Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Cristina Teodora Pop │- magistrat-asistent│
└─────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Huseyin Sincar în Dosarul nr. 144/90/2016/a7 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 592 D/2016. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin domnul avocat Ionel Olteanu din cadrul Baroului Bucureşti. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Curtea ia act de prezenţa în sală a doamnei Bahtiar Cioroiu, traducător de limbă turcă. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul domnului avocat Ionel Olteanu, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, se arată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are în vedere legislaţiile tuturor statelor contractante, aspect ce justifică un anumit grad de ambiguitate terminologică, cum este şi cea a sintagmei „suspiciune rezonabilă“. Se susţine că, spre deosebire de aceasta, jurisprudenţa instanţelor supreme, prin urmare şi cea a Curţii Constituţionale, se referă doar la legislaţia internă, ceea ce îi permite să apeleze la sintagme mult mai exacte, şi că, în dreptul intern, sintagma criticată trebuie să capete un caracter obiectiv. Se susţine că expresia criticată este neconstituţională, atâta vreme cât legiuitorul naţional nu oferă acele criterii de determinare care să împiedice abuzul şi arbitrariul. Se arată, totodată, că textele criticate subminează libertatea individuală sub pretextul apărării ei. Se mai arată că autorităţile naţionale au o marjă de apreciere în implementarea dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, marjă de apreciere care însă nu trebuie să aducă atingere dreptului garantat. În fine, se susţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul intern trebuie să se subordoneze, el însuşi, Convenţiei, ceea ce obligă la respectarea standardului calităţii legii. 5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că sintagma „suspiciune rezonabilă“ a fost preluată atât în jurisprudenţa internă, cât şi în doctrină, având sensul de informaţii sau date apte să convingă un observator independent şi imparţial că este posibil ca o persoană să fi săvârşit o infracţiune. Se susţine, de asemenea, că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, faptele probatorii care pot justifica o măsură preventivă nu trebuie să fie de acelaşi calibru cu probele care se solicită ulterior pentru a demonstra vinovăţia făptuitorului, sub aspectul capacităţii probatorii. Se arată, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate presupun o analiză de către judecător a situaţiei de fapt, în fiecare caz în parte, tocmai pentru a evita o privare abuzivă de libertate. 6. În replică, domnul avocat Ionel Olteanu arată că, în jurisprudenţa instanţelor interne, cu excepţia jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nu sunt întâlnite situaţii de aplicare a noţiunii de „suspiciune rezonabilă“ prin raportare la standardul unui observator obiectiv. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 8 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 144/90/2016/a7, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Huseyin Sincar într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva unei încheieri a judecătorului de cameră preliminară prin care măsura arestării preventive a fost înlocuită cu cea a arestului la domiciliu. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „suspiciune rezonabilă“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală nu este definită de legislaţia în vigoare şi că aceasta este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, neîndeplinind, astfel, standardele de calitate a legii impuse atât de prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), cât şi prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi prin cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Se face trimitere, în acest sens, la deciziile Curţii Constituţionale nr. 363 din 7 mai 2015, nr. 495 din 23 iunie 2015 şi nr. 603 din 6 octombrie 2015, precum şi la Hotărârea din 24 mai 2007 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României. Se susţine că expresia criticată dă naştere la interpretări şi aplicări aleatorii, ce au drept consecinţă încălcarea dispoziţiilor convenţionale referitoare la dreptul la libertate şi la siguranţă şi la dreptul la un proces echitabil. Se susţine că, în aceste condiţii de reglementare echivocă, destinatarii normelor juridice criticate nu îşi pot adapta conduita la cerinţele legale şi nu pot să prevadă consecinţele acesteia, iar instanţele pronunţă soluţii aleatorii, de natură a crea discriminare între persoane aflate în condiţii similare. 9. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că, în cazul art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, existenţa unei suspiciuni rezonabile este condiţionată de existenţa atât a unor probe, cât şi a unor indicii temeinice care să indice faptul că suspectul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune, pe când, în contextul reglementării de la art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, suspiciunea rezonabilă este dată doar de existenţa probelor care să indice aspecte anterior menţionate. Se arată că, într-adevăr, Codul de procedură penală nu defineşte noţiunea de „suspiciune rezonabilă“ şi nici pe cea de „indicii rezonabile“, dar că acestea semnifică o puternică credinţă a organului judiciar că suspectul sau inculpatul a săvârşit faptele ce fac obiectul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. Se susţine, totodată, că sintagma analizată trebuie interpretată prin prisma dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţie, care condiţionează reţinerea sau arestarea de existenţa unor motive verosimile de a bănui că persoana acuzată a săvârşit o infracţiune. Se conchide că prevederile art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală respectă exigenţele dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Guvernul opinează că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală este inadmisibilă, iar excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Se arată că dispoziţia procesual penală anterior menţionată nu face referire, în mod expres, la prevederile art. 202 din Codul de procedură penală, aşa cum fac trimitere celelalte articole din Codul de procedură penală ce reglementează măsuri preventive. Pentru acest motiv, se susţine că dispoziţiile art. 202 din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile în prezenta cauză. Cu privire la prevederile art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, se arată că sintagma criticată este clară şi neechivocă, la stabilirea existenţei unei suspiciuni rezonabile urmând a fi avute în vedere probele ce stau la baza formării convingerii organului judiciar că suspectul sau inculpatul a săvârşit fapta care constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii. 12. Avocatul Poporului opinează că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Se arată că prevederile art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală îndeplinesc cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate, nefiind de natură a contraveni prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, la hotărârile din 25 mai 1993, 24 mai 2007 şi 20 ianuarie 2009, pronunţate în cauzele Kokkinakis împotriva Greciei, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României şi Sud Fondi şi alţii împotriva Italiei, prin care instanţa europeană a remarcat că, drept consecinţă logică a principiului conform căruia legile trebuie să fie de aplicabilitate generală, formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive, că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională şi că o astfel de interpretare nu este, în sine, incompatibilă cu art. 7 din Convenţie. Se susţine, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate oferă garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil şi că acestea se aplică tuturor persoanelor aflate în ipotezele juridice reglementate, nefiind de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Legea fundamentală. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 202 alin. (1): „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.“; – Art. 223 alin. (1): „Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii: "a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;b) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni.“" 16. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii şi ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, precum şi dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la libertate şi la siguranţă şi la dreptul la un proces echitabil. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, într-adevăr, nu există o definiţie legală a noţiunii de „suspiciune rezonabilă“. Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a explicat, în jurisprudenţa sa, la care face trimitere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, sensul sintagmei criticate, care, de altfel, este analizată şi explicată şi în doctrina românească. 18. Astfel, prin Hotărârea din 22 mai 2014, pronunţată în Cauza Ilgar Mammadov împotriva Azerbaidjanului, paragraful 88, Hotărârea din 30 august 1990, pronunţată în Cauza Fox, Campbell şi Hartley împotriva Regatului Unit, paragraful 32, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că existenţa unor „suspiciuni rezonabile“ că a fost comisă o infracţiune presupune fapte sau informaţiile capabile să convingă un observator obiectiv că persoana urmărită sau judecată penal poate să fi comis infracţiunea, dar că ceea ce poate fi considerat „rezonabil“ depinde de aspectele cauzei. Această abordare constituie, de fapt, o aplicare a dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie, care admit că o persoană poate fi privată de libertate atunci când există motive verosimile că aceasta a săvârşit o infracţiune. În acelaşi sens, este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 381 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2016, paragraful 24, prin care s-a reţinut că folosirea sintagmei anterior analizate, în contextul reglementării dispunerii înlocuirii măsurii controlului judiciar cu cea a arestării preventive, conform dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) raportat la art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a persoanei în privinţa căreia este dispusă această măsură preventivă. 19. Referitor la semnificaţia sintagmei criticate, Curtea constată că noţiunea de „suspiciune rezonabilă“ trebuie analizată în strânsă corelaţie cu cea de „bănuială rezonabilă“, întrucât măsurile preventive, mai puţin reţinerea, pot fi dispuse numai faţă de suspect sau faţă de inculpat. În acest sens, conform dispoziţiilor art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, dobândirea calităţii de suspect este condiţionată de normele procesual penale, de un anumit nivel al probaţiunii, acela al existenţei unei bănuieli rezonabile că persoana în cauză a săvârşit fapta care face obiectul urmăririi penale. De asemenea, dobândirea calităţii de inculpat este condiţionată, conform art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală, de existenţa unor probe din care să rezulte că infracţiunea pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală a fost săvârşită de respectiva persoană. În mod evident, bănuiala rezonabilă formată pe baza unor astfel de probe nu trebuie să aibă aceeaşi forţă cu cele care determină condamnarea. Spre deosebire de probele care stau la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut şi din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârşirii de către inculpat a infracţiunii pentru care este judecat, standardul de probaţiune necesar dobândirii calităţilor procesuale mai sus menţionate şi dispunerii măsurilor preventive este cel al capacităţii de a determina formarea unei bănuieli sau a unei „suspiciuni“. Aceasta din urmă trebuie să fie însă „rezonabilă“. Cum noţiunea de „rezonabil“ nu beneficiază de o definiţie specifică dreptului penal sau celui procesual penal, Curtea reţine că legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Prin urmare, sensul sintagmei „suspiciune rezonabilă“ semnifică existenţa unor probe pe baza cărora, recurgând la un raţionament echilibrat, firesc, lipsit de exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că suspectul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune. 20. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că atât destinatarii legii procesual penale, cât şi organele chemate să o aplice pot determina sensul noţiunii de „suspiciune rezonabilă“, sintagmă al cărei conţinut concret va fi stabilit, conform celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de Curtea Constituţională, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze. Pentru acest motiv, expresia criticată îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate specifice standardului calităţii legii, impus de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Referitor la respectarea exigenţelor prevederilor constituţionale anterior menţionate, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 17 august 2016, paragrafele 17 şi 18). 21. Pentru aceleaşi considerente nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare, prin prevederile art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, determinată de o posibilă aplicare arbitrară şi, în consecinţă, diferită a textelor criticate unor persoane aflate în situaţii juridice identice, în lipsa unor justificări obiective şi rezonabile. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a statuat, în repetate rânduri, că principiul nediscriminării presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011). 22. De asemenea nu poate fi reţinută încălcarea, sub forma dispunerii, în mod arbitrar, a măsurii arestării preventive, conform dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, a prevederilor art. 5 din Convenţie, ce reglementează dreptul la libertate şi la siguranţă, care prevede, printre altele, la paragraful 1 lit. c), că o persoană poate fi arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia. 23. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textele criticate, a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie referitoare la dreptul la un proces echitabil, Curtea reţine că aspectul determinării caracterului rezonabil al îndoielii, la care prevederile art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală fac referire, în funcţie de circumstanţele fiecărei cauze, nu este de natură a încălca garanţiile specifice acestui drept fundamental. Cu privire la respectarea dispoziţiilor convenţionale ale art. 6, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica o influenţă asupra deciziei finale, ceea ce interesează fiind ca această apreciere finală să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei, paragraful 45). 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Huseyin Sincar în Dosarul nr. 144/90/2016/a7 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 202 alin. (1) şi art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 martie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
