Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Cristina Teodora Pop │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de George Cristian Cădere în Dosarul nr. 898/103/2016 al Tribunalului Neamţ - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 749 D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 10 din 14 ianuarie 2016 şi nr. 718 din 6 decembrie 2016 şi se solicită menţinerea acestei jurisprudenţe. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 9 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 898/103/2016, Tribunalul Neamţ - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie de neconstituţionalitate ridicată de George Cristian Cădere într-un dosar ce are ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute la art. 18^1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că luarea măsurilor asigurătorii ab initio, de către instanţele judecătoreşti, fără o analiză a necesităţii şi a proporţionalităţii acestor măsuri, este de natură a afecta independenţa şi imparţialitatea acestora, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 126 din Constituţie. Se susţine că, în aceste condiţii, rolul judecătorului rămâne unul strict formal, fiind redus la aprobarea propunerii formulate de procuror, aspect ce subminează autoritatea judecătorească. Se arată, de asemenea, că sintagma „s-a săvârşit o infracţiune“ încalcă prezumţia de nevinovăţie, dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul de proprietate privată. Se susţine că, prin folosirea cuvântului „infracţiune“, legiuitorul are în vedere, întotdeauna, infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale, aşa cum aceasta este definită la art. 15 alin. (2) din Codul penal. Astfel, indiferent că este vorba despre o faptă consumată sau despre o tentativă, constatarea săvârşirii ei presupune parcurgerea, în întregime, a etapei urmăririi penale şi a judecăţii, pentru ca, ulterior acestora, să fie pronunţată o soluţie, conform art. 396 din Codul de procedură penală şi că, doar în situaţia înlocuirii calităţii de inculpat cu cea de condamnat, poate fi înlăturată prezumţia de nevinovăţie, reglementată la art. 23 alin. (11) din Constituţie. Or, prin constatarea săvârşirii unei infracţiuni înaintea parcurgerii etapelor anterior menţionate, textul criticat încalcă prezumţia de nevinovăţie a inculpatului şi dreptul acestuia la un proces echitabil. Se observă că toate celelalte măsuri preventive pot fi dispuse, prelungite sau menţinute în condiţiile existenţei unei „suspiciuni rezonabile“ că a fost săvârşită o infracţiune şi că doar măsurile asigurătorii, în cazul comiterii unei infracţiuni de corupţie, pot fi dispuse dacă „s-a săvârşit o infracţiune“, în condiţiile în care, prin rechizitoriu, nu poate fi înfrântă prezumţia invocată. Se susţine că, odată dispusă în privinţa sa o măsură asigurătorie, conform prevederilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, inculpatul are toate motivele să se teamă că judecătorul va considera, de plano, că el a săvârşit o infracţiune. Se arată, de asemenea, că Legea nr. 78/2000 nu prevede o durată maximă pentru care pot fi dispuse măsurile asigurătorii şi nicio procedură de control periodic al legalităţii şi temeiniciei acestor măsuri, aspect ce contravine prevederilor constituţionale ale art. 53. În fine, se arată că prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000, ce instituie obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii în cazul săvârşirii unor infracţiuni de corupţie dintre cele reglementate prin legea analizată, discriminează inculpaţii care au săvârşit astfel de infracţiuni în raport cu cei care săvârşesc infracţiuni pentru care legea prevede pedepse cu limite speciale identice, dar în privinţa cărora nu există obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii. 6. Tribunalul Neamţ - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Se susţine, în acest sens, că luarea măsurilor asigurătorii de către instanţele judecătoreşti, conform art. 20 din Legea nr. 78/2000, este condiţionată de constatarea săvârşirii unei infracţiuni şi că aceasta este independentă de vreo apreciere a organului judiciar cu privire la proporţionalitatea măsurilor şi la oportunitatea luării acestora. Pentru aceste motive se apreciază că textul criticat afectează imparţialitatea judecătorilor, fiind susceptibil să creeze o temere a inculpatului în sensul că, odată ce s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, organele judiciare vor considera că el a săvârşit o infracţiune. Se susţine că eliminarea din cuprinsul textului criticat a sintagmei „săvârşirea unei infracţiuni“ şi reglementarea, în sarcina organului judiciar, a obligaţiei de analiză a proporţionalităţii măsurii asigurătorii dispuse şi a oportunităţii luării acesteia, similară procedurii dispunerii măsurii arestării preventive, ar pune dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 în acord cu prevederile constituţionale invocate. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 10 din 14 ianuarie 2016. Se susţine că reglementarea măsurilor asigurătorii prin lege organică constituie o aplicaţie a principiului legalităţii incriminării şi că textul criticat nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Mai mult, se susţine că prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 nu contravin dispoziţiilor art. 126 din Constituţie, întrucât dispunerea măsurilor asigurătorii criticate se face de către instanţa competentă, în mod similar dispunerii pedepselor penale, potrivit normelor procesual penale şi conform legii analizate, atribuţie ce revine puterii judecătoreşti, fără ca prin aceasta să fie încălcat principiul separaţiei puterilor în stat. 9. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi arată că îşi menţine punctul de vedere care a fost reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 10 din 14 ianuarie 2016. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, care au următorul cuprins: „În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune dintre cele prevăzute în prezentul capitol, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie“. 13. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii, art. 16 alin. (2) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (2) referitoare la accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (11) referitoare la prezumţia de nevinovăţie, art. 44 cu privire la dreptul de proprietate privată, art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 126 privind instanţele judecătoreşti. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, şi Decizia nr. 718 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 14 februarie 2017, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 15. Prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, paragrafele 13-23, Curtea a reţinut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă. 16. Totodată, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor. 17. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru. 18. Cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător sunt prevăzute: la art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000, criticat de autorul excepţiei. 19. Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum şi particularităţile infracţiunilor în cazul cărora este prevăzută excepţia luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate. 20. Referitor la norma juridică a cărei neconstituţionalitate se invocă în prezenta cauză, aceasta obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. 21. Curtea a constatat că, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 78/2000, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată. 22. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, Curtea a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii. 23. Cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a liberului acces la justiţie, Curtea a constatat că dreptul fundamental prevăzut la art. 21 din Constituţie semnifică posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin normele de procedură penală, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Or, simpla instituire a măsurilor asigurătorii, conform art. 20 din Legea nr. 78/2000, nu este de natură a înlătura aceste garanţii procesuale, aşa încât nu poate fi reţinută restrângerea sau încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 21 din Constituţie. De asemenea, Curtea a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială. 24. În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia prevederile art. 20 din Legea nr. 78/2000 încalcă dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, Curtea a constatat că acesta din urmă presupune dreptul persoanei interesate de a se apăra în cadrul unei proceduri judiciare şi de a fi asistată de un avocat ales sau numit din oficiu. În acest sens, procedura instituirii sechestrului asigurător, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, nu restrânge şi nu înlătură posibilitatea titularului dreptului de proprietate asupra bunului sechestrat de a se apăra sau de a-şi angaja un avocat, chiar şi pe parcursul acestei proceduri necontencioase. 25. Referitor la respectarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, Curtea a constatat că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. 26. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei anterior invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 27. Distinct de cele reţinute prin jurisprudenţa mai sus prezentată, cu privire la critica referitoare la folosirea de către legiuitor, în cuprinsul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000, a sintagmei „s-a săvârşit o infracţiune“, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii şi care reprezintă legea generală în materia analizată, măsurile asigurătorii pot fi dispuse în cursul urmăririi penale, de către procuror, de către judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii. Aşa fiind, dispunerea măsurilor asigurătorii poate fi făcută pe tot parcursul procesului penal. Or, sub aspectul stabilirii vinovăţiei inculpatului pentru săvârşirea faptelor în legătură cu care acesta este cercetat şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin nivele diferite de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual, mai sus referit, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie. Astfel, dobândirea calităţii de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârşit o anumită infracţiune. În fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care este cercetat. 28. Având în vedere acest parcurs al procesului penal, ce are drept criteriu formarea treptată a certitudinii vinovăţiei inculpatului, în condiţiile aplicării prezumţiei de nevinovăţie, Curtea reţine că sintagma „s-a săvârşit o infracţiune“, folosită de legiuitor în cuprinsul textului criticat nu are în vedere ultima etapă a procesului penal, aceea a certitudinii săvârşirii de către inculpat a uneia dintre infracţiunile reglementate prin Legea nr. 78/2000, ceea ce ar echivala cu răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie în defavoarea acestuia şi cu încheierea procesului penal, ci reprezintă o exprimare cu caracter generic aplicabilă în toate etapele procesuale, mai sus analizate, etape ce se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (11). Prin urmare, în sfera acestei sintagme pot fi incluse toate nivelele de probare a vinovăţiei, expresia criticată fiind, astfel, aplicabilă atât suspectului şi inculpatului, cât şi persoanei condamnate şi, în consecinţă, în oricare dintre etapele procesului penal enumerate la art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. 29. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că acest caracter general şi sintetic al dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 nu este de natură a lipsi norma criticată de claritate, precizie sau previzibilitate şi că aceasta îndeplineşte cerinţele impuse de standardul calităţii legii, prevăzut prin dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Cu privire la norma constituţională anterior referită, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 17 august 2016, paragraful 17). Or, prin raportare la aceste considerente, Curtea reţine că orice persoană care săvârşeşte fapte dintre cele incriminate în cuprinsul cap. III din Legea nr. 78/2000 poate să aprecieze efectele acţiunilor sau inacţiunilor sale şi să îşi adapteze conduita în funcţie de acestea. 30. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că persoanele care săvârşesc fapte sancţionate penal prin prevederile Legii nr. 78/2000 şi cele care săvârşesc alte categorii de fapte incriminate prin legi penale se află în situaţii juridice diferite, motiv pentru care reglementarea unui regim juridic diferit în privinţa lor nu este de natură a încălca principiul egalităţii în drepturi. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a precizat în jurisprudenţa sa că principiul nediscriminării presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011). 31. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000, a prevederilor art. 53 din Constituţie, Curtea constată că instituirea măsurilor asigurătorii constituie, într-adevăr, o restrângere semnificativă a exerciţiului dreptului de proprietate privată, prevăzut la art. 44 din Constituţie, dar că această restrângere respectă condiţiile enumerate la art. 53 anterior invocat. Astfel, ea este prevăzută prin lege, are un scop legitim, constând în evitarea ascunderii bunurilor şi în asigurarea bunurilor necesare acoperirii prejudiciilor create prin săvârşirea unor fapte de corupţie prevăzute în cuprinsul Legii nr. 78/2000. Totodată, măsura criticată este adecvată scopurilor anterior menţionate, este necesară într-o societate democratică, fiind impusă de nevoia asigurării posibilităţii executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate conform actului normativ criticat, şi asigură un just echilibru între interesul individual, referitor la exercitarea prerogativei folosinţei bunurilor, şi cel general, care are în vedere buna desfăşurare a procesului penal. 32. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât norma constituţională anterior menţionată prevede reglementarea prin lege a competenţei instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată. 33. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de George Cristian Cădere în Dosarul nr. 898/103/2016 al Tribunalului Neamţ - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Neamţ - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 martie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
