Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- │
│Marieta Safta │prim-magistrat-asistent│
│ │delegat │
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, formulată de Guvernul României. 2. Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.686 din 30 decembrie 2021 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.967A/2021. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost formulate atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, argumentate prin raportare la art. 138 alin. (5) din Constituţie, care impune ca nicio cheltuială bugetară să nu fie aprobată fără stabilirea sursei de finanţare, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă, argumentate prin raportare la dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept, supremaţia Constituţiei şi respectarea legii, ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1)-(3) care consacră accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 - Dreptul la apărare, ale art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată şi ale art. 126 - Instanţele judecătoreşti. Critici de neconstituţionalitate extrinsecă 4. Se susţine că din redactarea imperativă a dispoziţiilor art. 36^1 alin. (1) introduse prin legea criticată rezultă că şedinţele de judecată se vor desfăşura prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale ori de câte ori contravenienţii solicită aceasta. Aşa fiind şi având în vedere că plângerile contravenţionale se soluţionează în primă instanţă de judecătorii [art. 32 alin. (2)], iar în apel de către tribunale [art. 34 alin. (2)], punerea în aplicare a soluţiei legislative presupune existenţa mijloacelor tehnice adecvate la nivelul acestor instanţe (176 de judecătorii şi 42 de tribunale). 5. În mod contrar celor reţinute în expunerea de motive, unde iniţiatorii arată că „legea nu are impact bugetar, nefiind nevoie de o alocare bugetară doar pentru punerea în executare a acestor modificări legislative“, Guvernul consideră că pentru implementarea soluţiei propuse sunt necesare investiţii în infrastructura instanţelor, deci legea are impact financiar. Se arată în acest sens că „tocmai în considerarea necesităţii existenţei dotărilor tehnice, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 114/2021 reglementează numai posibilitatea (iar nu obligaţia) instanţelor de judecată de a dispune ca şedinţele de judecată să se desfăşoare prin mijloace de telecomunicaţie audiovizuală“. Or, în condiţiile în care în expunerea de motive ce o însoţeşte nu este indicată sursa de finanţare (singura menţiune fiind că o astfel de sursă este Planul naţional de redresare şi rezilienţă - PNRR), legea ridică o problemă de constituţionalitate extrinsecă din perspectiva art. 138 alin. (5) din Constituţie, aspect care, potrivit sesizării, a fost semnalat iniţiatorilor de către Guvern, în Adresa nr. 11.015/2021 din 22 noiembrie 2021 (pct. 2 din secţiunea II - Observaţii). 6. Se argumentează astfel că, potrivit art. 30 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) raportat la art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 24/2000, orice propunere legislativă trebuie însoţită de expunerea de motive, instrument de prezentare şi motivare care trebuie să cuprindă, între altele, o secţiune privind „impactul financiar asupra bugetului general consolidat atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani), inclusiv informaţii cu privire la cheltuieli şi venituri“. De asemenea, conform art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, „în cazul propunerilor de introducere a unor măsuri/politici/iniţiative legislative a căror adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare, iniţiatorii au obligaţia să prezinte: a) fişa financiară prevăzută la art. 15 din Legea nr. 500/2002 (...)“, care trebuie să cuprindă schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi următorii 4 ani, estimări privind eşalonarea creditelor bugetare şi a creditelor de angajament, în cazul acţiunilor anuale şi multianuale care conduc la majorarea cheltuielilor, măsurile avute în vedere pentru acoperirea majorării cheltuielilor sau a minusului de venituri pentru a nu influenţa deficitul bugetar. 7. Se invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care sa statuat asupra obligaţiei iniţiatorilor de a solicita fişa financiară în cazul în care legea generează impact financiar. Din perspectiva acestei jurisprudenţe, se consideră că trimiterea generică la bugetul de stat, respectiv la PNRR, nu poate fi socotită o indicare a sursei de finanţare. Tot referitor la acest aspect se semnalează şi data consemnată în lege pentru intrarea în vigoare, 1 ianuarie 2022, de natură să susţină critica potrivit căreia indicarea sursei de finanţare este „cu atât mai necesară cu cât implementarea soluţiei legislative impune dezvoltarea infrastructurii instanţelor judecătoreşti până la momentul intrării în vigoare a legii“. Critici de neconstituţionalitate intrinsecă 8. Se argumentează că, spre deosebire de Legea nr. 114/2021, care reglementează posibilitatea instanţelor de a dispune desfăşurarea şedinţelor de judecată în sistem online în toate cauzele civile, pe durata stării de alertă, precum şi pentru o perioadă de 30 de zile de la încetarea acesteia, actul normativ supus controlului vizează stabilirea unei proceduri speciale de judecare a cauzelor în materie contravenţională, cu caracter permanent, fără a prevedea posibilitatea ca instanţa să dispună ulterior, dacă este necesar, desfăşurarea şedinţelor cu prezenţă fizică în sala de judecată. Pentru aceste considerente, reglementarea trebuie să ţină seama de principiile constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, precum şi de principiile fundamentale ale procesului civil care dau eficacitate acestor garanţii constituţionale. Pe de altă parte, din perspectiva respectării principiului liberului acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, respectiv a garantării dreptului la apărare, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât contravenţiile constituie „acuzaţii în materie penală“, în cazul lor devin incidente toate garanţiile procesuale de care trebuie să beneficieze „un acuzat“ conform art. 6 paragrafele 2 şi 3 din Convenţie (prezumţia de nevinovăţie, principiul egalităţii armelor, asigurarea înlesnirilor necesare pregătirii apărării, audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca în cazul martorilor acuzării). 9. Din modul de formulare a art. 36^1 alin. (1), nou-introdus, rezultă că un aspect esenţial ce vizează modalitatea de desfăşurare a procesului civil este decis în mod unilateral de către una dintre părţi (contravenientul), instanţa de judecată nefiind obligată să pună cererea acestuia în discuţia celorlalte părţi pentru a obţine şi acordul lor. Or, în condiţiile în care desfăşurarea şedinţei de judecată prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale presupune ca toate părţile să aibă mijloacele tehnice necesare pentru a participa în acest mod la şedinţele de judecată, reglementarea în discuţie încalcă atât principiul contradictorialităţii, cât şi principiul egalităţii armelor, componente ale dreptului la un proces echitabil. 10. De asemenea, deşi desfăşurarea şedinţelor de judecată prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale se realizează „cu încuviinţarea instanţei de judecată“, din formularea imperativă a alin. (1) al art. 36^1 rezultă că această modalitate este obligatorie odată ce contravenientul a solicitat-o. Pentru acest considerent şi întrucât nu reglementează dacă şi în ce situaţii instanţa poate să respingă cererea contravenientului, soluţia cuprinsă în textul criticat încalcă, în opinia Guvernului, art. 126 alin. (1) din Constituţie, deoarece împiedică realizarea justiţiei. 11. De asemenea, întrucât se referă numai la „contravenient“, dispoziţiile art. 36^1 din ordonanţă nu vor fi aplicabile părţii vătămate prin contravenţie (care poate avea interes să conteste cuantumul despăgubirilor), nici persoanei căreia aparţin bunurile confiscate (alta decât contravenientul, interesată să atace măsura confiscării), deşi inclusiv în cazul acestor persoane acţiunea are natura unei plângeri contravenţionale. Având în vedere că în cadrul aceleiaşi proceduri de judecată participanţilor ar urma să li se aplice reguli diferite, deşi se află în situaţii care în substanţa lor nu diferă, soluţia legislativă constituie o reglementare discriminatorie, contrară art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. 12. Se mai arată că, potrivit art. 36^1 alin. (3), nou-introdus, în cazul în care contravenientul a solicitat desfăşurarea şedinţelor de judecată prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale, nu mai poate reveni asupra acestei opţiuni. Această prevedere este, în opinia Guvernului, de natură a aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare al contravenientului, întrucât, prin modul în care este formulată, interzice acestuia să participe fizic, în sala de judecată, la soluţionarea plângerii. În acest context, ceea ce ar trebui să constituie o facilitate - participarea la proces prin videoconferinţă - nu se poate transforma în contrariul său, într-o obligaţie, aceasta cu atât mai mult cu cât procesul-verbal de constatare a contravenţiei constituie, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, o acuzaţie în materie penală, iar potrivit paragrafului 3 al aceluiaşi articol, acuzatului trebuie să i se asigure înlesnirile necesare pregătirii apărării, inclusiv posibilitatea de a se prezenta fizic în faţa instanţei de judecată. De asemenea, dacă a fost formulată de către contravenient o astfel de cerere, posibilitatea desfăşurării şedinţelor în sala de judecată este exclusă, chiar şi atunci când, din motive tehnice, comunicarea la distanţă ar deveni imposibilă sau când instanţa ar aprecia necesară prezenţa fizică a părţilor în sala de judecată. Din aceste considerente, se apreciază că reglementarea ar determina amânarea repetată a cauzelor, având drept consecinţă încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, şi, totodată, ar putea afecta aflarea adevărului şi realizarea justiţiei. 13. Potrivit art. 36^1 alin. (4), nou-introdus, dacă s-a solicitat de către contravenient desfăşurarea şedinţei de judecată prin mijloace de telecomunicaţii audiovizuale, „toate actele procedurale din cauza respectivă vor fi comunicate exclusiv prin intermediul poştei electronice“. Se susţine că reglementarea aduce atingere dreptului la un proces echitabil al contravenientului, întrucât „extinde“ acordul acestuia pentru desfăşurarea şedinţelor prin videoconferinţă la chestiuni străine de acest aspect (comunicarea actelor de procedură prin mijloace electronice). Astfel, faptul că acesta deţine mijloacele tehnice pentru a putea participa la proces prin videoconferinţă nu determină certitudinea că deţine şi mijloacele pentru a putea primi în format electronic citaţiile şi alte acte de procedură (întâmpinare, raport de expertiză, hotărârea judecătorească etc.). De asemenea, întrucât textul nu distinge, obligativitatea comunicării actelor de procedură prin mijloace electronice va opera nu doar în privinţa contravenientului, ci în privinţa tuturor părţilor din acea cauză, chiar şi în lipsa acordului lor, aducând astfel atingere dreptului acestora la un proces echitabil. 14. Referitor la dispoziţiile art. 36^1 alin. (5) se arată că acestea sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, conducând la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, întrucât din redactarea lor nu rezultă dacă, atunci când administrarea probei este dispusă din oficiu de către instanţă, obligaţia asigurării prezenţei martorilor/experţilor prin videoconferinţă revine părţii căreia îi profită proba sau, în toate situaţiile, contravenientului. Pe de altă parte, instituirea acestei obligaţii în sarcina contravenientului este de natură să îi îngrădească dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, lipsindu-l de un mijloc de probă în apărare, în condiţiile în care acesta, pe de o parte, nu poate reveni asupra cererii de desfăşurare a şedinţei prin mijloace de telecomunicaţii audiovizuale, iar, pe de altă parte, nu este responsabil de posibilitatea tehnică de audiere a martorului prin videoconferinţă, care depinde exclusiv de mijloacele tehnice ale martorului, respectiv ale instanţei. 15. Se mai susţine că, dintr-o altă perspectivă, textul art. 36^1 alin. (5) induce ideea că instanţa poate dispune audierea martorilor şi experţilor prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale şi în lipsa acordului acestora. Or, pentru respectarea art. 126 din Constituţie şi pentru buna administrare a justiţiei, audierea prin videoconferinţă ar trebui să reprezinte o opţiune, atât pentru instanţa de judecată, cât şi pentru persoana audiată, care poate alege să se prezinte personal în instanţă. De altfel, acordul martorului este cu atât mai necesar cu cât, potrivit art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură civilă, neprezentarea martorului spre a fi audiat constituie abatere judiciară. 16. În concluzie, pentru motivele arătate, se solicită admiterea sesizării de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. 17. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) şi ale art. 17 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatului Poporului pentru a comunica punctul lor de vedere. 18. Autorităţile menţionate nu au transmis punctul lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 19. Cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 191 din 7 ianuarie 2022, s-a solicitat Ministerului Justiţiei să comunice punctul său de vedere şi să precizeze, cu date concrete, dacă infrastructura judecătoriilor şi tribunalelor permite desfăşurarea şedinţelor de judecată „prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale care permit verificarea identităţii părţilor şi garantează securitatea, integritatea, confidenţialitatea şi calitatea transmisiunii“, precum şi orice alte informaţii pe care le apreciază ca fiind relevante. 20. Cu Adresa nr. 3/2.047 din 18 ianuarie 2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 645 din 18 ianuarie 2022, Ministerul Justiţiei a transmis răspunsul său, însoţit de o situaţie statistică referitoare la cauzele în materie contravenţională aflate pe rolul instanţelor din România. 21. Cu Adresele înregistrate la Curtea Constituţională cu nr. 656 din 18 ianuarie 2022 s-a solicitat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului să comunice dacă a fost solicitată fişa financiară pentru actul normativ criticat în prezenta cauză. 22. Cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 758 din 21 ianuarie 2022, Senatul a transmis adresa prin care a solicitat Guvernului, în data de 29 iunie 2021, atât comunicarea punctului de vedere, cât şi a fişei financiare pentru Propunerea legislativă pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (b282/23.06.2021). Se menţionează că „până în prezent nu a fost primită de către Senat fişa financiară a proiectului de lege antereferit“. 23. Cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 759 din 21 ianuarie 2022, Camera Deputaţilor a transmis, de asemenea, faptul că Senatul, în calitate de primă Cameră sesizată pentru această iniţiativă legislativă, a solicitat punctul de vedere al Guvernului şi fişa financiară la data de 29 iunie 2021. CURTEA, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate. 25. Curtea a fost sesizată cu privire la neconstituţionalitatea Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, având următorul cuprins: "ART. I Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează: - După articolul 36 se introduce un nou articol, art. 36^1, cu următorul cuprins: "ART. 36^1 (1) La cererea contravenientului care a formulat plângerea contravenţională, cu încuviinţarea instanţei de judecată, şedinţele de judecată din fond şi din căile de atac se desfăşoară exclusiv prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale care permit verificarea identităţii părţilor şi garantează securitatea, integritatea, confidenţialitatea şi calitatea transmisiunii, instanţele de judecată dispunând măsurile necesare în acest scop. (2) Contravenientul va solicita desfăşurarea şedinţelor de judecată prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale prin intermediul plângerii contravenţionale. (3) Dacă prin plângerea contravenţională a fost formulată cererea de desfăşurare a şedinţelor de judecată prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale, contravenientul nu mai poate ulterior renunţa la această solicitare şi şedinţele de judecată se vor desfăşura în conformitate cu prevederile alin. (1). (4) Dacă contravenientul care a formulat plângerea contravenţională a solicitat judecarea prin sisteme de mijloace de telecomunicaţii audiovizuale, toate actele procedurale din cauza respectivă vor fi comunicate exclusiv prin intermediul poştei electronice. (5) Audierea celorlalte persoane, martori sau experţi, are loc prin aceleaşi sisteme de telecomunicaţii audiovizuale. Partea care a propus administrarea probei cu martori sau contravenientul, în cazul administrării din oficiu a probei cu martori sau în cazul audierii martorilor sau experţilor, va asigura posibilitatea martorilor şi a experţilor de a participa la audiere prin videoconferinţă în locaţia stabilită de către instanţă. Înregistrarea audierii este obligatorie." ART. II Dispoziţiile prezentei legi intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2022." 26. În motivarea sesizării au fost invocate dispoziţiile constituţionale cuprinse în: art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept, supremaţia Constituţiei şi respectarea legii, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1)-(3) care consacră accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, art. 126 - Instanţele judecătoreşti şi art. 138 alin. (5) potrivit căruia „Nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare“. 27. În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării, Curtea constată că autorul este Guvernul României, titular al dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale cu obiecţii de neconstituţionalitate, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. Obiectul sesizării se încadrează în competenţa Curţii, stabilită de dispoziţiile constituţionale menţionate, acesta vizând o lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată. În ceea priveşte termenul de sesizare se constată că, potrivit fişei legislative de la Camera Deputaţilor, legea criticată a fost adoptată în data de 21 decembrie 2021 de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. În aceeaşi dată a fost depusă la secretarul general al Camerei pentru exercitarea dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar în data de 27 decembrie 2021 a fost trimisă la promulgare. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 30 decembrie 2021, în cadrul termenului stabilit de art. 77 alin. (1) din Constituţie. Rezultă, aşadar, că sesizarea este admisibilă sub toate cele trei aspecte ce privesc legalitatea sesizării. 28. Examinând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate, Curtea constată că în motivarea acestora se invocă prevederile art. 138 alin. (5) din Constituţie, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, susţinându-se, în esenţă, că, deşi legea are impact financiar, nu este indicată sursa de finanţare şi nu s-a solicitat fişa financiară. 29. Referitor la jurisprudenţa sa în materie, Curtea reţine că în mod constant s-a pronunţat în sensul că obligativitatea indicării sursei de finanţare pentru aprobarea cheltuielilor bugetare, prevăzută de norma constituţională cuprinsă în art. 138 alin. (5), constituie un aspect distinct de cel al lipsei fondurilor pentru susţinerea finanţării din punct de vedere bugetar, intrând sub incidenţa controlului de constituţionalitate în raport cu textul constituţional de referinţă. Astfel, prin Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008, Curtea Constituţională a reţinut că stabilirea sursei de finanţare şi insuficienţa resurselor financiare din sursa astfel stabilită sunt două aspecte diferite: primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie, iar al doilea nu are caracter constituţional, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea acesteia, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Aşadar, norma constituţională nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar. 30. Prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016, paragraful 58, Curtea a reţinut că, întrucât „nu are competenţa să se pronunţe cu privire la caracterul suficient al resurselor financiare, rezultă că aceasta are doar competenţa de a verifica, prin raportare la art. 138 alin. (5) din Constituţie, dacă pentru realizarea cheltuielii bugetare a fost indicată sursa de finanţare“. Or, această verificare se poate realiza doar prin raportare la prevederile legale cuprinse în art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, şi în art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 4 iunie 2020, care stabilesc obligaţia de întocmire a fişei financiare şi care îi conferă acesteia un caracter complex, dat de efectele financiare asupra bugetului general consolidat. Aceasta trebuie să cuprindă, potrivit legii: schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi următorii 4 ani; estimări privind eşalonarea creditelor bugetare şi a creditelor de angajament, în cazul acţiunilor anuale şi multianuale care conduc la majorarea cheltuielilor; măsurile avute în vedere pentru acoperirea majorării cheltuielilor sau a minusului de venituri pentru a nu influenţa deficitul bugetar. 31. Prin Decizia nr. 58 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 13 martie 2020, paragrafele 54-56, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor care impun solicitarea fişei financiare, este necesară lămurirea mai multor aspecte. Un prim aspect vizează faptul că, atâta vreme cât dispoziţiile legale generează impact financiar asupra bugetului de stat, obligaţia solicitării fişei financiare incumbă tuturor iniţiatorilor, în temeiul art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, potrivit cărora „În cazul propunerilor de introducere a unor măsuri/politici/iniţiative legislative a căror adoptare atrage majorarea cheltuielilor bugetare, iniţiatorii au obligaţia să prezinte: a) fişa financiară prevăzută la art. 15 din Legea nr. 500/2002 [...]“, iar dacă acestea sunt rezultatul unor amendamente admise în cadrul procedurii legislative, prima Cameră sesizată sau Camera decizională, după caz, are obligaţia de a solicita fişa financiară (a se vedea în acest sens Decizia nr. 764 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 7 februarie 2017). 32. Totodată, Curtea a reamintit faptul că nu deputatul sau senatorul trebuie să întocmească fişa financiară, ci Guvernul, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 stabilind expres că: „În cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, fişa financiară prevăzută la alin. (1), în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării“. Prin urmare, pentru a respecta procedura constituţională de adoptare a unui act normativ care implică o cheltuială bugetară, respectiv art. 138 alin. (5) din Constituţie, este suficient ca iniţiatorii actului normativ să facă dovada că, în temeiul dispoziţiilor legale, anterior menţionate, au solicitat Guvernului fişa financiară. Netransmiterea fişei financiare în termenul legal de către autoritatea publică ce are obligaţia de a întocmi acest document nu poate constitui un impediment în continuarea procedurii de legiferare. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 59, Curtea a stabilit că „a ridica această competenţă a Guvernului la nivel de regulă constituţională implicit admisă de art. 138 alin. (5) din Constituţie ar echivala cu o condiţie potestativă pură în sensul că orice lege ce are implicaţii bugetare ar putea fi adoptată numai dacă Guvernul a întocmit şi a transmis Parlamentului fişa financiară. Or, dacă Guvernul nu susţine iniţiativa legislativă/nu este de acord cu ea şi, prin urmare, nu transmite fişa financiară, nu poate bloca procesul legislativ printr-o atitudine omisivă.“ 33. Curtea a mai reţinut că un alt aspect vizează faptul că „fişa financiară prevăzută de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 nu trebuie confundată cu punctul de vedere emis de Guvern conform art. 11 lit. b^1) din Legea nr. 90/2001 [punct de vedere emis ca urmare a solicitării formulate în temeiul art. 111 alin. (1) din Constituţie, n.r.], cele două documente generate de Guvern având un regim juridic şi, implicit, finalităţi diferite. Prin urmare, atunci când o propunere legislativă are implicaţii bugetare, Guvernul trebuie să prezinte ambele documente menţionate, aşadar atât punctul de vedere, cât şi fişa financiară“ (a se vedea Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, precitată, paragraful 60). 34. Cu privire la efectele pe care le produce lipsa fişei financiare, Curtea a stabilit, de exemplu, prin Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, precitată, paragraful 59, sau Decizia nr. 593 din 14 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 4 noiembrie 2016, paragraful 30, că, „în lipsa unei fişe financiare reactualizate la momentul adoptării legii conform art. 15 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, [...] şi în lipsa unui dialog real între Guvern şi Parlament [...], nu se poate trage decât concluzia că la adoptarea legii s-a avut în vedere o sursă de finanţare incertă, generală şi lipsită de un caracter obiectiv şi efectiv, nefiind aşadar reală“. 35. Această jurisprudenţă a fundamentat admiterea obiecţiilor de neconstituţionalitate prin raportare la dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Constituţie inclusiv în cauze recente, de exemplu, prin Decizia nr. 643 din 24 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 978 din 23 octombrie 2020, sau Decizia nr. 77 din 10 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 8 martie 2021. 36. Aplicarea jurisprudenţei citate în prezenta cauză impune să se stabilească, mai întâi, dacă legea criticată are impact financiar asupra bugetului de stat, pentru a intra sub incidenţa art. 138 alin. (5) din Constituţie. 37. Lecturând expunerea de motive, Curtea observă că iniţiatorii afirmă că „modificările legislative propuse sunt fără impact bugetar“. În aceeaşi expunere de motive se precizează însă că „digitalizarea instanţelor de judecată este un obiectiv asumat şi finanţat de către Guvernul României din bugetul naţional“ şi se indică drept „sursă de finanţare“ Planul naţional de redresare şi rezilienţă - PNRR, de unde ar rezulta că legea are impact financiar. Faptul că, potrivit expunerii de motive, există instanţe unde sunt prezente „mijloacele de comunicaţie audiovizuală necesare implementării acestor modificări legislative“ nu înseamnă că legea în sine nu are impact financiar, câtă vreme nu toate instanţele au infrastructura necesară punerii sale în aplicare, adică pentru desfăşurarea şedinţelor de judecată în fond şi în căile de atac (pentru o categorie de cauze) „exclusiv prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale“. 38. Întrucât redactarea expunerii de motive nu este în sine lămuritoare şi văzând lipsa unui studiu de impact al legii, Curtea a procedat la solicitarea punctului de vedere al Ministerului Justiţiei. Din lecturarea răspunsului primit rezultă că pentru asigurarea necesarului de sisteme pentru instanţele/sălile care nu dispun de sisteme de videoconferinţă în prezent, al numărului de săli care vor fi suplimentate până în 2023 şi, totodată, pentru a înlocui sistemele vechi achiziţionate cu mai mult de 10 ani în urmă sunt necesare investiţii, fiind propus în acest sens un proiect „pentru finanţare prin Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă“ (la PNRR face referire, de altfel, şi expunerea de motive). 39. Ministerul Justiţiei arată că: „în cadrul celor 238 de instanţe de judecată (176 judecătorii, 46 tribunale şi 16 curţi de apel), numărul sălilor de judecată, al camerelor de consiliu (în care se judecă cauzele în care nu este permisă prezenţa publicului) şi al camerelor de audiere a martorilor sub acoperire se ridică la aproximativ 1044. Dintre acestea, un număr de 903 sunt dotate cu sisteme de videoconferinţă, iar un număr de 296 urmează să fie dotate în viitorul apropiat.“ Se precizează că: „printr-un proiect propus pentru finanţare prin Planul naţional de redresare şi rezilienţă (PNRR) este prevăzută achiziţia a 600 de sisteme de videoconferinţă, dintre care un număr de 470 urmează să acopere necesarul de sisteme pentru sălile care nu dispun de sisteme de videoconferinţă în prezent, pe cel al numărului de săli care vor fi suplimentate până în 2023 şi, totodată, vor înlocui sistemele vechi achiziţionate cu mai mult de 10 ani în urmă. Restul sistemelor vor intra în dotarea instituţiilor subordonate Ministerului Justiţiei.“ 40. Cu privire la situaţia infrastructurii actuale se mai arată că: „sistemele de videoconferinţă existente în instanţele din România sunt cu preponderenţă sisteme noi, aproximativ 600 dintre acestea fiind achiziţionate în ultimii 5 ani. Restul sistemelor au fost achiziţionate prin programe PHARE derulate cu peste 10 ani în urmă, rata de funcţionare a acestora fiind foarte redusă, iar nivelul de performanţă şi de compatibilitate cu tehnologiile actuale este, de asemenea, foarte mic.“ Se subliniază că „infrastructura existentă ar urma să fie utilizată atât în cazurile în care legislaţia în vigoare prevede posibilitatea desfăşurării şedinţelor de judecată prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale, cât şi pentru cauzele în materie contravenţională (avute în vedere de actul normativ în discuţie), în acest din urmă caz, procedura specială de judecată instituită având un caracter obligatoriu“ (în sensul de soluţie cu caracter permanent, iar nu temporar, pe durata stării de alertă). 41. Faţă de afirmaţiile cuprinse în expunerea de motive şi aspectele comunicate Curţii Constituţionale de Ministerul Justiţiei rezultă că, în mod evident, legea are impact financiar, întrucât presupune investiţii în infrastructura instanţelor de judecată. Afirmaţia cuprinsă în expunerea de motive potrivit căreia „mijloacele de comunicaţie audiovizuală necesare implementării acestor modificări legislative există, sunt deja la dispoziţia instanţelor de judecată care pun în executare prevederile Legii nr. 114/2021“ este doar în parte valabilă, întrucât nu toate instanţele dispun de astfel de mijloace, iar pentru parte dintre cele care au astfel de posibilităţi „rata de funcţionare este foarte redusă“. 42. Fiind evidenţiat impactul financiar, devin aplicabile dispoziţiile constituţionale ale art. 138 alin. (5) şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la obligaţia iniţiatorilor de solicitare a fişei financiare, prevăzută de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, potrivit cărora: „(1) În cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor proiecte de acte normative/măsuri/politici a căror aplicare atrage micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget, se va întocmi o fişă financiară, care va respecta condiţiile prevăzute de Legea nr. 69/2010. În această fişă se înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat, care trebuie să aibă în vedere: a) schimbările anticipate în veniturile şi cheltuielile bugetare pentru anul curent şi următorii 4 ani; b) estimări privind eşalonarea creditelor bugetare şi a creditelor de angajament, în cazul acţiunilor anuale şi multianuale care conduc la majorarea cheltuielilor; c) măsurile avute în vedere pentru acoperirea majorării cheltuielilor sau a minusului de venituri pentru a nu influenţa deficitul bugetar.“ 43. Se observă în acest sens că normele constituţionale şi legale vizând obligaţia solicitării fişei financiare nu disting prin raportare la posibilitatea punerii în aplicare a legii de o parte a destinatarilor săi (în speţă, de instanţele care dispun la acest moment de infrastructura necesară). Câtă vreme legea are impact bugetar, devine obligatorie, în mod necondiţionat, solicitarea fişei financiare. 44. Din examinarea fişei actului normativ disponibile pe pagina de internet a Senatului şi, respectiv, a Camerei Deputaţilor, unde apare consemnată solicitarea punctului de vedere al Guvernului, şi faţă de jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale potrivit căreia solicitarea punctului de vedere al Guvernului nu este de natură să probeze, în sine, îndeplinirea obligaţiilor stabilite de art. 138 alin. (5) din Constituţie, în interpretarea dată de Curtea Constituţională în jurisprudenţa citată, Curtea s-a adresat celor două Camere ale Parlamentului pentru a comunica dacă a fost solicitată fişa financiară pentru legea criticată în cauză. 45. Cele două Camere ale Parlamentului au confirmat solicitarea fişei financiare de către Senat, ataşând adresa prin care Senatul a transmis Guvernului, în data de 29 iunie 2021, mai multe propuneri legislative, între care şi Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (b282/23.06.2021), cu solicitarea de a comunica „punctul de vedere al Guvernului asupra implicaţiilor bugetare generate de acestea“, precum şi „fişa financiară prevăzută la art. 15 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare“. 46. Întrucât s-a făcut dovada solicitării fişei financiare, devin incidente considerentele enunţate de Curte în jurisprudenţa citată, potrivit cărora, pentru a respecta procedura constituţională de adoptare a unui act normativ care implică o cheltuială bugetară, respectiv art. 138 alin. (5) din Constituţie, este suficient ca iniţiatorii actului normativ să facă dovada că, în temeiul dispoziţiilor legale, anterior menţionate, au solicitat Guvernului fişa financiară. Netransmiterea fişei financiare în termenul legal de către autoritatea publică ce are obligaţia de a întocmi acest document nu poate constitui un impediment în continuarea procedurii de legiferare. Dacă Guvernul nu susţine iniţiativa legislativă/nu este de acord cu ea şi, prin urmare, nu transmite fişa financiară, nu poate bloca procesul legislativ printr-o atitudine omisivă. 47. Astfel fiind, Curtea constată că sunt neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate formulate de Guvern prin raportare la art. 138 alin. (5) din Constituţie. 48. Examinând argumentele enunţate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a legii, Curtea constată că acestea pornesc de la o premisă care nu se reflectă ca atare în soluţiile legislative criticate, şi anume aceea că, „deşi desfăşurarea şedinţelor de judecată prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale se realizează «cu încuviinţarea instanţei de judecată», din formularea imperativă rezultă că această modalitate este obligatorie odată ce contravenientul a solicitat-o“. 49. Curtea observă în acest sens că obligativitatea desfăşurării şedinţelor de judecată prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale, la cererea oricăreia dintre părţi, prevăzută iniţial în propunerea legislativă, care a fost de altfel criticată deopotrivă de Consiliul Legislativ în avizul său negativ şi de Guvern în punctul de vedere transmis în data de 22 noiembrie 2021, nu mai subzistă în legea adoptată de Parlament. Această soluţie legislativă a fost modificată în Camera decizională, ca urmare a amendamentelor aduse în Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor, între care şi cel cu privire la alin. (1) art. 36^1, nou-introdus. Noua soluţie juridică, adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, este aceea a desfăşurării şedinţelor de judecată din fond şi din căile de atac exclusiv prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale numai cu încuviinţarea instanţei de judecată. 50. Astfel fiind, nu pot fi reţinute afirmaţiile din sesizare potrivit cărora „un aspect esenţial ce vizează modalitatea de desfăşurare a procesului civil este decis în mod unilateral de către una dintre părţi (contravenientul)“, nici cele potrivit cărora „această modalitate este obligatorie odată ce contravenientul a solicitat-o“ şi „dacă a fost formulată de către contravenient o astfel de cerere, posibilitatea desfăşurării şedinţelor în sala de judecată este exclusă“. În consecinţă, nu poate fi reţinută încălcarea art. 21 şi a art. 126 alin. (1) din Constituţie, astfel motivată. 51. Nu poate fi reţinută, de asemenea, nici pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţie, argumentată prin aceea că „în cadrul aceleiaşi proceduri de judecată participanţilor ar urma să li se aplice reguli diferite, deşi se află în situaţii care în substanţa lor nu diferă“. Se observă astfel că legea criticată nu stabileşte reguli diferite de desfăşurare a judecăţii, în raport cu calitatea părţilor în proces. Reglementarea posibilităţii contravenientului de a solicita instanţei de judecată desfăşurarea şedinţei exclusiv prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale odată cu formularea plângerii contravenţionale intră în logica declanşării procesului la iniţiativa acestuia, fără a obliga în vreun fel instanţa să admită această solicitare. 52. Cât priveşte imposibilitatea contravenientului de a mai reveni asupra cererii sale, criticată în raport cu normele constituţionale şi convenţionale care consacră dreptul la un proces echitabil, aceasta dă expresie dezideratului asigurării disciplinei procesuale şi prevenirii eventualelor abuzuri de natură a conduce la tergiversarea cauzelor prin cereri repetate şi contradictorii ale contravenientului petent. Nu se poate susţine vreun „blocaj“ determinat de intervenirea ulterioară a unei situaţii când „comunicarea la distanţă ar deveni imposibilă“, întrucât nicio dispoziţie legală nu împiedică instanţa de judecată să aprecieze, în funcţie de datele concrete ale cauzei şi în orice stadiu al procesului, dacă şedinţele se pot desfăşura sau nu prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale şi să dispună măsurile necesare. Ca urmare, nu pot fi reţinute nici criticile astfel motivate. 53. Tot astfel, nu se poate reţine încălcarea dreptului la un proces echitabil motivată prin aceea că s-ar „extinde“ acordul contravenientului „pentru desfăşurarea şedinţelor prin videoconferinţă“ la „chestiuni străine de acest aspect“ (cu referire la actele de procedură sau probele administrate). O astfel de susţinere acreditează o separare artificială a unor elemente intrinseci ale procesului civil. Acesta presupune o activitate complexă realizată de instanţa de judecată, de părţi şi de alţi participanţi, între care se stabilesc raporturi juridice specifice, în scopul realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor încălcate sau contestate. Este evident că intenţia legiuitorului a fost aceea de a facilita şi dinamiza activitatea de soluţionare a cauzelor în materie contravenţională cu tot ce presupune această soluţionare, iar nu doar de a reglementa desfăşurarea unor şedinţe de judecată prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale. Ca urmare, opţiunea înscrisă în plângerea contravenientului implică toate activităţile/etapele pe care soluţionarea respectivei cauze le presupune, care trebuie să fie avute în vedere deopotrivă de autorul cererii şi de instanţa care încuviinţează măsura solicitată. 54. De altfel, o soluţie legislativă similară este reglementată în prezent de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 114/2021 privind unele măsuri în domeniul justiţiei în contextul pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 29 aprilie 2021, potrivit căruia „În cauzele civile, când este posibil, cu acordul părţilor, instanţele judecătoreşti pot hotărî ca şedinţele de judecată să se desfăşoare prin mijloace de telecomunicaţie audiovizuală care permit verificarea identităţii părţilor şi garantează securitatea, integritatea, confidenţialitatea şi calitatea transmisiunii, dispunând măsurile necesare în acest scop.“ Se observă că, atât în reglementarea actuală, cât şi în legea criticată în prezenta cauză, instanţa este aceea care decide desfăşurarea şedinţelor prin mijloace de telecomunicaţie audiovizuală. Cu alte cuvinte, desfăşurarea şedinţelor prin mijloace de telecomunicaţie audiovizuală în materie contravenţională este şi rămâne o opţiune, la aprecierea instanţei, care este ţinută de asigurarea tuturor exigenţelor egalităţii în drepturi, dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare şi înfăptuirii justiţiei. 55. Examinând, din această perspectivă, criticile formulate în sesizare potrivit cărora legea nu reglementează dacă şi în ce situaţii instanţa poate să respingă cererea contravenientului, Curtea reţine că aprecierea pe care trebuie să o realizeze instanţa de judecată atunci când încuviinţează măsura solicitată vizează, în esenţă, două categorii de problematici: de natură tehnică şi juridică. Evaluarea tehnică nu impune o reglementare specială, deoarece presupune examinarea unor condiţii clar determinate, cu caracter obiectiv - existenţa sau nu a infrastructurii necesare desfăşurării şedinţelor de judecată prin mijloace de telecomunicaţie audiovizuală. Evaluarea juridică însă, dat fiind domeniul de incidenţă al legii, este una cu un grad ridicat de complexitate, impunând un cadru precis de reglementare. Or, legea criticată nu stabileşte criterii pentru ca instanţa să poată decide dacă încuviinţează sau nu cererea contravenientului de desfăşurare a şedinţelor de judecată exclusiv prin sisteme de telecomunicaţii audiovizuale. Astfel fiind, în acord cu criticile formulate, Curtea reţine că încuviinţarea solicitării cererilor de judecare a cauzelor în materie contravenţională prin mijloace de telecomunicaţie audiovizuală trebuie stabilită printr-o reglementare clară şi precisă, circumstanţiată exigenţelor impuse de art. 20 din Constituţie cu raportare la art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. 56. În acest sens, cu referire la domeniul de incidenţă al legii criticate, Curtea constată că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, contravenţiile au fost asimilate unei „acuzaţii în materie penală“, astfel cum rezultă din hotărârile din 4 octombrie 2007, 16 februarie 2010 şi 3 aprilie 2012, pronunţate în cauzele Anghel împotriva României, paragraful 51, Albert împotriva României, paragraful 33, Nicoleta Gheorghe împotriva României, paragraful 26, şi din deciziile de admisibilitate pronunţate la data de 28 iunie 2011 şi la data de 13 martie 2012 în cauzele Ioan Pop împotriva României, paragraful 25, şi Haiducu şi alte 16 cereri împotriva României, paragraful 11 (a se vedea în acest sens Decizia nr. 736 din 8 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 17 februarie 2021, paragrafele 20 şi 22). Noţiunea de „materie penală în sensul Convenţiei“ este una autonomă în raport cu sensul dat în legislaţiile naţionale, iar în scopul aplicării art. 6 din Convenţie trebuie să se ţină seama de trei criterii: 1. calificarea faptei în dreptul naţional; 2. natura faptei; 3. natura şi gradul de severitate ale sancţiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză (a se vedea Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engels şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, paragraful 82). 57. Curtea reţine, totodată, un aspect care a fost menţionat de autorul sesizării în corelaţie cu criticile de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la pretinsa încălcare a art. 138 alin. (5) din Constituţie, şi anume data intrării în vigoare prevăzută de actul normativ criticat. Din fişa actului normativ rezultă că această dată de intrare în vigoare - 1 ianuarie 2022 (sâmbătă) a fost stabilită şi aprobată prin votul Parlamentului în condiţiile în care legea a fost adoptată de Camera decizională în 21 decembrie 2021, ulterior fiind trimisă la promulgare în data de 27 decembrie 2021. Au fost ignorate astfel atât prevederile art. 77 din Constituţie, care prevăd un termen de 20 de zile lăsat de Constituţie la dispoziţia Preşedintelui pentru promulgarea legii, cât şi cele ale art. 78 din Constituţie, potrivit cărora „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.“ Chiar dacă Guvernul nu a invocat în sesizarea formulată aceste dispoziţii constituţionale, s-a referit totuşi la intrarea în vigoare a legii atunci când a motivat critica sa referitoare la impactul financiar, supunând astfel acest element evaluării Curţii Constituţionale. Or, Curtea nu poate ignora un viciu de neconstituţionalitate evident, chiar dacă acesta nu a fost încadrat exact din punctul de vedere al temeiului constituţional (a se vedea, mutatis mutandis, dintr-un alt cadru de referinţă, dar incidentă la nivel de principiu, Hotărârea din 31 martie 2020 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dos Santos Calado şi alţii împotriva Portugaliei). 58. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite sesizarea de neconstituţionalitate formulată de Guvernul României şi constată că Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor este neconstituţională în ansamblul său. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 ianuarie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent delegat, Marieta Safta -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
