generat sesizarea, ci exclusiv la problema de drept ivită în cauză, se acoperă eventualele asperităţi procedurale ce ar fi putut înclina spre o aparentă inadmisibilitate a sesizării. 87. Ca urmare, întrebarea la care va trebui să dea un răspuns Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este următoarea: "În interpretarea şi aplicarea art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, procedura de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de o instanţă de contencios administrativ, se aplică inclusiv în situaţia în care obligaţia stabilită prin hotărârea respectivă este aceea de adoptare a unui act administrativ unilateral cu caracter individual?" 88. În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare se constată că dezlegarea problemei de drept impune analiza nu doar a prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, dar şi a dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din acelaşi act normativ, cele două proceduri fiind indisolubil legate, iar emiterea răspunsului la chestiunea de drept sesizată trebuie să se refere, în mod obligatoriu, şi la argumente ce privesc art. 24 alin. (3) din lege. 89. Astfel, se impune reformularea acestei întrebări, în sensul următor: „Prevederile art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că procedura de fixare a sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalităţi se aplică inclusiv în situaţia în care, prin titlul executoriu, instanţa de judecată a stabilit penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004?“. 90. În concluzie, se constată că toate condiţiile privind admisibilitatea sesizării în întregul ei sunt îndeplinite, subsecvent reformulării celor două chestiuni de drept, conform celor statuate mai sus. XI.II. Prima chestiune de drept supusă dezlegării. Chestiuni introductive privind obligaţiile care implică faptul personal al debitorului autoritate publică, în materia contenciosului administrativ 91. Art. 18 din Legea nr. 554/2004 reglementează cu titlu general soluţiile pe care le poate pronunţa o instanţă de contencios administrativ legal sesizată cu o acţiune admisibilă, iar art. 24 din aceeaşi lege reglementează obligaţia executării. 92. Din compararea ipotezelor normelor juridice cuprinse în cele două texte legale rezultă că nu toate dispoziţiile pronunţate de instanţă în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 se execută în temeiul art. 24, ci doar acelea care presupun faptul personal al debitorului autoritate publică. 93. Într-adevăr, cu titlu de exemplu, obligaţia stabilită de instanţa de contencios administrativ în sarcina unei autorităţi publice, dispusă în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, de a plăti reclamantului despăgubiri băneşti, materiale şi/sau morale, nu se va executa în baza procedurii reglementate de art. 24, deoarece situaţia nu se încadrează în ipoteza normei juridice încorporată în alin. (1) al acestui articol. Dacă este cazul, obligaţia se va executa silit în temeiul Codului de procedură civilă, datorită dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi faptului că normele de procedură civilă nu sunt incompatibile în această situaţie cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Exact acelaşi regim juridic îl are şi obligaţia autorităţii publice de a plăti cheltuieli de judecată. În ambele situaţii, executarea silită se face pe calea dreptului comun, ceea ce presupune încuviinţarea executării silite de către instanţa civilă. 94. Alta este însă situaţia executării unei obligaţii care presupune un fapt personal al debitorului autoritate publică; deşi Codul de procedură civilă are dispoziţii generale care reglementează executarea silită a unor astfel de obligaţii în cazul altor categorii de debitori, se vor aplica cu prioritate prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, ce este lege specială în raport cu Codul de procedură civilă. 95. În plus, executarea acestor obligaţii presupune că autoritatea publică este constrânsă să acţioneze în regim de putere publică, ceea ce reclamă incidenţa normelor de drept public. XI.III. Dezlegarea chestiunii de drept sesizate 96. Având în vedere faptul că modalitatea de exprimare aleasă de legiuitor în reglementarea art. 18 şi 24 din Legea nr. 554/2004 pentru a se referi la obligaţiile care presupun un fapt personal al debitorului autoritate publică este parţial diferită, apare necesitatea clarificării obligaţiilor (impuse de instanţa de contencios administrativ), care implică faptul personal al debitorului autoritate publică şi intră astfel în sfera de aplicare a art. 24 din Legea nr. 554/2004. 97. Art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se referă la situaţii în care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative. 98. Art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dă posibilitatea instanţei să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. De asemenea, atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, instanţa poate obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit sau poate impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii [art. 18 alin. (4) lit. b) şi c) din lege]. Toate aceste obligaţii au în comun faptul că implică faptul personal al debitorului autoritate publică şi exerciţiul puterii publice (autoritatea funcţionează în regim de putere publică). 99. Ceea ce creează dificultăţi cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în ipoteza obligării la emiterea unui act administrativ unilateral este aparenta omisiune a legiuitorului de a include în aceste prevederi şi obligaţia de a adopta/emite un act administrativ, alături de cele indicate explicit de acest text de lege. 100. Deşi verbum regens folosit de legiuitor în cuprinsul acestor texte diferă, semn că interpretarea gramaticală a textelor nu poate fi singura concludentă, ipoteza normei reglementate de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 trebuie înţeleasă în sensul că include aceleaşi situaţii ca cele reglementate de art. 18 alin. (1) şi (4) din aceeaşi lege, care se referă la obligaţii care nu pot fi executate decât prin faptul personal al debitorului autoritate publică. Altfel spus, ipotezele sunt logic echivalente, chiar dacă lingvistic exprimarea din cuprinsul acestora este diferită, iar interpretarea logico-juridică trebuie să primeze celei strict gramaticale. 101. Într-adevăr, dacă ipotezele nu ar coincide, atunci: - sau art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 s-ar referi la obligaţii pe care instanţa de contencios nu ar putea să le dispună (ceea ce este de neacceptat, deoarece art. 18 din lege trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice depline); – sau instanţa ar putea stabili obligaţii care implică faptul personal al debitorului autoritate publică care nu s-ar putea executa silit (ceea ce este de neacceptat, deoarece ar transforma obligaţia în una teoretică şi iluzorie) sau care s-ar executa direct în temeiul Codului de procedură civilă, fără niciun control din partea instanţei de contencios administrativ (ceea ce este contrar spiritului contenciosului administrativ, care stabileşte în sarcina instanţei specializate, şi nu a instanţei civile, competenţa de a verifica raporturile de putere dintre autorităţile publice şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime). 102. În consecinţă, ipotezele normelor cuprinse în art. 18 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coincid în ceea ce priveşte obligaţiile care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică; drept urmare, este suficient ca o obligaţie de acest tip să poată fi înscrisă în una dintre cele două ipoteze ca ea să fie supusă procedurii de executare reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004. 103. Răspunsul la prima întrebare este afirmativ, în sensul că obligaţia unei autorităţi publice de a adopta/emite un act administrativ unilateral cu caracter individual este inclusă în obligaţia impusă autorităţii publice să „încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative“. 104. Deşi termenul de a „încheia“ un act administrativ este utilizat atunci când se pune problema încheierii unui contract (act juridic bilateral), nu există nicio raţiune/logică pentru care art. 24 din Legea nr. 554/2004 s-ar aplica în ipoteza în care autoritatea publică ar fi obligată să încheie un act administrativ bilateral, ce presupune un acord de voinţe, dar nu s-ar aplica în ipoteza în care autoritatea publică ar fi obligată să adopte un act administrativ unilateral. 105. Ca urmare, în aplicarea şi interpretarea art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004, procedură de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de o instanţă de contencios administrativ, este aplicabilă inclusiv în situaţia în care obligaţia stabilită prin respectiva hotărâre este aceea de adoptare a unui act administrativ unilateral cu caracter individual. XI.IV. A doua chestiune de drept supusă dezlegării. Chestiuni generale privind procedura de executare silită a obligaţiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică, reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004 106. Conform paragrafului 65 din Decizia nr. 12/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în Dosarul nr. 3.341/1/2017, procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative (obligaţii de a face care implică faptul personal al debitorului), aşa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape. 107. Într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanţa de executare aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 905 din Codul de procedură civilă (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării). 108. Dispoziţiile art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalităţi de la 100 la 1.000 lei pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligaţiei, dacă aceasta nu este evaluabilă în bani sau a unei penalităţi între 0,1% şi 1% din valoarea obiectului obligaţiei, pe zi de întârziere, dacă obligaţia este evaluabilă în bani. 109. Această etapă are un dublu scop; pe de o parte, dă efect principiului disponibilităţii care guvernează executarea silită şi în materia contenciosului administrativ [într-adevăr, debitorul nu este obligat să ceară executarea, iar dacă a cerut-o nu este obligat să o finalizeze, aşa cum rezultă explicit din dispoziţiile art. 24 alin. (5)]; altfel spus, fără o cerere formulată în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu există executare silită în materia contenciosului administrativ [pentru ipotezele guvernate de art. 18 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c) şi art. 24 alin. (1)], deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii; în plus, spre deosebire de dreptul comun, executarea silită în astfel de situaţii se face de instanţa de executare, şi nu de executorul judecătoresc, ceea ce este firesc, deoarece în discuţie este constrângerea la exerciţiul puterii publice; pe de altă parte, prima fază are ca obiectiv să constrângă debitorul autoritate publică să execute în natură obligaţia care presupune faptul său personal, stabilită în sarcina sa de instanţa de contencios administrativ, iar mijloacele de constrângere sunt amenda în favoarea statului şi penalităţile în favoarea creditorului. 110. Într-o a doua etapă, dispoziţiile art 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prevăd că „Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul, în mod culpabil, nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor“. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 891 din Codul de procedură civilă (devenit art. 892 în urma republicării), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei. 111. Cea de-a doua etapă, într-o primă variantă, are ca obiectiv executarea silită prin echivalent a obligaţiei amintite, în cazul în care debitorul refuză executarea în natură. 112. Astfel, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor, debitorul, în mod culpabil, nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului şi suma ce se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă, despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei. 113. Într-o a doua variantă, alternativă, etapa a doua constă în închiderea executării în ipoteza în care creditorul se desistează (renunţă la executarea începută). Astfel, potrivit art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanţei de executare va solicita autorităţii publice relaţii referitoare la executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu şi, în cazul în care obligaţia nu a fost integral executată, instanţa de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părţilor. 114. Preliminar, se constată că legea prevede două momente procedurale diferite la care se pot solicita/se pot stabili penalităţi de întârziere conform Legii nr. 554/2004: - pe de o parte, în temeiul art. 18 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 554/2004, odată cu soluţionarea acţiunii sau a recursului, la cererea părţii interesate (reclamantul); – pe de altă parte, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenului prevăzut pentru executare în cuprinsul hotărârii definitive sau, în lipsă, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. XI.V. Dezlegarea chestiunii de drept sesizate 115. Ipoteza ce a suscitat interpretări juridice divergente în practica judiciară este aceea în care instanţa de contencios administrativ a stabilit penalităţi în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, deci prima ipoteză; în lipsa unui text legal explicit care să specifice modalitatea de executare silită a acestor penalităţi, în practica judiciară incipient creată au fost avansate două teorii: - executarea silită se face conform procedurii speciale reglementate de art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004; – executarea silită se face conform procedurii de drept comun reglementate de art. 666 şi următoarele din Codul de procedură civilă. 116. Obligaţia principală impusă prin titlul executoriu este aceea de emitere a unui act administrativ, fiind o obligaţie ce intră în sfera de reglementare a art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar executarea silită a acestei obligaţii se face în condiţiile art. 24 alin. (3)-(5) din acelaşi act normativ. 117. Obligaţia având ca obiect penalităţile de întârziere, stabilită în baza art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, reprezintă mijlocul de constrângere pentru ducerea la îndeplinire a obligaţiei principale de emitere a actului administrativ şi, drept urmare, este firesc să fie executată silit în acelaşi cadru al Legii nr. 554/2004; practic, hotărârea care obligă la emiterea unui act administrativ sub sancţiunea penalităţilor de întârziere are ca temei juridic atât dispoziţiile art. 18 alin. (1), cât şi pe cele ale art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, neputând fi executată silit (nici măcar în parte) conform unei proceduri diferite de cea conform căreia se execută hotărârea emisă doar în baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 118. De asemenea, se observă faptul că art. 18 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 554/2004 nu reprezintă decât o posibilitate mai energică pusă la dispoziţia creditorului de a cere încă din cursul judecăţii executarea obligaţiei principale sub sancţiunea penalităţilor, care încep să curgă încă de la împlinirea termenului de executare dat prin hotărâre sau, în lipsa acestuia, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. 119. Dacă nu a uzat de această posibilitate, creditorul poate cere constrângerea debitorului prin penalităţi în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, fiind aceleaşi penalităţi, care, de data aceasta, încep să curgă diferit. 120. Or, cât timp sumele ce reprezintă penalităţile aplicate în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se vor fixa într-un cuantum definitiv în baza art. 24 alin. (4) din aceeaşi lege, nu există nicio raţiune ca suma finală ce reprezintă penalităţile aplicate în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 să fie fixată în condiţii diferite, respectiv de instanţa de executare civilă, care, potrivit art. 651 alin. (1) din Codul de procedură civilă, este judecătoria. 121. Apoi, trebuie observat faptul că stabilirea cuantumului final al penalităţilor nu reprezintă o simplă chestiune de calcul aritmetic pe care ar putea să o facă un executor judecătoresc în condiţiile Codului de procedură civilă. Dacă ar fi aşa, dispoziţiile art. 24 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 554/2004 nu ar mai avea nicio raţiune, penalităţile stabilite în temeiul art. 24 alin. (3) din acelaşi act normativ s-ar executa direct în temeiul Codului de procedură civilă, fără mijlocirea instanţei de executare. 122. De altfel, obligaţia de a emite un act administrativ individual, indiferent de numărul creditorilor, conţine o obligaţie unică în sarcina autorităţii publice emitente de a emite un singur act administrativ, acest caracter unic răsfrângându-se şi asupra mijlocului de constrângere reprezentat de stabilirea penalităţilor de întârziere. 123. Mergând mai departe cu raţionamentul juridic, se constată că stabilirea penalităţilor în baza art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 este diferită de cea stabilită în baza art. 24 din aceeaşi lege, cel puţin ca şi cauză juridică; dacă la aplicarea art. 18 se reţine de către instanţă o neexecutare a unei obligaţii legale, la aplicarea art. 24 din Legea nr. 554/2004 se constată o neexecutare a unei obligaţii stabilite pe cale judecătorească şi devenită executorie. 124. În mod evident, stabilirea penalităţilor conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 face inutilă stabilirea cuantumului penalităţilor conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanţa de executare, deoarece executarea hotărârii judecătoreşti în ipotezele date se face de instanţa de contencios administrativ. 125. Aşadar, în cazul obligaţiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică şi exerciţiul autorităţii publice, dacă obligaţiile nu sunt executate de bună voie, aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu elimină procedura de executare silită reglementată de art. 24 alin. (3), (4) şi (5) din acelaşi act normativ. 126. Este esenţial că obiectul executării silite nu constă în penalităţile reglementate de art. 18 alin. (5) sau art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ci în obligaţia de a face, care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică şi, implicit, exerciţiul forţat al autorităţii publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări. 127. Penalităţile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, după ce instanţa de executare [care este instanţa de contencios administrativ, conform art. 15 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004] a constatat că obligaţia de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului şi, la cererea creditorului [necesară potrivit interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 554/2004], dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalităţi şi de despăgubire. 128. Concepţia potrivit căreia incidenţa art. 18 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 554/2004 elimină aplicabilitatea procedurii de executare silită a obligaţiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică se întemeiază pe o confuzie în ce priveşte obiectul executării silite [deoarece obiectul executării nu constă în penalităţi, care, în forma reglementată de art. 18 şi, de asemenea, art. 24 alin. (3), sunt doar mijloace de constrângere; obiectul executării este dat de obligaţia de a face]. 129. Acţiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie înţelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanşarea procedurii de executare silită a debitorului care fie nu şi-a îndeplinit obligaţia, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere; acest capăt de cerere nu este explicit formulat, deoarece creditorii, bazându-se pe litera art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cer doar aplicarea mijloacelor de constrângere. 130. Având în vedere interpretarea sistematică şi teleologică, este evident că şi hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele de contencios administrativ se execută silit doar la cererea creditorului. 131. În situaţia în care creditorul deţine o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi totuşi formulează o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege prin care pretinde şi aplicarea mijloacelor de constrângere, instanţa este ţinută să constate dacă debitorul a îndeplinit obligaţia întocmai şi la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: obligaţia nu a fost îndeplinită sau nu a fost îndeplinită întocmai ori a fost îndeplinită cu întârziere. 132. Din analiza art. 18 şi 24 din Legea nr. 554/2004 rezultă că acestea au, în principiu, acelaşi scop şi aceeaşi natură juridică. În ambele ipoteze, reclamantul poate solicita instanţei de contencios administrativ, fie în etapa judecăţii, fie în aceea a executării silite, aplicarea unor penalităţi de întârziere, singura diferenţă între cele două situaţii constând în cadrul procesual în care este pronunţată hotărârea. Mai precis, dacă penalităţile prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 pot fi aplicate conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate, penalităţile prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 pot fi aplicate doar părţii obligate, conducătorul autorităţii publice nefiind, în toate cazurile, parte în litigiul iniţial de contencios administrativ. 133. În continuare, dacă debitorul refuză executarea obligaţiilor care îi incumbă, la cererea creditorului, instanţa revine printr-o nouă hotărâre şi fixează suma care i se va datora reclamantului cu titlu de penalităţi. Din acest moment, dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 completează dispoziţiile art. 18 alin. (5) din acelaşi act normativ, de vreme ce acestea din urmă nu cuprind vreo dispoziţie expresă contrară şi nici nu poate fi descoperită vreo incompatibilitate absolută între cele două texte de lege care să conducă la justificarea unui tratament diferenţiat între cele două situaţii. Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă prin Încheierea din 12 iulie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 19.409/299/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, în interpretarea prevederilor art. 24 alin. (1)-(3) şi (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că: Dispoziţiile art. 24 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că procedura de executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de o instanţă de contencios administrativ este aplicabilă inclusiv în situaţia în care obligaţia stabilită prin respectiva hotărâre este aceea de adoptare a unui act administrativ unilateral cu caracter individual. Prevederile art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 trebuie interpretate în sensul că procedura de fixare a sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalităţi se aplică inclusiv în situaţia în care, prin titlul executoriu, instanţa de judecată a stabilit penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2023. PREŞEDINTE judecător MARIANA CONSTANTINESCU, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal Magistrat-asistent, Ileana Peligrad -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
