Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.413/1/2022
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Andrei Claudiu│penale a Înaltei Curţi │
│Rus │de Casaţie şi Justiţie │
│ │-preşedintele │
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ana-Hermina │- judecător la Secţia │
│Iancu │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Dan-Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica-Aida │- judecător la Secţia │
│Popa │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mircea-Mugurel│- judecător la Secţia │
│Şelea │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Constantin │- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adriana Ispas │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lucia-Tatiana │- judecător la Secţia │
│Rog │penală │
└──────────────┴───────────────────────┘
Pe rol se află Dosarul nr. 2.413/1/2022, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori în Dosarul nr. 1.014/112/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanţa de apel are posibilitatea legală ca, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile de acordare a liberării condiţionate în raport cu pedeapsa rezultantă dispusă de prima instanţă în urma operaţiunilor de contopire între pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi pedepse anterior aplicate pentru infracţiuni concurente prin hotărâri definitive de condamnare, să acorde liberarea condiţionată în situaţia în care instanţa de fond nu a examinat o atare posibilitate." Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Andrei Claudiu Rus. Conform dispoziţiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Dan-Andrei Enescu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 2.413/1/2022 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. De asemenea, a menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel, Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 2.413/1/2022. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat a se constata îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, pe cale de consecinţă, a se dispune admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Cluj, iar pe fondul cauzei să se stabilească faptul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanţa de apel nu are posibilitatea legală ca, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile de acordare a liberării condiţionate, în raport cu pedeapsa rezultantă dispusă de prima instanţă, ca urmare a operaţiunilor de contopire între pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi pedepse anterior aplicate pentru infracţiuni concurente prin hotărâri definitive de condamnare, să acorde liberarea condiţionată, în situaţia în care instanţa de fond nu a examinat o atare posibilitate. A susţinut că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile cerute pentru admiterea sesizării. Astfel, sesizarea a fost formulată de un complet învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, respectiv de către Curtea de Apel Cluj în soluţionarea apelurilor declarate de inculpaţi împotriva unei sentinţei penale a Tribunalului Cluj, iar chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. Cu privire la această condiţie negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, doamna procuror a susţinut că aceasta este îndeplinită chiar dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a pronunţat Decizia nr. LXX (70) din 15 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 17 iulie 2008, întrucât, prin această decizie, instanţa supremă a reţinut doar interpretări şi directive referitoare la competenţa funcţională a instanţelor judecătoreşti doar cu privire la operaţiunile de contopire, stabilind că instanţele de control nu pot să dispună în calea de atac contopirea unei pedepse aplicate pentru infracţiunea dedusă judecăţii cu alte pedepse aplicate prin hotărâri definitive, dacă instanţa de fond nu a dispus această contopire. În considerentele respectivei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că depăşirea de către instanţa de control judiciar, în cadrul operaţiunii de rejudecare, a ceea ce a constituit obiectul judecăţii anterioare, finalizată cu hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, echivalează cu extinderea nejustificată a competenţei sale funcţionale. Or, aceste considerente nu sunt suficiente, în raport cu obiectul sesizării actuale, pentru a conduce la o interpretare a art. 105 alin. (2) din Codul penal, care se referă strict la anularea liberării condiţionate. Reprezentantul Ministerului Public a arătat că această instituţie este o etapă a executării pedepsei, iar chestiunea de drept invocată presupune aplicarea unitară a art. 105 alin. (2) din Codul penal coroborat cu art. 588 din Codul de procedură penală în procedura de anulare şi, apoi, acordare a liberării condiţionate şi se referă la modul de stabilire, după ce instanţa a verificat sau trebuia să verifice, din oficiu sau la cerere, condiţiile prevăzute de art. 99 sau 100 din Codul penal. Doamna procuror a susţinut că este îndeplinită şi ultima condiţie privind admisibilitatea sesizării, rezolvarea chestiunii de drept expuse în încheierea de sesizare fiind susceptibilă a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Astfel, de răspunsul la chestiunea de drept prin care se urmăreşte stabilirea limitelor învestirii instanţei de control judiciar depinde posibilitatea legală a instanţei de apel de a examina în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile de acordare a liberării condiţionate în raport cu pedeapsa rezultantă şi, implicit, şi soluţia ce va fi pronunţată în apel. De asemenea, a arătat că, în cauza cu care a fost învestită instanţa de trimitere, obiectul judecăţii în primă instanţă l-a constituit fondul unei acuzaţii penale, iar prima instanţă nu a verificat îndeplinirea de către persoana condamnată a condiţiilor de acordare a liberării condiţionate. Cu privire la fondul sesizării, a susţinut că prima instanţă a dispus anularea liberării condiţionate, însă nu a examinat noile condiţii potrivit prevederilor art. 99 şi 100 din Codul penal, astfel încât instanţa de apel nu poate examina direct îndeplinirea acestor condiţii, în lipsa unei analize a primei instanţe. Examinarea îndeplinirii de către persoana condamnată a condiţiilor prevăzute de lege pentru a se dispune liberarea condiţionată şi acordarea liberării condiţionate direct în calea de atac încalcă dreptul Ministerului Public şi al părţilor interesate de a exercita de căile de atac prevăzute de lege, garantat de art. 129 din Constituţia României. Conform art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală, apelul este calea de atac care devoluează cauza, atât cu referire la situaţia de fapt, cât şi cu privire la chestiuni de drept, instanţa de control judiciar fiind învestită, în limitele prevăzute de art. 417 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu dreptul de a realiza o nouă judecată cu particularităţi proprii, prin care se realizează o verificare în drept şi în fapt a legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate. Cu toate acestea, efectul devolutiv al apelului trebuie văzut în corelaţie cu obiectul judecăţii în primă instanţă, deoarece instanţa de apel nu poate analiza mai mult decât ceea ce a făcut obiectul examinării primei instanţe. În consecinţă, a apreciat că instanţa de apel nu are posibilitatea de a examina îndeplinirea de către condamnat a condiţiilor de acordare a liberării condiţionate, în raport cu pedeapsa rezultantă stabilită prin sentinţa penală apelată, dacă prima instanţă nu a făcut din oficiu o astfel de examinare. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public. Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, preşedintele formaţiunii de judecată, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea din data de 6 octombrie 2022, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanţa de apel are posibilitatea legală ca, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile de acordare a liberării condiţionate în raport de pedeapsa rezultantă dispusă de prima instanţă în urma operaţiunilor de contopire între pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi pedepse anterior aplicate pentru infracţiuni concurente prin hotărâri definitive de condamnare, să acorde liberarea condiţionată în situaţia în care instanţa de fond nu a examinat o atare posibilitate.“ II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a fost învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Cluj şi de către inculpaţii A.A., C.V., K.R.A. şi V.A.N. împotriva Sentinţei penale nr. 140/28 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Cluj - Secţia penală. Prin Sentinţa penală nr. 140/28.04.2021, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a constatat că legea penală mai favorabilă este noul Cod penal, referitor la infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat, faţă de toţi inculpaţii. Printre alţii, a fost condamnat inculpatul C.V., în baza art. 367 alin. (1) din Codul penal, art. 5 din Codul penal, art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, pentru comiterea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat, la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare şi un an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) (de a comunica cu ceilalţi inculpaţi) din Codul penal. În temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, art. 35 alin. (1) din Codul penal, art. 5 din Codul penal, art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni neautorizate cu substanţe susceptibile de a produce efecte psihoactive la pedeapsa de 9 luni închisoare. S-a constatat că infracţiunile din prezentul dosar sunt concurente cu cele pentru care s-au aplicat pedepsele de 2 ani şi 9 luni închisoare şi interdicţia pe un an a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. h) din Codul penal, aplicată prin sentinţa penală a Tribunalului Cluj (definitivă prin decizia penală a Curţii de Apel Cluj) şi cea de un an închisoare aplicată prin sentinţa penală a Judecătoriei Cluj-Napoca. În baza art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal s-a dispus anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de un an închisoare aplicate prin sentinţa penală a Judecătoriei Cluj-Napoca. S-a constatat existenţa pluralităţii intermediare între pedeapsa de 2 ani şi 9 luni închisoare şi interdicţia pe un an a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. h) din Codul penal, aplicată prin sentinţa penală a Tribunalului Cluj (definitivă prin decizia penală a Curţii de Apel Cluj), şi cea de un an închisoare aplicată prin sentinţa penală a Judecătoriei Cluj-Napoca. În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal s-a dispus contopirea pedepselor de 2 ani şi 9 luni închisoare şi interdicţia pe un an a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. h) din Codul penal, de un an şi 6 luni închisoare şi un an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) (de a comunica cu ceilalţi inculpaţi) din Codul penal, de un an închisoare şi de 9 luni închisoare, pentru a aplica inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani şi 9 luni închisoare şi interdicţia pe un an a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. h) din Codul penal, sporită cu o treime din totalul celorlalte, în final rezultând pedeapsa de 3 ani, 6 luni şi 20 de zile închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) şi n) (de a comunica cu ceilalţi inculpaţi) din Codul penal. În baza art. 105 din Codul penal, s-a dispus anularea liberării condiţionate din executarea pedepsei de 2 ani şi 9 luni închisoare (liberare condiţionată admisă prin sentinţa penală a Judecătoriei Bistriţa). S-a făcut aplicarea art. 65 alin. (1) din Codul penal şi art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) (de a nu comunica cu ceilalţi inculpaţi) din Codul penal. În baza art. 72 alin. (1) din Codul penal, s-a dedus perioada executată din 11 septembrie 2019 până la 21 ianuarie 2021. S-a dispus anularea mandatului de executare emis de Tribunalul Cluj şi emiterea unui nou mandat de executare conform cu noua situaţie juridică a inculpatului. Împotriva hotărârii au declarat apel inculpaţii, solicitând încetarea procesului penal ca urmare a incidenţei prescripţiei generale, conform art. 155 alin. (1) din Codul penal, văzut în lumina deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018, respectiv nr. 358/2022 şi, totodată, s-a solicitat curţii de apel să dispună liberarea condiţionată direct în apel. La termenul de judecată din data de 6 octombrie 2022, Curtea de Apel Cluj a pus în discuţie cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse în preambulul prezentei decizii. În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei privind chestiunea de drept supusă dezlegării. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere, subsecvent prezentării normelor de drept intern apreciate a fi relevante în speţă, a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării (Curtea de Apel Cluj fiind învestită în Dosarul penal nr. 1.014/112/2019 cu soluţionarea apelurilor declarate de către procuror şi inculpaţi împotriva Sentinţei penale nr. 140/28.04.2021, pronunţată de Tribunalul Cluj; problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs; există o legătură indisolubilă între dezlegarea conferită chestiunii de drept abstracte de către completul special învestit şi soluţionarea pe fond a cauzei, în condiţiile în care de răspunsul instanţei supreme depinde posibilitatea legală ca instanţa de apel să examineze în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile de acordare a liberării condiţionate în raport cu pedeapsa rezultantă, aspect pus în discuţia părţilor la termenul de judecată din data de 21.10.2021). Cu privire la chestiunea de drept, instanţa de trimitere a susţinut că problema de drept care se solicită a fi rezolvată priveşte aplicarea art. 105, art. 100, respectiv art. 99 din Codul penal raportate la normele de procedură enunţate de art. 587-588 din Codul de procedură penală. Punctul de vedere al completului de judecată este în sensul că examinarea îndeplinirii condiţiilor de acordare a liberării condiţionate în raport cu pedeapsa rezultantă nu s-ar putea face direct în apel, în condiţiile în care prima instanţă nu a efectuat ea însăşi o astfel de examinare, căci, pe de o parte, s-ar încălca normele imperative de competenţă materială şi funcţională, iar, pe de altă parte, s-ar încălca dreptul părţilor interesate şi al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, instituit prin art. 129 din Constituţia României. În acest sens, a făcut trimitere şi la considerentele Deciziei nr. LXX (70)/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată, s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare. 1) Într-o primă orientare, majoritară, s-a apreciat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanţa de apel nu are posibilitatea legală ca, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile de acordare a liberării condiţionate în raport cu pedeapsa rezultantă dispusă de prima instanţă în urma operaţiunilor de contopire între pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi pedepse anterior aplicate pentru infracţiuni concurente prin hotărâri definitive de condamnare, să acorde liberarea condiţionată în situaţia în care instanţa de fond nu a examinat o atare posibilitate, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Braşov, Craiova, Galaţi (unul din punctele de vedere), Iaşi (unul din punctele de vedere), tribunalele Argeş, Arad, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Brăila, Caraş-Severin, Cluj (unul din punctele de vedere), Constanţa, Dolj, Gorj, Iaşi, Mehedinţi, Sălaj şi Vaslui, precum şi judecătoriile Alba Iulia, Agnita, Buzău, Caracal, Drobeta-Turnu Severin, Huşi, Întorsura Buzăului, Motru, Novaci, Rupea, Târgu Cărbuneşti, Târgu Jiu şi Vaslui. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au apreciat că, în esenţă, în măsura în care prima instanţă nu ar fi făcut o examinare a condiţiilor de acordare a liberării condiţionate, examinarea direct în apel a acestor condiţii duce la încălcarea normelor de competenţă materială şi funcţională şi, totodată, s-ar încălca dreptul persoanelor interesate şi al procurorului de a exercita căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti. Conform art. 105 alin. (2) din Codul penal, în cazul în care, în raport cu pedeapsa rezultantă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 99 sau art. 100 din Codul penal, instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a dispus liberarea condiţionată, termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări. Conform art. 587-588 din Codul de procedură penală, în materia acordării liberării condiţionate competenţa materială revine exclusiv judecătoriei, hotărârea fiind supusă contestaţiei, care va fi judecată de către tribunal. De asemenea, conform Deciziei nr. LXX (70)/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă. Această reglementare procedurală cu caracter imperativ impune soluţionarea numai de către instanţele la care se face referire în mod limitativ prin art. 449 alin. (2) din Codul de procedură penală a chestiunii contopirii pedepsei stabilite pentru infracţiunea ce face obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost efectuată de prima instanţă. Aşa cum se arată în considerentele Deciziei nr. LXX (70)/2007, a considera altfel ar însemna să nu se respecte o dispoziţie procedurală expresă referitoare la competenţă şi să fie înlăturată fără temei posibilitatea de a se verifica, pe calea controlului judiciar, individualizarea pedepselor în cadrul operaţiunii de contopire a acestora, ceea ce ar fi inadmisibil. În consecinţă, s-a apreciat că examinarea îndeplinirii condiţiilor de acordare a liberării condiţionate în raport cu pedeapsa rezultantă nu s-ar putea face direct de către instanţa de apel, în condiţiile în care prima instanţă nu a efectuat ea însăşi o astfel de examinare, deoarece s-ar încălca normele imperative de competenţă materială şi funcţională şi dreptul părţilor interesate şi al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, instituit prin art. 129 din Constituţia României, privând inculpaţii de un grad de jurisdicţie. 2) În opinia contrară, minoritară, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanţa de apel are posibilitatea legală ca, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile de acordare a liberării condiţionate în raport cu pedeapsa rezultantă dispusă de prima instanţă în urma operaţiunilor de contopire între pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi pedepse anterior aplicate pentru infracţiuni concurente prin hotărâri definitive de condamnare, să acorde liberarea condiţionată în situaţia în care instanţa de fond nu a examinat o atare posibilitate, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Bucureşti, Bacău, Galaţi (unul din punctele de vedere), Iaşi (unul din punctele de vedere), Oradea, Piteşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, tribunalele Bihor, Covasna, Cluj (unul din punctele de vedere), Satu Mare şi Timiş, precum şi judecătoriile Aiud, Beiuş, Craiova, Timişoara şi Vânju Mare. În susţinerea acestei opinii s-a arătat că nu este aplicabilă Decizia nr. LXX/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Instituţia reglementată de art. 105 alin. (2) din Codul penal se regăseşte în titlul 3 - Pedepsele, capitolul V - Individualizarea pedepselor, secţiunea a 6-a - Liberarea condiţionată. Astfel, a limita posibilitatea instanţei de control judiciar de a cenzura, în apel, practic individualizarea pedepsei, impunând a limita instanţa de apel la aspectele discutate în faţa instanţei de fond, este excesiv, existând situaţii ce nu pot fi remediate pe cale separată (spre exemplu, reţinerea unor circumstanţe atenuante care vizează tot instituţia individualizării pedepselor). Pe de altă parte, anulând liberarea condiţionată conform art. 105 alin. (1) din Codul penal, prima instanţă în mod necesar face aplicarea, implicit, a dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din Codul penal (care acordă această facultate instanţei, deci posibilitatea dispunerii din oficiu), fără a fi necesar să fie formulată o cerere distinctă în acest sens. Nu este de neglijat nici împrejurarea că dispoziţiile art. 105 alin. (2) din Codul penal folosesc sintagma „instanţa“, fără a face vreo distincţie. Pentru aceste considerente, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanţa de apel are posibilitatea legală ca, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile de acordare a liberării condiţionate în raport cu pedeapsa rezultantă dispusă de prima instanţă în urma operaţiunilor de contopire între pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi pedepse anterior aplicate pentru infracţiuni concurente prin hotărâri definitive de condamnare, să acorde liberarea condiţionată în situaţia în care instanţa de fond nu a examinat o atare posibilitate. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării, fiind transmise puncte de vedere de către Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara. Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanţa de apel nu are posibilitatea legală să acorde liberarea condiţionată în raport cu pedeapsa rezultantă, dispusă de prima instanţă în urma operaţiunilor de contopire între pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi pedepse anterior aplicate pentru infracţiuni concurente prin hotărâri definitive de condamnare, în situaţia în care instanţa de fond nu a examinat o atare posibilitate. S-a arătat, în esenţă, că problema de drept care trebuie lămurită este în ce măsură poate fi dispusă liberarea condiţionată direct de instanţa de apel, atunci când anularea liberării condiţionate a fost dispusă pe cale incidentală, iar instanţa care a judecat în primă instanţă infracţiunea care atrage anularea şi a dispus anularea liberării condiţionate nu a examinat o atare posibilitate. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, instanţa de control judiciar nu va putea anula liberarea condiţionată direct în calea de atac, chiar dacă datele cu privire la condiţiile prevăzute în art. 105 din Codul penal s-au aflat în dosarul soluţionat de prima instanţă, însă aceasta nu s-a sesizat din oficiu ori nu a fost sesizată pentru anularea liberării. Singura ipoteză în care anularea liberării ar putea fi dispusă direct în calea de atac ar fi aceea în care prima instanţă a fost legal sesizată în vederea anulării liberării, dar a omis să se pronunţe cu privire la aceasta. Pornind de la concluzia menţionată anterior, s-a considerat că, pentru identitate de raţiune, nicio nouă liberare (prin raportare la pedeapsa rezultantă ca urmare a anulării liberării iniţiale) nu poate fi dispusă direct de instanţa de apel, în lipsa unei judecăţi efective asupra acestei chestiuni de drept în etapa de fond a cauzei, întrucât s-ar încălca dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală, garantat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO. În acelaşi sens, în doctrină s-a arătat că efectul devolutiv al apelului trebuie văzut în corelaţie cu obiectul judecăţii în primă instanţă. Astfel, potrivit art. 371 din Codul de procedură penală, judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a Instanţei. Dacă prima instanţă, cu ocazia judecăţii, a omis să se pronunţe asupra unuia sau unora dintre inculpaţi ori cu privire la una sau mai multe fapte, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel prin pronunţarea pentru prima dată a unei hotărâri penale cu privire la aceste fapte sau persoane s-ar încălca dublul grad de jurisdicţie în materie penală. Extrapolând acest raţionament, s-a considerat că pronunţarea „în premieră“ a liberării condiţionate de către instanţa de apel ar priva atât părţile, cât şi pe procuror de un grad de jurisdicţie. În fine, faptul că textul art. 105 alin. (2) din Codul penal nu distinge între instanţa de fond şi cea de control judiciar atunci când prevede că „instanţa poate acorda liberarea condiţionată“ nu poate fi un argument în sensul în care liberarea ar putea fi dispusă direct de către instanţa de apel, în condiţiile în care prima instanţă nu a efectuat ea însăşi o astfel de examinare. Sintagma generică utilizată de legiuitor în acest context - instanţa - nu poate fundamenta o excepţie de la principiul dublului grad de jurisdicţie amintit anterior. Regula dublului grad de jurisdicţie în materie penală a stat la baza pronunţării Deciziei nr. LXX (70)/2007 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii. Deşi a vizat o altă chestiune de drept substanţial (posibilitatea contopirii de către instanţele de control judiciar a pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente pentru care infractorul a fost condamnat definitiv, în cazul în care contopirea nu a fost efectuată mai întâi de către instanţa de fond), s-au apreciat aplicabile mutatis mutandis considerentele acestei decizii şi în problema de drept a cărei dezlegare se solicită în prezenta sesizare, întrucât, din perspectivă procedurală, raţionamentul juridic este identic. În decizia anterior menţionată, instanţa supremă a statuat că: „în raport cu limitele învestirii sale prin căile de atac, instanţa de control judiciar, în cadrul exercitării prerogativei de rejudecare a cauzei, este abilitată să analizeze şi să dea o nouă apreciere chestiunilor de fapt şi de drept numai în măsura în care ele au format obiectul unei judecăţi anterioare, pe fond, pentru că altfel s-ar încălca dreptul părţilor interesate şi al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, instituit prin art. 129 din Constituţia României. De aceea, câtă vreme examinarea cauzei de către instanţa de control judiciar, în cadrul operaţiunii de rejudecare, nu poate depăşi ceea ce a constituit obiectul judecăţii anterioare, finalizată prin hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, pentru că un atare procedeu ar echivala cu o extindere nejustificată a competenţei sale funcţionale, înseamnă că nu este posibilă nici efectuarea, de către acea instanţă, a contopirii pedepsei stabilite în cauza la care se referă calea de atac cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care condamnarea este definitivă, decât dacă prima instanţă însăşi a dispus contopirea sau dacă, fiind legal învestită, a omis să se pronunţe în această privinţă.“ Aplicând aceste argumente la situaţia în discuţie, rezultă concluzia că examinarea îndeplinirii condiţiilor de acordare a liberării condiţionate în raport cu pedeapsa rezultantă nu se poate face direct de către instanţa de apel, în condiţiile în care prima instanţă nu a efectuat ea însăşi o astfel de examinare. Soluţia procesuală care s-ar impune pentru asigurarea respectării dreptului la două grade de jurisdicţie este desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în baza art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a opinat în sensul inadmisibilităţii sesizării, considerând că nu este îndeplinită condiţia ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, raportat la jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, s-a arătat că, deşi interpretarea aplicării art. 105 alin. (2) din Codul penal ar părea că are legătură cu anularea liberării condiţionate (ce reprezintă o chestiune de fond, cât timp implică incidenţa dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară), în realitate, acordarea liberării condiţionate nu este o problemă de fond, adică de rezolvare a raportului juridic de drept penal dedus judecăţii, ci o problemă de executare efectivă a pedepsei. Or, raportul de drept execuţional penal excedează analizei instanţei de apel în faţa căreia s-a ridicat sesizarea pendinte. Instanţa de trimitere face menţiunea că art. 100 din Codul penal la care face referire art. 105 alin. (2) din Codul penal nu se limitează doar la împlinirea fracţiei de pedeapsă şi la achitarea obligaţiilor civile, sugerând că ar implica şi o apreciere asupra unor chestiuni de fapt ce pot fi calificate ca ţinând de fond (convingerea instanţei că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate integra în societate), însă „fondul“ în această ipoteză se referă la chestiuni extranee raportului de drept penal şi cu certitudine vizează chestiuni postcondamnatorii. Chestiunea este uşor vizibilă raportat la faptul că liberarea condiţionată îl vizează pe condamnatul definitiv, iar nu pe inculpat, astfel cum este în speţă. De asemenea, a considerat o chestiune de inadmisibilitate procedurală şi împrejurarea că, aşa cum rezultă din menţiunile Încheierii din 6 octombrie 2022, instanţa de trimitere ar fi analizat chestiunea de drept la termenul din 13 ianuarie 2022 şi ar fi respins sesizarea. Or, încheierea de respingere a sesizării are caracter interlocutoriu şi leagă instanţa, nefiind posibilă revenirea asupra ei. Mai mult decât atât, condiţia naturii chestiunii, în sensul de a fi una suficient de dificilă şi susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, nu este îndeplinită. Este adevărat că instanţa de sesizare face trimitere la o jurisprudenţă divergentă a Curţii de Apel Cluj, însă această împrejurare nu reprezintă un argument esenţial, cât timp chestiunea de drept pusă în discuţie nu este una veritabilă. În esenţă, admisibilitatea acordării liberării condiţionate direct de către instanţa de apel, în absenţa examinării chestiunii de către instanţa de fond, pleacă de la pretinsa neclaritate a art. 105 alin. (2) din Codul penal, ce prevede că instanţa poate acorda liberarea condiţionată, fără a distinge între instanţa de apel şi cea de fond. Or, o asemenea neclaritate nu există în realitate, întrucât interpretarea sistemică a respectivului text legal (în ansamblul reglementării de drept penal şi procesual penal) nu lasă niciun dubiu asupra semnificaţiei sale corecte. Astfel, art. 587 din Codul de procedură penală arată, în mod expres, că liberarea condiţionată se dispune de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, iar hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunal. Este raţională stabilirea unei competenţe funcţionale distincte în cazul liberării condiţionate, diferită de cea a instanţelor de fond, cât timp liberarea condiţionată nu este o problemă de fond, ci de executare a pedepsei. Or, din acest punct de vedere, o instanţă de apel nu are cum să fie implicată în acordarea liberării condiţionate, dacă această instituţie nu a făcut obiectul judecării de către instanţa aflată pe palierul jurisdicţional inferior. Aceeaşi concluzie rezultă şi din analiza simplă a dispoziţiilor art. 588 din Codul de procedură penală, unde se stipulează că anularea liberării condiţionate prevăzute de art. 105 alin. (1) din Codul penal se dispune de instanţa care judecă în primă instanţă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea care atrage anularea. Or, art. 105 alin. (2) din Codul penal trebuie interpretat în strânsă legătură cu art. 105 alin. (1) din Codul penal, ce trimite la art. 588 din Codul de procedură penală, fiind deci evident că prima instanţă ce pronunţă anularea liberării condiţionate este şi cea competentă să dispună o nouă liberare condiţionată raportat la pedeapsa rezultantă ce se pronunţă după aplicarea regulilor referitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară la care face referire art. 105 alin. (1) din Codul penal. A contrario, dacă prima instanţă ce a dispus anularea liberării condiţionate (în speţă Tribunalul Cluj) nu s-a pronunţat asupra liberării condiţionate cu privire la pedeapsa rezultantă, atunci nici instanţa de apel nu se poate pronunţa direct pentru prima dată în apel. S-ar încălca altfel considerentele reţinute de către Înalta Curte prin Decizia nr. LXX(70)/2007, aplicabilă mutatis mutandis. În concret, s-ar deroga nepermis de la dispoziţiile exprese referitoare la competenţa funcţională prevăzute de art. 587-588 din Codul de procedură penală, ce stabilesc competenţa în favoarea judecătoriei, respectiv a primei instanţe de judecată; dreptul părţilor şi al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, prevăzut de art. 129 din Constituţie, şi, implicit, dreptul la un proces echitabil, prin înlăturarea dublului grad de jurisdicţie; limitele efectului devolutiv al apelului, cât timp nu se poate depăşi obiectul judecăţii anterioare decât prin extinderea nejustificată a competenţei funcţionale a instanţei de apel (tantum devolutum, quantum judicatum). Argumentul că acordarea liberării condiţionate direct în apel de către instanţa de control judiciar ar fi în favoarea inculpatului/condamnatului nu poate fi reţinut întrucât nu există nicio dispoziţie legală care să permită derogarea de la principiile analizate mai sus pe temeiul caracterului mai favorabil (evident cu excepţia stabilirii legii penale mai favorabile, pentru care există o prevedere expresă). Prin urmare, soluţionarea chestiunii de drept rezultă în mod simplu şi clar din aplicarea textelor legale indicate mai sus, fără a fi nevoie de o sofisticată interpretare, solicitată pe calea prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală şi nu există o veritabilă problemă de drept dedusă din dispoziţiile art. 105 alin. (2) din Codul penal. VI. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel a fost identificat un număr limitat de hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept ridicată în speţă, urmând a fi prezentate cu titlu exemplificativ. Astfel, a fost identificat un număr mai mare de hotărâri în care s-a dispus acordarea liberării condiţionate de către instanţa de apel. În acest sens exemplificăm Decizia penală nr. 636/3.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 1.102/306/2019, Decizia penală nr. 400/25.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. 683/176/2016, Decizia penală nr. 31 1/A din 30.03.2020, pronunţată în Dosarul nr. 5.187/1748/2019 (3.176/2019) de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Decizia penală nr. 394/A din 1.04.2022, pronunţată în Dosarul nr. 2.268/301/2021 (2.594/2021) de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Decizia penală nr. 1.269/A din 9.12.2021, pronunţată în Dosarul nr. 15.293/4/2020 (1.695/2021) de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Decizia penală nr. 1.138/A din 18 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.507/98/2018 (1.017/2019) de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, şi Decizia penală nr. 935/22.12.2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.936/86/2015. În ceea ce priveşte opinia contrară, au fost identificate deciziile nr. 1.173 din 13 octombrie 2021 şi nr. 1.002 din 9 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, prin care s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a chestiunii privind liberarea condiţionată. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii menite să asigure unificarea practicii judiciare, deşi nu priveşte problematica supusă dezlegării, vizând o altă chestiune de drept, a fost identificată Decizia nr. LXX (70) din 15 octombrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 17 iulie 2008, decizie relevantă în cauză. 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Completului de 5 judecători nu au fost identificate hotărâri în care să fi fost analizată problema de drept supusă dezlegării. 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept supusă analizei. VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VIII. Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu a fost identificată practică judiciară cu privire la problema de drept supusă dezlegării, fără a formula un punct de vedere. IX. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară este în sensul admisibilităţii sesizării, aceasta întrunind condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, iar, cu privire la fondul chestiunii de drept, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanţa de apel nu are posibilitatea legală ca, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile de acordare a liberării condiţionate, în raport de pedeapsa rezultantă dispusă de prima instanţă, ca urmare a operaţiunilor de contopire între pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi pedepse anterior aplicate pentru infracţiuni concurente prin hotărâri definitive de condamnare, să acorde liberarea condiţionată, în situaţia în care instanţa de fond nu a examinat o atare posibilitate. Ministerul Public a susţinut că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite cumulativ cele trei condiţii prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, se constată că instanţa care a formulat sesizarea este Curtea de Apel Cluj, iar aceasta este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv cu apelurile declarate de inculpaţi împotriva unei sentinţe penale pronunţate de Tribunalul Cluj. În ceea ce priveşte condiţia negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală se constată că este, de asemenea, îndeplinită, deoarece chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. Din perspectiva celei de-a treia condiţii de admisibilitate se constată că rezolvarea chestiunii de drept expuse în încheierea de sesizare este susceptibilă a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, în condiţiile în care Curtea de Apel Cluj este învestită cu soluţionarea unui apel împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, iar de răspunsul la chestiunea de drept invocată, prin care se urmăreşte stabilirea limitelor învestirii instanţei de control judiciar, depinde posibilitatea legală a instanţei de apel de a examina în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile de acordare a liberării condiţionate în raport cu pedeapsa rezultantă şi, implicit, soluţia ce se va pronunţa în apel. Cu privire la fondul chestiunii de drept s-a arătat că problema de drept ce face obiectul prezentei examinări se rezumă, în esenţă, la a stabili dacă, în ipoteza prevăzută de art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanţa de apel poate să examineze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea liberării condiţionate şi să dispună direct în calea de atac liberarea, în raport cu pedeapsa rezultantă stabilită conform art. 105 alin. (1) din Codul penal, în condiţiile în care instanţa de fond nu a examinat din oficiu o astfel de posibilitate. Liberarea condiţionată este o modalitate de individualizare judiciară a executării pedepsei, ce operează ulterior şi distinct de hotărârea de condamnare, pe parcursul executării pedepsei, şi constă în punerea în libertate a persoanei condamnate înainte de executarea în întregime a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, dacă sunt îndeplinite condiţiile strict şi limitativ prevăzute de lege. Dispoziţiile în materia liberării condiţionate se regăsesc în primul rând în cuprinsul Codului penal, ce reglementează într-o succesiune logică condiţiile de acordare a liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă - art. 99 din Codul penal, în cazul pedepsei închisorii - art. 100 din Codul penal, măsurile de supraveghere şi obligaţiile celui liberat condiţionat - art. 101 din Codul penal, supravegherea condamnatului - art. 102 din Codul penal, modificarea sau încetarea obligaţiilor - art. 103 din Codul penal, revocarea liberării condiţionate - art. 104 din Codul penal, anularea liberării condiţionate - art. 105 din Codul penal şi efectele liberării condiţionate - art. 106 din Codul penal. Prevederi privind instituţia liberării condiţionate există, însă, şi în Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, dar şi în Codul de procedură penală, ce reglementează, în cuprinsul art. 587 şi 588, instanţa competentă, precum şi procedura de urmat. Din conţinutul normelor de procedură aplicabile instituţiei liberării condiţionate rezultă că liberarea poate fi dispusă prin două modalităţi procedurale: pe cale principală, conform art. 587 din Codul de procedură penală, sau pe cale incidentală, conform art. 588 din acelaşi cod, în contextul anulării liberării condiţionate. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală, liberarea condiţionată se dispune la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor de judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Ulterior acordării liberării condiţionate, dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, sunt incidente dispoziţiile art. 105 alin. (1) din Codul penal, conform cărora liberarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. În acest context, liberarea condiţionată poate fi dispusă pe cale incidentală, normele procedurale aplicabile fiind cele conţinute de dispoziţiile art. 588 din Codul de procedură penală. Astfel, subsecvent anulării liberării condiţionate, instanţa, din oficiu, are posibilitatea, conform art. 105 alin. (2) din Codul penal, de a acorda din nou liberarea condiţionată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 99 sau 100 din Codul penal, în raport cu pedeapsa rezultantă, stabilită conform art. 105 alin. (1) din acelaşi cod. În această ipoteză, competenţa atât cu privire la anularea liberării condiţionate, cât şi cu privire la acordarea liberării condiţionate se stabileşte conform art. 588 alin. (1) din Codul de procedură penală, care prevede că asupra anulării liberării condiţionate prevăzute de art. 105 alin. (1) din Codul penal se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului ori a consilierului de probaţiune, instanţa care judecă sau a judecat în primă instanţă infracţiunea care atrage anularea. În cauza ce a prilejuit prezenta sesizare, prima instanţă, învestită cu judecarea cauzei care atrage anularea, a dispus anularea liberării condiţionate din executarea pedepsei anterioare, însă nu a examinat din oficiu posibilitatea de a acorda din nou liberarea condiţionată din pedeapsa rezultantă stabilită conform art. 105 alin. (1) din Codul penal şi nici nu a existat o cerere în acest sens. Ministerul Public a considerat că, într-o astfel de ipoteză, instanţa de apel nu ar putea examina direct în apel îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 99 sau 100 din Codul penal, dacă prima instanţă nu s-a sesizat din oficiu şi nu a soluţionat pe cale incidentală liberarea condiţionată a condamnatului din executarea pedepsei rezultante. Chiar dacă normele de procedură aplicabile liberării condiţionate sunt diferite, în funcţie de calea procedurală aleasă (principală sau incidentală), natura juridică a instituţiei şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cel condamnat pentru a obţine liberarea nu se schimbă, ceea ce atrage aplicarea aceluiaşi mecanism de rezolvare, indiferent dacă liberarea condiţionată se grefează pe o procedură principală sau este soluţionată de sine stătător. În materia liberării condiţionate, legiuitorul a prevăzut posibilitatea de a exercita o cale de atac împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă, indiferent de calea procedurală aleasă. Astfel, atunci când liberarea condiţionată este soluţionată de sine stătător, conform art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul sau condamnatul poate formula contestaţie împotriva soluţiei primei instanţe la tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare. De asemenea, atunci când liberarea condiţionată se grefează pe o procedură principală, sentinţa primei instanţe poate fi atacată cu apel, conform art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, care se soluţionează conform art. 408 şi următoarele din acelaşi cod sau cu contestaţie, conform art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală raportat la art. 425^1 din acelaşi cod. Prevederea posibilităţii de a contesta hotărârea pronunţată în primă instanţă reprezintă modalitatea prevăzută de lege prin care Ministerul Public sau persoanele îndreptăţite declanşează controlul judecătoresc, prin care sunt verificate hotărârile judecătoreşti, în vederea desfiinţării celor care conţin erori şi înlocuirii lor cu alte hotărâri care sunt legale şi temeinice. Examinarea îndeplinirii de către persoana condamnată a condiţiilor prevăzute de lege pentru a se dispune liberarea condiţionată şi acordarea liberării condiţionate direct în calea de atac încalcă dreptul Ministerului Public şi al părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege, garantat de art. 129 din Constituţia României. Mai mult, norma de atribuire a competenţei către instanţa care judecă în primă instanţă infracţiunea care atrage anularea este incidentă până la pronunţarea unei soluţii în primă instanţă, astfel încât instanţa de apel nu poate face aplicarea art. 105 alin. (2) din Codul penal direct în apel, dacă prima instanţă nu s-a sesizat din oficiu şi nu a examinat posibilitatea de a dispune liberarea condiţionată. Conform art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală, apelul este calea de atac care devoluează cauza, atât cu referire la situaţia de fapt, cât şi cu privire la chestiuni de drept, instanţa de control judiciar fiind învestită, în limitele prevăzute de art. 417 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu dreptul de a realiza o nouă judecată cu particularităţi proprii, prin care se realizează o verificare în drept şi în fapt a legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate. Cu toate acestea, efectul devolutiv al apelului trebuie văzut în corelaţie cu obiectul judecăţii în primă instanţă, deoarece instanţa de apel nu poate analiza mai mult decât ceea ce a făcut obiectul examinării primei instanţe. Atât timp cât în cauza cu care este învestită instanţa de trimitere obiectul judecăţii în primă instanţă l-a constituit fondul unei acuzaţii penale, iar prima instanţă nu a verificat îndeplinirea de către persoana condamnată a condiţiilor de acordare a liberării condiţionate, procedura liberării condiţionate nefiind alăturată procedurii principale, solicitarea apelantului de a fi examinată cererea de liberare condiţionată direct în apel nu poate fi primită, deoarece instanţa de apel ar dispune cu privire la această cerere în primă şi ultimă instanţă, privând părţile şi Ministerul Public de dreptul de a declanşa controlul judecătoresc. În sensul limitării examenului instanţei de apel la ceea ce a constituit obiectul judecăţii în primă instanţă este şi Decizia nr. LXX (70) din 15 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, pronunţată în recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 17 iulie 2008), prin care s-a stabilit că instanţele de control nu pot direct în căile de atac să dispună contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea dedusă judecăţii cu alte pedepse aplicate pentru infracţiuni concurente, pentru care există condamnări definitive, atunci când prima instanţă nu a dispus ea însăşi această contopire. În considerentele deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că depăşirea de către instanţa de control judiciar, în cadrul operaţiunii de rejudecare, a ceea ce a constituit obiectul judecăţii anterioare, finalizată cu hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, echivalează cu extinderea nejustificată a competenţei sale funcţionale. Concluzionând, s-a apreciat că instanţa de apel nu are posibilitatea de a examina îndeplinirea de către condamnat a condiţiilor de acordare a liberării condiţionate, în raport cu pedeapsa rezultantă stabilită prin sentinţa penală apelată, dacă prima instanţă nu a făcut din oficiu o astfel de examinare. X. Dispoziţii legale incidente Codul penal ART. 105 Anularea liberării condiţionate (1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. (2) În cazul în care, în raport cu pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 99 sau art. 100, instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a dispus liberarea, termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări. (3) Când, după anulare, instanţa dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii. Codul de procedură penală ART. 417 Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale (1) Instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces. (2) În cadrul limitelor prevăzute de alin. (1), instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. ART. 587 Liberarea condiţionată (1) Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. (2) Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită. Termenul nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii. (3) Hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare. (4) O copie de pe hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului de probaţiune competent, precum şi unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte cel eliberat. ART. 588 Anularea şi revocarea liberării condiţionate (1) Asupra anulării liberării condiţionate prevăzute la art. 105 alin. (1) din Codul penal se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea care atrage anularea. (2) Instanţa prevăzută la alin. (1) se pronunţă şi asupra revocării liberării condiţionate, în situaţia prevăzută la art. 104 alin. (2) din Codul penal. (3) Instanţa prevăzută la art. 587 alin. (1) se pronunţă şi asupra revocării liberării condiţionate, în situaţia prevăzută la art. 104 alin. (1) din Codul penal, la sesizarea serviciului de probaţiune, precum şi în cazul când instanţa care l-a judecat pe condamnat pentru o altă infracţiune nu s-a pronunţat în această privinţă. (4) Instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice locului de deţinere şi serviciului de probaţiune, atunci când este cazul, o copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate. XI. Opinia judecătorului-raportor Opinia exprimată de judecătorul-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. 1.014/112/2019, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor condiţii: - să existe o cauză în curs de judecată, iar instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea ei în ultimă instanţă; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. În speţă nu sunt îndeplinite cumulativ toate cerinţele anterior enunţate. Astfel, este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori fiind învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Cluj şi de către inculpaţi împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Cluj. De asemenea, sunt îndeplinite şi condiţiile negative din conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală, în sensul că asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În schimb, condiţia vizând consecinţele pe care rezolvarea dată chestiunii de drept expuse în încheierea de sesizare este susceptibilă a le avea asupra soluţiei ce ar putea fi pronunţată în cauză nu este îndeplinită. În jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că pentru a fi admisibilă o sesizare este necesar ca „între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi, pronunţată în procedura penală, să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului“ (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014). De asemenea, s-a mai statuat că: „această condiţie de admisibilitate, prin referirea explicită la soluţionarea «pe fond» a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal“ (Decizia nr. 23 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014). În acelaşi sens sunt şi alte hotărâri pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 17 din 1 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 24 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014; Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015. În cauza de faţă se constată că întrebarea prealabilă formulată nu vizează o chestiune de drept care să aibă impact cu privire la fondul litigiului cu care a fost sesizată instanţa de apel, respectiv să vizeze modul de soluţionare a acţiunii penale în procesul penal. Această chestiune de drept vizează o problemă care ţine de executarea pedepsei, liberarea condiţionată fiind distinctă de modul de soluţionare a acţiunii penale în cauză, ulterioară acestui moment procesual. Mai mult, nu suntem nici în prezenţa unei reale probleme de drept, în condiţiile în care instanţa de sesizare solicită interpretarea unui text legal, dar prezintă şi rezolvarea problemei prin raportarea corectă la jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind citată în mod amplu Decizia nr. LXX (70)/2007 pronunţată în recurs în interesul legii. Împrejurarea invocată în încheiere, referitoare la existenţa unei jurisprudenţe diferite la nivelul Secţiei penale a Curţii de Apel Cluj cu privire la această aşa-zisă chestiune de drept, nu justifică reţinerea caracterului de problemă de drept care să justifice intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin intermediul procedurii reglementate de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, textele legale incidente fiind, pe de o parte clare, iar, pe de altă parte, existând jurisprudenţă obligatorie care lămureşte obiectul sesizării. Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. 1.014/112/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanţa de apel are posibilitatea legală ca, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile de acordare a liberării condiţionate în raport cu pedeapsa rezultantă dispusă de prima instanţă în urma operaţiunilor de contopire între pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi pedepse anterior aplicate pentru infracţiuni concurente prin hotărâri definitive de condamnare, să acorde liberarea condiţionată în situaţia în care instanţa de fond nu a examinat o atare posibilitate." Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. 1.014/112/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) din Codul penal, instanţa de apel are posibilitatea legală ca, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile de acordare a liberării condiţionate în raport cu pedeapsa rezultantă dispusă de prima instanţă în urma operaţiunilor de contopire între pedeapsa aplicată pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi pedepse anterior aplicate pentru infracţiuni concurente prin hotărâri definitive de condamnare, să acorde liberarea condiţionată în situaţia în care instanţa de fond nu a examinat o atare posibilitate." Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 martie 2023. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE JUDECĂTOR ANDREI CLAUDIU RUS Magistrat-asistent, Costin Cristian Puşcă ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
