Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina-Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea art. 229 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, obiecţie formulată de Guvernul României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.345 din 22 decembrie 2021 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.866A/2021. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia formulează critici de neconstituţionalitate extrinseci, invocând prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi alin. (5) privind principiul legalităţii, precum şi în art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. 4. De asemenea, sunt formulate critici de neconstituţionalitate intrinseci, prin raportare la art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 49 alin. (1) privind protecţia copiilor şi tinerilor şi art. 50 - Protecţia persoanelor cu handicap din Legea fundamentală. 5. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă se arată că, prin Decizia nr. 795 din 4 noiembrie 2020, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, reţinând, în contextul configurării efectelor deciziei sale, că, până la instituirea instanţei de tutelă şi familie, prin legea privind organizarea judiciară, atribuţiile speciale ale acesteia referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completurile specializate pentru minori şi familie, soluţie legislativă cu caracter temporar. 6. Se mai arată că proiectul de lege criticat instituie tot o soluţie legislativă cu caracter temporar, tranzitoriu, asemenea dispoziţiilor declarate neconstituţionale, acestea urmând să fie aplicate până la organizarea instanţelor de tutelă. Or, instituirea tot a unor dispoziţii cu caracter tranzitoriu, fără dublarea acestora de demersuri legislative, administrative şi logistice referitoare la organizarea instanţei de tutelă, nu poate avea semnificaţia conformării legiuitorului cu recenta jurisprudenţă a instanţei de contencios constituţional. În acest sens, se mai arată că atribuirea competenţei instanţei de tutelă către instanţele judecătoreşti de drept comun, dar concomitent cu delegarea unei părţi consistente a activităţii, respectiv a atribuţiei de efectuare a cercetărilor necesare, către o autoritate administrativă - autoritatea tutelară/direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, vine în contradicţie cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 795 din 4 noiembrie 2020, care nu lasă legiuitorului o marjă de apreciere în ceea ce priveşte delegarea competenţelor specifice în această materie. Aşa fiind, în condiţiile în care iniţiativa legislativă propune delegarea unor atribuţii organului administrativ, fără a le decela pe cele pur administrative de cele judiciare, cele statuate de instanţa de contencios constituţional cu privire la soluţiile tranzitorii instituite prin Legea nr. 71/2011 sunt incidente şi în cazul normelor propuse prin iniţiativa legislativă, cu consecinţa că adoptarea unor soluţii legislative similare cu cea constatată, în precedent, ca fiind contrară dispoziţiilor Constituţiei, echivalează cu încălcarea, de către legiuitor, a obligaţiei constituţionale rezultate din art. 147 alin. (4). Invocă, în acest sens, cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la caracterul general obligatoriu al deciziilor sale şi la importanţa principiului constituţional al comportamentului loial al autorităţilor publice (deciziile nr. 1.018 din 19 iulie 2010, nr. 195 din 3 aprilie 2013, nr. 463 din 17 septembrie 2014, nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, nr. 51 din 25 ianuarie 2012, nr. 727 din 9 iulie 2012, nr. 924 din 1 noiembrie 2012 sau nr. 260 din 8 aprilie 2015). 7. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinseci se mai susţine că dispoziţiile legii criticate sunt nepredictibile şi/sau lacunare, iar prin aceasta nu răspund cerinţelor de claritate, precizie şi previzibilitate a legii, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 8. În acest sens, se arată că din redactarea prevederilor articolului unic pct. 1 din actul normativ criticat [cu referire la alin. (2^1) şi (3^1)] nu reiese instanţa căreia îi revin atribuţiile referitoare la „exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia“, respectiv fie instanţa competentă potrivit dreptului comun, conform articolului unic pct. 1 din legea criticată [cu referire la art. 229 alin. (2^1) din Legea nr. 71/2011], fie instanţa, secţia sau, după caz, completul specializat pentru minori şi familie, în temeiul articolului unic pct. 2 din legea criticată [cu referire la art. 229 alin. (3^1)]. 9. Totodată, nu este clară procedura de urmat în cazul numirii curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale, precum şi în cazul prevăzut la art. 167 din Codul civil, numirea curatorului neregăsindu-se în cuprinsul articolului unic pct. 2 din legea criticată [cu referire la art. 229 alin. (3^1)], şi nici în ceea ce priveşte consilierea prevăzută la articolul unic pct. 3 din legea criticată [cu referire la art. 229 alin. (3^5)]. Astfel, se arată că, în măsura în care intenţia de reglementare ar fi aceea de înaintare către instanţa competentă a cererilor greşit îndreptate, norma propusă ar trebui să aibă caracter tranzitoriu şi să se refere la transmiterea, de îndată, din oficiu, a cererii greşit îndreptate către instanţa judecătorească competentă. 10. În acelaşi sens, se mai arată că există o imprecizie gravă a reglementării cu privire la atribuţiile efective pe care le au autorităţile administrative şi cele judiciare în cadrul procesului de exercitare a controlului cu privire la activitatea ocrotitorului legal, fapt de natură să aducă atingere în mod direct drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale celor ocrotiţi. De asemenea, imprecizia reglementării rezidă şi în utilizarea noţiunii de interzis judecătoresc, în condiţiile în care, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 601 din 16 iulie 2020, a fost constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 164 alin. (1) din Codul civil. 11. Se mai susţine că legea criticată nu respectă cerinţele de calitate a actelor normative prin prisma lipsei unor norme distincte pentru soluţionarea conflictelor de drept intertemporal care se vor ivi la data intrării sale în vigoare. 12. Se mai susţine că actul normativ criticat contravine dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (1)-(3) referitoare la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, prin lipsa realizării unui control jurisdicţional efectiv de către instanţa judecătorească, în cadrul procedurii reglementate la articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 229 alin. (3^2) şi (3^3) din actul normativ criticat]. Astfel, se arată că autoritatea tutelară/direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului are obligaţia de a efectua cercetările necesare şi de a prezenta un raport scris instanţei în vederea îndeplinirii de către aceasta a atribuţiilor care îi revin. Or, din cuprinsul reglementării nu reiese care este rolul şi care sunt efectele acestui raport în ansamblul procedurii ori dacă instanţa va efectua un control efectiv şi deplin asupra rezultatului etapei administrative a procedurii. Din reglementarea adoptată ar rezulta, mai degrabă, că, de fapt, controlul realizat de instanţele judecătoreşti se rezumă la a fi unul pur formal, aspect care ar echivala cu transferul atribuţiilor în materie de la instanţele judecătoreşti la organele administrative, cu încălcarea dreptului de acces la instanţă şi al dreptului la un proces echitabil. 13. În acest sens, se arată că în îndeplinirea misiunii de control instanţa judecătorească nu se poate mărgini la verificarea modului în care acest control este realizat de către o autoritate administrativă, ci trebuie să manifeste un rol activ şi să urmărească în mod real şi efectiv realizarea verificării minuţioase a modului în care tutorele îşi îndeplineşte atribuţiile. Or, modalitatea de reglementare a controlului echivalează, de fapt, cu lipsirea sa de eficacitate şi de efectivitate şi, în consecinţă, cu lipsirea celui interesat de dreptul de acces la instanţa de judecată. Pe de altă parte, în măsura în care s-a intenţionat dublarea, de către instanţa judecătorească, a controlului realizat de autoritatea administrativă, reglementarea ar fi lovită de o problemă la fel de gravă, şi anume lipsa timpului necesar realizării unui astfel de control, cu consecinţe nefaste în ceea ce priveşte respectarea drepturilor şi libertăţilor celui ocrotit. 14. În concluzie, se susţine că, având în vedere că soluţiile legislative criticate sunt de natură a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor minorilor aflaţi sub tutelă şi majorilor vulnerabili, cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale, sunt încălcate şi dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 49 alin. (1) şi art. 50 referitoare la protecţia copiilor, a tinerilor şi a persoanelor cu dizabilităţi. 15. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere în legătură cu obiecţia formulată. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea art. 229 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care are următorul cuprins: "ARTICOL UNIC Articolul 229 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. După alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (2^1), cu următorul cuprins: "(2^1) Până la data intrării în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), atribuţiile instanţei de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia, respectiv numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale şi numirea curatorului special prevăzut la art. 167 din Codul civil, sunt îndeplinite de instanţele competente potrivit dreptului comun, cu citarea autorităţii tutelare." 2. Alineatele (3^1) -(3^3) se modifică şi vor avea următorul cuprins: "(3^1) Până la data intrării în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), atribuţiile instanţei de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia revin instanţelor, secţiilor sau, după caz, completurilor specializate pentru minori şi familie, care comunică cererea, împreună cu întreg dosarul, autorităţii tutelare în vederea efectuării cercetărilor necesare şi prezentării unui raport scris instanţei, în termenul fixat în acest sens.(3^2) Până la data intrării în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), măsura plasamentului, a plasamentului în regim de urgenţă şi a supravegherii specializate sunt adoptate şi monitorizate de instanţele, secţiile sau, după caz, completurile specializate pentru minori şi familie, cu citarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.(3^3) În situaţiile prevăzute la alin. (3^2), instanţa comunică cererea, împreună cu întreg dosarul, direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, care efectuează cercetările necesare şi prezintă un raport scris instanţei, în termenul fixat în acest sens." 3. După alineatul (3) se introduc 3 noi alineate, alineatele (3^4)-(3^6), cu următorul cuprins: "(3^4) Persoanele interesate pot adresa direct instanţei de judecată sau autorităţii tutelare, respectiv direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, cereri privitoare la tutela persoanei ocrotite.(3^5) Autoritatea tutelară, respectiv direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, consiliază petenţii cu privire la conţinutul cererii, având obligaţia de a o trimite de îndată instanţei competente.(3^6) În vederea exercitării atribuţiilor prevăzute la alin. (3^1) şi (3^3), autorităţile şi instituţiile publice, persoanele fizice şi juridice, sunt obligate să comunice autorităţii tutelare, respectiv direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului toate datele solicitate, aflate în evidenţa lor sau de care au cunoştinţă, în termenul fixat de instanţa de judecată."" 18. Autorul sesizării susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 49 alin. (1) privind protecţia copiilor şi a tinerilor, art. 50 - Protecţia persoanelor cu handicap şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 19. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în această ordine, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 20. Curtea reţine că obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Guvernul României, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 21. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 22. În cauză, propunerea legislativă a fost înregistrată la Senat la data de 22 februarie 2021, fiind respinsă la data de 2 iunie 2021, după care a fost transmisă Camerei Deputaţilor, care a adoptat-o, în procedura generală, în calitate de Cameră decizională, la data de 7 decembrie 2021, cu 276 de voturi „pentru“, niciun vot „contra“ şi 13 abţineri. La data de 13 decembrie 2021 a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, şi la data de 18 decembrie 2021 a fost trimisă la Preşedintele României pentru promulgare. La data de 23 decembrie 2021 Guvernul a formulat prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. Astfel, obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termen (a se vedea Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70 ipoteza a doua), cu respectarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 77 alin. (1) din Constituţie. 23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate 24. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia legea supusă controlului de constituţionalitate contravine efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 795 din 4 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1299 din 28 decembrie 2020, prin faptul că soluţia legislativă este similară cu cea constatată, în precedent, ca fiind contrară dispoziţiilor Constituţiei, Curtea reţine că, prin decizia precitată, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011 şi a reţinut, în esenţă, că menţinerea sine die în fondul activ al legislaţiei a unei norme tranzitorii contravine scopului unei astfel de reglementări, care trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea a două dispoziţii legale succesive, ceea ce este de natură să încalce cerinţele de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii. De asemenea, Curtea a mai reţinut că delegarea către autoritatea tutelară - organ administrativ aflat în subordinea autorităţii publice locale - a unor atribuţii referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc, instituite de legiuitor în sarcina unei instanţe judecătoreşti specializate - instanţa de tutelă, contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la accesul liber la justiţie, prin faptul că nu există un control judecătoresc asupra deciziei organului administrativ. În consecinţă, constatând neconstituţionalitatea art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, sub aspectul efectelor deciziei pronunţate, Curtea a stabilit că, până la organizarea prin legea privind organizarea judiciară a instanţei de tutelă, atribuţiile speciale ale acesteia referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completurile specializate pentru minori şi familie. 25. Analizând legea criticată în prezenta cauză, Curtea reţine că, în contradicţie cu unul dintre considerentele care au fundamentat constatarea neconstituţionalităţii textului legal similar, în precedent, soluţiile normative preconizate păstrează caracterul de norme tranzitorii, respectiv până la înfiinţarea instanţei de tutelă, prin legea privind organizarea judiciară, şi reglementează, în esenţă, o partajare a atribuţiilor de control privind exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc între autoritatea tutelară şi instanţele judecătoreşti competente, potrivit dreptului comun (articolul unic pct. 1 din legea criticată). Or, prin Decizia nr. 795 din 4 noiembrie 2020, Curtea a sancţionat tocmai lipsa de intervenţie a legiuitorului, pentru un interval de timp îndelungat, respectiv de la data de 1 octombrie 2011 - intrarea în vigoare a Codului civil, ceea ce echivala cu o permanentizare a unei situaţii care nu putea avea decât un caracter temporar, tranzitoriu, şi anume îndeplinirea de către o autoritate administrativă a unor atribuţii conferite prin lege unei instanţe judecătoreşti, până la momentul organizării prin lege a instanţei de tutelă. 26. În consecinţă, dat fiind faptul că actul normativ criticat în prezenta cauză instituie, de asemenea, o soluţie legislativă cu caracter temporar - „(2^1) Până la data intrării în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1) (...)“ - (respectiv organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie, prin legea privind organizarea judiciară s.n.), adoptarea legii criticate, în lipsa înfiinţării instanţei de tutelă, echivalează cu preluarea unei soluţii legislative constatate în precedent ca fiind neconstituţională (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, paragraful 25). Prin urmare, această conduită a legiuitorului constituie de plano o premisă de admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate, dat fiind faptul că, prin adoptarea unei soluţii legislative similare cu cea constatată, în precedent, ca fiind contrară dispoziţiilor Constituţiei, legiuitorul şi-a încălcat obligaţia constituţională rezultată din art. 147 alin. (4) referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale. 27. În jurisprudenţa sa, Curtea a subliniat importanţa principiului constituţional general al comportamentului loial şi a stabilit că revine, în principal, autorităţilor publice sarcina de a-l aplica şi respecta în raport cu valorile şi principiile Constituţiei, inclusiv faţă de principiul consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie (a se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor publice, Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din data de 7 noiembrie 2017, sau Decizia nr. 609 din 14 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 980 din data de 23 octombrie 2020). 28. În aceste condiţii, Curtea reţine că legiuitorul, încălcând caracterul general obligatoriu şi efectele erga omnes ale Deciziei nr. 795 din 4 noiembrie 2020, de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 229 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, a procedat într-un mod contrar comportamentului constituţional loial de care acesta trebuie să dea dovadă faţă de instanţa constituţională şi faţă de jurisprudenţa acesteia, astfel încât, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale precitată, Curtea urmează să admită obiecţia de neconstituţionalitate formulată. 29. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Guvernul României şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea art. 229 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 ianuarie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Irina-Loredana Gulie ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
