Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌────────────────────┬─────────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├────────────────────┼─────────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────────┤
│Simona-MayaTeodoroiu│- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├────────────────────┼─────────────────────────┤
│Marieta Safta │- prim-magistrat-asistent│
└────────────────────┴─────────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 privind modificarea titularilor dreptului de administrare a unor imobile aflate în domeniul public şi privat al statului şi pentru modificarea unor acte normative, excepţie ridicată de Mazilu Ana în Dosarul nr. 11.400/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.721 D/2015. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 15 decembrie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, domnul procuror Liviu Drăgănescu, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul prevederilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare, a amânat pronunţarea pentru data de 17 ianuarie 2017. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 5 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 11.400/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 privind modificarea titularilor dreptului de administrare a unor imobile aflate în domeniul public şi privat al statului şi pentru modificarea unor acte normative. Excepţia a fost ridicată de reclamanta Mazilu Ana într-o cauză având ca obiect „contestaţie Legea 165/2013“. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 nu ţine seamă de hotărârea instanţei, definitivă şi irevocabilă în sensul respectării dreptului de proprietate şi folosinţă în ce priveşte terenul în suprafaţă de 68.561,63 mp, amplasat pe raza staţiunii Băile Olăneşti, Aleea Salcâmilor nr. 2, judeţul Vâlcea. Guvernul s-a transformat, astfel, într-un for aflat deasupra instanţelor naţionale şi a realizat o nouă expropriere în fapt a proprietarilor care fuseseră repuşi în drepturi, anterior emiterii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013. Or, Guvernul nu poate să limiteze şi să suprime dreptul de proprietate stabilit definitiv şi irevocabil de instanţele naţionale, prin emiterea unei ordonanţe de urgenţă, cu atât mai mult cu cât cunoştea situaţia terenului în legătură cu care instanţele judecătoreşti recunoscuseră dreptul de proprietate al reclamantei. Potrivit autoarei excepţiei, în chiar expunerea de motive se arată clar că terenul ce face obiectul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013, de la pct. 2, a fost retrocedat prin hotărâre irevocabilă adevăraţilor moştenitori, dar că hotărârea era atacată cu revizuire de către RA-APPS. 5. Se mai susţine şi că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 nu este motivată din punctul de vedere al urgenţei şi nu cuprinde justificarea situaţiei excepţionale care a determinat recurgerea la această modalitate de reglementare. Totodată, aceasta nu respectă nici prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, întrucât nu a fost menţionată în niciun document public, nici măcar în proiectul ordinii de zi anunţate înaintea şedinţei Guvernului, nici între cele cinci ordonanţe de urgenţă comunicate ca fiind singurele aprobate. 6. Potrivit autoarei excepţiei, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 a fost schimbat inclusiv regimul juridic al terenului în litigiu, dintr-un teren proprietate privată, fiind trecut în proprietatea publică a statului şi în administrarea Serviciului Român de Informaţii. Toate acestea într-un moment în care terenul în litigiu nu mai aparţinea statului, ci era deja dobândit irevocabil în proprietate de către moştenitorii fostului proprietar, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Se invocă în acest sens şi prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013, precum şi Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. 7. Se enunţă concluzia în sensul că Guvernul României, atât timp cât notificarea reclamanţilor nu a fost soluţionată, nu putea, pe calea unei ordonanţe de urgenţă, să schimbe nici măcar destinaţia imobilului notificat pentru restituire în baza Legii nr. 10/2001, art. 21 statuând indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale, existenţa în prezent pe terenul în litigiu a unei unităţi militare de interes naţional aparţinând Serviciului Român de Informaţii fiind, deci, nelegală. 8. Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, prin art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 s-a trecut din administrarea RA-APPS în administrarea Serviciului Român de Informaţii o suprafaţă de teren din care face parte şi terenul ce a format obiectul acţiunii în revendicare soluţionate prin Sentinţa civilă nr. 361 din 17 iunie 2003 a Tribunalului Vâlcea. Totodată, prin art. 3 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013, Serviciul Român de Informaţii s-a subrogat în toate drepturile şi obligaţiile RA-PPS, cu privire la terenul menţionat în anexa nr. 2 din acelaşi act normativ. Rezultă, aşadar, că prin dispoziţiile legale menţionate nu s-a intervenit asupra titularilor dreptului de proprietate asupra terenului, fiind schimbat numai titularul dreptului de administrare, cu menţiunea că acesta preia toate drepturile şi obligaţiile fostului titular al dreptului, inclusiv cu privire la cele rezultate din sentinţa menţionată. Nu se pune astfel problema încălcării dreptului de proprietate, astfel cum acesta este protejat de dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi, pe cale de consecinţă, nici a încălcării dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie ce reglementează domeniul de reglementare prin ordonanţe de urgenţă ale Guvernului. Aspectele invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate ţin mai mult de legalitatea deciziei emise de Serviciul Român de Informaţii, ce face, de altfel, obiectul contestaţiei cu care instanţa a fost învestită. 9. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 5/6.998/2015, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 215 din 8 ianuarie 2016, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că textele criticate nu contravin normelor constituţionale cuprinse în art. 44, deoarece textul constituţional garantează dreptul de proprietate, al cărui conţinut şi limite sunt stabilite de lege, iar din criticile formulate nu rezultă contrarietatea cu norma constituţională invocată. În situaţia reglementată de art. 2 şi art. 3 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013, Guvernul nu schimbă în niciun fel titularul dreptului de proprietate, ci doar titularul dreptului de administrare, aspect ce nu aduce atingere atributelor proprietăţii. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, susţinerile şi concluziile scrise ale părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2 şi art. 3 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 privind modificarea titularilor dreptului de administrare a unor imobile aflate în domeniul public şi privat al statului şi pentru modificarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 24 decembrie 2013, aprobată cu modificări prin Legea nr. 42/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015, având următorul cuprins: - Art. 2: „Se aprobă transmiterea imobilului, construcţie şi teren aferent, având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 2, aflat în domeniul public al statului şi în administrarea Regiei Autonome «Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat», în administrarea Serviciului Român de Informaţii.“; – Art. 3 alin. (5) „La data semnării protocolului de predare-preluare, Serviciul Român de Informaţii se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile Regiei Autonome «Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat» în legătură cu activitatea aferentă imobilului prevăzut la art. 2.“ 14. În opinia autoarei excepţiei, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 44 - Dreptul de proprietate privată şi art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind proprietatea. Din cuprinsul motivării se deduce că autoarea excepţiei invocă şi încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, referitoare la condiţiile emiterii ordonanţelor de urgenţă (fila 7 din motivarea excepţiei: „Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 nu este motivată din punctul de vedere al urgenţei şi nu cuprinde justificarea situaţiei excepţionale care a determinat recurgerea la această modalitate de reglementare“). 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea analizează, mai întâi, situaţia juridică a imobilului asupra căruia poartă litigiul în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. 16. Prin Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 privind modificarea titularilor dreptului de administrare a unor imobile aflate în domeniul public şi privat al statului şi pentru modificarea unor acte normative, la data emiterii acestui act normativ, situaţia imobilului la care se referă litigiul în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate este redată aşa cum se va evidenţia în cele ce urmează. 17. Astfel, prin acţiunea în revendicare formulată în data de 29 mai 2002, reclamanţii Mazilu Ana, Drăghici Liliana şi Herşiu Adrian au solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi RA-APPS, care avea imobilul în administrare, să constate inexistenţa titlului statului şi obligarea pârâtelor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 13 ha situat în oraşul Băile Olăneşti, judeţul Vâlcea, în punctul Sub Maluri - Valea Dragului, fostă a lui Dumitru Bădescu, precum şi restituirea fructelor percepute în ultimii 3 ani, în valoare de 3.000.000.000 lei vechi. În urma efectuării raportului de expertiză în faza de fond, reclamanţii şi-au restrâns cererea, solicitând revendicarea imobilului teren în suprafaţă de 6,80866 ha de la aceeaşi adresă şi au menţinut solicitările referitoare la constatarea inexistenţei titlului statului şi la acordarea fructelor civile. 18. Prin Sentinţa civilă nr. 361 din 17 iunie 2003, Tribunalul Vâlcea a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, în sensul că a obligat pe pârâţi să respecte reclamanţilor dreptul de proprietate şi posesie asupra terenului în suprafaţă de 68.086,6 mp (6,80866 ha) situat în Băile Olăneşti „Valea Dragului - Sub Maluri“, având ca vecinătăţi pădurea ROMSILVA Vâlcea - Ocolul Silvic Olăneşti, identificat ca amplasament şi vecinătăţi conform schiţei anexă la raportul de expertiză. De asemenea a respins capetele de cerere privitoare la constatarea inexistenţei titlului statului asupra terenului în litigiu, precum şi cel referitor la restituirea fructelor civile. Instanţa a mai dispus obligarea RA-APPS la plata sumei de 10.000.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată faţă de reclamanţi. 19. Împotriva Sentinţei civile nr. 361 din 17 iunie 2003, RA-APPS a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate. Alături de RA-APPS au mai declarat apel şi pârâtul statul român şi reclamanţii. Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia civilă nr. 177/A din 5 noiembrie 2003, a admis apelurile formulate de statul român şi RA-APPS, a schimbat hotărârea de fond şi a respins atât acţiunea reclamanţilor ca inadmisibilă, cât şi apelurile reclamanţilor. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, printre altele, că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa acestei legi, persoanele îndreptăţite pot obţine repararea prejudiciului cauzat numai în condiţiile acestei legi, astfel că acţiunea în revendicare formulată după această dată, pentru imobilele ce intră sub incidenţa acestei legi, este inadmisibilă. Reclamanţii au formulat recurs, care a fost respins prin decizia definitivă şi irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 25 noiembrie 2004. 20. La data de 3 mai 2004, reclamanţii au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la acest litigiu. Prin Hotărârea din 27 mai 2010, pronunţată în Cauza Drăghici şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 16 decembrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie ca statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 paragraful 2 din Convenţie, suma de 9.000 euro, ca daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, ce va fi convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii şi ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale. În esenţă, considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost următoarele: „[…] acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi a fost respinsă în mod irevocabil la data de 25 noiembrie 2004, de către instanţele interne care au apreciat că reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, deşi nicio decizie administrativă nu fusese dată în termenul legal de 60 de zile de la data depunerii cererii lor administrative. Modul în care instanţele, după mai mult de 3 ani de la începutul procedurii administrative, le-au respins reclamanţilor acţiunea, fără a analiza comportamentul administraţiei şi respectarea de către aceasta a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune la îndoială eficienţa accesului la o instanţă, conferit reclamanţilor în cadrul procedurii în revendicare. Curtea mai reţine şi că, până în prezent, dosarul administrativ cu care reclamanţii au sesizat RA-APPS la data de 2 iulie 2001 nu a fost soluţionat. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o altă concluzie în cauza de faţă decât în cele anterioare. Curtea consideră că, în speţă, ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă nu a fost proporţională cu scopul urmărit: faptul că instanţele au invocat existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a încălcat dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă în măsura în care nici astăzi, după mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative în discuţie, aceştia nu au primit încă nicio despăgubire şi nu au nicio garanţie că o vor obţine în viitorul apropiat. Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie“ (paragrafele 26-29). 21. La data de 22 februarie 2011, reclamanţii au formulat o cerere de revizuire a Deciziei civile nr. 177/A din 5 noiembrie 2003, care a fost admisă prin Decizia civilă nr. 61/A din 23 mai 2011, instanţa fixând termen pentru rejudecarea apelului la data de 30 iunie 2011. Prin Decizia civilă nr. 75/A/2011 din 30 iunie 2011 s-au respins apelurile formulate de toate părţile şi s-a menţinut Sentinţa civilă nr. 361 din 17 iunie 2003, pronunţată de instanţa de fond, prin care s-a admis în parte acţiunea în revendicare, în sensul obligării pârâţilor să respecte dreptul de proprietate şi posesie asupra terenului în suprafaţă de 6,80866 ha. 22. La data de 18 august 2011, RA-APPS a formulat recurs împotriva deciziei prin care s-a admis cererea de revizuire, precum şi împotriva deciziei prin care s-au respins apelurile RA-APPS şi MFP. Prin Decizia civilă nr. 1.801 din 1 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat atât recursul RA-APPS, cât şi celelalte recursuri declarate de reclamanţi şi Ministerul Finanţelor Publice. RA-APPS a formulat cerere de revizuire a Deciziei civile nr. 61/A din 23 mai 2011 şi a Deciziei civile nr. 75/A din 30 iunie 2011, ambele pronunţate în Dosarul nr. 346/46/2011 de către Curtea de Apel Piteşti. În cursul soluţionării acestei cereri, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013, s-a aprobat transmiterea imobilului, construcţie şi teren aferent, având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 2 la ordonanţa de urgenţă, aflat în domeniul public al statului şi în administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat“, în administrarea Serviciului Român de Informaţii, precum şi subrogarea acestuia din urmă în toate drepturile şi obligaţiile RA-APPS (art. 2 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013). 23. Curtea mai constată că, la data de 2 iulie 2001, reclamanţii au notificat RA-APPS pentru restituirea terenului mai sus menţionat. Neprimind răspuns la această notificare, reclamanţii au introdus acţiunea în revendicare al cărei parcurs procesual şi mod de soluţionare au fost descrise mai sus, fiind reţinute şi în Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013. Ulterior, prin Decizia nr. 67 din 20 februarie 2015 a directorului Serviciului Român de Informaţii (emisă în aplicarea Sentinţei civile nr. 361 din 17 iunie 2003 a Tribunalului Vâlcea, irevocabilă, în sensul recunoaşterii dreptului de proprietate şi posesie asupra terenului în suprafaţă de 68.561,63 mp), s-a admis cererea de restituire (decizia privind deopotrivă punerea în executare a hotărârii judecătoreşti arătate, cât şi soluţionarea dosarului întocmit în baza Notificării nr. 49/2001) şi s-a dispus restituirea în natură a unei părţi din teren, iar pentru diferenţa de teren care nu se poate restitui în natură, au fost propuse măsuri compensatorii sub formă de puncte în condiţiile Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare. 24. Beneficiarii restituirii s-au adresat Tribunalului Bucureşti, solicitând, în principal, constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 67 din 20 februarie 2015 a directorului Serviciului Român de Informaţii, iar, în subsidiar, constatarea nulităţii parţiale a aceleiaşi decizii, în sensul nelegalităţii pentru trimiterea la măsuri compensatorii în privinţa unei părţi din terenul menţionat. În această cauză, reclamanţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 privind modificarea titularilor dreptului de administrare a unor imobile aflate în domeniul public şi privat al statului şi pentru modificarea unor acte normative, susţinând că încalcă dreptul de proprietate privată, condiţiile constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau unor libertăţi, şi limitele delegării legislative. 25. Analizând textele criticate în raport cu limitele delegării legislative consacrate de art. 115 alin. (4), respectiv a existenţei situaţiei extraordinare şi a urgenţei, Curtea constată că a elaborat deja o vastă jurisprudenţă în materia adoptării ordonanţelor de urgenţă, prin care a statuat asupra condiţiilor pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a fi în acord cu exigenţele înscrise în art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală. Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Decizia nr. 761 din 17 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2015, sau Decizia nr. 859 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 10 februarie 2016, Curtea a stabilit că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată; urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei. 26. Cu privire la prima dintre condiţiile menţionate, respectiv „existenţa unei situaţii extraordinare“, Curtea a statuat că se referă la o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă, independentă de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 14 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011). De esenţa acesteia este caracterul obiectiv, „în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă“ (a se vedea mutatis mutandis şi Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). Cât priveşte urgenţa, Curtea a statuat, între altele, că nu poate fi acreditată sau motivată de utilitatea reglementării (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005), de oportunitatea sau raţiunea acesteia (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 109 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 18 martie 2010). 27. Examinând preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013, act din care fac parte dispoziţiile criticate, Curtea constată că legiuitorul delegat a motivat intervenţia sa, în sensul schimbării titularilor dreptului de administrare asupra unor imobile, după cum urmează: „având în vedere cerinţele specifice ale activităţilor de reprezentare şi protocol desfăşurate la nivelul Ministerului Apărării Naţionale, în condiţiile intensificării relaţiilor dintre Ministerul Apărării Naţionale şi structurile din cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.); reţinându-se necesitatea stringentă a identificării şi transmiterii în administrarea Ministerului Apărării Naţionale a unui imobil, proprietate a statului, care să corespundă exigenţelor speciale ale cooperării internaţionale în domeniul militar; luându-se în considerare imperativul sprijinirii activităţii Bisericii Ortodoxe Române, instituţie fundamentală a statului român, cu un rol esenţial în apărarea identităţii naţionale a poporului român; reţinându-se necesitatea luării unor măsuri necesare pentru asigurarea desfăşurării în condiţii optime a activităţilor specifice ale Serviciului Român de Informaţii; în considerarea faptului că aceste elemente constituie o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată, având în vedere faptul că neadoptarea măsurilor propuse prin prezenta ordonanţă de urgenţă va genera efecte negative, concretizate în neîndeplinirea rolului şi funcţiilor unor instituţii de bază ale statului român“. 28. Se constată, aşadar, că în privinţa imobilului din care face parte terenul revendicat în anul 2002, intervenţia legislativă este motivată doar prin „necesitatea luării unor măsuri necesare pentru asigurarea desfăşurării în condiţii optime a activităţilor specifice ale Serviciului Român de Informaţii.“ Examinând, în continuare, conţinutul Notei de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă sub acest aspect, Curtea constată că aceasta cuprinde o singură menţiune, după cum urmează : „imobilul în discuţie este solicitat de către Serviciul Român de Informaţii, în vederea desfăşurării de activităţi specifice.“ Or, motivele astfel prezentate pot fi apreciate ca fiind de natură să justifice doar o eventuală utilitate sau oportunitate a reglementării, iar nu şi existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public, ori a unei constrângeri care să îl fi determinat să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public, în sensul adoptării de norme pe calea unei ordonanţe de urgenţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, referitor la imobilul în cauză, se cunoştea faptul că este revendicat încă din anul 2002 şi că exista o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care statul a fost obligat să respecte dreptul de proprietate şi posesie asupra terenului în suprafaţă de 6,80866 ha, aspecte consemnate expres în Nota de fundamentare a actului normativ. În aceste condiţii, nici măcar o eventuală oportunitate a măsurii de a da curs solicitării Serviciului Român de Informaţii nu poate fi susţinută, cu atât mai puţin caracterul de situaţie extraordinară sau de urgenţă a unei astfel de măsuri. Astfel fiind, Curtea constată că prevederile legale criticate nu sunt motivate sub aspectul existenţei unei situaţii extraordinare şi a urgenţei şi nici nu îndeplinesc condiţiile cumulative prevăzute în Constituţie şi relevate constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, pentru a justifica reglementarea lor prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului şi, prin urmare, încalcă prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie. 29. Analizând textele criticate în raport cu dispoziţiile art. 44 - Dreptul de proprietate privată şi, prin intermediul art. 20 din Constituţie, în raport cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul de proprietate privată, precum şi în raport cu prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie care consacră principiul separaţiei puterilor în stat, Curtea constată că, astfel cum rezultă chiar din titlul acesteia, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 priveşte modificarea titularilor dreptului de administrare a unor imobile (între care şi terenul la care se referă litigiul în cauză) despre care se afirmă, în chiar titlul actului normativ, că „sunt aflate în domeniul public şi privat al statului“. 30. Regimul juridic al dreptului de administrare îşi are temeiul constituţional în prevederile art. 136 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora bunurile proprietate publică „pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice“ sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.“ Dezvoltând aceste prevederi la nivel infraconstituţional, legiuitorul a stabilit, prin dispoziţiile art. 868 din Codul civil, că „(1) Dreptul de administrare aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local. (2) Titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire.“ Cât priveşte stingerea sa, art. 869 din Codul civil prevede că „dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în condiţiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit.“ Rezultă, aşadar, atât din normele constituţionale citate, cât şi din dezvoltarea lor infraconstituţională că dreptul de administrare îşi are sorgintea în dreptul de proprietate publică, fiind condiţionat de existenţa acestui drept şi că, la rândul său, are natura unui drept real principal, este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil şi conferă titularului său prerogativele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei. 31. Or, în cauza de faţă, aşa cum rezultă chiar din Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013, la data adoptării şi, respectiv, intrării în vigoare a acesteia, exista deja o hotărâre definitivă şi irevocabilă (încă din data de 1 aprilie 2013) prin care o instanţă de judecată statuase deja, în favoarea reclamanţilor, asupra dreptului de proprietate privind terenul în litigiu. Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 361 din 17 martie 2003 se admisese în parte acţiunea în revendicare, în sensul obligării pârâţilor să respecte dreptul de proprietate şi posesie asupra terenului în suprafaţă de 6,80866 ha, sentinţă definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi, respectiv, a recursului declarate în cauză (la data de 1 aprilie 2013). Potrivit celor consemnate în sentinţa menţionată (fila 16 paragraful 1), „[...] urmează ca ambii pârâţi [n.a statul român prin Ministerul Finanţelor şi Regia Autonomă a Administraţiei Patrimoniului Protocolului de Stat] să respecte dreptul de proprietate reclamat, în sensul că, la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, aceştia vor avea posibilitatea fie de a trece de îndată la executare, potrivit celor stabilite prin dispozitiv, fie de a proceda la restituirea bunului, în forma şi în modalităţile prevăzute de legea specială de reparaţie, aşa încât persoanele îndreptăţite să primească o satisfacţie echitabilă.“ 32. Cunoscând şi consemnând chiar în cuprinsul Notei de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 această schimbare a regimului juridic al terenului, Guvernul a procedat, cu încălcarea obligaţiei stabilite de instanţa de judecată şi, implicit, a dreptului de proprietate al autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, recunoscut prin această hotărâre judecătorească, la efectuarea unor acte de dispoziţie privind întregul imobil, construcţie şi teren aferent (cuprinzând şi terenul în cauză) identificate în anexa nr. 2 la Ordonanţa de urgenţă. Or, la acel moment, Guvernul nu mai putea dispune asupra acestui teren, ci era obligat la respectarea hotărârii judecătoreşti irevocabile şi la executarea acesteia, în condiţiile prevăzute de lege, respectiv la respectarea dreptului de proprietate al reclamanţilor. Curtea reţine în acest sens că respectarea şi executarea hotărârilor judecătoreşti sunt de esenţa statului de drept, sens în care sunt şi statuările Comisiei de la Veneţia, în cadrul documentului vizând criteriile statului de drept (Rule of Law Checklist), adoptat de Comisie în cea de-a 106-a Sesiune plenară, unde se precizează că „hotărârile judecătoreşti sunt esenţiale pentru punerea în aplicare a Constituţiei şi a legislaţiei. Dreptul la un proces echitabil şi statul de drept, în general, ar fi lipsite de orice substanţă dacă hotărârile judecătoreşti nu ar fi executate“ (pct. 107). 33. Pentru aceste considerente, Curtea constată că dispoziţiile art. 2 şi art. 3 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013, care stabilesc transmiterea terenului în cauză din administrarea Regiei Autonome Administraţia Protocolului de Stat“ în administrarea Serviciului Român de Informaţii, respectiv subrogarea instituţiei menţionate în toate drepturile Regiei Autonome „Administraţia Protocolului de Stat“ în legătură cu acest imobil încalcă, prin nesocotirea unei hotărâri judecătoreşti, atât principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, cât şi prevederile care consacră şi ocrotesc dreptul de proprietate privată, cuprinse în art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 34. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mazilu Ana în Dosarul nr. 11.400/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi constată că dispoziţiile art. 2 şi art. 3 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2013 privind modificarea titularilor dreptului de administrare a unor imobile aflate în domeniul public şi privat al statului şi pentru modificarea unor acte normative sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 ianuarie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
