Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.899/1/2019
┌─────────┬────────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru│Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Alexandra│ │
│Iuliana │- judecător la Secţia penală│
│Rus │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Marius │ │
│Dan │- judecător la Secţia penală│
│Foitoş │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Simona │ │
│Daniela │- judecător la Secţia penală│
│Encean │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Mirela │ │
│Sorina │- judecător la Secţia penală│
│Popescu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Francisca│ │
│Maria │- judecător la Secţia penală│
│Vasile │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ionuţ │ │
│Mihai │- judecător la Secţia penală│
│Matei │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Valentin │ │
│Horia │- judecător la Secţia penală│
│Şelaru │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Sandel │ │
│Lucian │- judecător la Secţia penală│
│Macavei │ │
└─────────┴────────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 264/104/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „În interpretarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, poate fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal?“. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 27^5 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată a participat doamna Silvia Stoenescu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Judecător-raportor a fost desemnat, conform art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Alexandra Iuliana Rus, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror şef al Serviciului judiciar penal, Secţia judiciară. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.899/1/2019, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că au comunicat puncte de vedere sau jurisprudenţă cu privire la problema de drept în discuţie: Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara, precum şi tribunalele şi judecătoriile din circumscripţiile acestor curţi de apel. De asemenea s-a precizat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor cu privire la chestiunea de drept ce a format obiectul sesizării, fiind transmis punct de vedere din partea Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept - Centrul de cercetări în ştiinţe penale. La data de 11 octombrie 2019 a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, fiind comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. A mai arătat că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.708/C/2020/III-5/2019 din data de 11 septembrie 2019, a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat reprezentantului Ministerului Public să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii. Reprezentantul Ministerului Public a arătat că, în cauză, au fost formulate concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Raportat la exigenţele de admisibilitate s-a susţinut că problema supusă dezlegării nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, întrucât rezolvarea acesteia este condiţionată de analiza datelor concrete ale cauzei, iar răspunsul ce ar putea fi dat instanţei de sesizare este influenţat de aceste date, întrebarea pierzându-şi astfel caracterul pur teoretic. Reprezentantul Ministerului Public a arătat că instanţa care a formulat sesizarea solicită a se lămuri dacă o încheiere pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, atrage efectele principiului autorităţii de lucru judecat, împiedicând exercitarea acţiunii penale. S-a susţinut că în cauza în care a fost formulată sesizarea judecătorul de cameră preliminară, învestit cu cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, nu s-a pronunţat cu privire la chestiuni de fond, ci doar de ordin procedural, mărginindu-se a analiza necesitatea redeschiderii urmăririi penale strict în vederea reunirii celor două cauze penale instrumentate concomitent, pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei şi că încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară nu cuprinde nicio referire la urmărirea penală desfăşurată în cauză sau la probele administrate şi nici nu realizează un examen al legalităţii soluţiei dispuse de procuror. În consecinţă, în situaţia concretă ce se conturează în cauză se poate concluziona că nu încheierea pronunţată în procedura prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală va constitui elementul în discuţie din perspectiva incidenţei autorităţii de lucru judecat, cum a reţinut instanţa de sesizare, ci ordonanţa procurorului prin care s-a dispus clasarea. Din această perspectivă s-a precizat că ordonanţa procurorului prin care se dispune clasarea, chiar nesupusă controlului judiciar, constituie o „hotărâre definitivă“ care poate fi invocată în temeiul ne bis in idem, urmând ca sintagma hotărâre definitivă să fie analizată din perspectiva Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau a Curţii Europene a Drepturilor Omului, arătând că acesta din urmă a examinat-o din perspectiva art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie. Raportat la aceste aspecte, s-a susţinut că dezlegarea întrebării adresate instanţei supreme nu influenţează soluţionarea căii de atac deduse judecăţii, întrucât autoritatea de lucru judecat trebuie evaluată raportat la ordonanţa procurorului prin care s-a dispus clasarea, şi nu la încheierea judecătorului de cameră preliminară, pronunţată în temeiul art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, răspunsul ce ar putea fi dat întrebării este influenţat, în mod esenţial, de anumite date particulare cauzei (încheierea la care se face referire conţine exclusiv argumente de procedură, şi nu de fond), ceea ce face ca problema de drept să îşi piardă caracterul teoretic. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului, în situaţia în care au întrebări de formulat. Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele completului, domnul judecător Daniel Grădinaru, preşedinte al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 12 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 264/104/2017, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "În interpretarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, poate fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal?" II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi de inculpata P.F., împotriva Sentinţei penale nr. 159 din data de 19 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Olt, Secţia penală în Dosarul nr. 264/104/2017. Prin Rechizitoriul nr. 47/P/2016 din data de 31 ianuarie 2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatei P.F. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de art. 308 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 289 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000. În fapt, s-a reţinut, în esenţă, în sarcina inculpatei P. F. că aceasta, în data de 30 aprilie 2015, în calitate de preşedinte al S.C. Slatina, judeţul Olt, societate cu personalitate juridică, a pretins de la numiţii V.M., G.V.D., T.P., G.C. şi G.A., angajaţi pe diverse funcţii în cadrul societăţii, suma de 4.400 euro, reprezentând un „onorariu de succes“ al avocatului, la plata căruia s-a angajat inculpata P.F., pentru ca aceasta să renunţe a emite decizii de desfacere a convenţiilor individuale de muncă ale respectivelor persoane. Întrucât pretenţiile sale financiare nu au fost satisfăcute, inculpata a emis şi a semnat decizii individuale de încetare a convenţiilor individuale de muncă pentru fiecare dintre aceste persoane. În procedura de cameră preliminară, la data de 28 februarie 2017, inculpata P.F. a formulat în scris cereri şi excepţii, solicitând în temeiul art. 346 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, admiterea acestora şi restituirea cauzei la procuror în vederea remedierii neregularităţilor. Inculpata a invocat nelegalitatea şi netemeinicia sesizării instanţei de judecată prin rechizitoriu cu privire la o faptă încadrată în dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, în condiţiile în care anterior fusese cercetată şi se dispusese o soluţie definitivă pentru aceeaşi faptă, apreciindu-se că sunt încălcate dispoziţiile art. 6 din Codul de procedură penală, art. 4 al Protocolului nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În motivare s-a arătat că prin actele depuse la dosarul de urmărire penală a demonstrat că cei cinci petenţi (V.M., G.V.D., T.P., G.C. şi G.A.) au formulat două plângeri identice în conţinut şi pentru aceeaşi faptă (pretinderea la data de 30 aprilie 2015, cu ocazia adunării generale, a sumei de 3.600 euro +TVA reprezentând onorariul de succes pentru avocatul G., într-un proces civil), împotriva aceleiaşi persoane P.F., invocând acelaşi material probator (înregistrare CD). Prima plângere a fost înaintată Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova care, după ce a examinat-o, a ajuns la concluzia că, în cauză, nu s-a săvârşit o infracţiune de corupţie. Totodată s-a arătat că plângerea nu este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. În schimb, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova a apreciat că plângerea celor cinci denunţători poate fi avută în vedere în ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj şi a trimis dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina unde a fost înregistrat cu nr. 673/P/2016. Prin Ordonanţa nr. 673/P/2016 din data de 27 septembrie 2016 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) din Codul penal, reţinându-se că faptele reclamate de către cei cinci denunţători, ca fiind săvârşite de către inculpată la data de 30 aprilie 2015 şi dovedite prin înregistrarea telefonică prezentată de denunţători, nu constituie infracţiune de şantaj. Această soluţie a rămas definitivă întrucât nu a fost atacată în termenele şi condiţiile prevăzute de lege. A doua plângere a celor cinci denunţători a fost adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt şi a format obiectul Dosarului nr. 47/P/2016. În acest dosar s-a început urmărirea penală şi s-a pus în mişcare acţiunea penală cu privire la aceeaşi faptă reclamată de aceiaşi denunţători, în condiţii identice cu cele din dosarul de şantaj, dar sub o altă încadrare juridică, respectiv cea prevăzută de art. 289 din Codul penal. În cursul instrumentării Dosarului nr. 47/P/2016, constatându-se că Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina a dispus o soluţie de clasare cu privire la aceeaşi faptă care forma obiectul dosarului aflat în lucru la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, s-a solicitat Judecătoriei Slatina redeschiderea urmăririi penale în Dosarul nr. 673/P/2016. În motivarea cererii, Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina a solicitat instanţei confirmarea Ordonanţei nr. 673/P/2016 din data de 21 octombrie 2016, emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, cu motivarea că Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt are în lucru un dosar privitor la aceeaşi faptă în care se fac cercetări atât sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 289 din Codul penal, cât şi cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 207 alin. (1) din Codul penal. Prin Încheierea nr. 612 din data de 21 noiembrie 2016, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Slatina, în baza art. 335 alin. (4) şi (4^1) din Codul de procedură penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina, de redeschidere a urmăririi penale. În motivarea soluţiei, judecătorul a reţinut că simpla invocare că împotriva aceleiaşi persoane se fac cercetări într-o altă cauză pe rolul altui organ judiciar şi că cercetările ar fi într-o fază avansată nu conduc la concluzia legală că se impune infirmarea unei soluţii de clasare şi de redeschidere a urmăririi penale, în condiţiile în care cercetările se fac pentru o altă infracţiune decât cea de şantaj. Prin Încheierea nr. 26 din data de 10 aprilie 2017, în baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, au fost respinse, ca nefondate, cererile şi excepţiile invocate de inculpata P.F., în procedura camerei preliminare, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu Rechizitoriul nr. 47/P/2016 din data de 31 ianuarie 2017 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpată. Prin Încheierea nr. 44 din 4 iulie 2017 a Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpată împotriva Încheierii nr. 26 din data de 10 aprilie 2017, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Olt - Secţia penală. În motivarea contestaţiei, judecătorul de cameră preliminară, referitor la critica inculpatei privind încălcarea principiului ne bis in idem, a arătat că această critică poate fi valorificată numai cu ocazia cercetării judecătoreşti asupra fondului cauzei, întrucât excedează competenţei sale, activitatea judecătorului de cameră preliminară nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie. Prin Sentinţa penală nr. 159 din data de 19 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Olt - Secţia penală, în baza art. 289 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 308 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, inculpata P.F. a fost condamnată la o pedeapsă de 1 an şi 4 luni închisoare şi la pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta, pe o perioadă de 1 an şi 4 luni. În baza art. 65 alin. (1) din Codul penal a fost aplicată inculpatei pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta. În baza art. 91 şi 92 din Codul penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale sub supraveghere pe un termen de încercare de 3 ani. Conform dispoziţiilor art. 93 alin. (1) din Codul penal, s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de probaţiune Olt, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă. Conform dispoziţiilor art. 93 alin. (3) din Codul de procedură penală, pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata P.F. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Consiliului Local al Municipiului Slatina - Direcţia administrare patrimoniu sau la Colegiul Naţional „Radu Greceanu“ - Slatina. A fost atrasă atenţia inculpatei că, în cazul în care încalcă cu rea-credinţă măsurile şi obligaţiile dispuse, se va dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, iar pedeapsa va fi executată în regim de detenţie, conform art. 96 din Codul penal. În baza art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare în cuantum de 100 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, au rămas în sarcina statului. În baza art. 274 din Codul de procedură penală, inculpata a fost obligată să plătească statului cheltuieli judiciare în cuantum total de 4.000 lei. Împotriva Sentinţei penale nr. 159 din 19 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Olt - Secţia penală, în Dosarul nr. 264/104/2017, în termen legal, au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi inculpata P.F. La termenul din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a pus în discuţie necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "În interpretarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, poate fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal?" III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Referitor la admisibilitatea sesizării s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece Curtea de Apel Craiova este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, existând o chestiune de drept procesual penal, fără precedent în legislaţia anterioară anului 2014, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. S-a mai arătat că de modul cum este soluţionată problema de drept în prezenta cauză depinde, în mod direct, modul de soluţionare al acţiunii penale, respectiv condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. Cu referire la chestiunea de drept care a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în opinia Curţii de Apel Craiova, încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, poate fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale. Conform art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea suspectului sau, după caz, a inculpatului şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. S-a arătat că din redactarea textului de lege anterior rezultă că judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată atât sub aspectul legalităţii, dar şi asupra temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Cu această ocazie, judecătorul de cameră preliminară analizează împrejurările noi apărute, raportat la probele anterior administrate, pentru a stabili dacă probele noi sunt de natură să înlăture semnificaţia celor deja administrate, întrucât, după cum reiese din interpretarea textului de lege, pentru a fi confirmată redeschiderea, trebuie să nu fi existat sau să nu mai existe împrejurarea pe care s-a întemeiat clasarea. Prin urmare, ori de câte ori ar apărea împrejurări noi sau se ajunge la concluzia că împrejurările iniţiale nu au existat, iar situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, judecătorul de cameră preliminară confirmă redeschiderea urmăririi penale atât sub aspectul legalităţii, cât şi asupra temeiniciei. În consecinţă, absenţa confirmării sau infirmarea ordonanţei de confirmare a redeschiderii urmăririi penale de către judecătorul de cameră preliminară atrage nulitatea relativă a întregii urmăriri penale, desfăşurată cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, iar soluţia de respingere a redeschiderii urmăririi penale pronunţată de judecătorul de cameră preliminară confirmă, cu autoritate de lucru judecat, soluţia iniţială de clasare. Astfel fiind, în cazul în care se începe o nouă urmărire penală, cu privire la aceeaşi persoană, referitor la aceeaşi faptă, chiar şi sub o altă încadrare juridică, soluţia nu poate fi decât de încetare a procesului penal, pentru autoritate de lucru judecat, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală. Instanţa de trimitere arată că prin introducerea dispoziţiilor art. 335 din Codul de procedură penală legiuitorul român a dorit să pună în acord legislaţia procesuală din România cu prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca urmare a celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României (paragraful 21), prin care instanţa europeană a constatat că posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală trebuie să fie supusă analizei unei instanţe naţionale care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul de a aprecia dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la începerea anchetei nu este excesivă. Ca urmare, Curtea de Apel Craiova a reţinut că în urma dispunerii unei soluţii de clasare este nelegală crearea unui nou dosar penal prin disjungere sau formarea unui nou dosar autonom, cauzat de o nouă plângere a unei persoane, în scopul de a fi eludate dispoziţiile privind confirmarea redeschiderii urmăririi penale. Cu atât mai mult, este nelegală efectuarea urmăririi penale, în afara procesului penal încheiat prin soluţia de clasare, în cazul în care a fost respinsă cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale. În altă ordine de idei, prin neexercitarea căii de atac prevăzute de lege (sau prin respingerea acesteia) împotriva soluţiei de clasare, dispusă în urma unei activităţi investigative aprofundate care are natura unui proces penal, aceasta reprezintă o hotărâre penală definitivă în sensul jurisprudenţei dezvoltate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în interpretarea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens s-a solicitat a se vedea Cauza Sergey Zolotoukjin c. Rusiei, din data de 10 februarie 2009, paragrafele 107 şi 108, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea M-hot. din data de 5 iunie 2014, C-398/12, paragrafele 27-42). Cu toate acestea, paragraful 2 al art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, în mod expres, că dispoziţiile paragrafului 1 al aceluiaşi art. 4 nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. Este reglementată, astfel, o excepţie de la principiul ne bis in idem, ce dă prioritate înfăptuirii justiţiei, respectiv interesului public al aflării adevărului, în detrimentul interesului privat al persoanei urmărite sau judecate penal. Curtea de Apel arată că, deşi dispoziţiile paragrafului 1 al aceluiaşi art. 4 nu împiedică redeschiderea procesului, ele impun o condiţie, să se facă conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, în cazul nostru, printr-o ordonanţă de redeschidere a urmăririi penale, supuse confirmării judecătorului de cameră preliminară, care analizează cu acea ocazie caracterul aprofundat sau neaprofundat al activităţii investigative desfăşurate anterior. Însă, în niciun caz, prin eludarea dispoziţiilor legale care reglementează redeschiderea urmăririi penale, nu poate fi analizat caracterul aprofundat al anchetei penale soluţionate printr-o soluţie de clasare, într-un dosar penal autonom, ca urmare a unei alte plângeri. Aceasta deoarece, până la redeschiderea urmăririi penale efectuate în mod legal, soluţia anterioară de clasare, confirmată prin soluţia judecătorului de cameră preliminară, prin care s-a respins cererea de redeschidere a urmăririi penale, reprezintă o hotărâre penală definitivă în sensul jurisprudenţei dezvoltate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în interpretarea art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin aceeaşi încheiere, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală şi art. 6 din Codul de procedură penală, în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu includ în sfera cauzelor care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale şi încheierea definitivă pronunţată de către judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate Au comunicat puncte de vedere sau jurisprudenţă cu privire la problema de drept în discuţie Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara, precum şi tribunalele şi judecătoriile din circumscripţiile acestor curţi de apel. Cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării au fost conturate următoarele opinii: 1. Încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, poate fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal. În acest sens au opinat: Judecătoria Deva, Curtea de Apel Braşov (cu majoritate), Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Năsăud, Judecătoria Baia Mare, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Craiova, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Vânju Mare, Curtea de Apel Galaţi (majoritatea judecătorilor secţiei penale), Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Caraş-Severin şi Tribunalul Arad. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au precizat, în esenţă, că încheierea de respingere a cererii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale de către judecătorul de cameră preliminară este o hotărâre judecătorească care poate fi opusă cu caracter de autoritate de lucru judecat într-un nou dosar (nou creat) ca urmare a unei plângeri cu privire la aceleaşi fapte şi aceleaşi persoane, chiar şi sub o altă încadrare juridică, iar o interpretare contrară nu ar respecta dreptul acuzatului la un proces echitabil. Prin autoritate de lucru judecat se înţelege puterea sau forţa acordată de lege hotărârii judecătoreşti definitive de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru acelaşi fapt. Această autoritate a hotărârilor penale atrage consecinţe care se manifestă atât sub aspectul unui efect pozitiv, cât şi pe o latură negativă. Cel mai important efect al hotărârii definitive penale care capătă autoritate de lucru judecat este cel executoriu (pentru ca hotărârea penală să fie pusă în executare nu trebuie ca titularul acţiunii penale să ceară aceasta în mod special, respectiv hotărârea să fie învestită cu formulă executorie). Al doilea efect al autorităţii de lucru judecat se manifestă în sens negativ, constituind o piedică a exercitării acţiunii penale şi care poate fi invocată pe cale de excepţie. Efectul negativ se materializează în împiedicarea aducerii din nou spre rezolvare a procesului penal în care s-a adoptat o soluţie definitivă şi irevocabilă. Totodată efectul negativ al autorităţii de lucru judecat presupune incidenţa principiului ne bis in idem, care este consacrat în art. 6 din Codul de procedură penală, potrivit căruia nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică. 2. Încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale constituie o „hotărâre definitivă“ de natură să atragă incidenţa cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, ca urmare a existenţei autorităţii de lucru judecat, numai dacă soluţia de clasare a fost pronunţată în urma epuizării probatoriului, după o analiză aprofundată a situaţiei de fapt, iar judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, examinează fondul acţiunii penale. Aceasta este opinia exprimată de judecătorii din cadrul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, cei ai Tribunalului Bucureşti, Tribunalului Giurgiu, Judecătoriei Giurgiu, Judecătoriei Bolintin-Vale, Tribunalului Călăraşi, Judecătoriei Olteniţa, Judecătoriei Cornetu, Tribunalului Teleorman, Judecătoriei Alexandria, Judecătoriei Roşiori de Vede şi Judecătoriei Videle. S-a arătat că în cazul contrar al soluţionării cauzei printr-o ordonanţă de clasare într-un stadiu prealabil, fără epuizarea probatoriului şi fără atingerea fondului, încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care nu se examinează temeinicia ordonanţei de clasare, nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului cauzei. Astfel, într-o primă etapă, cu titlu prealabil, s-a menţionat faptul că dispoziţiile art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene impun reţinerea cu titlu de hotărâre definitivă a unui act prin care procurorul a dispus în mod definitiv asupra fondului cauzei penale. În această situaţie, prima condiţie necesar a fi îndeplinită pentru activarea principiului ne bis in idem, a existenţei unei „hotărâri definitive“, este atrasă de ordonanţa de clasare a procurorului. Cu atât mai mult, în cazul în care prin încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, se statuează asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei de clasare, şi anume asupra fondului cauzei penale, hotărârea judecătorească are autoritate de lucru judecat, urmând să fie incidentă cauza de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală. Dobândirea autorităţii de lucru judecat a încheierii judecătorului de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, poate fi atrasă, în aceste cazuri concrete, de obiectul controlului efectuat de către judecător, control ce nu poate face abstracţie de legalitatea şi temeinicia soluţiei iniţiale de clasare. Aceasta deoarece apariţia unor „împrejurări noi“ din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care s-a întemeiat clasarea va fi analizată prin raportare la actele anterior administrate, fiind necesar a se examina dispariţia sau menţinerea în continuare a cauzei de împiedicare a exercitării acţiunii penale. De asemenea, necesitatea examinării legalităţii şi a temeiniciei ordonanţei iniţiale de clasare este cu atât mai evidentă în cazul redeschiderii urmăririi penale, atunci când se constată că nu a existat împrejurarea pe care s-a întemeiat clasarea, în condiţiile art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală. În consecinţă, încheierea definitivă de respingere pronunţată de judecătorul de cameră preliminară dobândeşte autoritate de lucru judecat în cazuri în care obiectul controlului efectuat de către judecător în procedura de confirmare a redeschiderii urmăririi penale implică în mod necesar şi examinarea legalităţii şi a temeiniciei soluţiei iniţiale de clasare. Pe de altă parte, în ipoteza în care prin încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, nu se examinează legalitatea şi temeinicia ordonanţei iniţiale de clasare, verificarea legalităţii şi a temeiniciei soluţiei de redeschidere a urmăririi penale putând fi efectuată fără o examinare a fondului cauzei, hotărârea judecătorului nu poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat. Această din urmă ipoteză este întâlnită şi în cazul soluţionării cauzei printr-o ordonanţă de clasare într-un stadiu prealabil, fără epuizarea probatoriului şi fără atingerea fondului, situaţie în care, în procedura de confirmare a redeschiderii urmăririi penale prevăzute la art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, obiectul controlului efectuat de către judecător este limitat numai la legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, fără examinarea actelor de urmărire penală prin care s-a întemeiat clasarea. 3. Încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, nu poate fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal. În acest sens au opinat Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Braşov, Tribunalul Covasna, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, Tribunalul Ilfov, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Filiaşi, Judecătoria Vaslui, Curtea de Apel Oradea, Judecătoria Aleşd, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Judecătoria Reghin, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Odorheiu Secuiesc, Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Timiş. În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că principiul „ne bis in idem“ este indisolubil legat de principiul autorităţii de lucru judecat care operează numai în cazul în care, cu privire la o persoană, s-a desfăşurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracţiune. S-a arătat că pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, în materie penală, se cere existenţa a două elemente identice, între cauza judecată definitiv şi cauza ce urmează a fi soluţionată, şi anume: identitate de persoană şi identitate de obiect. Există autoritate de lucru judecat doar atunci când acţiunea penală a fost stinsă definitiv, nu şi atunci când organele judiciare pot dispune redeschiderea urmăririi penale şi ca atare nu poate opera un impediment pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. În ceea ce priveşte sintagma „hotărâre definitivă“, aceasta trebuie înţeleasă în sensul existenţei unei hotărâri prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, o soluţie prin care se stinge definitiv acţiunea penală. Prin urmare, incidenţa principiului „ne bis in idem“, respectiv autoritatea de lucru judecat pot opera în cazul soluţiilor dispuse de procuror prin care se stinge definitiv acţiunea penală, cum ar fi, de pildă, renunţarea la urmărirea penală reglementată de art. 318 din Codul de procedură penală sau încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei în sensul art. 478 şi următoarele din Codul de procedură penală. Prin urmare, nu toate soluţiile de netrimitere în judecată, de clasare, date de procuror, se încadrează în noţiunea de „hotărâre definitivă“ deoarece, în cele mai multe cazuri, soluţiile adoptate nu sunt definitive, putând fi redeschisă urmărirea penală. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că principiul „ne bis in idem“ nu este aplicabil unei decizii prin care nu se stinge definitiv acţiunea penală şi nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleaşi fapte [Hotărârea Turansky Vladimir, C-491/07, Hotărârea Curţii (Camera a şasea) din 22 decembrie 2008]. Pentru a verifica dacă o încheiere pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat, din perspectiva noţiunii autonome de „hotărâre definitivă“ date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea art. 50 din Cartă drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [Hotărârea Piotr Kossowski C-486/14, Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 29 iunie 2016], trebuie analizate următoarele aspecte: dacă a existat o anchetă aprofundată a faptei sesizate, dacă soluţia de netrimitere în judecată (în concret, „confirmată“ prin respingerea redeschiderii urmăririi penale) antamează fondul acuzaţiei penale, dacă sunt satisfăcute cerinţele idem personae şi idem factum, dacă acţiunea penală a fost stinsă în mod definitiv. Răspunsurile curţilor de apel Suceava, Craiova, Târgu Mureş, Cluj, ale tribunalelor Dolj, Gorj, Olt, Mehedinţi, Cluj, Maramureş şi ale judecătoriilor Bistriţa, Beclean, Braşov, Făgăraş, Rupea, Zărneşti, Sf. Gheorghe, Târgu Secuiesc, Întorsura Buzăului, Băileşti, Calafat, Segarcea, Târgu Cărbuneşti, Motru, Novaci, Slatina, Caracal, Balş, Corabia, Drobeta-Turnu Severin, Strehaia, Baia de Aramă, Orşova şi Gheorghieni cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. În cadrul Judecătoriei Reşiţa şi al Judecătoriei Caransebeş, opiniile judecătorilor au fost împărţite, în sensul că unii au considerat că încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, poate fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal, iar alţii au considerat că nu poate fi asimilată unei cauze de încetare a procesului penal. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Drept - Centrul de cercetări în ştiinţe penale a apreciat că, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, toate cele trei condiţii prevăzute de acest text de lege sunt îndeplinite. Cu toate acestea, s-a arătat că, prin sesizarea simultană atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală şi art. 6 din Codul de procedură penală, în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a creat un paralelism de proceduri, ce se impune a fi tranşat în favoarea instanţei de contencios constituţional, soluţie de natură să determine prematuritatea demersului iniţiat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se impune să aştepte decizia instanţei constituţionale. S-a considerat că, în caz contrar, dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra sesizării, ar exista riscul ca decizia instanţei supreme să fie invalidată de Curtea Constituţională şi oricum să se procedeze la interpretarea unui text legal, ce ulterior poate fi declarat neconform cu legea fundamentală şi, pentru acest motiv, aneantizat ca aplicare. De asemenea, dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă după declararea neconstituţionalităţii textului în discuţie, se ajunge la situaţia ca instanţa supremă să stabilească efectele unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională, ipoteză deja tranşată anterior. În egală măsură s-a apreciat că a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziţii constatate, în parte, neconstituţionale, pe motivul inexistenţei unei modificări legislative corespunzătoare în termenul de 45 de zile, înseamnă a ignora limitele prerogativelor instanţei supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Constituţie. În exercitarea competenţei sale constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate asigura doar interpretarea şi aplicarea unitară a unei norme juridice de către instanţele judecătoreşti, nicidecum modificarea sau completarea acelei norme juridice, cele din urmă constituind atribute exclusive ale legiuitorului - primar ori delegat. Aşadar, o eventuală omisiune a legiuitorului de a reglementa anumite situaţii juridice nu poate fi suplinită prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri conform art. 475 din Codul de procedură penală. În consecinţă, s-a apreciat, în speţă, incidenţa unei ipoteze (prematuritatea), care are efectul asimilat al unei inadmisibilităţi generate de o supralicitare procedurală a instituţiei sesizării. Pe fondul sesizării, s-a considerat că nu se impune extinderea sferei juridice a autorităţii de lucru judecat, prin includerea ipotezei în care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în procedura de confirmare a ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale, reglementată de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pe calea interpretării judiciare autentice nu se poate ajunge la includerea în categoria hotărârilor penale definitive a ordonanţelor de clasare, fie că acestea au fost sau nu supuse unui control judiciar şi menţinute ca atare. Actele procurorului nu tranşează litigiul penal, nu provin de la un magistrat în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nu se pot bucura de autoritate precum hotărârile pronunţate de un judecător. În ipoteza în care se urmăreşte redeschiderea urmăririi penale în cazul unei infracţiuni pentru care anterior s-a dispus clasarea, calea procedurală este cea prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul de caz sau procurorul ierarhic superior infirmă ordonanţa de clasare. Reglementarea procedurală impune un control automat al ordonanţei de infirmare de competenţa judecătorului de cameră preliminară. La această soluţie legislativă s-a ajuns pentru a se respecta jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, prin care instanţa europeană a constatat că posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă unei instanţe naţionale care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul de a verifica dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la începerea anchetei nu este excesivă. În concret, conform art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară hotărăşte, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea suspectului sau, după caz, a inculpatului şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Textul este parţial reluat în art. 335 alin. (4^1) din Codul de procedură penală, conform căruia judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea de confirmare, verifică legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. În consecinţă, procedura în faţa judecătorului de cameră preliminară, chiar finalizată cu o hotărâre definitivă, nu are ca obiect o judecată pe fond, ci doar o soluţionare a unei cereri de confirmare. În faţa judecătorului nu se desfăşoară un proces, ci doar o procedură (în camera de consiliu). Judecătorul nu este sesizat cu un rechizitoriu (act complex ce verifică întrunirea condiţiilor răspunderii penale - art. 327 din Codul de procedură penală), ci cu o cerere de control asupra unei ordonanţe de redeschidere a urmării penale (act cu mai puţine pretenţii decât un rechizitoriu). O asimilare a hotărârilor penale pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în procedura de confirmare a redeschiderii urmăririi penale cu o hotărâre judecătorească pronunţată pe fondul litigiului penal ar fi incorectă şi nerealistă. Aşa cum arată însăşi instanţa de trimitere, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 253 din 25 aprilie 2017, a statuat că activitatea judecătorului de cameră preliminară nu priveşte fondul cauzei şi nici nu presupune administrarea de probatorii. Cum ar putea deci opera o echivalare de statut între judecătorul de fond şi cel de cameră preliminară? Diferenţa de statut se reflectă în autoritatea hotărârii pronunţate, astfel încât o asimilare a efectelor celor două hotărâri este evident exclusă. În plus, hotărârea penală pronunţată pe fond este asociată cu dublul grad de jurisdicţie (cale de atac), apt să ranforseze autoritatea unei decizii ce tranşează raportul juridic penal de conflict. Această garanţie nu există în cazul procedurii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale. Mai mult, o redeschidere a urmăririi penale nu garantează o soluţie de trimitere în judecată, fiind posibil ca după reluarea cercetării să se ajungă tot la o soluţie de clasare întemeiată pe un alt motiv dintre cele prevăzute de lege. În aceste condiţii, nefiind îndeplinite toate condiţiile pentru a opera autoritatea de lucru judecat, s-a apreciat că nu se poate interpreta în sensul că încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, să poată fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal stipulată la art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală. VI. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Fiind solicitat punctul de vedere al Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară, Serviciul judiciar penal, prin Adresa nr. 1.708/C/2020/III-5/2019, a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat. Prin opinia transmisă la dosarul cauzei s-au formulat concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, considerându-se că nu este îndeplinită condiţia privind legătura dintre chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi fondul cauzei. În acest sens s-a arătat că decizia Înaltei Curţi, pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală, trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. Raportându-se la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu privire la admisibilitatea sesizărilor, Ministerul Public a apreciat că problema supusă dezlegării nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, întrucât rezolvarea acesteia este condiţionată de analiza datelor concrete ale cauzei, iar răspunsul ce ar putea fi dat instanţei de sesizare este influenţat de aceste date, întrebarea pierzându-şi astfel caracterul pur teoretic. S-a mai precizat că, în situaţia concretă ce se conturează în cauză, judecătorul de cameră preliminară, învestit cu cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, nu s-a pronunţat cu privire la chestiuni de fond, ci doar de ordin procedural, astfel că se poate concluziona că nu încheierea pronunţată în procedura prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală va constitui elementul în discuţie din perspectiva incidenţei autorităţii de lucru judecat, cum a reţinut instanţa de sesizare, ci ordonanţa procurorului prin care s-a dispus clasarea. Raportat la aceste aspecte s-a considerat că se poate concluziona că dezlegarea întrebării adresate instanţei supreme nu influenţează soluţionarea căii de atac deduse judecăţii, întrucât autoritatea de lucru judecat trebuie evaluată raportat la ordonanţa procurorului prin care s-a dispus clasarea, şi nu la încheierea judecătorului de cameră preliminară, pronunţată în temeiul art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală. VII. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. Tribunalul Dolj a înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie două hotărâri judecătoreşti prin care au fost respinse, în procedura de cameră preliminară, cererile formulate de Parchet privind redeschiderea urmăririi penale. Curtea de Apel Galaţi a înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o încheiere din data de 26 ianuarie 2017 în Dosarul nr. 1.116/113/2016a1^* prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi, în vederea refacerii urmăririi penale, apreciindu-se că urmărirea penală s-a efectuat cu încălcarea principiului ne bis in idem. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, se constată că a mai existat o sesizare a Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală cu o solicitare de pronunţare a unei hotărâri prealabile cu privire la incidenţa principiului ne bis in idem care, prin Decizia nr. 8 din 30 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 8 iunie 2016, a fost respinsă ca inadmisibilă, argumentându-se, în esenţă, că din modul de formulare a întrebării prealabile rezultă că instanţa de sesizare solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu să dea rezolvare de principiu unei chestiuni de drept (punctuală şi direct incidentă în cauza respectivă), ci să facă un studiu exhaustiv al întregii legislaţii şi jurisprudenţe naţionale şi să determine care dintre multiplele hotărâri judecătoreşti ce pot fi pronunţate de instanţele din România, indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, pot constitui „elementul bis“. S-a mai reţinut că un alt motiv de respingere ca inadmisibilă a sesizării derivă din practica constantă şi clară a celor două instanţe europene, jurisprudenţă pentru care nu este nevoie de „dezlegarea“ ori de „lămurirea“ Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât examinarea acestei jurisprudenţe este suficientă să lămurească instanţa de trimitere cu privire la chestiunea de drept strict incidentă în cauza penală. În considerentele acestei decizii s-au efectuat însă anumite precizări-consideraţii generale cu privire la aplicarea principiului „ne bis in idem“: "În principiu, pentru aplicarea principiului «ne bis in idem», trebuie să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzaţie în materie penală, iar autorităţile să demareze o a doua procedură penală («elementul bis»), pentru aceeaşi faptă («elementul idem») cu privire la aceeaşi persoană. Pentru a fi aplicabilă garanţia instituită de principiul «ne bis in idem», ambele proceduri trebuie să fie desfăşurate în urma formulării unei «acuzaţii în materie penală». Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că termenul «procedură penală» folosit în cadrul art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie să fie interpretat în lumina principiilor generale aplicabile expresiilor «acuzaţie în materie penală» şi «pedeapsă» care sunt prevăzute de art. 6 şi 7 din Convenţie. Cu privire la prima procedură este necesar ca aceasta să se fi încheiat cu o hotărâre definitivă prin care să se fi pronunţat achitarea sau condamnarea acuzatului. Reluând considerentele Raportului explicativ privind Protocolul nr. 7 al Convenţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în jurisprudenţa sa că art. 4 din Protocolul nr. 7 are drept scop împiedicarea repetării procedurilor penale închise în mod definitiv. Instanţa europeană consideră că o decizie este definitivă atunci când este irevocabilă, adică nu este susceptibilă de căi ordinare de atac sau părţile au epuizat aceste căi sau au lăsat să se împlinească termenul necesar pentru exercitarea lor. Pe de altă parte, fiind chemată să se pronunţe asupra semnificaţiei «hotărâre definitivă» din art. 54 Convenţia de aplicare a Acordului Schengen, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că decizia trebuie să fie definitivă şi obligatorie în sensul dreptului naţional al statului contractant ale cărui autorităţi au adoptat-o şi să se asigure că decizia respectivă conferă în acest stat protecţia acordată în temeiul principiului «ne bis in idem». Niciunul dintre cele două texte nu face referire la o hotărâre pronunţată de către o autoritate judiciară. Ambele instanţe europene au analizat caracterul definitiv al deciziei, şi nu tipul autorităţii care a pronunţat decizia, recunoscând caracter definitiv chiar deciziilor pronunţate de către autorităţi administrative. În jurisprudenţa internă, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, nu au fost aspecte de abordare diferite atunci când «elementul bis» a constat dintr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată de o instanţă de drept penal, acest aspect de drept nefiind controversat. Multiple aspecte au fost examinate de instanţele europene cu referire la reţinerea «elementului bis» în alte ipoteze decât cele derivând din hotărâri penale de condamnare sau achitare. Sub acest ultim aspect există o amplă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, din examinarea hotărârilor constatându-se că există deja cristalizată o jurisprudenţă coerentă şi clară a celor două instanţe europene cu privire la situaţiile derivând din: 1) aplicarea unor sancţiuni contravenţionale şi, apoi, cercetarea şi trimiterea în judecată (în instanţa penală) a făptuitorului; 2) dispunerea de către Ministerul Public a unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată şi, ulterior, infirmarea soluţiei şi trimiterea în judecată a făptuitorului; 3) dispunerea unor decizii de către autorităţile administrative şi, apoi, după caz, urmărirea penală sau chiar trimiterea în judecată a făptuitorului." 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă se constată că Înalta Curte a soluţionat o varietate de cauze cu privire la aplicarea principiului ne bis in idem, cu atât mai mult cu cât unul dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală este acela prevăzut de pct. 8, respectiv în cazul când „în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal“. Prezintă relevanţă pentru speţa de faţă Decizia nr. 147/RC din data de 3 aprilie 2017 a Secţiei penale, potrivit căreia: „în ipoteza în care procurorul a dispus clasarea, procurorul ierarhic superior a infirmat ordonanţa de clasare şi a dispus redeschiderea urmăririi penale, iar judecătorul de cameră preliminară a constatat nelegalitatea ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale şi a infirmat redeschiderea urmăririi penale, cu motivarea că inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu pentru aceeaşi faptă, instanţa de apel nu poate dispune încetarea procesului penal în care s-a emis rechizitoriul, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, pe baza principiului «ne bis in idem», întrucât ordonanţa de clasare nu are autoritate de lucru judecat, iar judecătorul de cameră preliminară nu s-a pronunţat cu privire la chestiuni de fond, ci cu privire la chestiuni de procedură. În această ipoteză - în care instanţa de apel a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală - este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală, întrucât existenţa ordonanţei de clasare şi a hotărârii prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă cu privire la chestiuni de procedură nu determină aplicabilitatea principiului «ne bis in idem», configurat în dispoziţiile art. 6 din Codul de procedură penală, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.“ 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale A fost identificată Decizia Curţii Constituţionale nr. 456 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 9 noiembrie 2016, referitoare la dispoziţiile art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, în care instanţa de contencios constituţional a reţinut că „atribuţia procurorului ierarhic superior de a dispune redeschiderea urmăririi penale în situaţia preexistenţei unei încheieri a judecătorului de cameră preliminară, pronunţată conform art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, de respingere a plângerii formulate împotriva soluţiei procurorului ierarhic superior prin care acesta a respins plângerea împotriva soluţiei de clasare dispusă de procurorul care a controlat şi a supravegheat urmărirea penală nu echivalează cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, întrucât exercitarea acestui drept presupune descoperirea unor elemente noi ale cauzei, de natură a justifica emiterea ordonanţei de redeschidere.“ (paragraful 26) De asemenea, astfel cum s-a menţionat anterior, în cauză, Curtea de Apel Craiova, prin aceeaşi încheiere din data de 12 iunie 2019, a dispus, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală şi art. 6 din Codul de procedură penală în raport cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu includ în sfera cauzelor care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale şi încheierea definitivă pronunţată de către judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală. VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene Textul art. 4 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 a fost amplu examinat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu: Hotărârea din data de 10 februarie 2009, pronunţată în Cauza Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, Hotărârea din data de 16 iunie 2009, pronunţată în Cauza Ruotsalainen împotriva Finlandei, Hotărârea din data de 14 ianuarie 2010, pronunţată în Cauza Tsonyo Tsonev împotriva Bulgariei, Hotărârea din data de 4 martie 2014, pronunţată în Cauza Grande Stevens şi alţii împotriva Italiei, Hotărârea din data de 18 mai 2017, pronunţată în Cauza Johannesson şi alţii împotriva Islandei. Relevantă pentru ipoteza dată este Hotărârea din 8 iulie 2019, pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, conform căreia, cu referire la art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7, redeschiderea procesului este posibilă, cu respectarea următoarelor condiţii stricte: decizia de redeschidere trebuie să fie justificată de apariţia unor fapte noi sau recent descoperite ori de descoperirea unui viciu fundamental în procedura precedentă, de natură să afecteze rezolvarea cauzei fie în favoarea, fie în detrimentul persoanei vizate. De asemenea, în aceeaşi hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat dacă ordonanţa procurorului putea fi considerată o „achitare sau o condamnare definitivă“, în sensul art. 4 din Protocolul nr. 7. Referitor la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în contextul interpretării art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi a art. 54 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen, care consacră principiul ne bis in idem, se pot exemplifica: Hotărârea Curţii - Marea Cameră - din data de 20 martie 2018 în cauzele conexate C-596/16 şi C-597/16 Di Puma şi Zecea, Hotărârea din data de 5 aprilie 2017, Orsi şi Baldetti, cauzele C-217/15 şi C-350/15, EU:C:2017:264, Hotărârea din data de 29 iunie 2016 în Cauza C-486/14 Kossowski Piotr, Hotărârea din data de 22 decembrie 2008 în Cauza C-491/07 Turansky Vladimir. Prin această din urmă hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că „principiul ne bis in idem consacrat de art. 54 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din data de 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania şi Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen (Luxemburg) la data de 19 iunie 1990, nu este aplicabil unei decizii prin care, după examinarea pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat contractant dispune încetarea urmăririi penale, într-un stadiu prealabil punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane bănuite că ar fi comis o infracţiune, în cazul în care această decizie de încetare, potrivit dreptului naţional al acestui stat, nu stinge definitiv acţiunea penală şi nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleaşi fapte, în acest stat“. De asemenea, în Cauza Kossowski, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că „principiul ne bis in idem enunţat la art. 54 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen din data de 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania şi Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen (Luxemburg) la data de 19 iunie 1990, citit în lumina art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie să fie interpretat în sensul că o decizie a parchetului de încetare în mod definitiv a urmăririi penale, sub rezerva redeschiderii sau a anulării sale, fără să fi fost aplicate pedepse nu poate fi calificată drept decizie definitivă în sensul acestor articole dacă din motivarea acestei decizii rezultă că procedura penală respectivă a fost închisă fără ca o urmărire penală aprofundată să fi fost efectuată, absenţa audierii victimei şi a unui eventual martor reprezentând un indiciu al lipsei unei astfel de urmăriri aprofundate“. IX. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Direcţia legislaţie a apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, care formează obiectul Dosarului nr. 1.899/1/2019, este inadmisibilă, întrucât chestiunea de drept nu este susceptibilă de o rezolvare de principiu, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. Aceasta, deoarece chestiunea de drept privind existenţa sau inexistenţa autorităţii de lucru judecat a încheierii definitive pronunţate de judecătorul de cameră preliminară, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, nu poate primi o rezolvare de principiu, specifică hotărârii prealabile, întrucât autoritatea de lucru judecat a încheierii menţionate operează sau nu operează în funcţie de circumstanţele particulare ale speţei. S-au invocat totodată dispoziţiile art. 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene cu privire la acest articol, concluzionându-se că evaluarea condiţiilor în care operează „redeschiderea procesului“ şi conformitatea acestora cu articolul 4 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 nu pot fi stabilite printr-o hotărâre prealabilă, cu valoare de principiu. X. Dispoziţii legale incidente " Codul de procedură penală ART. 6 Ne bis in idem Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică. (...) ART. 16 Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale (1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: (...) i) există autoritate de lucru judecat. ART. 335 Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale (1) Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale. Dispoziţiile art. 317 se aplică în mod corespunzător. (2) În cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale. (...) (4) Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea suspectului sau, după caz, a inculpatului şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea cererii de confirmare." " Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. ART. 4 Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori 1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. 2. Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată." " Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ART. 50 Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea." XI. Raportul asupra chestiunii de drept suspuse dezlegării Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este, în principal, inadmisibilă, întrucât chestiunea de drept invocată nu este susceptibilă de o rezolvare de principiu, iar examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este suficientă şi lămuritoare cu privire la noţiunea de „hotărâre definitivă“ în cazul emiterii de către Ministerul Public a unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată care a fost ulterior infirmată, dispunându-se trimiterea în judecată a făptuitorului. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Cu privire la admisibilitatea sesizării Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul procedură penală, dacă în cursul judecăţii un complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. În raport cu textul legal mai sus enunţat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerinţe: - existenţa unei chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii; – soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; – instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Examinând îndeplinirea acestor condiţii în cauză, se constată că instanţa care a formulat sesizarea este Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, iar aceasta este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv cu soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi de inculpata P.F. împotriva Sentinţei penale nr. 159 din data de 19 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Olt, Secţia penală, în Dosarul nr. 264/104/2017. Cu referire la condiţia negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă şi să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, se constată că această condiţie de admisibilitate este îndeplinită. Înalta Curte constată însă că sesizarea este inadmisibilă întrucât chestiunea de drept invocată nu este susceptibilă de o rezolvare de principiu, având în vedere următoarele: A. Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de către instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Referitor la sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018). În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii (Decizia nr. 5 din data de 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016), iar pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei (Decizia nr. 23 din data de 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015). Hotărârile prealabile trebuie pronunţate numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În acest sens, prin Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019, reiterând propria jurisprudenţă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele: "În jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că scopul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală este de a da dezlegări unor veritabile şi dificile probleme de drept, că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie efectuată doar în situaţia în care în cursul soluţionării unei cauze penale se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii (Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017; Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017) şi că sesizarea instanţei de trimitere trebuie să aibă ca obiect dezlegarea unor veritabile chestiuni de drept care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 15 din 8 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 21 iulie 2016)." Răspunsul la problematica pe care o ridică instanţa de trimitere poate fi diferit, în funcţie de circumstanţele particulare ale unei speţe. În acelaşi timp, dacă rezolvarea problemei de drept ar fi condiţionată de analiza datelor concrete ale speţei, întrebarea şi-ar pierde caracterul pur teoretic, tinzând la o rezolvare a fondului cauzei. B. Astfel cum s-a prezentat anterior, prin Decizia nr. 8 din 30 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 8 iunie 2016, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a respins, ca inadmisibilă, o altă sesizare cu privire la aplicarea principiului ne bis in idem, argumentându-se, în esenţă, că din modul de formulare a întrebării prealabile rezultă că instanţa de sesizare solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu să dea rezolvare de principiu unei chestiuni de drept (punctuală şi direct incidentă în cauza respectivă), ci să facă un studiu exhaustiv al întregii legislaţii şi jurisprudenţe naţionale şi să determine care dintre multiplele hotărâri judecătoreşti ce pot fi pronunţate de instanţele din România, indiferent de materia în care se pronunţă şi de procedura după care s-a judecat cauza, pot constitui „elementul bis“. S-a mai reţinut că un alt motiv de respingere ca inadmisibilă a sesizării derivă din practica constantă şi clară a celor două instanţe europene, jurisprudenţă pentru care nu este nevoie de „dezlegarea“ ori de „lămurirea“ Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât examinarea acestei jurisprudenţe este suficientă să lămurească instanţa de trimitere cu privire la chestiunea de drept strict incidentă în cauza penală. În cauza de faţă, deşi instanţa de trimitere solicită a se răspunde chestiunii de drept constând în stabilirea dacă încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale poate fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal constând în existenţa autorităţii de lucru judecat, în realitate răspunsul la această întrebare presupune analizarea şi determinarea tipurilor de încheieri pronunţate conform art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, precum şi a ordonanţelor date de procuror care ar putea fi considerate o „achitare sau o condamnare definitivă“, în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Totodată, examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este suficientă şi lămuritoare cu privire la noţiunea de „hotărâre definitivă“ în cazul emiterii de către Ministerul Public a unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată care a fost ulterior infirmată, dispunându-se trimiterea în judecată a făptuitorului. Faţă de aceste aspecte, se constată că cele două argumente reţinute prin Decizia nr. 8 din 30 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, drept motive de respingere a sesizării, ca inadmisibilă, sunt incidente şi în cauza de faţă. Raportat la considerentele arătate, la precizările de principiu cuprinse în Decizia nr. 8 din data de 30 martie 2016, Înalta Curte constată că sesizarea formulată de către Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, chestiunea de drept invocată nu poate primi o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 264/104/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „În interpretarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, încheierea definitivă pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, poate fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal?“. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2019. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Silvia Stoenescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
