Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 176 din 24 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal şi ale art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 176 din 24 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal şi ale art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 451 din 5 mai 2022

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu     │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal şi ale art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, excepţie ridicată de Florentina Diaconescu în Dosarul nr. 22.126/299/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.069D/2019.
    2. Dezbaterile au avut loc la data de 10 martie 2022, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, precum şi ale art. 396 din Codul de procedură civilă, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 24 martie 2022, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    3. Prin Încheierea din 22 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 22.126/299/2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal şi ale art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României. Excepţia a fost ridicată de Florentina Diaconescu în soluţionarea unei cauze penale. Prin rechizitoriu, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus trimiterea în judecată a autoarei excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă, faptă prevăzută de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României. În actul de sesizare s-a reţinut că autoarea excepţiei a depozitat într-un chioşc de difuzare a presei cantitatea de 193 de pachete de ţigări, neintroduse în circuitul fiscal al României, cunoscând că acestea provin din contrabandă.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că, potrivit art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal, nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani. Susţine, de asemenea, că va comite infracţiunea prevăzută de textul de lege menţionat anterior şi persoana care depozitează un singur pachet de ţigări, întrucât este îndeplinit unul dintre elementele materiale alternative ale infracţiunii de contrabandă, iar, potrivit art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, contrabanda asimilată se pedepseşte ca şi contrabanda simplă, cu pedepse între 2 şi 7 ani închisoare. Precizează că au existat situaţii în care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală pentru aproximativ 848 de pachete de ţigări. Subliniază că, deşi pentru o cantitate mică de ţigarete de contrabandă este posibilă renunţarea la urmărirea penală, pentru aceeaşi faptă nu este posibilă pronunţarea unei soluţii de renunţare la aplicarea pedepsei.
    5. Totodată, susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, sunt asimilate infracţiunii de contrabandă şi se pedepsesc potrivit alin. (1) al aceluiaşi articol, colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, fără a se indica vreun prag valoric, în acest fel norma criticată fiind contrară dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie. Susţine, de asemenea, că lipsa unui prag valoric sub care fapta în discuţie să nu constituie infracţiune - cum este reglementat, de pildă, la art. 270 alin. (2) lit. a) din Codul vamal ori la art. 296^1 alin. (1) din Codul fiscal, potrivit căruia fapta constituie infracţiune doar când se depăşeşte limita a 10.000 de ţigarete - conduce la încălcarea principiului ultima ratio în materie penală, potrivit căruia nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, pentru a fi justificată aplicarea unei sancţiuni penale. Învederează că lipsa unui prag valoric nu este doar o problemă teoretică, întrucât pe rolul instanţelor de judecată s-au aflat în ultimii ani numeroase cauze în care inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru fapte derizorii, respectiv pentru vânzarea a zece sau chiar a două pachete de ţigări.
    6. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală consideră că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens reţine că o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei este condiţionată, pe lângă gravitatea redusă a faptei, de multiple cerinţe suplimentare, inclusiv o limită de cel mult 5 ani pentru pedeapsa cu închisoarea prevăzută de lege. În aceste condiţii, în ipoteza în care o persoană deţine chiar şi un singur pachet de ţigări de contrabandă (chiar dacă este doar pentru consum propriu), în cazul în care procurorul dispune trimiterea sa în judecată, nu există niciun mijloc procesual prin care instanţa să poată exclude o astfel de faptă (pur şi simplu derizorie) din sfera ilicitului penal. Precizează că dispoziţiile art. 18^1 din Codul penal anterior permiteau excluderea din sfera ilicitului penal a faptelor mărunte (această normă găsindu-şi aplicarea atât în timpul urmăririi penale, cât şi în timpul judecăţii). Aşa încât apreciază că prin reglementarea criticată se încalcă principiul potrivit căruia nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, pentru a fi justificată aplicarea unei sancţiuni penale.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere exprimat anterior, în sensul că dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României sunt constituţionale, acesta fiind reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 138 din 10 martie 2016. Referitor la prevederile art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal, Avocatul Poporului învederează că şi acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate şi, totodată, că a transmis punctul său de vedere, în sensul că normele penale menţionate sunt constituţionale, fiind reţinut în dosarele Curţii Constituţionale nr. 1.080D/2015, nr. 1.170D/2015, nr. 1.605D/2015 şi nr. 2.543D/2016. În final, arată că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat, în sensul că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal şi cele ale art. 270 alin. (3) din Codul vamal al României, cu modificările şi completările ulterioare, sunt constituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autoarei prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal şi ale art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare. Prevederile legale criticate au următorul cuprins:
    - Art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal: „Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă: […] d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani.“;
    – Art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006: „Sunt asimilate infracţiunii de contrabandă şi se pedepsesc potrivit alin. (1) colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii acesteia.“

    12. În susţinerea neconstituţionalităţii textelor de lege criticate, autoarea excepţiei invocă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil.
    13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 113 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 14 mai 2020, excepţia de neconstituţionalitate fiind respinsă ca neîntemeiată. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut că sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal considerentele deciziilor nr. 407 din 16 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, şi nr. 721 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, prin care instanţa de control constituţional a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că normele penale care reglementează condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei în ipoteza în care infractorul a mai suferit anterior o condamnare sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    14. Cu privire la instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, Curtea a reţinut, în paragrafele 19-21 ale Deciziei nr. 113 din 25 februarie 2020, că renunţarea la aplicarea pedepsei este o instituţie nouă, care nu are corespondent în Codul penal anterior şi care constă în facultatea recunoscută instanţei de judecată de a renunţa definitiv la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni, pentru resocializarea căreia - ţinând seama de gravitatea infracţiunii, de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta anterior şi ulterior comiterii faptei - este suficientă aplicarea unui avertisment. Raţiunea renunţării la aplicarea pedepsei o reprezintă săvârşirea unor fapte infracţionale care au o gravitate redusă, infractorul putând fi exonerat de la aplicarea unei pedepse, fiind suficiente constatarea faptelor şi atenţionarea infractorului cu privire la conduita viitoare. Curtea a observat totodată că prevederi similare se regăseau în art. 18^1 din Codul penal din 1969, ce aveau drept raţiune nepedepsirea infractorului pentru lipsa pericolului social concret al faptei, în condiţiile atingerii minime a valorilor apărate prin lege. Curtea a observat însă că, pentru a se renunţa la aplicarea pedepsei, Codul penal actual reglementează, în art. 80, noi criterii cu privire la faptă şi la persoana infractorului. Aşadar, în vechiul Cod penal, fapta care nu prezenta pericolul social al unei infracţiuni nu constituia infracţiune, pe când în noul Cod penal, cu privire la faptă, deşi aceasta este infracţiune, s-ar putea renunţa la aplicarea pedepsei, această din urmă operaţiune fiind la latitudinea instanţei de judecată care va dispune în condiţiile prevăzute de art. 80 din Codul penal.
    15. Curtea a reţinut, de asemenea, că, pentru ca instanţa să poată dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, trebuie să fie întrunite condiţiile pozitive referitoare la gravitatea redusă a infracţiunii şi la conduita infractorului, reglementate în art. 80 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, renunţarea la aplicarea pedepsei nefiind un drept al infractorului, ci o facultate a instanţei de judecată, care apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea cu privire la persoana acestuia. Curtea a reţinut totodată că renunţarea la aplicarea pedepsei nu este exclusiv o exprimare a voinţei instanţei de judecată, actualul Cod penal stabilind, de asemenea, în art. 80 alin. (2), condiţii negative cu privire la persoana infractorului sau cu privire la limita maximă specială a pedepsei pentru care se poate aplica, faţă de prevederile art. 18^1 din Codul penal din 1969, care ţineau seama doar de gradul de pericol social concret al faptei, aşadar de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care s-a săvârşit fapta, de urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, toate aceste din urmă criterii ce ţineau de pericolul social al faptei fiind apreciate de instanţă. Aşadar, Curtea a reţinut că art. 80 alin. (2) lit. a)-d) din Codul penal reglementează situaţiile în prezenţa cărora instanţa nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, acestea fiind condiţii ce ţin de persoana infractorului, precum şi de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită. Una dintre condiţiile negative referitoare la conduita infractorului anterioară săvârşirii faptei este reglementată în art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, care stabileşte că nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) - faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală şi lit. b) - infracţiunile amnistiate sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.
    16. În raport cu cele reţinute în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal, Curtea a constatat, în esenţă, că legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, aşa încât norma penală în vigoare răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, stabilirea condiţiilor în care instanţa de judecată poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei intrând în atribuţiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării.
    17. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, autoarea acesteia susţine că sunt asimilate infracţiunii de contrabandă şi se pedepsesc, potrivit alin. (1) al articolului menţionat, colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, fără a se indica vreun prag valoric, în acest fel fiind adusă atingere dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi principiului ultima ratio în materie penală.
    18. Curtea reţine că, examinând critici similare celor formulate în prezenta cauză, a pronunţat deciziile nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016, şi nr. 828 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124 din 17 februarie 2016, prin care a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate, respectiv deciziile nr. 556 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 967 din 6 decembrie 2017, nr. 255 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 742 din 11 septembrie 2019, nr. 753 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 11 februarie 2020, nr. 106 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 18 mai 2020, nr. 113 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 14 mai 2020, nr. 512 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 4 septembrie 2020, şi nr. 81 din 16 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 10 mai 2021, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile criticate sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    19. În aceste condiţii jurisprudenţiale, Curtea reţine practica constantă a instanţelor de judecată în sensul sesizării instanţei de control constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României şi invocării motivelor ce relevă un viciu de neconstituţionalitate al normei din perspectiva nereglementării unui plafon valoric sub care fapta incriminată în articolul menţionat nu constituie infracţiune. În acest sens, Curtea observă că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 a fost invocată din oficiu, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.219D/2015, de către Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, precum şi în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.138D/2017, de către Judecătoria Iaşi - Secţia penală, în care această din urmă instanţă de judecată, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale privind principiul ultima ratio, a arătat că, „în cazul infracţiunii prevăzute de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 acest principiu trebuie raportat la regimul sancţionator instituit, şi anume închisoarea de la 2 la 7 ani, ce nu permite instanţelor judecătoreşti să aplice alte modalităţi de individualizare judiciară a pedepselor, instanţele fiind obligate să dispună condamnarea persoanelor ce au săvârşit fapte ce realizează din punct de vedere formal conţinutul acestei infracţiuni, indiferent cât de puţin grave ar fi acestea. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, maximul special fiind de 7 ani închisoare, nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei şi, cu atât mai puţin, renunţarea la judecată. [....] în cauza de faţă, inculpatul (care nu are antecedente penale) a fost trimis în judecată pentru faptul că ar fi cumpărat dintr-o piaţă un număr de 47 de pachete de ţigări pe care urma să le dea muncitorilor angajaţi cu ziua în gospodăria agricolă a inculpatului, prejudiciul total calculat de organele fiscale fiind de doar 561 lei. Or, fapte de genul celor anterior menţionate nu pot fi considerate ca având gradul de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală a condamnării la pedeapsa de cel puţin 2 ani închisoare (pentru această infracţiune neputându-se dispune amânarea aplicării pedepsei ori renunţarea la judecată). [...] Este de neînţeles că deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal provenite din contrabandă sunt sancţionate numai penal (în interpretarea obligatorie pentru instanţe a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), în timp ce fapta mai gravă constând în chiar introducerea în ţară a acestor bunuri prin sustragerea de la controlul vamal este sancţionată, după caz, contravenţional sau penal.“ De asemenea, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 270 alin. (3) din Codul vamal al României a fost invocată, din oficiu, şi în dosarele Curţii Constituţionale nr. 1.033D/2018 şi nr. 1.034D/2018, de către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală, în cauze penale în care inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii asimilate celei de contrabandă, în varianta agravată, prevăzută de art. 270 alin. (3) raportat la art. 274 teza a doua din Legea nr. 86/2006, pentru deţinerea şi/sau vânzarea câtorva zeci de pachete de ţigări, în cazul fiecărui inculpat. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia I penală a arătat că pe rolul său „s-au aflat de-a lungul timpului numeroase dosare în care inculpaţii erau acuzaţi de simpla deţinere a unei cantităţi infime de ţigări de contrabandă. Or, în aceste condiţii, în ipoteza persoanei care cumpără un singur pachet de ţigări de contrabandă, pentru consumul propriu (bun pe care apoi îl deţine), în cazul în care procurorul nu renunţă la urmărirea penală, astfel cum îi permite art. 318 din Codul de procedură penală, pentru infracţiunea în varianta simplă prevăzută de art. 270 alin. (3) din Codul vamal, ci dispune trimiterea în judecată, nu există niciun mijloc procesual prin care judecătorul să poată exclude o astfel de faptă din sfera ilicitului penal, întrucât, spre deosebire de reglementarea cuprinsă în art. 318 din Codul de procedură penală, renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 din Codul penal) este o instituţie supusă unor multiple condiţionări suplimentare (referitoare la persoana infractorului), dar şi cerinţei ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să nu fie închisoarea mai mare de 5 ani. Cât priveşte varianta agravată a acestei infracţiuni, prevăzută de art. 274 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, în acest caz fapta în discuţie este comisă de două sau mai multe persoane împreună şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani. Aşadar, dacă două persoane - în practică, de regulă, soţi sau concubini - cumpără împreună chiar şi un singur pachet de ţigări de contrabandă, pentru consumul propriu, pachet pe care apoi îl deţin şi, eventual, îl transportă împreună, fapta în discuţie constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 15 ani, fără ca în acest caz să mai poată fi incidentă instituţia renunţării la urmărirea penală, dată fiind depăşirea limitei de 7 ani de închisoare, prevăzută de art. 318 din Codul de procedură penală. [...] Lipsa unui prag valoric sub care fapta în discuţie să nu mai constituie infracţiune - cum este prevăzut, de exemplu, la art. 270 alin. (2) lit. a) din Codul vamal, care reglementează o variantă a infracţiunii de contrabandă, ori la art. 296^1 alin. (1) din Codul fiscal, potrivit căruia fapta constituie infracţiune doar când se depăşeşte limita de 10.000 de ţigarete, conduce la o încălcare a principiului ultima ratio în materie penală, pentru considerentele menţionate anterior.“ Totodată, Curtea observă că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 a fost invocată de inculpaţi în dosarele Curţii Constituţionale nr. 1.605D/2015, nr. 1.170D/2016, nr. 2.720D/2017, nr. 2.958D/2017 şi nr. 500D/2018, formulându-se critici de neconstituţionalitate similare.
    20. Curtea apreciază că aspectele anterior reţinute, prin consistenţa lor axiologică şi persistenţa temporală, aduc în discuţie o realitate socială indiscutabilă, care reprezintă o premisă necesară pentru adaptarea exigenţelor constituţionale deja existente în sfera incriminării faptelor de contrabandă ce aduc atingere valorilor sociale protejate - bugetul de stat şi regimul frontierei de stat. Având în vedere doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, precum şi faptul că instanţa de control constituţional este unica autoritate jurisdicţională ce are competenţa de a realiza o interpretare evolutivă a acesteia (ad similis, Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 19, respectiv Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, paragraful 19), Curtea îşi va reconsidera soluţia consolidată prin jurisprudenţa menţionată la paragraful 19 al prezentei decizii. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, şi prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, reţinând că dreptul este viu, Curtea a impus ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. Evoluţia ascendentă a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 2 august 2016, paragraful 31).
    21. Analizând conţinutul normativ al normei criticate, dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că, în anul 2006, cu prilejul adoptării noului Cod vamal al României, forma iniţială a infracţiunii de contrabandă simplă era reglementată la art. 270 şi prezenta un singur alineat, potrivit căruia „Introducerea în sau scoaterea din ţară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor, prin alte locuri decât cele stabilite pentru control vamal, constituie infracţiunea de contrabandă şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi“. Potrivit jurisprudenţei şi doctrinei, sensul sintagmei „prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal“ este „prin alte locuri decât prin punctele vamale“, excluzându-se astfel vămile autorizate. Aşadar, Curtea observă că, la momentul adoptării Codului vamal al României, în anul 2009, fapta de trecere a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, atrăgea doar răspunderea contravenţională, fiind sancţionată penal doar trecerea peste frontieră de mărfuri sau alte bunuri prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal. După integrarea României în Uniunea Europeană a fost necesară incriminarea şi a contrabandei săvârşite prin locurile stabilite pentru controlul vamal, textul art. 270 din Codul vamal al României fiind completat şi modificat succesiv, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2009 pentru completarea art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 7 aprilie 2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 291/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 1 octombrie 2009, şi prin art. IX pct. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 23 iunie 2010.
    22. Aşadar, în anul 2009, Guvernul României a constatat că reglementarea iniţială era insuficientă şi, pentru a înlătura aspectele sesizate în preambul, a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 33/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 291/2009, care, prin articolul unic, stabileşte: „După alineatul (1) al articolului 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 aprilie 2006, se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu următorul cuprins: «(2) Constituie, de asemenea, infracţiune de contrabandă şi se pedepseşte potrivit alin. (1) introducerea în sau scoaterea din ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, dacă valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor sustrase este mai mare de 20.000 lei în cazul produselor supuse accizelor şi mai mare de 40.000 lei în cazul celorlalte bunuri sau mărfuri.»“
    23. Întrucât această formă de incriminare a contrabandei nu a ţinut pasul cu amploarea şi diversitatea fenomenului infracţional, fiind necesară o mai bună monitorizare a agenţilor economici din domeniul comerţului cu produse accizabile, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010, prin care s-au adus modificări şi completări mai multor acte normative, printre care şi Codului vamal al României. Astfel, prin art. IX pct. 1 al acestei ordonanţe s-a dispus că „La articolul 270, alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(2) Constituie, de asemenea, infracţiune de contrabandă şi se pedepseşte potrivit alin. (1): a) introducerea în sau scoaterea din ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, dacă valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor sustrase este mai mare de 20.000 lei în cazul produselor supuse accizelor şi mai mare de 40.000 lei în cazul celorlalte bunuri sau mărfuri; b) introducerea în sau scoaterea din ţară, de două ori în decursul unui an, prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, dacă valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor sustrase este mai mică de 20.000 lei în cazul produselor supuse accizelor şi mai mică de 40.000 lei în cazul celorlalte bunuri sau mărfuri; c) înstrăinarea sub orice formă a mărfurilor aflate în tranzit vamal.»“ De asemenea, prin art. IX pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010 s-a prevăzut că „La articolul 270, după alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul cuprins: «(3) Sunt asimilate infracţiunii de contrabandă şi se pedepsesc potrivit alin. (1) colectarea, deţinerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii acesteia.»“, dispoziţii în vigoare şi cu privire la care au fost formulate numeroase critici de neconstituţionalitate, inclusiv în prezenta cauză.
    24. Examinând conţinutul incriminării criticate, Curtea observă că, prin voinţa legiuitorului, infracţiunea astfel reglementată este „asimilată“ infracţiunii de contrabandă, aceasta nefiind, prin natura ei, o infracţiune de contrabandă, legiuitorul folosind procedura normei incomplete pentru a-i întregi conţinutul, făcând, în acest sens, trimitere la pedeapsa prevăzută la alin. (1) al art. 270 din Codul vamal al României. Curtea reţine că, stabilind o pedeapsă corespunzătoare incriminării din alin. (1) al art. 270 din Codul vamal (închisoare de la 2 la 7 ani), legiuitorul a atribuit faptei reglementate la alin. (3) al aceluiaşi articol acelaşi pericol social generic, cu toate că această din urmă infracţiune este doar „asimilată“, derivată, corelativă celei dintâi. În acord cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea reţine însă că stabilirea limitelor de pedeapsă intră în atribuţiile organului legiuitor, în măsura în care se respectă exigenţele constituţionale ce privesc proporţionalitatea incriminării (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 418 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 19 iulie 2018, nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.020 din 29 noiembrie 2018, şi nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.083 din 20 decembrie 2018). Aşadar, menţinerea limitelor de pedeapsă în cazul infracţiunii de contrabandă, în forma asimilată, şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. În ipoteza infracţiunii de contrabandă în forma „asimilată“, legiuitorul a apreciat că este necesară o sancţionare fermă a acesteia, având în vedere actualitatea aspectelor reţinute în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010, respectiv asigurarea unei mai bune monitorizări a operatorilor economici care desfăşoară operaţiuni cu produse accizabile, respectiv produse energetice, alcool şi băuturi alcoolice şi tutun prelucrat; accelerarea încasării accizelor la bugetul de stat şi a diminuării evaziunii fiscale în domeniu; întărirea supravegherii şi controlului vamal al activităţii de introducere şi comercializare a mărfurilor în regim duty-free; instituirea unor pârghii care să conducă la creşterea gradului de colectare a veniturilor bugetare. Aşa încât, Curtea reţine că, prin adoptarea şi menţinerea acestor norme în fondul activ, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, prevederile de lege criticate având natura unei norme de incriminare speciale care creează un regim sancţionator specific.
    25. Curtea reţine, de asemenea, că art. 270 alin. (1) din Codul vamal al României, care reglementează infracţiunea de contrabandă simplă, constând în introducerea în sau scoaterea din ţară, prin orice mijloace, a bunurilor sau mărfurilor prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal, nu prevede în conţinutul său o limită sau un prag valoric al bunurilor ori mărfurilor de la care fapta să constituie infracţiune, totodată incriminarea menţionată neavând corespondent în art. 651-653 din capitolul X - „Contravenţii vamale“ al Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 707/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 15 iunie 2006, cu modificările şi completările ulterioare. Aşadar, fapta incriminată prin textul de lege precizat constituie infracţiune indiferent de valoarea bunurilor ori mărfurilor introduse în sau scoase din ţară prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal. Curtea constată însă că art. 270 alin. (2) din Codul vamal al României stabileşte, la lit. a), două praguri valorice atunci când fapta este săvârşită prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, respectiv un prag valoric ce depăşeşte suma de 20.000 lei şi un altul mai mare de 40.000 lei, după cum bunurile/mărfurile sunt sau nu purtătoare de accize. Ceea ce se situează sub pragurile valorice menţionate constituie contravenţie, prevăzută la art. 653 alin. (1) lit. a) din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, cu referire la alin. (2) al art. 653 din regulament când fapta priveşte produse accizabile. Totodată, Curtea constată că, în ceea ce priveşte incriminarea de la alin. (2) lit. b) din art. 270 din Codul vamal al României, legiuitorul stabileşte condiţia ca fapta de sustragere de la controlul vamal a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, dacă valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor sustrase este mai mică de 20.000 lei în cazul produselor supuse accizelor şi mai mică de 40.000 lei în cazul celorlalte bunuri sau mărfuri, să se săvârşească de două ori în decursul unui an. Ambele variante normative ale infracţiunii de contrabandă - introducerea în sau scoaterea din ţară a bunurilor sau mărfurilor prin alte locuri stabilite pentru control vamal, respectiv prin locurile stabilite pentru controlul vamal - corespund noţiunii de „introducere ilegală a mărfurilor“, explicitată prin Hotărârea din 29 aprilie 2010, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza (C-230/08) Dansk Transport og Logistik împotriva Skatteministeriet, ca situaţie în care bunurile sau mărfurile au fost ilegal introduse pe teritoriul vamal al Comunităţii. Contextul legislativ naţional, menţionat anterior, relevă însă că fapte similare, constând în sustragerea de la controlul vamal a oricăror bunuri sau mărfuri care trebuie plasate sub un regim vamal, pot constitui, după caz, infracţiunea de contrabandă sau contravenţie, în funcţie de valoarea bunurilor/mărfurilor sau de frecvenţa faptelor într-un anumit interval de timp.
    26. Din perspectiva instituirii unor limite valorice/temporale, similare celor anterior menţionate, Curtea constată că, în conţinutul normei cuprinse în alin. (3) al art. 270 din Codul vamal al României, legiuitorul nu a mai prevăzut astfel de praguri, însă limitele de pedeapsă le-a stabilit făcând trimitere la alin. (1) al aceluiaşi articol - închisoarea de la 2 la 7 ani. În context, Curtea reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 32 din 11 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 28 ianuarie 2016, prin care a stabilit că „noţiunea de «contrabandă» utilizată de legiuitor în dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României nu echivalează cu infracţiunea de contrabandă prevăzută în art. 270 alin. (1) şi art. 270 alin. (2) din aceeaşi lege, cu toate elementele constitutive ale acesteia“. Instanţa supremă a statuat că „noţiunea de «contrabandă» utilizată de legiuitor în dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, în sintagma «cunoscând că acestea provin din contrabandă», priveşte contrabanda constând în introducerea în ţară a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal ori introducerea în ţară a acestor bunuri sau mărfuri prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la controlul vamal“.
    27. Curtea reţine însă că, deşi noţiunea de „contrabandă“ utilizată de legiuitor la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 nu echivalează cu infracţiunea de contrabandă prevăzută la art. 270 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), b) şi c) din aceeaşi lege, cu toate elementele constitutive ale acesteia, bunurile/mărfurile, obiect al infracţiunii prevăzute la alin. (3), pot proveni din/pot fi destinate faptelor săvârşite conform alin. (1) al art. 270 din Codul vamal al României sau pot proveni din/pot fi destinate faptelor săvârşite conform alin. (2) lit. a), b) şi c) din acelaşi articol. De asemenea, Curtea constată că fapta prevăzută la alin. (3) al art. 270 din Codul vamal al României, în lipsa unor praguri valorice, constituie întotdeauna infracţiune, însă faptele din care provin/cărora le sunt destinate aceste bunuri nu constituie întotdeauna infracţiune; faptele de la art. 270 alin. (2) lit. a) din Codul vamal al României constituie infracţiune numai când valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal este mai mare de 20.0000 lei, respectiv 40.000 lei, iar faptele incriminate la lit. b) a alin. (2) al art. 270 din acelaşi act normativ sunt condiţionate de săvârşirea lor de două ori în decursul unui an. În aceste condiţii, Curtea constată că, deşi fapta săvârşită în condiţiile alin. (3) al art. 270 din Codul vamal al României constituie o infracţiune derivată, corelativă şi, cu privire la majoritatea operaţiunilor/acţiunilor ce constituie elementul material al laturii obiective, o infracţiune subsecventă, aceasta constituie întotdeauna infracţiune indiferent de valoarea în vamă a bunurilor/mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, deşi - în ipoteza introducerii în ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal - fapta din care provin bunurile, datorită valorii acestora, poate fi contravenţie.
    28. Curtea admite că faptele prevăzute la art. 270 alin. (3) din Codul vamal al României, constând în colectarea, deţinerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea şi vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârşirii acesteia, deşi sunt asimilate infracţiunii de contrabandă, prezintă pericol social, întrucât, prin săvârşirea acestora, bunurile/mărfurile menţionate ajung la consumator, fiind mai greu de identificat şi de recuperat.
    29. În context, Curtea reţine că infracţiunea reglementată la art. 270 alin. (3) din Codul vamal al României este, prin elementul său material, o infracţiune de tăinuire, care priveşte bunuri de un anumit specific, respectiv bunuri ce provin din contrabandă, a căror deţinere, depozitare, colectare etc. afectează bugetul consolidat al statului. De altfel, Curtea reţine că, anterior introducerii în Codul vamal al României a incriminării prevăzute la art. 270 alin. (3), acţiunile/operaţiunile prevăzute de această dispoziţie legală, în lipsa unui text special, au fost încadrate de către instanţe ca infracţiune de tăinuire (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 2.743 din 11 septembrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală). Ulterior adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2010, infracţiunea reglementată la art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 a fost caracterizată în jurisprudenţă ca „formă de tăinuire a bunurilor provenind din contrabandă, având aceleaşi cerinţe referitoare la obiectul juridic cu cele de la infracţiunea de contrabandă“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 17 din 18 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2014), reţinându-se totodată că, "în cazul infracţiunii de contrabandă, sunt asimilate autoratului unele forme ale participaţiei penale, iar pe de altă parte, infracţiunea de tăinuire este absorbită în infracţiunea de contrabandă“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 11 din 22 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 2 iunie 2015). Or, în Codul penal din 1969, legiuitorul penal a prevăzut pedepse cu închisoarea, cuprinse între 3 luni şi 7 ani, pentru infracţiunea de tăinuire (art. 221), „fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit“, şi aceleaşi limite de pedeapsă atunci când a incriminat favorizarea infractorului (art. 264), fără ca pedeapsa aplicată favorizatorului să poată fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Codul penal în vigoare prevede că infracţiunea de tăinuire se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani sau cu amendă, iar „pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşita de autor“ (art. 270), aceleaşi limite de pedeapsă fiind reglementate şi la infracţiunea de favorizarea făptuitorului (art. 269), iar „pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor"
    30. În condiţiile în care infracţiunea prevăzută la alin. (3) al art. 270 din Codul vamal al României este, cu privire la majoritatea operaţiunilor/acţiunilor ce constituie elementul material al laturii obiective, o infracţiune subsecventă, Curtea reţine că, similar infracţiunilor derivate precum tăinuirea, favorizarea infractorului, aceasta împrumută din caracterul faptelor din care provine bunul sau produsul ori folosul infracţiunii. Curtea reţine însă că, împrumutând din caracterul acestor din urmă fapte, infracţiunea derivată împrumută şi din pericolul social generic al acestora, dar niciodată la un nivel superior celui corespunzător faptei principale. Cu toate că limitele de pedeapsă stabilite pentru infracţiunea de contrabandă asimilată sunt la nivelul celor prevăzute pentru infracţiunile reglementate la art. 270 alin. (1) şi (2) din Codul vamal al României, aspect care, în mod aparent, atribuie un pericol social generic egal faptelor ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunilor menţionate anterior, Curtea constată că neinstituirea unui prag valoric/temporal cât priveşte faptele asimilate contrabandei atribuie acestora din urmă un pericol social generic mai mare. Or, Curtea subliniază că pericolul social al faptelor ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii asimilate contrabandei nu poate fi mai mare decât cel al faptelor din care provin bunurile/mărfurile care trebuie plasate sub un regim vamal. Infracţiunea prevăzută în alin. (3) al articolului menţionat este asimilată infracţiunii de contrabandă, nu este o infracţiune propriu-zisă de contrabandă şi, fiind corelativă infracţiunilor de contrabandă din care provin bunurile, derivată din acestea, nu poate avea un pericol social mai mare decât al infracţiunilor principale.
    31. Curtea reaminteşte, de asemenea, că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. Referitor la principiul ultima ratio în materie penală, Curtea a observat, în jurisprudenţa sa, că acesta provine din limba latină - „ultima“ provine din latinul „ultimus“, însemnând „ultimul“, iar „ratio“ în limba latină are semnificaţia de „procedeu“, „metodă“, „plan“. Astfel, ultima ratio are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Curtea a apreciat că, în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea a reţinut că din perspectiva principiului ultima ratio în materie penală nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 68 şi 69).
    32. În aceste condiţii, Curtea constată că dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, prin faptul că nu reglementează un prag valoric/temporal cât priveşte faptele asimilate contrabandei şi prin nesocotirea principiului ultima ratio în materie penală, aduc atingere principiului constituţional al statului de drept, consacrat în art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. O altă instanţă constituţională a statuat, într-o speţă similară, că principiul constituţional al statului de drept este încălcat în cazul în care răspunderea juridică a fost stabilită în lege pentru o faptă care nu este periculoasă pentru societate şi, prin urmare, nu trebuie sancţionată, respectiv o sancţiune strictă (răspunderea juridică) a fost stabilită în lege pentru o faptă care este contrară legii şi a cărei sancţiune sau pedeapsă impusă celui care a săvârşit-o este în mod evident prea mare, disproporţionată, inadecvată cu încălcarea comisă şi, prin urmare, injustă (Decizia din 10 noiembrie 2005, pronunţată de Curtea Constituţională a Lituaniei în Cazul nr. 01/04). Or, în ipoteza infracţiunii de contrabandă în forma asimilată, având în vedere că fapta săvârşită în condiţiile art. 270 alin. (3) este o infracţiune asimilată, derivată, corelativă şi, cu privire la majoritatea acţiunilor/operaţiunilor ce constituie elementul material al infracţiunii, este o infracţiune subsecventă infracţiunilor prevăzute la art. 270 alin. (1) şi alin. (2) lit. a), b) şi c) din Codul vamal al României, reglementarea unor limite valorice similare celor stabilite în conţinutul acestor din urmă texte de lege este necesară pentru o justă individualizare a pedepsei.
    33. Nereglementând un astfel de prag valoric/temporal, Curtea constată că norma este afectată de un viciu de neconstituţionalitate şi din perspectiva stabilirii de către instanţă a pericolului social concret pe care îl prezintă faptele de contrabandă deduse judecăţii şi a aplicării unei pedepse corect individualizate, contrar dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. Curtea reţine că instanţa de judecată, chemată să aprecieze cu privire la vinovăţia persoanei aflate în ipoteza normei penale criticate şi să individualizeze pedeapsa corespunzătoare faptei, este pusă în dificultate, de vreme ce nereglementarea, în cuprinsul dispoziţiilor art. 270 alin. (3) din Codul vamal al României, a unui prag valoric sub care fapta să nu constituie infracţiune determină includerea în sfera ilicitului penal şi a celor mai mărunte fapte asimilate contrabandei, ţinând cont şi de faptul că, în această din urmă ipoteză, instanţa nu este în măsură să renunţe la aplicarea pedepsei, având în vedere limitele de pedeapsă stabilite pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă în forma asimilată. În acest context, Curtea reţine că renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 din Codul penal) este supusă atât unor multiple condiţionări referitoare la gravitatea redusă a faptei şi conduita infractorului, cât şi cerinţei ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să nu fie închisoarea mai mare de 5 ani. Or, pedeapsa pentru săvârşirea infracţiunii asimilate celei de contrabandă, în varianta simplă, este închisoarea de la 2 la 7 ani [art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006], iar pentru varianta agravată este închisoarea de la 5 la 15 ani [art. 274 din Legea nr. 86/2006].
    34. Mai mult, Curtea constată că, pentru o altă formă specifică de evaziune fiscală, şi anume infracţiunea reglementată de art. 296^1 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, abrogat prin art. 502 alin. (1) pct. 1 din titlul XI al Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, se prevedea că fapta constituie infracţiune doar când se depăşeşte limita a 10.000 de ţigarete. Norma menţionată prevedea că „Constituie infracţiuni următoarele fapte: […] l) deţinerea de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit titlului VII, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, peste limita a 10.000 ţigarete, 400 ţigări de foi de 3 grame, 200 ţigări de foi mai mari de 3 grame, peste 1 kg tutun de fumat, alcool etilic peste 40 litri, băuturi spirtoase peste 200 litri, produse intermediare de alcool peste 300 litri, băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri, peste 300 litri“, sancţiunea fiind închisoarea de la 1 la 4 ani. Prin Decizia nr. 17 din 18 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut că „pentru combaterea evaziunii fiscale legiuitorul a incriminat, în mod general, sustragerea de la plata taxelor şi impozitelor în Legea nr. 241/2005 şi, respectiv, a incriminat în alte legi speciale modalităţi concrete de sustragere de la plata taxelor, infracţiunile din aceste legi constituind forme specifice de evaziune fiscală. Omisiunea plăţii taxelor datorate este, aşadar, incriminată atât în Codul fiscal, cât şi în Legea nr. 241/2005, respectiv în Codul vamal. Astfel, infracţiunea din codul fiscal [art. 296^1 alin. (1) lit. l), deţinerea de bunuri accizabile în afara antrepozitului fiscal] este un act preparator al evaziunii fiscale incriminat distinct. Situaţia premisă se referă la depozite clandestine de produse accizabile, rezultate din producerea fără forme legale sau scoaterea din antrepozite fiscale fără forme legale a unor produse supuse accizării. […] Evaziunea fiscală reprezintă incriminarea generală în cazul omisiunii plăţii taxelor şi impozitelor cu privire la bunuri aflate pe teritoriul României, iar infracţiunea de contrabandă reprezintă o infracţiune complexă cu privire la omisiunea plăţii aceloraşi taxe şi impozite, dacă bunurile au fost introduse în ţară în mod fraudulos. Contrabanda reprezintă astfel o normă complexă de incriminare a unei modalităţi specifice de sustragere de la plata taxelor, şi anume prin introducerea bunurilor cu încălcarea regimului juridic al frontierei. Obiectul juridic al infracţiunii de evaziune fiscală este diferit de cel al infracţiunii de contrabandă doar prin faptul că în cazul infracţiunii de contrabandă se apără şi regimul frontierei de stat, nu numai regimul administrării impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat.“ În prezent, art. 452 alin. (1) lit. h) din codul fiscal din 2015 reglementează o soluţie legislativă identică, incriminând ca infracţiune „deţinerea de către orice persoană în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, potrivit prezentului titlu, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false peste limita a 10.000 ţigarete, 400 ţigări de foi de 3 grame, 200 ţigări de foi mai mari de 3 grame, peste 1 kg tutun de fumat, alcool etilic peste 40 litri, băuturi spirtoase peste 200 litri, produse intermediare peste 300 litri, băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri, peste 300 litri […]“, pedeapsa stabilită fiind închisoarea de la 1 la 5 ani.
    35. Aşadar, Curtea constată că infracţiunile incriminate prin art. 296^1 alin. (1) lit. l) din codul fiscal din 2003, respectiv prin art. 452 alin. (1) lit. h) din codul fiscal din 2015 şi prin art. 270 alin. (3) din Codul vamal constituie forme specifice de evaziune fiscală, cea dintâi constituind un act preparator al evaziunii fiscale, iar cea din urmă - contrabanda, atât în varianta-tip, cât şi în cazul infracţiunii asimilate contrabandei -, o infracţiune complexă, prin care se incriminează o modalitate specifică de sustragere de la plata taxelor, şi anume prin introducerea sau deţinerea bunurilor (atât a produselor accizabile, cât şi a celor care nu sunt purtătoare de accize) care au intrat în ţară cu încălcarea regimului juridic al frontierei, încălcarea regimului vamal prin omisiunea declarării la frontieră a bunurilor provenind din afara Uniunii Europene, fiind, după caz, un act preparator al evaziunii fiscale sau chiar un act consumat de evaziune fiscală. Curtea constată însă că, într-o manieră neuniformă, legiuitorul a stabilit un plafon valoric (respectiv peste limita a 10.000 de ţigarete) doar pentru infracţiunea reglementată în Codul fiscal [la art. 296^1 alin. (1) lit. l) din codul fiscal din 2003, respectiv la art. 452 alin. (1) lit. h) din codul fiscal din 2015], în timp ce, în cazul infracţiunii de contrabandă, în varianta „asimilată“, legiuitorul nu mai reglementează o limită valorică similară.
    36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, cât priveşte soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, şi cu unanimitate de voturi, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florentina Diaconescu în Dosarul nr. 22.126/299/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României sunt neconstituţionale.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 24 martie 2022.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    ----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 176 din 24 martie 2022

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 176 din 24 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal şi ale art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 176 din 24 martie 2022 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal şi ale art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României