Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua şi art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal şi art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, excepţie ridicată de Valerian Azamfire în Dosarul nr. 691/109/2016/a2 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.186D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, asistat de doamna avocat Daniela Nicoleta Andreescu, având împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul a depus la dosar un set de înscrisuri în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului, care solicită admiterea excepţiei, reiterând motivele de neconstituţionalitate cuprinse în notele scrise aflate la dosar. Depune concluzii scrise în acest sens. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, cât priveşte dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, Decizia Curţii nr. 624 din 8 octombrie 2015, iar în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua şi art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal, Decizia Curţii nr. 717 din 29 octombrie 2015, paragrafele 25, 26 şi 29. Precizează totodată că invocarea de către autor a Deciziei nr. 19 din 4 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci constituie un aspect de aplicare, în concret, a legii. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Decizia penală nr. 115/A din 9 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 691/109/2016/a2, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua şi art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal şi art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003. Excepţia a fost ridicată de Valerian Azamfire într-o cauză penală. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia critică normele procesual penale ale art. 477 alin. (3), în esenţă din perspectiva lipsei de predictibilitate şi accesibilitate, în condiţiile în care prin această normă nu se arată semnificaţia sintagmei „chestiune de drept“, acest aspect dând posibilitatea instanţei supreme ca, prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, să se subroge Parlamentului şi să modifice legea privind drepturile pacienţilor, în vigoare, în sensul restrângerii dreptului pacienţilor de a oferi cadouri şi semne de mulţumire personalului medical. Reţine că o decizie a instanţei supreme pronunţată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept intră în vigoare de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, astfel încât, prin formularea „obligatorie pentru instanţă“, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, se creează posibilitatea aplicării acesteia retroactiv, în condiţiile în care faptele la care se referă au fost săvârşite anterior publicării deciziei instanţei supreme în Monitorul Oficial al României. 7. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât art. 53 din Constituţie are în vedere drepturile şi libertăţile prevăzute în titlul II al Legii fundamentale, printre acestea nefiind prevăzut şi dreptul de a primi cadouri şi bani de la pacienţi. De asemenea dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale, dezlegarea dată chestiunilor de drept fiind obligatorie pentru viitor. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, apreciază că art. 477 alin. (3) nu este de natură să aducă atingere prevederilor constituţionale invocate, deoarece dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie. Totodată, reţine că art. 34 din Legea nr. 46/2003 şi art. 21 din Codul penal nu contravin dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, posibilitatea medicului de a primi donaţii şi cadouri de la pacienţi, în semn de mulţumire, neputând fi considerată un drept sau o libertate fundamentală. 10. Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens invocă atât deciziile Curţii Constituţionale nr. 536 din 28 aprilie 2011, nr. 265 din 6 mai 2014 şi nr. 624 din 8 octombrie 2015, cât şi Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile aflate la dosar, concluziile scrise depuse de autor, susţinerile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua şi art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal şi art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, în condiţiile în care, în cuprinsul actului de sesizare, instanţa de judecată a reţinut că, „chiar dacă inculpatul a menţionat că excepţia de neconstituţionalitate se referă şi la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19/2015, trebuie avute în vedere textele de lege ce au fost interpretate prin decizia respectivă, astfel că este admisibilă excepţia invocată de inculpat“. Faţă de motivele de neconstituţionalitate formulate de autor, Curtea reţine, ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală cu referire la Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua şi art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal şi art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 29 ianuarie 2003. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală: „Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.“; – Art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal: „Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: [...] b) exercită o funcţie (...) publică de orice natură.“; – Art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal: „Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege (...), cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.“; – Art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003: „Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii.“ 14. Autorul excepţiei susţine că normele procesual penale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, art. 15 alin. (2) potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 61 referitor la rolul şi structura Parlamentului şi art. 148 alin. (2) şi alin. (3) - Integrarea în Uniunea Europeană. Invocă şi dispoziţiile art. 6, art. 7 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prevederile art. 47 şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua şi art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal şi art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, autorul nu motivează pretinsa contrarietate a dispoziţiilor criticate cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. 16. În aceste condiţii, Curtea constată că indicarea temeiurilor constituţionale şi convenţionale menţionate nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autorul excepţiei, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua şi art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal şi art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. 17. Cu privire la competenţa instanţei supreme de a pronunţa o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, instanţa de control constituţional a pronunţat Decizia nr. 624 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 19 noiembrie 2015, în care a reţinut că, reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel şi a tribunalului învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. 18. Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe cumulate, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a dosarului, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. 19. În aceste condiţii, Curtea reţine că însuşi legiuitorul român este cel care a reglementat în noul Cod de procedură penală, în virtutea calităţii sale constituţionale de unică autoritate legiuitoare a ţării, un nou instrument de unificare a practicii neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 20. Mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat - prin condiţia restrictivă referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei - rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii. Cu alte cuvinte, obiectul sesizării în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile îl constituie o „chestiune de drept“ de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, acest mecanism de unificare a practicii vizând, deopotrivă, o chestiune de drept material ori o chestiune de drept procedural, aşadar dispoziţii de drept material sau procedural înţelese, interpretate şi aplicate diferit de instanţele judecătoreşti. „Chestiunea de drept“ priveşte o problemă de drept a cărei lămurire se solicită şi care se află într-o relaţie de dependenţă cu soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie, în sensul ca decizia instanţei supreme pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi art. 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. 21. De altfel, Curtea observă că în Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 6 martie 2015, în ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, instanţa supremă a motivat că aceasta este „condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. [...] În prezenta cauză, chiar dacă obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor procesual penale, de dezlegarea chestiunii de drept depinde «soluţionarea pe fond a cauzei» având în vedere diferenţele majore între căile de atac prevăzute atât în legislaţia în vigoare de la 1 februarie 2014, cât şi în cea anterioară acestei date“. 22. Având în vedere toate cele reţinute în precedent, Curtea constată că sintagma „chestiune de drept“ nu are o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă, astfel că nu se încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii, astfel cum susţine autorul excepţiei. Totodată, potrivit normelor procesual penale ale art. 477 alin. (3), dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Monitorul Oficial al României, Partea I. Efectul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în art. 477 alin. (3), reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi la rolul său de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. 23. În acord cu art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale“, iar, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“. Raportat la aceste dispoziţii constituţionale, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege acceptă în mod unanim că „atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009). 24. Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale ce ţin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. În considerarea acestui rol constituţional, instanţa supremă a pronunţat, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală, Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal“, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 5 august 2015, prin care a stabilit că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal. 25. Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că „o concluzie contrară ar fi de natură, pe de o parte, să aducă atingere celor statuate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/HP din data de 3 decembrie 2014, iar, pe de altă parte, să instituie o excepţie de la obligaţiile impuse prin lege oricărui funcţionar public, indiferent de semnificaţia/înţelesul noţiunii de «funcţionar public» din dreptul administrativ sau din dreptul penal, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 2/2014 a Curţii Constituţionale a României“. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014, „statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia «cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări». Mai mult, dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative contravin şi prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie. Într-adevăr, în măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate în considerarea lor şi aplicabile numai în ceea ce le priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc principiul constituţional potrivit căruia «nimeni nu este mai presus de lege»“. Totodată, Curtea reţine că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocat de autorul excepţiei, nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36). 26. De asemenea, Curtea nu poate reţine susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia lipsa de predictibilitate şi accesibilitate a sintagmei „chestiune de drept“ a dat posibilitatea instanţei supreme ca, prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, să se subroge Parlamentului şi să modifice legea privind drepturile pacienţilor, în vigoare, în sensul restrângerii dreptului pacienţilor de a oferi cadouri şi semne de mulţumire personalului medical, prin aceasta fiind încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 53 alin. (2), în condiţiile în care posibilitatea medicului de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie un drept fundamental. 27. În ceea ce priveşte invocarea, în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate, a prevederilor art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie, care prevăd prioritatea de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din dreptul intern, întrucât nu este relevat niciun act european cu caracter obligatoriu care să susţină criticile formulate, Curtea constată că aceste norme constituţionale nu au incidenţă în materia supusă controlului. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua şi art. 21 alin. (1) teza întâi din Codul penal şi art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, excepţie ridicată de Valerian Azamfire în Dosarul nr. 691/109/2016/a2 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală cu referire la Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 aprilie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
