Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Patric-Alexandru Vermeulen în Dosarul nr. 3.718/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.019D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere că dreptul fiscal şi procedura fiscală fac parte din dreptul public, ceea ce înseamnă că subiecţii procesuali ai raporturilor juridice în discuţie nu pot fi egali în drepturi şi obligaţii, organul fiscal având o poziţie dominantă, iar reglementarea instituţiei răspunderii solidare cu debitorul este un aspect ce ţine de raportul de drept material fiscal. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 4 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.718/2/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Patric-Alexandru Vermeulen într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri privind anularea deciziei organului fiscal prin care a fost respinsă contestaţia formulată prin avocat, ca fiind depusă de o persoană ce nu are calitatea de a contesta, ca urmare a lipsei împuternicirii avocaţiale, precum şi a deciziei privind stabilirea răspunderii solidare a administratorului debitorului declarat insolvabil. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile criticate sunt neconstituţionale, întrucât dispun ca răspunderea persoanelor indicate în art. 25 din Legea nr. 207/2015 să fie stabilită printr-o simplă decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte şi instituie atât o prezumţie de rea-credinţă în sarcina persoanelor menţionate la art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală, cât şi dreptul organului fiscal de a stabili răspunderea solidară fără ca anterior o astfel de situaţie să fie analizată de către o instanţă judecătorească, respectiv dacă administratorul societăţii debitorului declarat insolvabil a acţionat cu rea-credinţă. Or, buna-credinţă este întotdeauna prezumată, iar organele fiscale nu pot avea dreptul de a stabili în mod arbitrar existenţa relei-credinţe în discuţie, având în vedere că prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă este instituită o procedură judecătorească specială prin care instanţa judecătorească poate stabili răspunderea organelor de conducere ale unei societăţi. Faţă de această împrejurare, apreciază că, pentru a se putea dispune atragerea răspunderii administratorului societăţii, se impune mai întâi stabilirea cu prioritate a incidenţei condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală, aspect ce se poate realiza numai de către instanţa judecătorească. 6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu instituie o prezumţie de rea-credinţă în sarcina persoanelor menţionate la art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală, reaua-credinţă fiind o condiţie ce trebuie probată în vederea angajării răspunderii, iar competenţa organului fiscal de a stabili răspunderea solidară în conformitate cu art. 25 din Codul de procedură fiscală este constituţională, de vreme ce persoana interesată are posibilitatea atacării în justiţie a actului de stabilire a răspunderii solidare. 7. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, care au următorul cuprins: - Art. 26: "(1) Răspunderea persoanelor prevăzute la art. 25 se stabileşte prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Decizia este act administrativ fiscal potrivit prezentului cod.(2) Înaintea emiterii deciziei prevăzute la alin. (1), organul fiscal efectuează audierea persoanei potrivit art. 9. Persoana are dreptul să îşi prezinte în scris punctul de vedere, în termen de 5 zile lucrătoare de la data audierii.(3) Prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de atragere a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea. Dispoziţiile art. 9 alin. (3) rămân aplicabile.(4) Decizia prevăzută la alin. (1) cuprinde, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi următoarele: a) datele de identificare a persoanei răspunzătoare; b) datele de identificare a debitorului principal; c) cuantumul şi natura sumelor datorate; d) termenul în care persoana răspunzătoare trebuie să plătească obligaţia debitorului principal; e) temeiul legal şi motivele în fapt ale angajării răspunderii, inclusiv opinia organului fiscal motivată în drept şi în fapt cu privire la punctul de vedere al persoanei.(5) Răspunderea se stabileşte atât pentru obligaţia fiscală principală, cât şi pentru accesoriile acesteia.(6) În scopul aplicării măsurilor de executare silită decizia prevăzută la alin. (1) devine titlu executoriu la data împlinirii termenului de plată prevăzut la art. 156 alin. (1).(7) Stingerea creanţelor fiscale prin oricare modalitate prevăzută de prezentul cod liberează faţă de creditor pe debitor sau, după caz, pe celelalte persoane răspunzătoare solidar.(8) Ori de câte ori Codul fiscal sau alte acte normative care reglementează creanţe fiscale prevăd răspunderea solidară a două sau mai multor persoane pentru aceeaşi creanţă fiscală, titlul de creanţă fiscală se emite pe numele fiecărei persoane cu menţionarea şi a celorlalte persoane care răspund solidar pentru creanţa respectivă.(9) Procedura de atragere a răspunderii solidare se aprobă astfel: a) prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central; b) prin ordin al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, în cazul creanţelor fiscale administrate de organele fiscale locale." 11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) - Principiul legalităţii, ale art. 15 alin. (1) - Universalitatea, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 24 - Dreptul la apărare, ale art. 44 - Dreptul de proprietate privată şi ale art. 45 - Libertatea economică. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 1 privind protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală fac parte din capitolul II - Dispoziţii generale privind raportul sarcinii fiscale şi se aplică în coroborare cu cele ale art. 25 din acelaşi cod. Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015, care sunt menţionate în mod concret de autorul excepţiei de neconstituţionalitate din enumerarea cuprinsă la art. 25 din aceeaşi lege, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile Codului de procedură fiscală răspund solidar cu acesta administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate. Din analiza prevederilor antereferite reiese că acestea stabilesc persoanele şi condiţiile în care poate avea loc angajarea răspunderii acestora, printre care se regăseşte şi aceea a exercitării mandatului cu rea-credinţă. 13. Cu privire la reaua-credinţă, în jurisprudenţa sa, Curtea a apreciat că aceasta poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Exercitarea de către o persoană a unui drept ce îi este recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăşi, o prezumţie a relei-credinţe (Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, paragrafele 17 şi 18, Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995). De asemenea, executarea obligaţiilor şi exerciţiul drepturilor civile se întemeiază pe buna-credinţă, Codul civil, prin art. 11 şi art. 14, impunând oricărei persoane fizice sau juridice respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri, precum şi buna-credinţă în executarea şi exercitarea obligaţiilor şi a drepturilor civile. Totodată, prin art. 14 alin. (2) din Codul civil, legiuitorul a consacrat conceptul de „bună-credinţă“ ca o prezumţie legală relativă care valorează până la proba contrarie. În acelaşi sens este şi art. 12 din Codul de procedură civilă, conform căruia drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care au fost reglementate şi cu respectarea drepturilor celorlalte părţi, exercitarea abuzivă atrăgând răspunderea părţii pentru prejudiciile morale şi materiale cauzate şi, totodată, aplicarea unei amenzi judiciare. 14. Prin urmare, dispoziţiile legale criticate, sub aspectul reglementării sintagmei „rea-credinţă“, nu sunt de natură să aducă atingere vreunui drept sau principiu constituţional, ci, din contră, reprezintă o transpunere a dispoziţiilor constituţionale ale art. 57, care prevăd că cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă, fără a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi, Codul de procedură fiscală neinstituind de plano o prezumţie de rea-credinţă în sarcina persoanelor menţionate asupra cărora urmează a se angaja răspunderea solidară, reaua-credinţă fiind o condiţie ce trebuie probată în vederea angajării răspunderii. 15. De asemenea, Curtea observă că soluţia legislativă criticată s-a regăsit şi în dispoziţiile art. 27 şi art. 28 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, în prezent abrogate, şi a mai format obiectul controlului de constituţionalitate, în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, concretizat, spre exemplu, prin Decizia nr. 667 din 30 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 26 iunie 2009, Decizia nr. 589 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 mai 2009, ale căror considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Cu acele prilejuri, Curtea a statuat că, în raporturile de drept material fiscal, organele fiscale au îndrituirea legală de a emite acte administrative fiscale. Dreptul fiscal şi procedura fiscală fac parte din dreptul public, ceea ce înseamnă că subiecţii unor astfel de raporturi nu pot fi egali în drepturi şi obligaţii. Astfel, unul dintre subiecţii raportului de drept fiscal, şi anume organul fiscal, are o poziţie dominantă, fiind înzestrat cu exerciţiul puterii de stat în virtutea căreia are competenţa legală de a stabili impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat, cât şi de a urmări încasarea acestora, astfel încât, în situaţia în care sumele de bani datorate bugetului nu mai pot fi încasate de la debitorul iniţial, printre altele şi din motivele prevăzute de textul criticat, să poată urmări şi alte persoane decât debitorul, care au contribuit efectiv la intrarea acestuia în stare de insolvenţă. Reglementarea instituţiei răspunderii solidare cu debitorul este un aspect al raporturilor de drept material fiscal, astfel încât organul fiscal, parte a puterii executive, are legitimitatea constituţională de a stabili, potrivit legii, răspunderea solidară a persoanelor prevăzute de textele criticate şi, în consecinţă, nu se poate admite că un agent al puterii executive intervine în domeniul de competenţă al puterii judecătoreşti. 16. Curtea reţine că, în temeiul art. 26 alin (2) din Legea nr. 207/2015 şi a principiilor şi regulilor de conduită prevăzute de Codul de procedură fiscală, înaintea emiterii deciziei prin care se stabileşte răspunderea persoanelor vizate de textul legii, organul fiscal efectuează audierea acestora, având obligaţia să le asigure posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei, context în care au dreptul să îşi prezinte şi în scris punctul de vedere, în termen de 5 zile lucrătoare de la data audierii. De asemenea, potrivit art. 26 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, răspunderea persoanelor în discuţie se stabileşte prin decizie emisă de organul fiscal care este act administrativ fiscal, ceea ce înseamnă că poate fi supusă căilor de atac prevăzute de acelaşi cod în titlul VIII: Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale. Astfel, în temeiul art. 268 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, împotriva actelor administrative fiscale se poate formula contestaţie, care este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal, iar, potrivit art. 281 alin. (2) din aceeaşi lege, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii. 17. Ca atare, Curtea constată că prin normele cuprinse în Codul de procedură fiscală sunt asigurate în mod efectiv accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare. De altfel, o dovadă în acest sens este chiar litigiul aflat pe rolul instanţei de judecată în care s-au contestat temeinicia şi legalitatea atât a deciziei organului fiscal, prin care a fost respinsă contestaţia formulată la decizia prin care a fost stabilită răspunderea solidară a administratorului debitorului declarat insolvabil, cât şi a deciziei împotriva căreia a fost formulată contestaţie, în contextul căruia a fost sesizată şi Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate. Astfel, cu ocazia soluţionării litigiului, persoana vizată de textul de lege criticat îşi poate prezenta apărările pe care le consideră necesare şi, prin urmare, nu se poate reţine pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 24 din Constituţie. 18. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, Curtea observă că textele criticate nu încalcă prevederile constituţionale cu privire la dreptul de proprietate privată, din moment ce diminuarea patrimoniului persoanelor responsabile de starea de insolvabilitate a societăţii este consecinţa firească a săvârşirii unor fapte culpabile care au generat insolvabilitatea societăţii (Decizia nr. 589 din 14 aprilie 2009, precitată). În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevăd dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor, motiv pentru care nu se poate reţine nici pretinsa încălcare a normelor convenţionale invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate prin prisma art. 20 din Constituţie. 19. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 45 din Constituţie, de asemenea, menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că accesul liber la o activitate economică nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor (a se vedea Decizia nr. 162 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 19 aprilie 2011). Dreptul fundamental în discuţie nu înlătură obligaţia persoanelor şi a operatorului economic de a se conforma regulilor stabilite de lege şi nu exclude instituirea unor sancţiuni în cazul încălcării acestor reguli (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 472 din 4 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 17 ianuarie 2005). Ca atare, prevederile criticate se circumscriu principiului libertăţii economice, astfel cum acesta a fost dezvoltat pe cale jurisprudenţială, fiind o aplicare la nivel infraconstituţional a dispoziţiilor art. 45 din Legea fundamentală. 20. De asemenea, Curtea învederează că reglementarea distinctă a drepturilor şi a obligaţiilor părţilor în raporturile juridice fiscale, în comparaţie cu reglementarea procedurii generale prevăzute de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, este o aplicare a dispoziţiilor constituţionale consfinţite la art. 137 alin. (1), potrivit cărora „Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege“. Prin urmare, stabilirea de către legiuitor a unui regim distinct, în favoarea creditorului fiscal, comparativ cu alţi creditori ai unor debitori insolvabili, nu echivalează cu o inegalitate în drepturi între aceştia, iar situaţiile diferite în care se află cele două categorii de creditori necesită reglementări diferite, aspect care nu conduce la încălcarea principiului universalităţii. Pentru identitate de raţiune, a se vedea şi Decizia nr. 1.294 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008. 21. Întrucât nu s-a constatat afectarea prevederilor constituţionale sau convenţionale menţionate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, nu se poate reţine nici pretinsa încălcare a principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 22. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Patric-Alexandru Vermeulen în Dosarul nr. 3.718/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 31 martie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
