Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Afrodita Laura │- │
│Tutunaru │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 80 şi art. 82 din Codul penal, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Şimleu Silvaniei în Dosarul nr. 1.813/309/2015 al Judecătoriei Şimleu Silvaniei şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 175D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 din Codul penal, deoarece nu a fost motivată, nearătându-se în niciun fel în ce constă contrarietatea acestor texte cu Constituţia. De asemenea, în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 din Codul penal şi art. 318 din Codul de procedură penală, pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a acesteia, întrucât autorul excepţiei deduce neconstituţionalitatea din compararea lor. În plus, deoarece premisele în care cele două instituţii sunt incidente sunt diferite, rezultă că şi condiţiile aplicării lor trebuie să fie diferite. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 27 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.813/309/2015, Judecătoria Şimleu Silvaniei a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 80 şi art. 82 din Codul penal, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Şimleu Silvaniei în dosarul cu numărul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi de tulburarea ordinii şi liniştii publice prevăzute de art. 193 alin. (2) şi art. 371 din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi la accesul liber la justiţie, în măsura în care soluţia de renunţare la urmărirea penală nu poate fi dispusă de instanţă decât la sesizarea procurorului prin ordonanţă. 6. Instituţia renunţării la urmărirea penală reglementată de art. 318 din Codul de procedură penală o înlocuieşte pe cea normată anterior de art. 181 din Codul penal din 1969, care, însă, reglementa posibilitatea aplicării atât de către procuror, cât şi de către instanţa de judecată a unei sancţiuni cu caracter administrativ. Or, reglementarea actuală nu mai dă posibilitatea judecătorului să aplice renunţarea la urmărirea penală decât la propunerea procurorului, conferind numai acestuia din urmă competenţa de apreciere a interesului public în soluţionarea cauzei. 7. De asemenea, principiul egalităţii de arme - unul din elementele inerente noţiunii mai largi de proces echitabil - cere ca fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o poziţie de net dezavantaj prin raportare la adversarul său (a se vedea Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Hubert împotriva Elveţiei, paragraful 23). Or, dacă doar procurorul este cel care poate iniţia procedura prevăzută de art. 318 din Codul de procedură penală, inculpatul, chiar dacă îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de prevederile anterior menţionate, instanţa, dacă nu a fost sesizată în acest sens de către procuror, potrivit prevederilor actuale, nu ar putea dispune renunţarea la urmărirea penală. În acest caz, nu numai inculpatul, ci şi însuşi judecătorul e pus într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror, judecătorul fiind împiedicat astfel, să facă un control de oportunitate, o analiză în concret a gravităţii faptei şi a interesului public, în funcţie de care să dispună sau nu renunţarea la urmărirea penală. 8. Or, chiar dacă aspectele cauzei ar justifica aplicarea art. 318 din Codul de procedură penală doar în faţa instanţei (de exemplu, inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu pentru mai multe fapte, în acel moment neexistând temei pentru aplicarea instituţiei prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală, dar pe parcursul cercetării judecătoreşti intervine retragerea plângerii prealabile/împăcarea pentru majoritatea faptelor, rămânând o singură faptă ce justifică aplicarea instituţiei renunţării la urmărirea penală), aceasta nu poate dispune nici aplicarea instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei prevăzută de art. 80-82 din Codul penal din cauza condiţiilor restrictive prevăzute în art. 80 alin. (2) din acelaşi cod potrivit cărora nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 42 lit. a) şi b) sau pentru care a intervenit reabilitatea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. 9. Totodată, în situaţiile în care criteriile enumerate în art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală constituie criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării săvârşirii unei infracţiuni, se apreciază că acestea ar trebui să poată fi aplicate indiferent de forma actului de sesizare a instanţei. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, paragrafele 20 şi 23, Curtea Constituţională a statuat că stabilirea vinovăţiei inculpatului şi aplicarea pedepselor penale sunt de competenţa instanţei de judecată, care beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, adică puterea de a „spune“ dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate. 10. De asemenea, tot în Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, paragraful 31, Curtea Constituţională a menţionat, analizând doar limitele de pedeapsă prevăzute de instituţia renunţării la urmărirea penală şi de instituţia renunţării la aplicarea unei pedepse prevăzută de art. 80-82 din Codul penal, că procurorul poate să renunţe la urmărirea penală pentru fapte mai grave (cu pedepse de până la 7 ani închisoare), spre deosebire de judecător, care poate să renunţe la aplicarea de pedepse, pentru fapte mai puţin grave (cu pedepse de până la 5 ani închisoare). Dacă se adaugă şi restricţiile prevăzute de art. 80 alin. (2) lit. a)-c) din Codul penal, posibilitatea instanţei este şi mai mult cenzurată. 11. Luând în considerare cele de mai sus, autorul excepţiei consideră că pentru a beneficia de un acces efectiv la justiţie, inculpatul trebuie să beneficieze de instituţia prevăzută de art. 318 din Codul de procedură penală (care ar putea fi redenumită mai potrivit renunţarea la procesul penal) în orice fază a procesului penal şi indiferent de forma actului de sesizare. 12. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul în care instanţa nu poate să dispună renunţarea la urmărirea penală decât dacă procurorul o sesizează cu o astfel de propunere. 13. Judecătoria Şimleu Silvaniei opinează că legislaţia în vigoare nu acoperă, sub aspectul soluţiilor pe care instanţa le poate pronunţa, situaţia în care, în timpul judecăţii, se constată că sunt întrunite condiţiile pentru a se dispune încetarea procesului penal pentru marea parte a infracţiunilor cu care a fost sesizată, iar pentru infracţiunea cu care instanţa a fost sesizată nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, cu toate că, dacă dosarul s-ar fi găsit în faza de urmărire penală, procurorul ar fi putut dispune renunţarea la urmărirea penală. 14. În concret, în cauza pendinte, în timpul judecăţii, persoanele vătămate şi-au retras plângerea formulată pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire. Dacă această retragere ar fi avut loc în faza de urmărire penală, conform art. 318 din Codul de procedură penală, pentru infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştii publice, procurorul ar fi putut dispune renunţarea la urmărirea penală, nefiind condiţionată această soluţie decât de limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi de interesul public în urmărirea faptei. Însă, deoarece retragerea plângerilor s-a realizat în faza de judecată, şi nu din vina inculpaţilor (retragerea plângerilor fiind atributul exclusiv şi necondiţionat al persoanelor vătămate), instanţa nu poate dispune renunţarea la judecată deoarece legiuitorul a prevăzut printre condiţii ca inculpatul să nu fi suferit anterior o condamnare. 15. Apare, astfel, că legiuitorul a reglementat distinct, fără o aparentă motivaţie, sancţiunile ce pot fi aplicate în cursul urmăririi penale, respectiv judecăţii, fără să aibă vreo legătură cu poziţia procesuală a inculpatului şi cu buna sau reaua sa credinţă, soluţia depinzând strict de poziţia persoanelor vătămate. 16. Aşa fiind, instanţa consideră că această situaţie reduce posibilitatea organelor judiciare de a individualiza sancţiunea pentru o altă faptă decât cea pentru care s-a retras plângerea, fapt care contravine Constituţiei şi normelor europene. 17. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 18. Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, renunţarea la urmărirea penală şi renunţarea la aplicarea pedepsei nu reprezintă drepturi constituţionale, ci o vocaţie acordată de legiuitor unei categorii de persoane care săvârşeşte fapte prevăzute de legea penală, însă există motive a se crede că, în considerarea persoanei acestora şi a gravităţii faptei comise, neaplicarea, respectiv neexecutarea unei pedepse în regim de detenţie este în măsură să atingă scopul educaţional şi de reintegrare în mai mare măsură decât aplicarea sau executarea acesteia. În măsura în care aceste prevederi se aplică în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică şi nu afectează dreptul la un proces echitabil sau vreuna dintre componentele sale, aceste dispoziţii reprezintă o opţiune de politică legislativă, a cărei reglementare constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, „infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora“ se reglementează prin lege organică, revenind astfel legiuitorului infraconstituţional să decidă care sunt condiţiile incidenţei instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei. 19. Dreptul la un proces echitabil presupune, ca garanţii generale, dreptul la o instanţă constituită prin lege, independentă şi imparţială, publicitatea procesului, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, respectarea principiului egalităţii armelor şi al contradictorialităţii, dreptul acuzatului de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina. 20. În ceea ce priveşte susţinerile autorului excepţiei privind pretinsa inegalitate a armelor în cadrul procesului penal, creată de posibilitatea de apreciere a oportunităţii continuării urmăririi penale doar de către procuror, Guvernul menţionează că, în sistemul de drept românesc, funcţia procurorului în cadrul procesului penal nu este aceea de acuzare, ci de reprezentare a intereselor generale ale societăţii, deci inclusiv ale suspectului sau inculpatului. Astfel, potrivit art. 5 din Codul de procedură penală, care reglementează principiul aflării adevărului, organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Acesta este, de altfel, şi rolul constituţional al Ministerului Public. Conform art. 126 din Constituţie, „în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.“ Astfel, nu se poate vorbi despre crearea unei inegalităţi de arme între funcţia apărării şi cea a acuzării în cadrul procesului penal, prin reglementarea instituţiei renunţării la urmărire penală, chiar şi în condiţii diferite faţă de cea a renunţării la aplicarea unei pedepse, ci mai degrabă de un instrument aflat la îndemâna procurorului pentru a putea aprecia oportunitatea continuării demersurilor de urmărire penală, în considerarea interesului general al societăţii. 21. Dispoziţiile legale criticate reprezintă o opţiune de politică legislativă şi nu aduc în niciun fel atingere dispoziţiilor constituţionale privind dreptul la un proces echitabil, acest principiu constituţional beneficiind de o reglementare detaliată în cadrul prevederilor Codului penal şi Codului de procedură penală, norme a căror aplicare nu este afectată de către dispoziţiile analizate în prezenta excepţie de neconstituţionalitate. 22. De asemenea, autorul excepţiei critică de fapt necorelarea textelor de lege cu alte prevederi procedural penale, aspecte care excedează sferei atribuţiilor Curţii Constituţionale. 23. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 24. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 25. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Renunţarea la urmărirea penală, precum şi a dispoziţiilor art. 80 din Codul penal cu denumirea marginală Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei şi art. 82 din Codul penal cu denumirea marginală Anularea şi efectele renunţării la aplicarea pedepsei, care au următorul conţinut: - Art. 318 din Codul de procedură penală: "(1) În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.(2) Interesul public se analizează în raport cu: a) conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei; b) modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; c) scopul urmărit; d) urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii; e) eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia; f) atitudinea procesuală a persoanei vătămate; g) existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii.(3) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.(4) Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunţarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) şi g).(5) Nu se poate dispune renunţarea la urmărirea penală pentru infracţiunile care au avut ca urmare moartea victimei.(6) Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; b) să ceară public scuze persoanei vătămate; c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; d) să frecventeze un program de consiliere.(7) În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligaţiile prevăzute la alin. (6), stabileşte prin ordonanţă termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligaţii asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă şi care curge de la comunicarea ordonanţei.(8) Ordonanţa de renunţare la urmărire cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind măsurile dispuse conform alin. (6) din prezentul articol şi art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligaţiile prevăzute la alin. (6) din prezentul articol şi sancţiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum şi cheltuielile judiciare.(9) În cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (7), procurorul revocă ordonanţa. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului.(10) Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordonanţa este verificată de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet.(11) Dispoziţiile alin. (10) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.(12) Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.(13) Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea persoanelor prevăzute la alin. (12).(14) Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la alin. (12), precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea cererii de confirmare.(15) Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară: a) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărire penală şi trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; b) desfiinţează soluţia de renunţare la urmărirea penală şi dispune clasarea.(16) Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (15) este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat." – Art. 80 din Codul penal: "(1) Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite următoarele condiţii: a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit; b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportuna din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.(2) Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă: a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat; c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor; d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.(3) În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2)." – Art. 82 din Codul penal: "(1) Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită.(2) Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.(3) Dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară." 26. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi art. 21 - Accesul liber la justiţie. 27. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în fapt, şase inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal (pedeapsa fiind închisoare de la 6 luni la 5 ani sau amendă) şi de tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzută de art. 371 din Codul penal (pedeapsa fiind închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă). Ulterior trimiterii în judecată, persoanele vătămate şi-au retras plângerea pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe cu privire la cinci inculpaţi, care au continuat să fie cercetaţi numai cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 371 din Codul penal. Apreciind că, în cauză, fapta prevăzută de art. 371 din Codul penal prezintă o gravitate redusă, procurorul de şedinţă a solicitat renunţarea la aplicarea pedepsei. Cu toate acestea, pentru unul dintre inculpaţi, procurorul a susţinut că, faţă de prevederile legale în vigoare, acesta nu se poate încadra în exigenţele art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal. 28. Prin urmare, autorul excepţiei, respectiv procurorul, comparând dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală referitoare la renunţarea la urmărirea penală cu cele ale art. 80 şi art. 82 din Codul penal referitoare la renunţarea la aplicarea pedepsei, a susţinut că inculpatul care a mai suferit anterior o condamnare ar trebui să beneficieze de instituţia prevăzută de art. 318 din Codul de procedură penală, ce ar putea fi redenumită renunţarea la procesul penal, în orice fază a procesului şi indiferent de forma actului de sesizare a instanţei. În opinia sa, instituţia renunţării la urmărirea penală şi instituţia renunţării la aplicarea unei pedepse ar trebui unificate, ajungându-se, astfel, la o înlocuire mai potrivită a vechii instituţii prevăzute de art. 18^1 din Codul penal din 1969 care ar putea fi aplicată atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, indiferent de modul în care a fost sesizată instanţa. Cu alte cuvinte, având în vedere condiţiile prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală, dacă retragerea plângerii ar fi intervenit în faza de urmărire penală, procurorul ar fi putut dispune renunţarea la urmărirea penală pentru toţi inculpaţii. Or, întrucât retragerea plângerii a intervenit în faza de judecată, instanţa, având în vedere condiţiile prevăzute de art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, nu mai poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei. 29. Examinând excepţia, Curtea constată că renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie de drept material şi priveşte, în sens larg, individualizarea judiciară a sancţiunii penale (chiar dacă, în concret, aceasta constă într-un avertisment), în timp ce renunţarea la urmărirea penală este o modalitate de soluţionare a cauzei în faza de urmărire penală (conform art. 327 din Codul de procedură penală) şi ţine de aprecierea asupra oportunităţii cercetării penale, nefiind astfel o individualizare a modalităţii de (ne)angajare a răspunderii penale. 30. Analizând criticile formulate, Curtea constată că prin Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 15 octombrie 2017, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, din oficiu. Cu acel prilej, autorul excepţiei a criticat prevederile art. 80 alin. (2) din Codul penal, susţinând că instituţia art. 18^1 din Codul penal din 1969 nu este similară celei statuate în cuprinsul art. 318 din Codul de procedură penală (renunţarea la urmărirea penală), dar se aseamănă cu instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, reglementată de art. 80 alin. (1) şi (2) din Codul penal. De asemenea, a invocat considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23 din 20 ianuarie 2016, paragraful 31, pentru a sublinia că, deşi instituţia reglementată de art. 318 din Codul de procedură penală este diferită de cea reglementată de art. 80 din Codul penal, în practică, diferenţa dintre cele două instituţii este teoretică, existând multiple speţe în care organele de urmărire penală, după administrarea unui probatoriu complex, au dispus renunţarea la urmărirea penală, realizând un examen al gravităţii faptei, în funcţie de criteriile prevăzute de art. 318 din Codul de procedură penală, o parte dintre acestea regăsindu-se şi în art. 80 din Codul penal, însă fără condiţionarea limitei de pedeapsă şi antecedenţei penale, prevăzute de acest din urmă text de lege. A arătat, totodată, că noul Cod penal a condiţionat posibilitatea instanţei de judecată de a dispune renunţarea la aplicarea pedepsei de limita pedepsei cu închisoarea mai mare de 5 ani şi de inexistenţa unei condamnări anterioare, comparativ cu puterea procurorului de a dispune renunţarea la urmărirea penală, pentru infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, fără ca textul de lege să prevadă condiţia lipsei unei condamnări anterioare. A mai observat că legea penală oferă procurorului posibilitatea de a dispune renunţarea la urmărirea penală pentru un număr de 198 de infracţiuni, iar judecătorului, de a dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, pentru un număr de 151 de infracţiuni, din totalul de 236 de infracţiuni reglementate de aceasta. Reţine, cu titlu exemplificativ, că printre infracţiunile cu cercetarea cărora organele judiciare sunt învestite în mod obişnuit şi pentru care instanţele judecătoreşti, oricât de neînsemnate ar fi, nu pot dispune sancţiunea prevăzută de art. 80 din Codul penal, se enumeră cele prevăzute de art. 213 din Codul penal - „Proxenetismul“, art. 229 alin. (2) din Codul penal - „Furt calificat“ şi art. 295 din Codul penal - „Delapidarea“. În concluzie, făcând o comparaţie cu instituţia renunţării la urmărirea penală, instanţa, autoare a excepţiei, a considerat că puterea de apreciere a gravităţii unor fapte nu poate fi extinsă doar pentru procuror la limita de pedeapsă de cel mult 7 ani de închisoare. Cu alte cuvinte, solicită ca judecătorul să aibă posibilitatea de a realiza un examen de individualizare a pedepsei, pentru a dispune renunţarea la aplicarea acesteia, în condiţii similare dispunerii de către procuror a renunţării la urmărirea penală, aşadar cu o limită de pedeapsă de cel mult 7 ani închisoare şi necondiţionat de existenţa antecedentelor penale. Prin urmare, instanţa a considerat că opţiunea legiuitorului de a da în puterea magistratului procuror posibilitatea individualizării sancţiunilor penale pentru fapte pedepsite cu închisoarea de cel mult 7 ani şi independent de existenţa unor antecedente penale, trebuie acordată şi magistratului judecător, în caz contrar, textul de lege criticat fiind neconstituţional. 31. Cu privire la aceste critici, similare cu cele din prezenta cauză, Curtea Constituţională a statuat în paragrafele 16-18 că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. Astfel, s-a reţinut că textul de lege criticat exclude posibilitatea renunţării la aplicarea pedepsei în patru situaţii distincte, care sunt de natură a demonstra fie o perseverenţă a infractorului în conduita antisocială, fie o gravitate mai mare a infracţiunii săvârşite. Instituţia renunţării la aplicarea pedepsei nu poate fi aplicată dacă: (a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; (b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat; (c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor; (d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani. 32. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că autorul acesteia a realizat, asemeni autorului din cauza de faţă, o comparaţie între instituţia renunţării la aplicarea pedepsei şi instituţia renunţării la urmărirea penală, solicitând, în esenţă, ca judecătorul să aibă posibilitatea de a realiza un examen de individualizare a pedepsei, pentru a dispune renunţarea la aplicarea acesteia, în condiţii similare dispunerii de către procuror a renunţării la urmărirea penală, în caz contrar, textul de lege criticat fiind neconstituţional. Având, însă, în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, [...]“, Curtea a reţinut că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele. Aşadar, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. În aceste condiţii, Curtea a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă. 33. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 774 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 13 februarie 2018, paragraful 22, în care s-a arătat că solicitarea ca judecătorul să aibă posibilitatea de a realiza un examen de individualizare a pedepsei, pentru a dispune renunţarea la aplicarea acesteia, în condiţii similare dispunerii de către procuror a renunţării la urmărirea penală, aşadar cu o limită de pedeapsă de cel mult 7 ani închisoare şi necondiţionat de existenţa antecedentelor penale, este inadmisibilă, întrucât se realizează o comparaţie între instituţia renunţării la aplicarea pedepsei şi instituţia renunţării la urmărirea penală. 34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 80 şi art. 82 din Codul penal, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Şimleu Silvaniei în Dosarul nr. 1.813/309/2015 al Judecătoriei Şimleu Silvaniei. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Şimleu Silvaniei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Afrodita Laura Tutunaru -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
