Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Fabian Niculae │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 913 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Lionel Albert Claude Leon Vuillaume în Dosarul nr. 2.251/94/2017 al Judecătoriei Buftea - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.929D/2017. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 11 decembrie 2018, cu participarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate şi a reprezentantului Ministerului Public, domnul procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 15 ianuarie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 19 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.251/94/2017, Judecătoria Buftea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 913 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Lionel Albert Claude Leon Vuillaume într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri adresate instanţei pentru a dispune cu privire la efectuarea unui program de consiliere psihologică pentru minor. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât au determinat înmulţirea cazurilor de alienare parentală, acest lucru fiind de natură a împiedica existenţa unei relaţii parentale normale. Astfel, procedura instituită de prevederile art. 910-914 din Codul de procedură civilă necesită aproape 12 luni pentru parcurgere, ceea ce împiedică soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. De asemenea, aceeaşi procedură suspendă în mod efectiv viaţa de familie, ceea ce contravine interesului superior al copilului. 5. Judecătoria Buftea - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Aceasta arată că procedura instituită în art. 910-914 din Codul de procedură civilă nu este de natură a încălca dreptul la viaţă privată şi de familie, scopul său fiind tocmai acela de a preveni existenţa unui refuz al minorului de a însoţi părintele debitor în executarea unor dispoziţii prevăzute de lege sau într-un titlu executoriu, care să fie determinat de influenţa negativă a părintelui creditor asupra acestuia, fiind prevăzute în acest sens suficiente garanţii. De asemenea, procedura reglementată în art. 910-914 din Codul de procedură civilă instituie suficiente garanţii pentru asigurarea unui proces echitabil şi a termenului rezonabil, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională şi în Decizia nr. 299 din 12 mai 2016. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Acesta mai menţionează jurisprudenţa relevantă a instanţei de contencios constituţional, respectiv Decizia nr. 299 din 12 mai 2016. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, concluziile scrise depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 913 - Refuzul minorului din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: "(1) Dacă executorul constată că însuşi minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă aversiune faţă de creditor, va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatările sale şi pe care îl va comunica părţilor şi reprezentantului direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.(2) Reprezentantul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului va sesiza instanţa competentă de la locul unde se află minorul, pentru ca aceasta să dispună, în funcţie de vârsta copilului, un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate depăşi 3 luni. Cererea se soluţionează de urgenţă în camera de consiliu, prin încheiere nesupusă niciunei căi de atac, pronunţată cu citarea părinţilor şi, după caz, a persoanei la care se află copilul. Dispoziţiile legale privind ascultarea copilului rămân aplicabile.(3) La finalizarea programului de consiliere, psihologul numit de instanţă va întocmi un raport pe care îl va comunica instanţei, executorului judecătoresc şi direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.(4) După primirea raportului psihologului, executorul va relua procedura executării silite, potrivit art. 911.(5) Dacă şi în cursul acestei proceduri executarea nu va putea fi realizată din cauza refuzului minorului, creditorul poate sesiza instanţa competentă de la locul unde se află minorul în vederea aplicării unei penalităţi, dispoziţiile art. 906 alin. (2) şi (4)-(6) fiind aplicabile în mod corespunzător." 11. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. Se mai menţionează şi art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, se constată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra prevederilor invocate, prin raportare la critici similare, constatând că sunt constituţionale. 13. Astfel, prin Decizia nr. 299 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 21 iulie 2016, paragraful 16, Curtea a observat că dispoziţiile legale criticate reglementează procedura de executare a hotărârilor judecătoreşti referitoare la minori, atunci când copilul minor a fost încredinţat unuia dintre părinţi, unui terţ sau unei instituţii de ocrotire printr-o hotărâre judecătorească, iar persoana care deţine copilul încearcă să se sustragă de la executarea hotărârii, având un caracter de noutate în legislaţia procesual civilă. Procedura reglementată de textele legale criticate prevede că în cazul refuzului debitorului obligaţiei de încredinţare a minorului de a executa această obligaţie pot fi luate măsuri de constrângere de natură patrimonială prevăzute de lege pentru neexecutarea obligaţiilor de a face, respectiv când obligaţia nu este evaluabilă în bani [art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă], iar dacă debitorul este de reacredinţă legiuitorul a reglementat obligaţia executorului judecătoresc de a sesiza parchetul de pe lângă instanţa de executare în vederea începerii urmăririi penale. 14. Prin Decizia nr. 710 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 29 martie 2018, paragraful 15, şi Decizia nr. 299 din 12 mai 2016, precitată, paragraful 21, Curtea a constatat că procedura reglementată de dispoziţiile art. 910-914 cuprinse în secţiunea a 2-a - Executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii referitoare la minori a capitolului IV - Executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face din titlul III - Executarea silită directă al cărţii a V-a - Despre executare silită din Codul de procedură civilă nu încalcă dreptul la un proces echitabil garantat constituţional şi convenţional. Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie prevăd judecarea proceselor în mod echitabil şi soluţionarea lor într-un termen rezonabil, drept consfinţit şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Procesul echitabil constituie o garanţie a principiului legalităţii, iar termenul rezonabil, o garanţie a faptului că justiţia asigură realizarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, cu eliminarea tergiversărilor şi a mijloacelor şicanatoare. Or, procedura legală criticată instituie suficiente garanţii pentru asigurarea unui proces echitabil şi a termenului rezonabil. 15. Prin Decizia nr. 299 din 12 mai 2016, paragraful 19, Curtea a mai reţinut că legiuitorul a reglementat mai multe măsuri graduale ca intensitate, menite să constrângă debitorul să execute obligaţia prevăzută în titlul executoriu, prin intermediul instanţei de judecată. Aplicarea penalităţilor reprezintă un mijloc de constrângere judiciară, o sancţiune pecuniară, care are rolul de a crea debitorului obligaţiei o presiune suplimentară, inclusiv prin acumularea, timp de trei luni, a sumelor datorate pentru întârzierea în executare. După acest termen, legiuitorul a prevăzut o sancţiune mult mai gravă, respectiv constrângerea debitorului cu aplicarea unei sancţiuni penale. 16. Referitor la critica privind posibilitatea de a influenţa comportamentul minorului în sensul de a-l respinge pe părintele care a câştigat procesul, Curtea a reţinut că legiuitorul a prevăzut în funcţie de vârsta copilului un program de consiliere psihologică pentru o perioadă ce nu poate depăşi 3 luni, la finalizarea căruia psihologul numit de instanţă va întocmi un raport. După primirea raportului, executorul judecătoresc va relua procedura executării silite. 17. În continuare Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 710 din 9 noiembrie 2017, paragraful 21, că, potrivit jurisprudenţei sale, accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. Este de competenţa exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. Este, de altfel, o soluţie care rezultă în mod categoric din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, şi ale art. 129 în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“ (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 18. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia prin opunerea minorului la cele stabilite prin hotărârea judecătorească sunt încălcate dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Constituţie, Curtea a observat că prin sintagma „persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora“ legiuitorul constituant a avut în vedere persoana fizică având capacitate deplină de exerciţiu şi experienţă de viaţă, care are posibilitatea de a-şi valorifica acest drept în deplină cunoştinţă de cauză, situaţie care nu se regăseşte în persoana unui minor, lipsit de capacitate de exerciţiu (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.287 din 8 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 10 noiembrie 2009). Aşadar, Curtea nu a reţinut încălcarea dreptului de a dispune de el însuşi al părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul, prin opoziţia acestuia din urmă la legăturile personale stabilite prin hotărârea judecătorească. 19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 20. De asemenea, Curtea Constituţională constată că instanţa de la Strasbourg are o jurisprudenţă bogată prin care a dat prevalenţă interesului superior al copilului. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că respectul pentru viaţa familială implică, în materia separaţiei copiilor de părinţi, obligaţia pozitivă a statului de a lua toate măsurile necesare, atât pentru a menţine legăturile personale, cât şi pentru a reuni copilul cu părintele său, ţinând cont de interesul superior al minorului (Hotărârea din 7 august 1996, pronunţată în Cauza Johansen împotriva Norvegiei, paragraful 52, şi Hotărârea din 24 martie 1988, pronunţată în Cauza Olsson împotriva Suediei, paragraful 71). 21. În privinţa dreptului la reunire al minorului cu părinţii săi, asupra căruia a fost luată măsura plasamentului, este necesar a reaminti faptul că trebuie atins un just echilibru între interesul superior al copilului de a rămâne în plasament şi cel al părintelui de a fi reunit cu copilul (Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Maumousseau şi Washington împotriva Franţei, paragraful 62, şi Hotărârea din 26 mai 2009, pronunţată în Cauza Amănălăchioai împotriva României, 26 mai 2009, paragraful 79). 22. În acest sens, Curtea de la Strasbourg, examinând ingerinţele în dreptul la respectarea vieţii de familie, pune în balanţă, pe de o parte, interesul copilului de a fi protejat într-o anumită situaţie care pune în pericol sănătatea şi dezvoltarea sa, iar, pe de altă parte, obiectivul de a reuni familia atunci când circumstanţele o permit. Astfel, în aprecierea sa, Curtea atribuie o importanţă deosebită interesului superior al copilului, care în funcţie de natura şi de gravitatea sa, poate să predomine asupra interesului părintelui (Hotărârea din 7 august 1996, pronunţată în Cauza Johansen împotriva Norvegiei, paragraful 78), căci art. 8 nu ar putea în niciun caz să autorizeze un părinte să ia măsuri de natură să prejudicieze sănătatea sau dezvoltarea copilului său (Hotărârea din 19 septembrie 2000, pronunţată în Cauza Gnahoré împotriva Franţei, paragraful 59). 23. Art. 8 din Convenţie, din punctul de vedere al garanţiilor procedurale, impune şi o altă obligaţie în sarcina statelor, şi anume aceea de a soluţiona cauzele cu celeritate, întrucât în relaţia unui părinte cu copilul său trebuie manifestată o diligenţă excepţională, având în vedere faptul că trecerea timpului poate reprezenta o soluţionare de facto a cauzei (Hotărârea din 5 decembrie 2002, pronunţată în Cauza Hoppe împotriva Germaniei, paragraful 54). Curtea a statuat că neîndeplinirea obligaţiilor impuse de Convenţia de la Haga (Convenţia din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii), ratificată de România prin Legea nr. 100/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 243 din 30 septembrie 1992, este considerată o încălcare a art. 8 din Convenţie, având în vedere că art. 3, 7, 12 şi 13 din Convenţia de la Haga prevăd obligativitatea înapoierii imediate a copiilor care au fost luaţi sau reţinuţi într-un alt stat contractant în mod nelegal. Astfel, luarea sau reţinerea unui copil va fi considerată nelegală dacă încalcă drepturile părinteşti atribuite unei persoane conform legii statului în care copilul avea rezidenţa obişnuită imediat înainte de luare sau reţinere, iar autorităţile statale trebuie să coopereze pentru a asigura înapoierea copilului, prin localizarea şi reîncredinţarea acestuia părintelui îndreptăţit. În acest scop, autorităţile administrative şi judiciare din statele contractante trebuie să acţioneze cu celeritate, chiar şi din proprie iniţiativă, urmărind totodată să ferească copilul de pericol (Hotărârea din 29 aprilie 2003, pronunţată în Cauza Iglesias Gil şi A.U.I. împotriva Spaniei, paragrafele 49, 50 şi 62). 24. Însă copilul nu poate fi obligat să aibă relaţii personale cu părintele divorţat, tocmai de aceea este necesară parcurgerea unei etape de consiliere psihologică prin care să se deceleze cu claritate opţiunea reală a copilului. În Hotărârea din 8 iulie 2003, pronunţată în Cauza Sommerfeld împotriva Germaniei, s-a reţinut că un minor în vârstă de 13 ani al reclamantului îşi exprimase dorinţa clară de a nu se vedea cu acesta, dorinţă pe care o menţinuse timp de mai mulţi ani. Instanţele naţionale au considerat că a forţa pe minor să îl vadă pe reclamant i-ar putea afecta grav echilibrul emoţional şi psihologic. Curtea de la Strasbourg a acceptat faptul că procesul decizional proteja suficient interesele reclamantului. 25. De altfel, prin Hotărârea din 16 iulie 2015, pronunţată în Cauza Nazarenko împotriva Rusiei, paragraful 66, Curtea de la Strasbourg a statuat că, în ceea ce priveşte dreptul de vizită, interesul superior al copilului nu poate să fie determinat în mod obiectiv prin raportare la o prevedere legală cu caracter general. Având în vedere marea varietate de situaţii pe care le prezintă viaţa de familie, trebuie analizate circumstanţele particulare ale fiecărui caz, pentru a putea fi siguri că există un just echilibru între drepturile tuturor persoanelor implicate (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 15 septembrie 2011, pronunţată în Cauza Schneider împotriva Germaniei, paragraful 100). În consecinţă, se poate interpreta art. 8 ca impunând statelor membre obligaţia de a examina în fiecare caz dacă este în interesul superior al copilului să rămână în contact cu persoana care s-a îngrijit de el o perioadă de timp suficient de lungă, puţin contând faptul că acel copil este legat sau nu din punct de vedere biologic de acea persoană. 26. Prin Hotărârea din 1 februarie 2018, pronunţată în Cauza M.K. împotriva Greciei, paragrafele 76 şi 77, Curtea de la Strasbourg a reamintit jurisprudenţa sa constantă prin care a statuat, în legătură cu executarea hotărârilor vizând dreptul familiei, că elementul esenţial constă în a cunoaşte dacă autorităţile naţionale au luat toate măsurile necesare pentru a facilita această executare, măsuri care, în mod rezonabil, puteau fi luate în funcţie de circumstanţele speţei. 27. Cu toate acestea, dacă în privinţa copiilor nu este de dorit să fie luate măsuri coercitive în acest domeniu delicat (Hotărârea din 15 septembrie 2016, pronunţată în Cauza Giorgioni împotriva Italiei, paragraful 64, şi Hotărârea din 11 februarie 2016, pronunţată în Cauza Mitrova şi Savik împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, paragraful 77), recurgerea la sancţiuni nu trebuie să fie exclusă în caz de comportament ilegal al părintelui cu care trăiesc respectivii copii (Hotărârea din 25 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, paragraful 106, şi Hotărârea din 12 decembrie 2006, pronunţată în Cauza Bajrami împotriva Albaniei, paragraful 54). Interesul superior al copilului poate să ceară, câteodată, ca acel copil nu fie separat de părintele la care se găseşte sau ca el să nu fie înapoiat părintelui care îl cere (Hotărârea din 7 martie 2013, pronunţată în Cauza Raw şi alţii împotriva Franţei, paragraful 80). 28. Aşadar, legiuitorul român nu a făcut decât să urmeze liniile jurisprudenţei instanţei de la Strabourg. Încercând să protejeze toate interesele concurente, el a dat prevalenţă principiului interesului superior al copilului. Copilul nu poate fi sancţionat pentru că nu mai doreşte să aibă relaţii personale cu unul dintre părinţi, dar această dorinţă a sa este analizată cu ajutorului unui psiholog specializat capabil să deceleze opiniile reale ale minorului de atitudinile condiţionate de un eventual conflict de loialitate sau de manipularea părintelui căruia i-a fost încredinţat copilul. Sigur că autorităţile competente trebuie să acţioneze cu celeritate în sensul rezolvării acestor situaţii delicate care ţin de viaţa de familie, însă textul legal criticat nu prezintă niciun viciu de neconstituţionalitate, nefiind încălcate prevederile ale art. 11, art. 20, art. 21 alin. (3), art. 26 din Constituţie ori art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De altfel, alin. (2) al art. 913 din Codul de procedură civilă se referă la un termen de 3 luni pentru programul de consiliere psihologică, cererea de încuviinţare a unui astfel de program fiind soluţionată cu celeritate de către instanţa competentă. Curtea constată că textul legal criticat nu încalcă dreptul la judecarea unei cauze într-un termen rezonabil, având în vedere specificitatea domeniului în discuţie care reclamă protejarea interesului superior al minorului. 29. Distinct de cele de mai sus, Curtea constată că prevederile art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică nu sunt incidente în cauză. În ceea ce priveşte invocarea art. 148 din Constituţie, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu arată în mod concret în ce constă contrarietatea dintre textul legal criticat şi respectivul text constituţional. Or, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în formularea acesteia. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Lionel Albert Claude Leon Vuillaume în Dosarul nr. 2.251/94/2017 al Judecătoriei Buftea - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 913 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Buftea - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Fabian Niculae -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
