Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.932/1/2019
┌───────────┬──────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei a │
│Marian Budă│II-a civile - preşedintele│
│ │completului │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Iulia │- judecător la Secţia a │
│Petronela │II-a civilă │
│Niţu │ │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia a │
│Magdalena │II-a civilă │
│Dănăilă │ │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia a │
│Dorin │II-a civilă │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Valentina │- judecător la Secţia a │
│Vrabie │II-a civilă │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Maria │- judecător la Secţia a │
│Speranţa │II-a civilă │
│Cornea │ │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Iulia │- judecător la Secţia a │
│Manuela │II-a civilă │
│Cîrnu │ │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia a │
│Poliţeanu │II-a civilă │
├───────────┼──────────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a │
│Monica Duţă│II-a civilă │
└───────────┴──────────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.932/1/2019 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă, raportat la art. XIX din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. 2. Şedinţa este prezidată de domnul judecător Marian Budă, preşedintele Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 3.360/111/2015/a22, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse răspunsurile instanţelor naţionale referitoare la practica judiciară, precum şi raportul întocmit de judecătorul-raportor. Se mai referă asupra faptului că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind depuse puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. 6. Preşedintele completului constată că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 7. Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, la solicitarea apelantei, prin Încheierea din 22 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.360/111/2015/a22, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: "Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, este admisibilă invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală şi ale debitorului aflat în insolvenţă, de către un alt creditor înscris la masa credală, care nu este parte la raportul juridic? Dacă prevederile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil sunt compatibile sau nu cu procedura insolvenţei?" II. Dispoziţiile legale incidente 8. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014): "ART. 90 (1) Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată şi de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar. (2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi creanţelor reciproce născute după data deschiderii procedurii insolvenţei." 9. Codul civil: "ART. 1.617 (1) Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură. (2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia. (3) Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept 10. Prin contestaţiile împotriva tabelului suplimentar de creanţe al societăţii debitoare A formulate de contestatoarea bancă comercială s-a solicitat înlăturarea totală sau parţială din tabelul de creanţe a creanţelor aparţinând creditorilor B, C şi D, societăţi din acelaşi grup cu debitorul, ca fiind nelegitime, ca urmare a stingerii acestora prin compensaţie legală până la limita superioară a creanţelor reciproce deţinute de către societatea A. 11. În motivare s-a arătat, în esenţă, că şi debitoarea deţine creanţe asupra celor trei creditori, aflaţi la rândul lor în insolvenţă, fiind înscrisă la masa credală a acestora. 12. În ceea ce priveşte compensarea de drept a acestor creanţe, contestatoarea a arătat că sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de art. 90 din Legea nr. 85/2014 pentru a se dispune compensarea creanţelor reciproce, sens în care a învederat că, raportat la data deschiderii procedurii de faliment asupra debitoarei A, respectiv 11 decembrie 2018, se poate constata reciprocitatea obligaţiilor - creanţele existau între aceleaşi persoane, creditor şi debitor, în acelaşi timp, una faţă de cealaltă; creanţele au ca obiect bunuri fungibile - sume de bani, iar prin compensaţie cei trei creditori reciproci sunt în situaţia în care ar fi fost dacă s-ar fi făcut plata efectivă; creanţele cu privire la care a operat compensarea de drept sunt certe, lichide şi exigibile. 13. S-a arătat că, din punct de vedere procedural, art. 106 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2014 obligă practicianul în insolvenţă să procedeze la examinarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse şi să efectueze o cercetare amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe. 14. În opinia contestatoarei, administratorul judiciar avea obligaţia să constate stingerea creanţelor creditorilor contestaţi prin mecanismul compensaţiei legale în îndeplinirea atribuţiilor care îi revin. 15. De asemenea, s-a arătat că invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce ale unui creditor înscris la masa credală cu o anumită creanţă şi ale debitorului aflat în procedură faţă de acest creditor, de către un alt creditor, concurent celui dintâi, este pe deplin admisibilă. 16. În drept, contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 90, art. 105, art. 106 din Legea nr. 85/2014 şi ale art. 1.617 din Codul civil. 17. Prin poziţia procesuală formulată, lichidatorul judiciar a solicitat respingerea contestaţiei formulate de către creditor, ca nefondată. 18. În motivare, lichidatorul judiciar a invocat excepţia lipsei de interes a creditorului în formularea contestaţiei împotriva tabelului suplimentar de creanţe al debitorului A, raportat la faptul că prin această contestaţie se invocă doar compensarea creanţelor reciproce dintre alte societăţi, şi a arătat, în esenţă, că nu ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru compensarea de drept a creanţelor, că acestea nu ar putea fi compensate nici din perspectiva faptului că unele sunt născute anterior deschiderii procedurii insolvenţei, iar altele după deschiderea acestei proceduri, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, precum şi faptul că, pentru a putea fi compensate creanţele, aşa cum solicită contestatoarea, este necesară înscrierea creditorilor în tabelul creanţelor. 19. Lichidatorul judiciar al debitorului, ce are şi calitatea de administrator judiciar al creditorilor ale căror creanţe au fost contestate, a mai arătat că cei trei creditori au achitat TVA aferent facturilor emise de către debitor, iar în lumina noilor modificări aduse Codului fiscal, aceştia vor putea solicita organelor fiscale rambursarea TVA din facturile aferente declaraţiilor de creanţă înscrise în tabelul suplimentar al creanţelor debitorului A. Or, rambursarea TVA aferent ar aduce un capital important pentru desfăşurarea activităţii curente a acestor societăţi. 20. Prin Sentinţa nr. 820/F din 26 iunie 2019 a Tribunalului Bihor - Secţia a II-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 3.360/111/2015/a22, au fost respinse contestaţiile formulate, cu motivarea că din prevederile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reiese că se poate dispune compensarea creanţelor reciproce doar în situaţia în care unul dintre creditori solicită acest lucru. În cauză, niciunul dintre creditorii cu creanţe reciproce nu a solicitat acest lucru, putându-se aprecia că aceştia au renunţat în mod tacit, după cum dispune alin. (3) al art. 1.617 din Codul civil. 21. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea arătând, în esenţă, următoarele: invocarea compensaţiei legale de către un alt creditor înscris la masa credală este pe deplin admisibilă; operând de drept, nu este la latitudinea părţilor să accepte ori nu producerea efectelor pe care compensaţia le opune; nu se poate renunţa la compensaţie în detrimentul drepturilor dobândite de către un terţ, conform dispoziţiilor art. 1.622 din Codul civil; în temeiul art. 90 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar ar fi fost obligat să constate compensarea de drept a creanţelor reciproce; instanţa de fond nu a analizat consecinţele neinvocării compensaţiei, respectiv prejudicierea organului fiscal care va fi nevoit să ramburseze TVA aferent facturilor emise de către cei trei creditori, dar în mod practic nu va mai avea posibilitatea să încaseze acel TVA dedus anterior de către debitor şi scopurile reale ale neinvocării compensaţiei, creditorii adjudecând bunuri ale debitorului şi utilizând „preluarea în contul creanţei“, deşi creanţa ar fi inexistentă din punct de vedere juridic, prin mecanismul compensaţiei de drept. 22. Prin concluziile scrise, lichidatorul judiciar a solicitat respingerea apelului pentru considerentele exprimate în punctul de vedere depus în faţa instanţei de fond. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii 23. Prin încheierea de sesizare, instanţa de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte: 24. Sesizarea are loc în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea, instanţă competentă să soluţioneze cauza în apel. 25. Instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă prezenta cauză în ultimă instanţă, dat fiind că, potrivit prevederilor art. 43 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, hotărârile curţii de apel sunt definitive. 26. De asemenea, soluţionarea pe fond a cauzei în legătură cu care s-a formulat sesizarea depinde de modul de interpretare a prevederilor art. 90 din Legea nr. 85/2014 şi art. 1.617 din Codul civil. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie o contestaţie la tabelul suplimentar de creanţe prin care un creditor cere înlăturarea din tabelul de creanţe a altor creditori pe considerentul că s-au compensat de drept creanţele reciproce dintre debitoare şi aceşti creditori şi că prevederile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil sunt incompatibile cu procedura insolvenţei. 27. În ceea ce priveşte noutatea chestiunii de drept, în opinia instanţei de sesizare şi această condiţie este îndeplinită, întrucât din examenul jurisprudenţial efectuat de către instanţă nu rezultă că s-ar fi cristalizat o practică judiciară unitară şi constantă în legătură cu chestiunile de drept a căror lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare. În plus, practica judiciară invocată de către apelantă oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare consistente. 28. De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar asupra acesteia instanţa supremă nu s-a mai pronunţat printr-o altă hotărâre. V. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 29. Opinia completului de judecată al Curţii de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării este următoarea: 30. Din dispoziţiile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 rezultă că doar creditorul care are o creanţă reciprocă cu debitorul aflat în procedura insolvenţei poate invoca stingerea creanţelor reciproce prin compensare legală cu privire la creanţa sa, nu şi un alt creditor, pe calea contestaţiei la tabelul de creanţe. 31. Astfel, din coroborarea normei de la alin. (1) al art. 1.617 din Codul civil cu cea de la alin. (3) al aceluiaşi articol rezultă cu claritate că regula compensării legale este supletivă, nu imperativă, creditorii-debitori putând să renunţe în mod expres sau tacit la beneficiul compensaţiei. 32. Aşa cum s-a arătat în doctrină, renunţarea înlătură retroactiv efectul compensaţiei care a operat de plin drept la momentul la care cele două datorii reciproce au îndeplinit condiţiile prevăzute de lege pentru a se stinge prin compensaţie. 33. În opinia instanţei de trimitere, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală, fără a invoca compensarea creanţelor reciproce, creditorul a renunţat implicit la beneficiul compensaţiei legale, astfel că, aşa cum s-a arătat, a înlăturat retroactiv efectul compensaţiei. 34. De asemenea, din formularea alin. (1) al art. 90 din Legea nr. 85/2014 rezultă că invocarea compensării reprezintă un drept al creditorului, nu o obligaţie, rămânând la latitudinea acestuia dacă se prevalează sau nu de dreptul conferit de lege. 35. Cât timp, în procedura insolvenţei, creditorul nu este obligat să invoce compensarea legală, s-a apreciat că dispoziţiile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil nu sunt incompatibile cu procedura insolvenţei. VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 36. Potrivit încheierii de sesizare, apelanta apreciază că dispoziţiile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie interpretate în sensul că este admisibilă invocarea compensaţiei legale dintre debitor şi un creditor, de către un alt creditor înscris la masa credală, şi că renunţarea la compensaţie, prevăzută de art. 1.617 din Codul civil, este incompatibilă cu procedura insolvenţei. 37. Consideră că, în prezenta cauză, este evident că debitoarea nu poate renunţa la compensare, întrucât sunt afectate, în mod direct, drepturile celorlalţi creditori participanţi la procedura insolvenţei, în sensul că masa activului patrimonial este insuficientă pentru acoperirea creanţelor înscrise în tabelul suplimentar sau definitiv de creanţe. Astfel, drepturile creditorilor sunt încălcate prin invocarea renunţării la compensaţie. 38. Pe de altă parte, debitoarea nu poate renunţa la compensaţie, în mod tacit, deoarece aceasta trebuie să fie rezultatul unui act neechivoc în acest sens. 39. În ceea ce priveşte problema incidenţei prevederilor renunţării la compensaţie, dacă sunt sau nu compatibile cu procedura insolvenţei, a arătat că în practica judiciară s-au conturat două opinii diferite. Astfel, fie se consideră că nu se poate renunţa la compensaţie, având în vedere că prevederile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil nu sunt compatibile cu procedura insolvenţei, în raport cu principiul participării concursuale şi cu scopul acestei proceduri, fie s-a reţinut că această modalitate de stingere a datoriilor nu operează în procedura insolvenţei, întrucât ar fi afectate drepturile creditorilor participanţi. Partea a apreciat că aceste două poziţii sunt clarificate chiar prin dispoziţiile legale, respectiv prin art. 1.622 alin. (3) din Codul civil, în sensul că trebuie analizată măsura în care sunt afectate drepturile terţilor. Prin urmare, în situaţia în care neinvocarea compensaţiei afectează drepturile terţilor, atunci trebuie să se ia act că aceasta a operat de drept, iar în situaţia în care se invocă inaplicabilitatea compensaţiei în procedura insolvenţei se pot imagina situaţii în care masa activului patrimonial al debitoarei este suficientă pentru a acoperi toate creanţele, inclusiv pe cele care ar fi putut face obiectul compensaţiei, dar părţile renunţă la aceasta, astfel încât realizarea creanţelor se face, în mod efectiv, prin plată. 40. Lichidatorul judiciar nu a formulat un punct de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept, ci doar, prin concluziile scrise depuse la dosar, a invocat practica judiciară existentă la nivelul Curţii de Apel Oradea, în speţe similare. 41. După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate de către părţi puncte de vedere. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 42. Din datele comunicate de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au rezultat următoarele aspecte: 43. Curtea de Apel Piteşti şi Curtea de Apel Ploieşti au comunicat că nu s-a identificat practică judiciară. 44. Majoritatea instanţelor au răspuns că nu au identificat jurisprudenţă, însă au fost exprimate puncte de vedere teoretice, conturându-se următoarele opinii: 45. Cu privire la prima întrebare din sesizare, într-o opinie, sa arătat că este admisibilă cererea de compensare a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă, invocată de către un alt creditor. S-a apreciat că un terţ are interes, pe calea unei contestaţii la tabelul de creanţe, raportat la caracterul concursual al procedurii insolvenţei, să invoce compensarea creanţelor reciproce ale unui creditor cu cele ale debitorului, efectul răsfrângându-se asupra valorii masei credale şi a drepturilor sale. S-a argumentat că art. 90 din Legea nr. 85/2014 reprezintă o dispoziţie legală de favoare pentru creditor, care îşi va acoperi creanţa împotriva debitorului până la concurenţa celei datorate de acesta din urmă creditorului, fără a suporta concursul celorlalţi creditori la distribuirea sumei datorate de debitor respectivului creditor. Consacrarea expresă a dreptului creditorului de a invoca în procedura insolvenţei compensaţia creanţei nu echivalează însă cu interdicţia dreptului creditorilor interesaţi participanţi la procedură de a invoca stingerea parţială sau totală, prin compensaţie, a creanţei unui alt creditor înscris la masa credală. 46. În acest sens s-au exprimat: Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, opinia majoritară a Curţii de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, opinia majoritară a Secţiei specializate din cadrul Curţii de Apel Suceava şi Tribunalului Suceava, Tribunalul Arad, Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă, opinia majoritară a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a civilă, opinia majoritară a Curţii de Apel Craiova - Secţia a II-a civilă. 47. Într-o altă opinie s-a apreciat că nu este admisibilă invocarea compensaţiei legale de către alt creditor înscris la masa credală, deoarece nu este parte în raportul juridic dintre creditor şi debitor şi deci nu are un interes juridic legitim, născut şi actual să invoce el compensaţia. Compensaţia poate fi invocată numai de către partea interesată, în situaţia datoriilor reciproce. Din dispoziţiile art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reiese că doar creditorul care are o creanţă reciprocă cu debitorul aflat în procedura insolvenţei poate invoca stingerea creanţelor reciproce prin compensare legală cu privire la creanţa sa, nu şi un alt creditor, pe calea contestaţiei la tabelul de creanţe. 48. Prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală, fără a invoca compensarea creanţelor reciproce, creditorul a renunţat implicit la beneficiul compensaţiei legale, astfel că a înlăturat retroactiv efectul compensaţiei. De asemenea, din formularea alin. (1) al art. 90 din Legea nr. 85/2014 rezultă că invocarea compensării reprezintă un drept al creditorului, nu o obligaţie, rămânând la latitudinea acestuia dacă se prevalează sau nu de dreptul conferit de lege. 49. Un alt argument pentru inadmisibilitatea invocării compensării de către un alt creditor înscris la masa credală este faptul că legea prevede în mod expres care sunt titularii acestui drept, respectiv creditorul implicat în acel raport juridic şi administratorul/lichidatorul judiciar. În consecinţă, independent de orice interes, creditorul terţ nu poate invoca o calitate procesuală pe care legea nu i-o recunoaşte. 50. În acest sens au formulat puncte de vedere: Tribunalul Caraş-Severin, Curtea de Apel Târgu Mureş şi instanţele din raza teritorială, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă, opinia minoritară a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Galaţi - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Vrancea - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Gorj - Secţia a II-a civilă. 51. Cât priveşte cea de-a doua întrebare din sesizare, într-o opinie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil nu sunt compatibile cu procedura insolvenţei (în acest sens, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a civilă, Tribunalul Teleorman). 52. Într-o altă opinie, s-a apreciat că prevederile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil sunt compatibile cu procedura insolvenţei, respectiv părţile raportului juridic pot renunţa la compensaţie. Din formularea alin. (1) al art. 90 din Legea nr. 85/2014 rezultă că invocarea compensării reprezintă un drept al creditorului, nu o obligaţie, rămânând la latitudinea acestuia dacă se prevalează sau nu de dreptul conferit de lege. În consecinţă, cât timp, în procedura insolvenţei, creditorul nu este obligat să invoce compensarea legală, s-a apreciat că dispoziţiile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil nu sunt incompatibile cu procedura insolvenţei. 53. În acest sens s-au exprimat: Tribunalul Neamţ - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, opinia majoritară a Secţiei specializate din cadrul Curţii de Apel Suceava şi Tribunalului Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş şi instanţele din raza teritorială, Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă, Tribunalul Vaslui, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Cluj - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Galaţi - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Vrancea - Secţia a II-a civilă, Tribunalul Gorj - Secţia a II-a civilă. 54. A fost exprimată şi o opinie nuanţată, la Curtea de Apel Constanţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în sensul că dispoziţiile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil sunt compatibile cu procedura insolvenţei, însă nu în modalitatea propusă în cauză. Astfel, creditorul a cărui creanţă este contestată prin invocarea compensaţiei nu poate renunţa la compensaţie, întrucât nu acţionează în insolvenţă în calitate de debitor. În această situaţie sunt aplicabile prevederile Codului civil, iar interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 1.617 alin. (3) este că nu se poate renunţa la compensaţie decât în calitatea de debitor, nu în calitatea de creditor. Cu alte cuvinte, premisa renunţării (exprese sau tacite) a debitorului la efectele compensaţiei este stingerea datoriei sale printr-o altă modalitate de plată sau neinvocarea compensaţiei. Creditorul care se înscrie la masa credală şi are la rândul său o datorie faţă de debitorul aflat în insolvenţă nu poate renunţa la compensaţie, pentru simplul fapt că nu este debitor în această acţiune, ci îşi exhibă doar calitatea de creditor. Or, este doar apanajul debitorului şi, fiind în insolvenţă, şi al celorlalţi creditori, în funcţie de interesul concret, să renunţe sau nu la a opune compensaţia. 55. Practică judiciară a fost identificată la nivelul curţilor de apel Cluj, Galaţi, Oradea şi Craiova, după cum urmează. 56. Tribunalul Maramureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că nu este admisibilă invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală şi debitorul insolvent de către un alt creditor înscris la masa credală care nu este parte în raportul juridic respectiv. Prevederile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil nu sunt incompatibile cu procedura insolvenţei, atâta vreme cât renunţarea la compensaţie este făcută de una dintre părţile raportului juridic respectiv. 57. Curtea de Apel Galaţi - Secţia a II-a civilă a apreciat că este admisibilă invocarea compensaţiei legale de către un creditor terţ înscris la masa credală, iar dispoziţiile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil nu sunt compatibile cu procedura insolvenţei. 58. În cadrul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Oradea şi în cadrul Tribunalului Bihor practica judiciară este în sensul că, pornind de la prevederile art. 1.617 alin. (1) şi (3) din Codul civil, pentru a putea opera compensarea în cadrul procedurii insolvenţei, se impun a fi îndeplinite două cerinţe, şi anume compensarea cu creanţa debitorului să fie invocată de creditor, precum şi să fie întrunite condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală. 59. Aşadar, nu este suficientă îndeplinirea cerinţelor compensaţiei legale prevăzute de Codul civil pentru a interveni compensarea în cadrul procedurii insolvenţei, ci este necesar, potrivit art. 90 din Legea nr. 85/2014, ca această modalitate de stingere a datoriilor reciproce să fie invocată de către creditor. 60. Raţiunea pentru care este obligatorie invocarea compensării de către creditor rezidă în faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil, oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie. 61. Astfel, invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă, de către un alt creditor înscris la masa credală, care nu este parte la raportul juridic, nu este admisibilă, iar prevederile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil sunt compatibile cu procedura insolvenţei. 62. La nivelul Curţii de Apel Oradea au fost identificate două cauze similare, suspendate potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă. 63. Curtea de Apel Craiova - Secţia a II-a civilă a identificat o hotărâre cu privire la cea de-a doua întrebare referitoare la problema compatibilităţii prevederilor art. 1.617 alin. (3) din Codul civil cu cele ale procedurii insolvenţei, în care s-a exprimat opinia potrivit căreia renunţarea tacită la compensaţie operează în cadrul procedurii de insolvenţă. 64. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 2.807/C/3.965/III-5/2019 din 12 decembrie 2019, a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 65. Dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită, respectiv art. 90 din Legea nr. 85/2014 şi art. 1.617 din Codul civil, nu au făcut obiectul controlului de constituţionalitate. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 66. Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 67. Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 alin. (1) şi (2) şi art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) şi (3) din Codul civil, renunţarea la compensaţie este compatibilă cu procedura insolvenţei, cu excepţia situaţiei în care creanţa ce face obiectul compensaţiei aparţine creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii. De asemenea s-a apreciat că este admisibilă invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă, de către un alt creditor îndreptăţit să participe la procedură, dacă acesta din urmă poate dovedi prejudiciul cauzat prin refuzul sau neglijenţa debitorului insolvent şi a practicianului în insolvenţă în exercitarea acestui drept. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 68. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării 69. Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. 70. Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constată că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 71. Pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 72. Verificarea admisibilităţii sesizării relevă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. 73. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată; Curtea de Apel Oradea - Secţia a IIa civilă, de contencios administrativ şi fiscal, titularul sesizării, învestită cu judecata apelului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă. Conform art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în materia insolvenţei, hotărârile judecătorului-sindic sunt supuse numai apelului. 74. Asupra condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept“. În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. 75. În acelaşi sens, întrebarea formulată în cadrul acestei proceduri trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia dată să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege. 76. Astfel, există o deosebire esenţială între procedura hotărârii prealabile şi recursul în interesul legii: în primul caz, se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în al doilea caz, se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu. 77. Referitor la acest aspect, în doctrină s-a arătat că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. 78. În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile. 79. Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie date, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei. 80. Din această perspectivă, se reţine că instanţa de trimitere, învestită cu o contestaţie la tabelul suplimentar de creanţe, este chemată să stabilească dacă poate invoca compensarea datoriilor reciproce dintre un creditor şi debitorul aflat în procedura insolvenţei un alt creditor, ce nu este parte în raportul juridic. Totodată, titularul sesizării, pentru a soluţiona apelul, trebuie să verifice compatibilitatea instituţiei renunţării la compensaţie, prevăzută de art. 1.617 alin. (3) din Codul civil, deci de dreptul comun, cu procedura insolvenţei, chestiune de drept controversată chiar şi în opiniile doctrinare exprimate până în prezent. 81. De asemenea este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării, care reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Aceasta este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. 82. În aceste condiţii, în stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, trebuie plecat de la următoarele premise: - asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare; – evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii. 83. Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă. 84. În cazul de faţă, examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza deciziilor pronunţate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. 85. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective, anume a prevederilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, prin corelare cu caracterul supletiv al regulii compensării de drept a creanţelor, ce rezultă din coroborarea alin. (1) şi (3) din art. 1.617 al Codului civil. 86. Totodată, se constată că, asupra acestei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat anterior pe calea unui recurs în interesul legii ori a unei alte hotărâri prealabile. 87. Prin urmare, sesizarea întruneşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât se impune a se da eficienţă mecanismului de unificare reprezentat de pronunţarea unei hotărâri prealabile, în vederea atingerii dezideratului acestei instituţii procesuale, respectiv preîntâmpinarea soluţionării diferite a unei chestiuni de drept de către instanţele judecătoreşti (control a priori), determinând şi efectul asigurării securităţii raporturilor juridice. Asupra fondului sesizării 88. Înainte de a proceda la analiza problemei de drept ce face obiectul sesizării, este necesară o sumară prezentare a instituţiei compensaţiei legale, astfel cum este aceasta reglementată de Codul civil în art. 1.616-1.623, care compun capitolul II („Compensaţia“) din titlul VII („Stingerea obligaţiilor“) al cărţii a V-a („Despre obligaţii“), ce va fi limitată la aspectele ce conduc la dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul analizei în prezenta cauză. 89. Compensaţia reprezintă un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor şi debitor al celeilalte. Prin urmare, compensaţia are ca efect stingerea reciprocă a celor două obligaţii până la concurenţa valorii celei mai mici dintre ele. Utilitatea practică a acestui mod de stingere a obligaţiilor a fost constant subliniată de doctrină, întrucât este un mod simplificat de executare a obligaţiilor, evitându-se efectuarea a două plăţi, cu cheltuielile, pierderea de timp şi riscurile pe care le presupune orice plată. 90. Totodată, compensaţia asigură egalitatea între cele două părţi, având astfel şi rolul unei garanţii, deoarece creditorul, compensând creanţa sa împotriva debitorului, care este în acelaşi timp şi creditorul său, cu creanţa acestuia din urmă, este sigur că o va realiza, cel puţin până la concurenţa propriei datorii faţă de cealaltă parte. Aşadar, fiecare parte evită riscul insolvabilităţii celeilalte părţi. În lipsa acestui mijloc de stingere a obligaţiei, dacă debitorul solvabil ar plăti datoria sa, iar celălalt debitor ar deveni insolvabil, atunci cel care a făcut plata trebuie să suporte concursul celorlalţi creditori ai lui accipiens. Cei doi creditori, în acelaşi timp debitori reciproci, au o situaţie privilegiată, unul în raport cu celălalt, deoarece compensaţia reprezintă pentru ei o adevărată cauză de preferinţă. Ca atare, nu întâmplător, dată fiind situaţia specială în care se află un debitor împotriva căruia s-a deschis procedura insolvenţei, Legea nr. 85/2014, prin art. 90, reglementează dreptul creditorului de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa. De altfel, dispoziţia legală nu este nouă, prevederi în acelaşi sens cuprinzând şi art. 52 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2006). 91. În funcţie de natura creanţelor reciproce, compensaţia poate fi legală sau convenţională, însă pentru analiza de faţă nu prezintă relevanţă decât instituţia compensaţiei legale. Este acea compensaţie care operează de drept, în temeiul legii, fără a fi necesar acordul de voinţă al părţilor sau o hotărâre judecătorească. Din cuprinsul art. 1.617 din Codul civil rezultă condiţiile în care compensaţia poate să opereze. 92. Astfel, în primul rând, obligaţiile trebuie să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi persoane, fiecare având, una faţă de cealaltă, atât calitatea de debitor, cât şi de creditor, iar datoriile să fie certe, lichide şi exigibile [art. 1.617 alin. (1) din Codul civil]. Prin urmare, este necesar ca datoriile să întrunească toate condiţiile pentru ca dreptul de a cere executarea silită în natură sau prin echivalent să fie actual. 93. De asemenea datoriile trebuie să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile [art. 1.617 alin. (1) din Codul civil]. Din perspectiva legii insolvenţei, noţiunea de creanţă nu este utilizată în sensul său larg, de drept al creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, ci în înţelesul său restrâns, acela de creanţă bănească. Aşadar, compensaţia legală este întotdeauna posibilă din perspectiva obiectului obligaţiilor reciproce. 94. În sfârşit, compensaţia legală poate să opereze doar dacă părţile nu au renunţat expres sau tacit la beneficiul compensaţiei, conform art. 1.617 alin. (3) din Codul civil. Doar aparent este o condiţie nouă, întrucât, şi sub imperiul Codului civil de la 1864, existenţa acestei condiţii avea un caracter implicit. Deşi se recunoştea faptul că acest mod de stingere a obligaţiilor, anume compensaţia, operează automat, în puterea legii, ea se considera rezolvită (desfiinţată), dacă părţile au săvârşit acte incompatibile cu stingerea, prin compensaţie, a datoriilor reciproce. Astfel, compensaţia era desfiinţată dacă unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia legală, urmărea pe celălalt şi acesta nu îi opunea compensaţia sau dacă debitorul accepta cesiunea de creanţă pe care creditorul său o făcea unui cesionar, în acest ultim caz el nemaiputând invoca împotriva cesionarului compensaţia pe care o putea invoca împotriva cedentului, înaintea acceptării [art. 1.149 alin. (1) din Codul civil de la 1864]. Doctrina considera că acceptarea cesiunii reprezintă o veritabilă renunţare la compensaţie a debitorului cedat. Această prevedere legală a fost preluată de art. 1.582 alin. (3) din actualul Cod civil, precum şi de art. 1.623 alin. (1) din acelaşi act normativ. 95. Aşadar, rezultă că regula compensaţiei legale are caracter supletiv, iar nu imperativ, nu numai sub imperiul actualului Cod civil, ci şi potrivit vechii reglementări, creditorii-debitori putând să renunţe în mod expres sau tacit la beneficiul compensaţiei potrivit ambelor legi succesive. 96. În acest context, în care norma de drept comun permite părţilor raporturilor juridice să renunţe la compensaţie, s-a născut şi dificultatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării de faţă. Astfel, instanţa de trimitere arată că, prin formularea unei cereri de admitere a creanţei, fără a invoca compensarea creanţelor reciproce, creditorul a renunţat implicit la beneficiul compensaţiei legale şi că art. 90 din Legea nr. 85/2014 instituie un drept al creditorului în acest sens (de a invoca stingerea obligaţiilor reciproce până la concurenţa celei mai mici), iar nu o obligaţie. Aşadar, nu ar fi admisibilă invocarea compensaţiei de către un creditor concurent, câtă vreme părţile raportului juridic, creditorii-debitori reciproci, au renunţat expres sau tacit la acest mijloc de stingere a datoriilor. 97. Pentru a da o dezlegare de principiu acestei probleme de drept, se impune a stabili, cu prioritate, dacă această normă, anume art. 1.617 alin. (3) din Codul civil, este sau nu aplicabilă în procedura insolvenţei. Astfel, conform art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, „Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil“. Aşadar, normele de drept comun sunt incidente în procedura insolvenţei numai în măsura în care sunt compatibile cu această procedură specială. 98. În Legea nr. 85/2014, instituţia compensaţiei legale este introdusă prin prevederile art. 90, potrivit cărora: "(1) Deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată şi de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar.(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi creanţelor reciproce născute după data deschiderii procedurii insolvenţei." 99. Determinarea conţinutului şi, prin urmare, a înţelesului exact al acestei norme juridice va trebui să înceapă prin analiza gramaticală a dispoziţiei legale. Aşadar, legiuitorul foloseşte termenul de „drept“ al creditorului de a invoca compensaţia, şi nu termenul de „obligaţie“, iar în ceea ce îl priveşte pe lichidatorul judiciar, verbul utilizat este acela de „poate“ şi nu „este obligat“. În consecinţă, şi în procedura insolvenţei, ca şi în dreptul comun, regula compensaţiei de drept este reglementată prin termeni dispozitivi, iar nu imperativi. De asemenea, textul de lege face trimitere explicită la dreptul comun, neexistând niciun indiciu că legiuitorul ar fi intenţionat să deroge de la prevederile art. 1.617 alin. (3) din Codul civil. Prin urmare, opinia exprimată în doctrină şi îmbrăţişată de majoritatea jurisprudenţei, potrivit căreia renunţarea la compensaţie este compatibilă cu procedura insolvenţei, este cea corectă (a se vedea în acest sens S. Golub, N. Gh. Puşcariu, „Câteva consideraţii cu privire la compensaţia legală în procedura insolvenţei“, în Revista Phoenix, nr. 56-57/2016). 100. Aşa cum s-a arătat în articolul menţionat, este facilă identificarea persoanelor interesate să renunţe la compensaţie în procedura insolvenţei: debitorul care îşi va maximiza activul, practicianul în insolvenţă (pentru plata onorariului), ceilalţi creditori, care îşi vor mări gajul general. 101. Totodată, la o analiză atentă, nu subzistă argumentele acelor autori care au apreciat că renunţarea la compensaţie are efecte profund nocive şi inechitabile şi că aceasta este, prin urmare, incompatibilă cu procedura insolvenţei (a se vedea în acest sens A. Dimitriu, în Codul insolvenţei, Note, corelaţii, explicaţii, coordonator Gh. Piperea, Editura C.H. Beck, 2017). 102. În lucrarea citată s-a arătat că scopul procedurii insolvenţei este acela de acoperire a pasivului debitorului. Or, se întreabă autorul, ce metodă mai bună poate fi găsită, faţă de cea prin care o creanţă nu este, de plano, înscrisă în tabel ca urmare a stingerii sale prin compensaţie? Apreciem că răspunsul la această întrebare retorică este acela că scopul procedurii, de acoperire a pasivului, este mai bine reprezentat chiar de înscrierea creanţei la masa credală, urmată de recuperarea creanţei deţinute de debitor împotriva creditorului ce a renunţat la beneficiul compensaţiei, pe calea dreptului comun. Prin creşterea masei de valori viitoare ale debitorului în procedura insolvenţei cresc şansele de satisfacere a creanţelor celorlalţi creditori îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei. 103. S-a mai susţinut că, deşi maximizarea gradului de recuperare a creanţelor reprezintă un principiu al procedurii insolvenţei, instituit de art. 4 pct. 1 din Legea nr. 85/2014, instituţia compensaţiei nu se poate aplica în mod inechitabil şi chiar vătămător pentru creditor. Altfel spus, creditorul va fi întotdeauna interesat să invoce compensarea, în caz contrar el urmând a fi supus unei situaţii profund inechitabile în care ar trebui să facă plata datorată debitorului aflat în insolvenţă, în timp ce creanţa sa contra acestuia ar urma să se înscrie la masa credală, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta. Acelaşi autor a arătat că nu poate fi imaginată nicio ipoteză în care renunţarea la compensaţie venită din partea debitorului aflat în insolvenţă să nu reprezinte o încercare de a frauda interesele creditorului. 104. Este de necontestat că posibilitatea de a invoca compensarea creanţelor reciproce născute anterior deschiderii procedurii [alin. (1) al art. 90 din Legea nr. 85/2014], precum şi a creanţelor reciproce născute după data deschiderii procedurii [alin. (2) al aceluiaşi text de lege] este un drept recunoscut de lege, în principal, în favoarea creditorului debitor care nu se află în procedura insolvenţei. Legiuitorul a intervenit, practic, pentru a pune capăt acelor opinii doctrinare mai vechi, care apreciau că instituţia compensaţiei legale, în sine, este în neconcordanţă cu specificul procedurii insolvenţei, întrucât ar favoriza creditorii care au şi calitatea de datornici ai debitorului, în prejudiciul celor care sunt numai creditori, unii chiar prioritari (a se vedea opiniile exprimate, de-a lungul timpului, de prof. I. Turcu). 105. Însă, aşa cum rezultă din prevederile art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014 şi din ansamblul dispoziţiilor acestei legi, procedura insolvenţei este o procedură colectivă, care îi priveşte pe toţi creditorii îndreptăţiţi să participe la procedură ca pe o colectivitate organizată, cu interese comune faţă de debitor, cu o multitudine de drepturi colective, subordonate, într-adevăr, scopului final al procedurii, de acoperire a creanţelor contra debitorului. Întrucât procedura insolvenţei nu este interesată, în principal, de drepturile individuale ale unui anumit creditor, nu se poate considera că instituţia renunţării la compensaţie ar fi incompatibilă cu procedura insolvenţei, pe motivul că i-ar fi fraudate interesele acelui creditor, de vreme ce el însuşi, înscriindu-se la masa credală, deşi putea să invoce compensaţia, înţelege să îşi supună propria creanţă caracterului „sacrificial“ al procedurii. 106. Este adevărat că toate creanţele înscrise la masa credală în procedura insolvenţei, atât cele chirografare, cât şi cele privilegiate, sunt afectate, în sensul că urmăririle silite nu se mai pot face individual, ci doar în cadrul acestei proceduri, valoarea creanţelor care nu beneficiază de garanţii reale este îngheţată la nivelul celei de la data deschiderii procedurii, acoperirea creanţelor se efectuează în modalităţile prevăzute de Legea nr. 85/2014, respectiv prin intermediul programului de plăţi din planul de reorganizare sau conform planului de distribuţie în cadrul procedurii falimentului, ceea ce conduce nu numai la amânări la plată, ci şi la reduceri sau chiar la ştergeri totale ale datoriilor. 107. În acest context se pune în mod firesc întrebarea care ar putea fi motivele pentru care un creditor, deşi îndreptăţit să invoce compensarea, ar accepta să facă plata datorată debitorului aflat în insolvenţă, în vreme ce creanţa sa ar căpăta potenţialele dezavantaje descrise anterior. Răspunsul la această întrebare se regăseşte în cumulul de drepturi individuale şi colective pe care le dobândeşte un creditor îndreptăţit să participe la procedură, în sensul art. 5 pct. 19 din Legea nr. 85/2014, drepturi care nu se limitează la acoperirea creanţei sale. Astfel, un creditor îndreptăţit să participe la procedură poate contesta menţiunile din tabelul creanţelor nu numai în ceea ce priveşte respingerea, în tot sau în parte, a propriei creanţe, ci şi cu privire la decizia administratorului/lichidatorului judiciar de înscriere în tabel a altor creditori, are dreptul de a participa la organele colective ale creditorilor, dreptul de informare şi control asupra activităţii debitorului şi a administratorului judiciar etc. Creditorii ce deţin creanţe mai mari în raport cu ceilalţi creditori pot, individual, să desemneze un administrator sau un lichidator judiciar să formuleze o acţiune în anulare sau în răspundere (dacă deţin minimum 50% din creanţe) sau să propună un plan de reorganizare (dacă deţin minimum 20% din creanţe). 108. Aşadar, un creditor poate renunţa la compensaţie, întrucât, după o analiză comparativă a dezavantajelor decurgând din sacrificarea realizării propriei creanţe şi a avantajelor participării la procedura insolvenţei debitorului său, constând în controlul de oportunitate al procedurii şi al afacerii debitorului, în accesul la informaţii relevante relative la debitor şi la ceea ce se întâmplă în cadrul procedurii, în accesul la acţiuni specifice acestei proceduri şi, în esenţă, în controlul comun al insolvenţei, ce aparţine creditorilor, acordă prevalenţă celor din urmă. În concluzie, instituţia renunţării la compensaţie, reglementată de art. 1.617 alin. (3) din Codul civil, nu este incompatibilă cu procedura insolvenţei, deoarece art. 90 din Legea nr. 85/2014 nu numai că nu derogă de la dreptul comun în materie, ci face trimitere explicită la acesta. 109. Deşi prezenta sesizare nu se referă la interpretarea dispoziţiilor art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, trebuie menţionat că acestea cuprind singura excepţie de la regula caracterului supletiv al compensaţiei legale. Conform acestui text de lege: „creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei este creditorul a cărui creanţă asupra patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 60 de zile. Prin creanţă certă, în sensul prezentei legi, se înţelege acea creanţă a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau/şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creditorii vor putea solicita deschiderea procedurii insolvenţei doar în cazul în care, după compensarea datoriilor reciproce, de orice natură, suma datorată acestora va depăşi suma prevăzută la pct. 72“. 110. Prin urmare, dacă între creditor şi debitor există creanţe reciproce care se pot compensa (legal sau judiciar), calitatea de creditor îndreptăţit să ceară deschiderea procedurii va subzista doar dacă soldul pozitiv pentru creditor va depăşi valoarea-prag prevăzută de legea insolvenţei. În aceste condiţii, instituţia compensaţiei nu mai are caracter facultativ pentru părţile raporturilor juridice obligaţionale, ci obligatoriu. O atare derogare de la dreptul comun în cazul cererii de deschidere a procedurii este justificată de caracterul aparte, mixt al unei astfel de cereri, diferit de cel al unei cereri de judecată de drept comun, deoarece îmbină interesele concursuale ale creditorilor cu cele personale ale creditorului reclamant. Aşa cum rezultă din prevederile art. 2 din Legea nr. 85/2014, causa proxima a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei este satisfacerea unui interes general (al tuturor creditorilor) de a supune debitorul controlului creditorilor şi al judecătorului-sindic, în scopul acoperirii pasivului. În ceea ce îl priveşte însă pe creditorul titular al cererii, causa remota poate fi reprezentată fie de intenţia de a-şi acoperi creanţa, fie de intenţia de a prelua întreprinderea debitorului prin procedura insolvenţei, prin cumpărarea mijloacelor de producţie sau preluarea controlului societăţii prin majorarea capitalului social al acesteia în urma conversiei creanţei în acţiuni ori prin mecanismul prevăzut de art. 133 alin. (6) din Legea nr. 85/2014. Nu în ultimul rând, o cerere de deschidere a procedurii poate fi folosită ca instrument de presiune contra debitorului, prin prejudiciile materiale şi de imagine cauzate acestuia. 111. Aşadar, dând prevalenţă satisfacerii unor interese generale în ceea ce priveşte scopul cererii de deschidere a procedurii insolvenţei şi pentru preîntâmpinarea unor demersuri judiciare care ar putea să îmbrace forma unui abuz de drept, legiuitorul a statuat că renunţarea la compensaţie este incompatibilă cu procedura insolvenţei doar în cazul creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii, nu şi în cazul celorlalţi creditori îndreptăţiţi să participe la această procedură judiciară, colectivă şi concursuală. 112. În ceea ce priveşte titularii dreptului de a invoca compensaţia, respectiv pentru a răspunde la cea de a doua chestiune de drept ce face obiectul sesizării, se impun mai multe precizări. În primul rând, textul art. 90 din Legea nr. 85/2014 instituie dreptul creditorului de a invoca acest mod de stingere a obligaţiei, întrucât acesta este în primul rând interesat să opună compensaţia de drept unui debitor aflat, de cele mai multe ori, nu numai în stare de insolvenţă, ci şi de insolvabilitate. Ca atare, nu ar fi în avantajul său să intre în concurs cu ceilalţi creditori ai lui accipiens. 113. Aceasta nu înseamnă însă că debitorul creditor aflat în procedura insolvenţei, parte a raporturilor juridice obligaţionale, prin administratorul special, nu poate invoca compensaţia legală, deoarece, astfel, tinde la înlăturarea, în tot sau în parte, a creanţelor declarate asupra sa. Articolul precitat nu îşi propune, aşadar, să limiteze titularii dreptului de a opune compensaţia legală, ci să pună capăt acelor opinii doctrinare care au susţinut, aşa cum s-a arătat anterior, că instituţia compensaţiei legale, în sine, ar fi incompatibilă cu procedura insolvenţei. 114. Opinia potrivit căreia creditorii debitori reciproci pot să renunţe expres sau tacit la beneficiul compensaţiei, întrucât regula compensaţiei legale este supletivă şi, prin urmare, un terţ faţă de raportul juridic nu poate opune acest mod de stingere a obligaţiei ignoră însă un aspect deosebit de important. Legiuitorul a instituit, în cadrul procedurii insolvenţei, dreptul administratorului sau, după caz, al lichidatorului judiciar de a constata compensaţia legală, în cadrul activităţii de verificare a creanţelor solicitate a fi înscrise la masa credală, prin declaraţiile de creanţă [art. 58 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 85/2014]. Or, prin verificarea fiecărei cereri şi a documentelor depuse în dovedirea acesteia, prin cercetarea amănunţită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, inclusiv verificarea aspectelor ce ţin de stingerea parţială sau totală a creanţei, prin compensaţie legală, practicianul în insolvenţă nu se manifestă ca un reprezentant al debitorului, parte în raportul juridic supus analizei, ci ca un veritabil organ al procedurii (art. 40 din Legea nr. 85/2014). În consecinţă, se impune constatarea că legea specială nu limitează titularii dreptului de a invoca compensaţia legală numai la părţile raportului juridic. O singură observaţie, cu privire la dreptul administratorului/lichidatorului judiciar de a constata stingerea parţială sau totală a creanţelor prin compensaţie legală, se impune a mai fi făcută. Astfel, în doctrină s-a exprimat opinia că invocarea compensaţiei, pentru practicianul în insolvenţă, reprezintă o obligaţie, şi nu o simplă facultate (a se vedea în acest sens nota N. Ţăndăreanu la comentariul M. Budă privind o hotărâre judecătorească rezumată în Revista Română de Jurisprudenţă, nr. 3/2017, pagina 70). Această opinie nu are însă suport în textul art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care foloseşte sintagma „poate fi constatată“, şi nu expresia „este obligatoriu a fi constatată“ sau alta echivalentă, şi este infirmată de caracterul supletiv al regulii compensaţiei, pe deplin aplicabil şi în procedura insolvenţei, pentru considerentele expuse anterior, asupra cărora nu vom reveni. 115. Pentru a stabili dacă, pe lângă părţile raportului juridic şi administratorul/lichidatorul judiciar, pot invoca compensaţia legală şi creditorii îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, alţii decât cei ale căror creanţe se sting în această modalitate, se impune evidenţierea unor aspecte prealabile. 116. Este de netăgăduit faptul că, în procedura insolvenţei, creditorii pot contesta atât soluţia administratorului/lichidatorului judiciar de respingere, în tot sau în parte, a creanţei lor, cât şi decizia acestuia de înscriere în tabel a creanţelor altor creditori, pe calea contestaţiei la tabelul preliminar (art. 111 din Legea nr. 85/2014), pe calea contestaţiei la tabelul suplimentar [art. 146 alin. (4) din aceeaşi lege] sau pe calea contestaţiei la tabelul definitiv, prevăzută de art. 113 din acelaşi act normativ. Creanţa poate fi contestată atât în privinţa existenţei ei, cât şi în privinţa cuantumului acesteia, al caracterului sau naturii ei sau a cauzelor de preferinţă de care ar fi sau nu însoţită. Legea conferă, aşadar, calitate procesuală activă oricărei persoane interesate, iar creditorii contestatori sunt prezumaţi a justifica un interes în contestarea creanţelor altor creditori concurenţi, pentru a-şi conserva un drept propriu sau pentru a preveni o pierdere prin înscrierea greşită a unei creanţe. 117. Prin urmare, dacă, pe calea contestaţiei, este admisibilă invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un alt creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă este o chestiune care presupune a se stabili dacă creditorul contestator justifică un interes în promovarea acestei contestaţii, drept condiţie de exerciţiu al oricărei acţiuni civile. 118. Fără a reveni asupra considerentelor anterioare, se impune a reaminti că este interesat să invoce compensaţia, în primul rând, creditorul debitor reciproc împotriva căruia nu s-a deschis procedura, întrucât, în caz contrar, el ar fi obligat să facă plata debitorului aflat în insolvenţă, în timp ce creanţa sa contra acestuia ar urma să se înscrie la masa credală, cu consecinţe vătămătoare, aşa cum s-a arătat anterior, in extenso. 119. Prin urmare, ceilalţi creditori nu ar justifica, în principiu, interesul de a contesta renunţarea la beneficiul compensaţiei legale de către un alt creditor, de vreme ce, ca urmare a acestei manifestări de voinţă a părţilor raportului juridic, s-ar mări gajul general al acestora, în sensul de masă de bunuri concursuală destinată realizării creanţelor lor contra debitorului insolvent. Pe de altă parte, pot fi imaginate situaţii concrete în care renunţarea la compensaţie a părţilor raportului juridic are consecinţe vătămătoare pentru creditorii concurenţi în cadrul procedurii insolvenţei. Aceasta este situaţia, spre exemplu, a creditorului care, prin formularea unei cereri de admitere a creanţei în procedura insolvenţei debitorului său, deşi putea să opună compensarea creanţelor reciproce, a renunţat tacit la această modalitate de stingere a obligaţiilor, deşi acest creditor face obiectul, la rândul său, al unei alte proceduri de insolvenţă. Altfel spus, creditorul care a renunţat tacit la beneficiul compensaţiei nu face altceva decât să mărească artificial masa pasivă, prin înscrierea sa în tabelul creanţelor, cu efecte asupra deciziilor luate în cadrul procedurii, în vreme ce datoria sa faţă de debitorul insolvent are şanse minime sau nule de acoperire în cadrul unei alte proceduri de insolvenţă. De altfel, aceasta pare a fi situaţia în litigiul în care s-a formulat prezenta sesizare. Concret, deşi titularul sesizării nu explicitează dacă este vorba de o insolvenţă a unui grup de societăţi, mai multe entităţi ale aceluiaşi grup, intrate succesiv în procedura insolvenţei şi având desemnat acelaşi administrator judiciar, fără a-şi regulariza creanţele şi compensările reciproce, anterior deschiderii procedurilor, tind să îşi controleze reciproc deciziile luate în cadrul procedurii fiecărui membru al grupului, invocând fiecare în parte calitatea de creditor al celuilalt, ca efect al renunţării la compensaţie. 120. În mod asemănător, renunţarea la compensaţie a părţilor raportului juridic, creditorii debitori reciproci, poate avea consecinţe păgubitoare pentru ceilalţi creditori îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, în cazul în care debitorul insolvent nu ar mai putea să îşi realizeze creanţa pe calea dreptului comun, întrucât i s-ar putea opune stingerea dreptului la acţiune prin prescripţie. 121. Or, în toate aceste situaţii în care creditorii concurenţi justifică un interes serios şi legitim în invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un alt creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă, nu există niciun impediment legal să exercite acest drept, pe calea contestaţiei la creanţă. Practic, dreptul unui creditor de a contesta creanţa altui creditor, în speţă, sub aspectul existenţei sau al cuantumului acesteia, ca urmare a stingerii sale totale sau parţiale, prin compensaţie sau prin oricare alt mod de stingere a obligaţiilor, nu reprezintă decât o aplicare, în cadrul acestei proceduri speciale, a mijlocului juridic pus la dispoziţia creditorilor în vederea conservării activului patrimonial al debitorului lor, constând în acţiunea oblică. 122. Aşadar, testul admisibilităţii unei atare contestaţii la creanţă trebuie să se raporteze, ţinând cont şi de specificul procedurii insolvenţei, la domeniul de aplicare şi condiţiile acţiunii oblice, ca mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite în prejudiciul creditorului contestator (a se vedea în acest sens art. 1.560 şi 1.561 din Codul civil). 123. Urmează a se constata că dreptul de a invoca stingerea creanţelor reciproce, până la concurenţa celei mai mici, nu este strâns legat de persoana debitorului aflat în insolvenţă, astfel că reprezintă un drept patrimonial ce poate fi exercitat pe calea acţiunii oblice. Creditorul contestator deţine o creanţă verificată în condiţiile acestei proceduri speciale şi urmează a se analiza şi îndeplinirea condiţiei ca atât debitorul insolvent să refuze sau să neglijeze să exercite dreptul său de a invoca compensaţia, cât şi practicianul în insolvenţă. Cât priveşte condiţia ca inactivitatea debitorului sau a practicianului în insolvenţă să îl prejudicieze pe creditorul contestator, aceasta trebuie verificată în concret, în fiecare caz în parte. Altfel spus, nu întotdeauna renunţarea la compensaţie a părţilor raportului juridic este de natură să determine sau să accentueze starea de insolvabilitate a debitorului aflat în procedura insolvenţei, astfel că creditorul contestator trebuie să facă dovada interesului serios şi legitim în promovarea contestaţiei. Prin urmare, creditorul contestator trebuie să dovedească că se agravează pericolul de a nu îşi realiza creanţa în cadrul procedurii insolvenţei, prin neexercitarea dreptului de a invoca stingerea obligaţiilor reciproce de către debitorul insolvent sau de către organul procedurii, administratorul sau, după caz, lichidatorul judiciar. 124. Faţă de cele mai sus reţinute şi de succesiunea logică în care cele două chestiuni de drept ar trebui să fie rezolvate, se va admite sesizarea formulată şi, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 90 alin. (1) şi (2), precum şi a dispoziţiilor art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) şi (3) din Codul civil, urmează a se stabili că renunţarea la compensaţie este compatibilă cu procedura insolvenţei, cu excepţia situaţiei în care creanţa ce face obiectul compensaţiei aparţine creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii. 125. Cu privire la cea de a doua chestiune de drept, se va stabili că este admisibilă invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă, de către un alt creditor îndreptăţit să participe la procedură, dacă acesta din urmă poate dovedi prejudiciul cauzat prin refuzul sau neglijenţa debitorului insolvent şi a practicianului în insolvenţă în exercitarea acestui drept. 126. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 3.360/111/2015/a22, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 alin. (1) şi (2) şi art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 1.617 alin. (1) şi (3) din Codul civil, stabileşte că: Renunţarea la compensaţie este compatibilă cu procedura insolvenţei, cu excepţia situaţiei în care creanţa ce face obiectul compensaţiei aparţine creditorului îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii. Este admisibilă invocarea compensaţiei legale a datoriilor reciproce dintre un creditor înscris la masa credală şi debitorul aflat în insolvenţă, de către un alt creditor îndreptăţit să participe la procedură, dacă acesta din urmă poate dovedi prejudiciul cauzat prin refuzul sau neglijenţa debitorului insolvent şi a practicianului în insolvenţă în exercitarea acestui drept. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 februarie 2020. PREŞEDINTELE SECŢIEI A II-A CIVILE judecător MARIAN BUDĂ Magistrat-asistent, Mihaela-Lorena Mitroi ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
