Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 8.490/2/2022
┌───────────┬──────────┬──────────────────┐
│Preşedinte:│Ionel │- judecător │
│ │Florea │ │
├───────────┼──────────┼──────────────────┤
│ │Veronica │- judecător │
│ │Dumitrache│ │
├───────────┼──────────┼──────────────────┤
│ │Ramona │ │
│ │Maria │- judecător │
│ │Gliga │ │
├───────────┼──────────┼──────────────────┤
│ │Simona │- │
│ │Mihaela │magistrat-asistent│
│ │Savu │ │
└───────────┴──────────┴──────────────────┘
La data de 17 aprilie 2024 s-au luat în examinare recursurile formulate de reclamantul SID şi pârâtul MAI împotriva Sentinţei civile nr. 565 din 27 martie 2023 a Curţii de Apel B - Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal. Cauza a fost reţinută spre soluţionare în şedinţa publică din 17 aprilie 2024, susţinerile părţilor fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte din prezenta, însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a da posibilitatea părţilor de a depune la dosar concluzii scrise, a amânat pronunţarea la data de 24 aprilie 2024, când, în aceeaşi compunere, a hotărât următoarele: ÎNALTA CURTE, asupra recursurilor de faţă, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanţele cauzei 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12.12.2022 cu nr. 7.652/2/2022, reclamantul SID a solicitat în contradictoriu cu pârâtul MAI: I. anularea Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 1.122/2006 (OMAI nr. 1.122/2006)*) şi a normelor metodologice aprobate prin acesta, iar în subsidiar anularea art. 5, art. 6, art. 7, art. 9 şi art. 28 din normele metodologice aprobate prin OMAI nr. 1.122/2006; *) Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 1.122/2006 nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I. II. anularea art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne; în legătură cu acest capăt de cerere reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, în sensul că acest articol este neconstituţional dacă prin salariaţi civili, definit de acesta, se înţelege şi poliţiştii (funcţionari publici cu statut special). Prin aceeaşi cerere de chemare în judecată reclamantul a solicitat în contradictoriu cu DGPMB: III. anularea Dispoziţiei directorului general al DGPMB nr. 4.087/28.04.2022, prin care s-a constatat încetarea raporturilor de serviciu prin demisie [caz prevăzut de art. 69 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului] şi obligarea pârâtei la emiterea unui noi dispoziţii, prin care să se constate încetarea raporturilor de serviciu ca urmare a numirii într-o altă funcţie publică [caz prevăzut de art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002]; în legătură cu acest capăt de cerere reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 69 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 360/2002, în sensul că acest caz de încetare a raporturilor de serviciu este neconstituţional dacă prin funcţia publică definită de acesta nu se înţelege şi funcţia de auditor de justiţie; IV. anularea Deciziei de imputare nr. 750.306/17.08.2022 şi în consecinţă exonerarea de la plata sumei de 23.961,40 lei, iar în subsidiar anularea în parte a acesteia, cu consecinţa reducerii sumei imputate; V. suspendarea, în temeiul art. 15 raportat la art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a executării Deciziei de imputare nr. 750.306/17.08.2022, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Prin Încheierea din data de 12.12.2022, pronunţată în Dosarul nr. 7.652/2/2022, instanţa a disjuns capetele I şi II din cererea de chemare în judecată şi a dispus formarea unui nou dosar având ca părţi pe reclamantul SID şi pârâtul MAI, înregistrat cu nr. 8.490/2/2022 (prezentul dosar). În Dosarul nr. 7.652/2/2022 instanţa a dispus declinarea competenţei de soluţionare a capetelor III, IV şi V din cererea de chemare în judecată în favoarea Tribunalului B - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. 1.2. Hotărârea pronunţată în cauză Prin Sentinţa civilă nr. 565 din 27 martie 2023, Curtea de Apel B - Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de reclamant şi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 prin raportare la prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul SID, în contradictoriu cu pârâtul MAI, şi a anulat în parte OMAI nr. 1.122/2006, în ceea ce priveşte art. 5, art. 6, art. 7, art. 9 şi art. 28. Totodată, a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. 1.3. Recursurile formulate în cauză Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs atât pârâtul MAI, cât şi reclamantul SID, criticând-o ca nelegală prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. 1. În motivarea recursului declarat, MAI arată că în ceea ce priveşte admiterea, în parte, de către instanţa de judecată a pct. 1 din cererea de chemare în judecată a reclamantului, respectiv anularea art. 5-7, art. 9 şi art. 28 din OMAI nr. 1.122/2006, instanţa de fond şi-a întemeiat greşit soluţia de anulare a articolelor indicate pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 649 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 7 februarie 2023, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 25, 27 - 43 şi 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. În opinia recurentului-pârât, decizia menţionată nu are incidenţă în prezenta speţă. Raţionamentul instanţei de fond este eronat, întrucât art. 25 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 reglementa, în fapt, o procedură administrativă ce avea drept scop recuperarea pagubelor produse de personalul MAI, în timp ce art. 5-7, art. 9 şi 28 din OMAI nr. 1.122/2006 reglementează doar un mod de calcul al pagubelor produse de absolvenţii instituţiilor militare de învăţământ care nu îşi respectă angajamentele încheiate la începerea studiilor cu MAI, prin raportare la cheltuielile de întreţinere efectuate de către aceste instituţii pe timpul şcolarizării acestor persoane. Prin Decizia nr. 649/2022, instanţa de contencios constituţional a reţinut că reglementarea competenţei autorităţii pretins păgubite de a emite o decizie de imputare, precum şi conferirea caracterului de titlu executoriu al acesteia sunt distonante în raport cu principiul statului de drept şi al securităţii juridice, inducând arbitrarul, subiectivismul şi un caracter aleatoriu în desfăşurarea raporturilor de muncă, statuând, în esenţă, că răspunderea patrimonială pentru daune trebuie să se stabilească de către instanţele de judecată. Aşadar, decizia în discuţie vizează, de fapt, reglementările legislative privind modul de recuperare a pagubelor de la persoanele vinovate, şi nu modul de stabilire/calcul a/al pagubelor, sens în care, contrar raţionamentului expus de instanţa de fond, nu se poate reţine incidenţa acesteia în prezenta cauză. Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că, potrivit preambulului, OMAI nr. 1.122/2006 nu a fost emis doar în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998, ci în temeiul mai multor acte normative, respectiv Decretul nr. 473/1973, Hotărârea Guvernului nr. 137/1991 privind înfiinţarea Academiei de Poliţie a Ministerului de Interne, Hotărârea Guvernului nr. 190/1991 privind transformarea şcolilor militare de ofiţeri în institute militare de învăţământ, Hotărârea Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, Ordonanţa Guvernului nr. 92/2004 cu privire la rectificarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2004, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, acte normative care instituie, printre altele, şi obligativitatea poliţistului care a absolvit o unitate de învăţământ şi căruia i-au încetat raporturile de serviciu în primii 10 ani de activitate din motive imputabile să restituie cheltuielile efectuate cu pregătirea sa, potrivit angajamentului încheiat în acest sens. Aşadar, obligaţia de a restitui cheltuielile aferente perioadei de formare, cum este şi cazul intimatului-reclamant, nu se regăseşte în ordinul anulat parţial de instanţă, ci este stabilită în acte de nivel superior, printre ele aflându-se şi Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare. Plecând de la obligaţia recuperării cheltuielilor prilejuite de formarea poliţistului, în cazul nerespectării angajamentului asumat de acesta, instituită de acte cu putere de lege, unul dintre acestea fiind o lege organică, în speţă Legea nr. 360/2002, cu modificările şi completările ulterioare, prin ordinul contestat s-a stabilit doar un mod de calcul/de evaluare al/a sumelor necesar a fi recuperate, prin raportare la anumiţi parametri. Curtea de Apel B reţine că angajatorul trebuie să se adreseze instanţei pentru recuperarea pagubei, cuantumul prejudiciului urmând a fi stabilit prin hotărâre judecătorească, însă acest raţionament este eronat şi ar presupune ca angajatorul să solicite instanţei stabilirea pagubei pentru personalul aflat în această situaţie chiar şi în cazul în care personalul şcolarizat nu contestă modalitatea de stabilire a acestor cheltuieli. În raport cu aspectele învederate, rezultă că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 649/2022 este aplicabilă prezentei speţe, având consecinţe asupra legalităţii OMAI nr. 1.122/2006, act care doar reglementează un mod de calcul al cheltuielilor aferente perioadei de şcolarizare şi care asigură unităţilor MAI posibilitatea recuperării în întregime a prejudiciului, într-o manieră actualizată. În opinia recurentului-pârât, problema sesizată prin decizia în discuţie are legătură cu procedura privind angajarea răspunderii materiale, care este diferită de procedura stabilirii cuantumului prejudiciului. Or, instanţa de fond nu a făcut nicio distincţie între cele două etape, aplicând şi interpretând eronat considerentele Deciziei nr. 649/2022. 2. Recurentul-reclamant SID, în motivarea căii de atac formulate, arată că prima instanţă de judecată a realizat o interpretare şi o aplicare greşită a normelor de drept material în privinţa capătului de cerere prin care a solicitat anularea art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114/2013. Astfel, instanţa a reţinut că art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114/2013, care include poliţiştii în categoria salariaţilor civili prevăzută de art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, reprezintă o transpunere fidelă a dispoziţiilor cu forţă juridică superioară, şi anume a prevederilor art. 63 alin. (1) din Legea nr. 360/2002. Această interpretare a primei instanţe este eronată, deoarece art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114/2013 nu a fost emis în executarea Legii nr. 360/2002, ci a art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 258/2023 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de AMC în Dosarul nr. 1.411/120/2019 al Tribunalului D - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi s-a constatat că dispoziţiile art. 9 teza finală din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică în privinţa poliţiştilor. Aşa fiind, criticile de nelegalitate formulate prin cererea de chemare în judecată în privinţa art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114/2013 sunt întemeiate, motive care nu au fost însă reţinute de prima instanţă. Având în vedere aceste aspecte, solicită admiterea recursului, cu consecinţa casării în parte a Sentinţei civile nr. 565/27.03.2023 în ceea ce priveşte soluţia de respingere a capătului de cerere prin care a solicitat anularea art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114/2013. 1.4. Apărările formulate în cauză Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare şi note de şedinţă la recursul recurentului-pârât Ministerul Afacerilor Interne, solicitând respingerea căii de atac promovate de către acesta. 1.5. Procedura de soluţionare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471^1 şi art. 201 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură civilă, cu aplicarea şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471^1 şi art. 201 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură civilă, prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 17 aprilie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor declarate în cauză Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată următoarele: În prezenta cauză, după disjungere, recurentul-reclamant solicită anularea art. 5, art. 6, art. 7, art. 9 şi art. 28 din normele metodologice aprobate prin OMAI nr. 1.122/2006 (nepublicat), precum şi anularea art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 29 iulie 2013). Prin sentinţa recurată, prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată, anulând în parte OMAI nr. 1.122/2006, doar în ceea ce priveşte art. 5, art. 6, art. 7, art. 9 şi art. 28, şi a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, mai exact cererea de anulare a art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114/2013. Prin căile de atac formulate, recurentul-pârât critică soluţia primei instanţe de anulare parţială a OMAI nr. 1.122/2006, iar recurentul-reclamant critică respingerea cererii sale de anulare şi a art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114/2013. Privind recursul pârâtului, Înalta Curte constată că judecătorul fondului şi-a întemeiat soluţia de anulare parţială a ordinului în litigiu pe statuările Deciziei Curţii Constituţionale nr. 649 din 15 decembrie 2022, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 25, art. 27-43 şi art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Recurentul-pârât, prin recursul formulat, contestă incidenţa acestei decizii în speţă. Analizând acest aspect, Înalta Curte notează că prin Decizia nr. 649 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 7 februarie 2023, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de SŞ în Dosarul nr. 30.512/3/2021* al Tribunalului B - Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi a constatat că dispoziţiile art. 25, 27-43 şi 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor sunt neconstituţionale. În considerentele deciziei menţionate, Curtea Constituţională a stabilit: "28. Potrivit procedurii de stabilire şi recuperare a prejudiciilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, se instituie o comisie de cercetare administrativă, cu rol în cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba. În măsura în care se constată existenţa unei pagube, comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat respectiva cercetare emite o decizie de imputare. Împotriva acestei decizii se poate formula contestaţie, care are natura juridică a unui recurs graţios (a se vedea, cu privire la calificarea sa expresă în acest sens, Decizia nr. 34 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 15 aprilie 2016, paragraful 19), fiind soluţionată printr-o hotărâre de emitentul deciziei de imputare sau de o comisie de soluţionare a contestaţiei. Împotriva acesteia se poate formula plângere la comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, a cărei hotărâre este definitivă. Totodată, împotriva acesteia se poate formula cerere de revizuire atunci când, spre exemplu, au fost descoperite fapte ori acte noi care nu au putut fi prezentate până la data soluţionării cauzei. […]30. În cauza de faţă, critica de neconstituţionalitate […] priveşte faptul că persoana care constată sau ia cunoştinţă de producerea unei pagube are competenţa - în urma desfăşurării unei proceduri administrative - de a emite o decizie de imputare cu caracter executoriu şi că, prin modul lor de compunere, comisiile de cercetare administrativă nu asigură caracterul echitabil al procedurii de cercetare. […]33. Actul de imputare emis de comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă nu poate fi considerat ca prezentând suficiente garanţii de obiectivitate pentru a permite absenţa evaluării judiciare. Din contră, într-un raport de muncă (indiferent de natura sa - contract individual de muncă/raport de serviciu) nu se poate recunoaşte chiar părţii care se pretinde păgubită dreptul de a emite ea însăşi, prin diversele sale structuri, un act având caracter de titlu executoriu. O asemenea orientare nu vădeşte decât existenţa unui grad ridicat de subiectivitate, incompatibilă cu securitatea juridică de care trebuie să se bucure părţile unui raport de muncă şi cu principiile care stau la baza statului de drept. […]38. Curtea constată că reglementarea competenţei autorităţii pretins păgubite de a emite o decizie de imputare, precum şi conferirea caracterului de titlu executoriu al acesteia sunt distonante în raport cu principul statului de drept şi al securităţii juridice, inducând arbitrarul, subiectivismul şi un caracter aleatoriu în desfăşurarea raporturilor de muncă. Prin urmare, ori de câte ori angajatorul se pretinde păgubit are la dispoziţie, potrivit art. 21 din Constituţie, posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti în vederea recuperării prejudiciului suferit, şi nu de a impune el însuşi imputarea pretinsului prejudiciu. În consecinţă, dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 sunt neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie cu referire la statul de drept şi la securitatea juridică. Totodată, având în vedere legătura intrinsecă existentă între cele 6 alineate ale acestui articol, Curtea va constata şi neconstituţionalitatea acestora pentru acelaşi motiv, astfel că întregul art. 25 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 este neconstituţional.39. De asemenea, având în vedere legătura indisolubilă existentă între art. 25, pe de o parte, şi art. 27-29 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, pe de altă parte, Curtea reţine că art. 27-29 încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie cu referire la soluţia legislativă ce vizează decizia de imputare, pentru că, pe de o parte, acoperirea pagubelor nu poate fi făcută în baza unei decizii de imputare, iar, pe de altă parte, anularea sau reducerea despăgubirilor stabilite nu le poate viza pe cele ce decurg din decizia de imputare pentru că aceasta pur şi simplu nu poate fi emisă în sistemul de drept consacrat prin Constituţia României." Aşadar, textele de lege declarate neconstituţionale reglementau o procedură administrativă ce avea drept scop recuperarea pagubelor produse de personalul MAI, iar critica de neconstituţionalitate a privit, în esenţă, faptul că, prin modul lor de compunere, comisiile de cercetare administrativă nu asigură caracterul echitabil al procedurii de cercetare. În schimb, articolele 5-7, 9 şi 28 din OMAI nr. 1.122/2006, anulate prin sentinţa recurată, reglementează modul de calcul al pagubelor produse de absolvenţii instituţiilor militare de învăţământ care nu îşi respectă angajamentele încheiate la începerea studiilor cu Ministerul Afacerilor Interne, prin raportare la cheltuielile de întreţinere efectuate de către aceste instituţii pe timpul şcolarizării acestor persoane. Aşa fiind, legalitatea prevederilor ordinului menţionat nu este influenţată de declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 25, 27-43 şi 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, astfel cum eronat a reţinut prima instanţă. Mai mult, Înalta Curte constată că ordinul contestat nu este emis în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998, legalitatea lui impunându-se a fi analizată în raport cu conformitatea sa cu actele normative în executarea cărora a fost emis. În acest context, trebuie notat că, potrivit preambulului, OMAI nr. 1.122/2006 a fost emis în temeiul mai multor acte normative cu forţă superioară Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998, respectiv Legea nr. 360/2002 şi Legea nr. 188/1999. Astfel, potrivit art. 70 alin. (5) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, „elevul, studentul sau poliţistul care (...) nu respectă condiţiile angajamentelor încheiate este obligat să restituie, proporţional cu perioada rămasă de executat, cheltuielile efectuate în total pe timpul şcolarizării/desfăşurării programelor/cursurilor, inclusiv cele aferente drepturilor salariale acordate pe perioada cursurilor cu scoatere de la locul de muncă, după caz, potrivit reglementărilor în vigoare“. Aşadar, obligaţia recuperării cheltuielilor prilejuite de formarea poliţistului în cazul nerespectării angajamentului asumat de acesta este reglementată prin lege, iar prin ordinul contestat s-a stabilit doar un mod de calcul/de evaluare a sumelor necesar a fi recuperate, prin raportare la anumiţi parametri. În acest context, Înalta Curte mai reţine că prevederile art. 70 din Legea nr. 360/2002, mai sus amintite, în baza cărora a fost emis ordinul contestat în prezenta cauză, au fost constatate ca fiind constituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 258/2023 - pct. 2, în considerentele acestei soluţii arătându-se următoarele: "35. Analizând conţinutul normativ al art. 70 din Legea nr. 360/2002, Curtea observă că [...] textul criticat în prezenta cauză nu cuprinde trimiteri exprese prin care legiuitorul primar - Parlamentul - deleagă Guvernul ca prin ministrul de resort sau alt reprezentant al puterii executive să reglementeze elemente esenţiale ce configurează statutul poliţistului, deoarece aceste elemente sunt cuprinse în chiar dispoziţiile legale criticate. Astfel, acestea stabilesc obligaţia de plată şi împrejurările în care aceasta intervine, cu menţionarea principiului proporţionalităţii pe care se bazează calculul sumei de bani datorate, făcând în acest sens referire la angajamentul pe care poliţistul l-a încheiat cu instituţia publică angajatoare la momentul naşterii raporturilor de serviciu. Cu alte cuvinte, legea organică stabileşte ea însăşi, prin textul legal criticat, condiţiile generale care dau naştere acestei obligaţii de plată, cui i se adresează aceasta şi principiul pe baza căruia se calculează suma datorată. Faptul că prin acte normative subsecvente, emise de puterea executivă, se detaliază condiţii şi proceduri aplicabile specifice nu poate reprezenta o nesocotire a obligaţiei legiuitorului de a stabili statutul funcţionarilor publici prin lege organică, aşa cum impune art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, şi nici o încălcare a principiului echilibrului şi separării puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din aceasta, Guvernul, prin reprezentanţii săi, nefăcând altceva în acest caz decât să emită acte administrative în aplicarea şi executarea legii, în temeiul art. 108 din Constituţie. În acest sens, se observă că, potrivit art. 17 din Hotărârea Guvernului nr. 294/2007 privind organizarea şi funcţionarea Academiei de Poliţie «Alexandru Ioan Cuza» din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 3 aprilie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, la începerea studiilor universitare de licenţă, studenţii Academiei de Poliţie «Alexandru Ioan Cuza» încheie angajamente cu Ministerul Afacerilor Interne potrivit prevederilor actelor normative în vigoare, prin care se obligă ca după absolvire să îşi desfăşoare activitatea timp de 10 ani în cadrul acestui minister sau, după caz, al altor structuri similare, în funcţie de nevoile ministerului. În cazul nerespectării acestui angajament din motive imputabile lui, absolventul sau, după caz, studentul este obligat să restituie cheltuielile de întreţinere efectuate pe timpul şcolarizării, actualizate, potrivit procedurii stabilite prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor. Actul normativ menţionat stabileşte, de asemenea, înţelesul cheltuielilor de întreţinere efectuate pe timpul şcolarizării." Statuările Curţii Constituţionale mai sus citate constituie un argument în plus în sprijinul concluziei Înaltei Curţi conform căreia obligaţia recuperării cheltuielilor prilejuite de formarea poliţistului în cazul nerespectării angajamentului asumat de acesta este reglementată prin lege, iar prin ordinul contestat s-a stabilit, legal şi constituţional, doar un mod de calcul/de evaluare al/a sumelor necesar a fi recuperate, prin raportare la anumiţi parametri. Aşa fiind, Înalta Curte conchide că prevederile ordinului contestat sunt legale, iar concluzia primei instanţe că se impune anularea lor pentru nelegalitate este urmarea interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept material. Privind recursul reclamantului, Înalta Curte reţine că prin acesta se critică respingerea de către prima instanţă a cererii de anulare a art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114/2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 29 iulie 2013, fiind invocată de către recurent greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material. Cu privire la aceste critici, Înalta Curte reţine că instrucţiunile menţionate reglementează răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne, iar articolul contestat dispune că: "(1) Prevederile prezentelor instrucţiuni se aplică poliţiştilor-funcţionari publici cu statut special, cadrelor militare în activitate, soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, personalului contractual, precum şi elevilor şi studenţilor înmatriculaţi în instituţiile de învăţământ proprii.(2) Pentru scopurile prezentei instrucţiuni, categoria «salariaţi civili» prevăzută de ordonanţă cuprinde poliţiştii şi personalul contractual." Aşadar, prin articolul menţionat se dispun reguli comune privind răspunderea materială a poliţiştilor şi a militarilor, nefăcându-se vreo distincţie privind aceste categorii. Înalta Curte constată că art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114/2013 a fost emis în organizarea executării art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, după cum se arată în chiar preambulul actului. Or, dispoziţiile art. 9 teza finală din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor au fost constatate constituţionale doar în măsura în care nu se aplică în privinţa poliţiştilor, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 258/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 29 mai 2023. Curtea Constituţională a arătat, la paragrafele 26 şi următoarele din decizia menţionată, că intervenţia mai energică a Curţii, impusă de rolul său de garant al supremaţiei Constituţiei prevăzut de art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, este cu atât mai necesară cu cât cadrul normativ în prezent în vigoare, prin care este stabilită răspunderea materială a poliţiştilor pentru pagubele produse, este reprezentat de Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114 din 22 iulie 2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne , act administrativ cu caracter normativ de rang inferior legii organice, emis în considerarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998, aprobată prin Legea nr. 25/1999, şi nu în temeiul Legii nr. 360/2002. La considerentul 28, Curtea Constituţională mai arată că, deşi „în modul de organizare şi funcţionare a Poliţiei Române s-a menţinut principiul subordonării ierarhice, specific sistemului militar, nu înseamnă că acestei categorii socioprofesionale distincte i se poate aplica, printr-o simplă normă de trimitere, întreaga legislaţie specifică militarilor, cu atât mai puţin cea dintr-un domeniu propriu dreptului privat, respectiv stabilirea răspunderii materiale a poliţistului pentru pagubele aduse patrimoniului unităţii angajatoare din structura Ministerului Afacerilor Interne. Având în vedere interpretarea sistematică şi teleologică a prevederilor Legii nr. 360/2002, sensul juridic al art. 63 alin. (1) din această lege, potrivit căruia «Poliţistul răspunde pentru pagubele cauzate patrimoniului unităţii, potrivit legislaţiei aplicabile personalului civil din Ministerul de Interne», ulterior reformei în privinţa propriului statut juridic, poliţistului, în calitate de personal civil din Ministerul Afacerilor Interne, nu i se mai poate aplica legislaţia anterioară, cea specifică militarilor. Or, actul normativ în prezent în vigoare, emis în acest sens de ministrul afacerilor interne, îl reprezintă Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114 din 22 iulie 2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne, act administrativ cu caracter normativ ce are însă în vedere, conform preambulului, dispoziţiile art. 5 ale Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998, aprobată prin Legea nr. 25/1999, şi nu pe cele ale art. 63 alin. (1), cuprinse în secţiunea a 2-a - Răspunderea juridică şi sancţiuni, capitolul IV - Recompense, răspunderea juridică şi sancţiuni din Legea nr. 360/2002, care ar trebui să guverneze stabilirea în detaliu, prin act infralegal, a răspunderii materiale a poliţiştilor“. Prin urmare, Curtea Constituţională a constatat că menţinerea egalităţii de tratament juridic, la nivelul legislaţiei aplicabile cu privire la stabilirea răspunderii materiale pentru pagube aduse patrimoniului unităţii angajatoare, între categoria socioprofesională a militarilor, pe de o parte, şi cea a poliţiştilor, pe de altă parte, contravine principiului egalităţii prevăzut de art. 16 din Constituţie, care impune pentru situaţii diferite în mod obiectiv reglementarea unui tratament juridic diferit, adaptat specificităţii activităţii fiecărei categorii de personal. Or, Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 se adresează personalului militar, în timp ce poliţiştii se încadrează în categoria personalului civil, fiind funcţionari publici cu statut special, astfel că sintagma „precum şi salariaţilor civili din structura instituţiilor publice prevăzute la art. 2“ din cuprinsul art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 este neconstituţională prin raportare la categoria socioprofesională a poliţiştilor. Faţă de acestea, Înalta Curte reţine că în mod greşit prima instanţă a reţinut că sunt neîntemeiate criticile de nelegalitate formulate de recurentul-reclamant prin cererea de chemare în judecată în privinţa art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114 din 22 iulie 2013. Se reţine în acest sens că, aşa cum s-a arătat în precedent, legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ se verifică prin raportare la conformitatea acestuia cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul cărora au fost emise. Or, în mod nelegal Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114 din 22 iulie 2013 privind răspunderea materială a personalului pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne au în vedere, conform preambulului, dispoziţiile art. 5 ale Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998, aprobată prin Legea nr. 25/1999, şi nu pe cele ale art. 63 alin. (1), cuprinse în secţiunea a 2-a - Răspunderea juridică şi sancţiuni, capitolul IV - Recompense, răspunderea juridică şi sancţiuni din Legea nr. 360/2002. Potrivit Curţii Constituţionale, aceste din urmă prevederi legale ar trebui să guverneze stabilirea în detaliu, prin act infralegal, a răspunderii materiale a poliţiştilor, şi nicidecum dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 121/1998, aprobată prin Legea nr. 25/1999. Tot astfel, ulterior reformei în privinţa propriului statut juridic, poliţistului, în calitate de personal civil din Ministerul Afacerilor Interne, nu i se mai poate aplica legislaţia anterioară, cea specifică militarilor, astfel cum nelegal prevede articolul 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114 din 22 iulie 2013. Faţă de acestea, fiind întemeiate criticile recurenţilor, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 498 din Codul de procedură civilă, să admită recursurile, cu consecinţa casării în parte a sentinţei recurate. În rejudecare, va admite în parte acţiunea formulată de reclamantul SID în contradictoriu cu pârâtul MAI, în sensul anulării art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114/2013, şi va respinge în rest cererea, ca neîntemeiată. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii DECIDE: Admite recursurile formulate de recurentul-reclamant SID şi recurentul-pârât MAI împotriva Sentinţei civile nr. 565 din 27 martie 2023 a Curţii de Apel B - Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal. Casează în parte sentinţa recurată, iar, în rejudecare: Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul SID în contradictoriu cu pârâtul MAI. Anulează art. 3 din Instrucţiunile ministrului afacerilor interne nr. 114/2013 în sensul că prevederile Instrucţiunilor nu se aplică poliţiştilor - funcţionari publici cu statut special. Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată. Menţine soluţia instanţei privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 prin raportare la prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Obligă recurentul-pârât MAI la plata sumei de 100 lei, cheltuieli de judecată, către recurentul-reclamant. În temeiul dispoziţiilor art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prezenta decizie se va publica în Monitorul Oficial al României, Partea I. Definitivă. Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei astăzi, 24 aprilie 2024. PREŞEDINTE IONEL FLOREA Magistrat-asistent, Simona Mihaela Savu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
