Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de George-Cristinel Zaharia în Dosarul nr. 12.980/303/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 968D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 8 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 12.980/303/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, referitoare la durata termenului de formulare a plângerii contravenţionale în situaţia în care comunicarea procesului-verbal de contravenţie are loc prin afişare, conform art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Excepţia a fost ridicată de George-Cristinel Zaharia, în contradictoriu cu Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mehedinţi, într-o cauză având ca obiect o plângere contravenţională. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că, „deşi termenul în care trebuie introdusă la instanţă plângerea contravenţională curge de la afişarea procesului-verbal de contravenţie, instituirea unei perioade scurte de doar 15 zile generează situaţii în care petentul află de acuzaţia penală (în sensul definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului) ce i se aduce, fie foarte aproape de momentul împlinirii termenului, fie chiar după împlinirea acestuia, fiindu-i imposibil să îl respecte“. Arată că „instituirea unui termen foarte scurt de introducere a plângerii contravenţionale, care curge de la afişare, încalcă accesul la justiţie şi dreptul la apărare al celui sancţionat, care este pus în situaţia de a-şi vedea respinsă, ca tardivă, plângerea contravenţională, deşi el nu a putut să o formuleze în intervalul de 15 zile din motive inerente vieţii zilnice a unei persoane“. 6. Apreciază, de asemenea, că prin reglementarea criticată se încalcă prezumţia de nevinovăţie, din moment ce, după împlinirea termenului de 15 zile, persoana sancţionată este considerată automat vinovată, fără ca o instanţă de judecată să mai poată verifica temeinicia acuzaţiei ce i se aduce, în condiţiile în care art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 obligă să respingă cererea ca tardivă. Autorul excepţiei susţine, totodată, că termenul prevăzut pentru formularea plângerii contravenţionale este mai scurt decât termenul în care poate fi formulată calea de atac împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă. Astfel, plângerea contravenţională poate fi formulată în doar 15 zile de la afişare, chiar dacă nu există garanţia că acuzatul a luat efectiv cunoştinţă de actul sancţionator, în vreme ce apelul poate fi exercitat în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate. Aşa fiind, autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că ar fi fost corect ca acest termen (de 15 zile) să fie unul mai lung, pentru ipoteza în care comunicarea procesului-verbal de contravenţie se realizează prin afişare, astfel încât să se poată considera că cel sancţionat a luat efectiv cunoştinţă despre acuzaţia ce i se aduce. 7. Opinia Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal este în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că dreptul de acces la instanţă nu este unul absolut, legiuitorul putând impune anumite condiţii şi limitări pentru exercitarea acestui drept, astfel cum prevede art. 53 alin. (1) din Constituţie. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens arată că prevederile criticate au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate din perspectiva unor critici similare, exemplu fiind Decizia nr. 906 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 24 ianuarie 2007, prin care Curtea a statuat, în esenţă, că „reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. Aşa fiind, termenul instituit prin textul de lege criticat are în vedere soluţionarea unui eventual litigiu cu celeritate, în absenţa acestuia plângerea putând fi formulată oricând, fapt ce ar fi de natură a genera o stare de perpetuă incertitudine în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite printr-un proces-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii prevăzute de lege.“ Totodată, în susţinerea netemeiniciei excepţiei invocate, Guvernul face referire şi la Decizia nr. 10 din 10 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 10. Avocatul Poporului reiterează punctul de vedere exprimat anterior şi reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.333 din 22 octombrie 2009, nr. 659 din 30 aprilie 2009 şi nr. 961 din 25 septembrie 2008, în sensul că prevederile criticate din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 sunt constituţionale. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat de autorul acesteia, îl constituie prevederile art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, referitoare la durata termenului de formulare a plângerii contravenţionale în situaţia în care comunicarea procesului-verbal de contravenţie are loc prin afişare, conform art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Instanţa de judecată, în dispozitivul încheierii de sesizare, a reţinut însă ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, asupra cărora Curtea urmează astfel a se pronunţa, numai prevederile art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.“ 14. Referitor la prevederile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, la care face trimitere autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit acestora, „Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţării de plată se face prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la domiciliul sau la sediul contravenientului. Operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor“. 15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile criticate din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (1), (2) şi (3) referitoare la accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, art. 23 alin. (11) potrivit cărora, „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, precum şi celor ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului prin raportare la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, din perspectiva unor critici similare, în acest sens, fiind, spre exemplu, Decizia nr. 1.245 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 13 ianuarie 2012, Decizia nr. 840 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din data de 26 iulie 2011, Decizia nr. 277 din 18 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 1 aprilie 2010 sau Decizia nr. 906 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 24 ianuarie 2007. 17. În jurisprudenţa sa în această materie, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, referitoare la termenul de 15 zile de la data înmânării sau a comunicării în care poate fi formulată plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, Curtea a constatat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a stabili condiţiile de exercitare a cererilor de chemare în judecată, inclusiv termenele procedurale. Astfel, Curtea a reţinut că, în materie contravenţională, legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unul anumit termen, neprocedându-se în acest fel cu intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie, de care, în mod evident, cel interesat a beneficiat în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine, indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor părţilor. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. Aşa fiind, Curtea a stabilit că termenul instituit prin textul de lege criticat are în vedere soluţionarea unui eventual litigiu cu celeritate, în absenţa acestuia plângerea putând fi formulată oricând, fapt ce ar fi de natură a genera o stare de perpetuă incertitudine în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite printr-un proces-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii prevăzute de lege. Prin urmare, Curtea a constatat că termenul procedural instituit de textul de lege criticat reprezintă expresia aplicării dispoziţiilor constituţionale invocate, iar termenul criticat reprezintă un interval de timp rezonabil, ce nu duce la împiedicarea exercitării unor drepturi procesuale şi la lipsa garanţiilor legale corespunzătoare. 18. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în repetate rânduri, spre exemplu în hotărârile din 21 februarie 1975, 18 februarie 1999, 10 mai 2001 şi 23 martie 2010, pronunţate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 38, Waite şi Kennedy împotriva Germanei, paragraful 59, Z şi alţii împotriva Marii Britanii, paragraful 93, şi Cudak împotriva Lituaniei, paragraful 55, a statuat că dreptul de liber acces la justiţie, asigurat potrivit dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este un drept absolut, ci poate fi supus unor condiţionări care sunt permise, întrucât, prin natura sa, acest drept necesită o reglementare din partea statului, care se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totodată, prin Hotărârea din 10 mai 2001 precitată, paragraful 93, aceeaşi instanţă europeană a arătat că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie şi cele de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora, nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenţie, acestea fiind restricţii admise, atât timp cât nu aduc atingere dreptului de liber acces la o instanţă, în substanţa sa. 19. De asemenea, prin Decizia nr. 1.096 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 695 din 15 octombrie 2009, Curtea a reţinut că „legislaţia contravenţională din România, similară celei germane, intră sub incidenţa prevederilor art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei se bucură de prezumţia de legalitate, însă, atunci când este formulată o plângere împotriva acestuia, este contestată chiar prezumţia de care se bucură. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal. Cel care a formulat plângerea nu trebuie să îşi demonstreze propria nevinovăţie, revenindu-i instanţei de judecată obligaţia de a administra tot probatoriul necesar stabilirii şi aflării adevărului. Chiar dacă art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 face referire la dispoziţiile Codului de procedură civilă, instanţele de judecată nu pot face aplicarea strictă a regulii onus probandi incumbit actori, ci, din contră, chiar ele trebuie să manifeste un rol activ pentru aflarea adevărului din moment ce contravenţia intră sub incidenţa art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale“. 20. Neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, argumentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 21. Distinct de cele mai sus menţionate, în ceea ce priveşte critica autorului excepţiei referitoare la împrejurarea că, prin instituirea unui termen foarte scurt de introducere a plângerii contravenţionale, care curge de la afişare, respectiv cel de 15 zile, se încalcă accesul la justiţie şi dreptul la apărare al celui sancţionat care este pus în situaţia de a-şi vedea respinsă, ca tardivă, plângerea contravenţională, „deşi el nu a putut să o formuleze în intervalul de 15 zile, din motive inerente vieţii zilnice a unei persoane“, Curtea precizează că, potrivit art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, „dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură civilă, după caz“. Aşa fiind, art. 186 din Codul de procedură civilă reglementează instituţia de drept procesual a repunerii în termen, care constituie un beneficiu acordat de lege titularului unui drept procesual, care, din motive temeinic justificate, nu şi-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului imperativ, de a-şi îndeplini acest drept şi ulterior, fără ca instanţa să-l decadă din exerciţiul său sau să aplice o altă sancţiune prevăzută de lege în caz de nerespectare a termenului. Potrivit acestor prevederi legale, partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac, iar cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen. 22. În fine, Curtea menţionează că, prin Decizia nr. 10 din 10 iunie 2013 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 27 teza I raportat la art. 14 alin. (1), art. 25 alin. (2) şi art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 23 iulie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a subliniat că, deşi în dreptul românesc contravenţia a fost scoasă de sub incidenţa legii penale, întreaga procedură de sancţionare şi, ulterior, de contestare a procesului-verbal de contravenţie trebuie să respecte garanţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se învederează că, în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva României, s-a remarcat faptul că „dreptul românesc nu califică drept «faptă penală» contravenţia pentru care reclamantul a fost sancţionat cu amendă, legiuitorul român alegând să scoată în afara legii penale unele fapte care, deşi aduc atingere ordinii publice, au fost săvârşite în împrejurări care conduc la concluzia că acestea nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni. Curtea a considerat că, în ciuda naturii pecuniare a sancţiunii aplicate efectiv reclamantului şi a naturii civile a legii care sancţionează contravenţia, procedura în cauză poate fi asimilată unei proceduri penale, deoarece dispoziţia a cărei încălcare a fost imputată reclamantului avea un caracter general şi nu se adresa unui anumit grup de persoane, ci tuturor cetăţenilor.“ 23. Contravenientului, precizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei precitate, „trebuie să i se dea posibilitatea să cunoască efectiv actul încheiat, precum şi data comunicării acestuia, pentru a-şi formula apărările (plângerea contravenţională, excepţia prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale).“ Se invocă astfel Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.254 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, prin care s-a subliniat că raţiunea comunicării prin poştă, cu aviz de primire, „constă în aducerea la cunoştinţa persoanei care a săvârşit o contravenţie a documentelor menţionate [...]. Rezultă că această modalitate de comunicare a procesului-verbal este de natură a asigura încunoştinţarea efectivă a contravenientului în privinţa faptei săvârşite şi a sancţiunilor contravenţionale aplicate“. Astfel, „procedura afişării procesului-verbal de contravenţie la domiciliul/sediul contravenientului va fi utilizată numai în situaţia în care nu s-a reuşit, din diverse motive, comunicarea prin poştă, cu aviz de primire.“ 24. Curtea observă că o problemă care s-a cerut a fi dezlegată prin promovarea acestui recurs în interesul legii a fost şi aceea a stabilirii momentului comunicării procesului-verbal de contravenţie, în ipoteza în care persoana sancţionată, deşi avizată, prin oficiul poştal, nu s-a prezentat în vederea ridicării corespondenţei sau a refuzat primirea acesteia. Acceptându-se caracterul subsidiar al modalităţilor tehnice de comunicare a procesului-verbal de contravenţie, prin afişare, se ajunge la concluzia că dispoziţiile legale analizate pun accent pe «primirea» efectivă a actului. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, în situaţia neprezentării contravenientului la oficiul poştal, după avizare, există un dubiu asupra luării la cunoştinţă a actului comunicat, astfel încât nu se poate afirma de plano că persoana avizată, prin atitudinea sa, încearcă să amâne la nesfârşit comunicarea procesului-verbal. Nu poate fi aplicat nici principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, deoarece nu poate fi cunoscut motivul neprezentării persoanei avizate la oficiul poştal. În această ipoteză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că nu poate fi considerată ca fiind valabilă comunicarea, dacă persoana sancţionată nu s-a prezentat la oficiul poştal pentru ridicarea actului. Simpla expediere a procesului-verbal, fără ca acesta să ajungă efectiv la destinatar, nu este conformă cu dispoziţia legală cuprinsă în art. 27 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, care obligă organul constatator să facă dovada că a comunicat procesul-verbal şi că destinatarul a primit actul. 25. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conchis astfel că, pentru o comunicare valabilă, se impune deci ca organului constatator să-i parvină „avizul de primire“, care să facă dovada că destinatarul a luat efectiv cunoştinţă de procesul-verbal de contravenţie. Urmează, aşadar, ca (în această ipoteză, în care persoana sancţionată, deşi avizată, prin oficiul poştal, nu s-a prezentat în vederea ridicării corespondenţei) organul constatator să apeleze la modalitatea tehnică subsidiară de comunicare, prin afişare, avându-se în vedere că returnarea plicului cu menţiunea „avizat“, „neavizat“, „expirat termen păstrare“ nu constituie momentul de la care începe să curgă termenul de formulare a plângerii contravenţionale“. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de George-Cristinel Zaharia în Dosarul nr. 12.980/303/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ingrid Alina Tudora ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
