Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 260 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Narcis Adrian Oprea în Dosarul nr. 18.939/280/2016 al Tribunalului Argeş - Secţia civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 590D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 12 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 18.939/280/2016, Tribunalul Argeş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 260 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Narcis Adrian Oprea într-o cauză având ca obiect o contestaţie la executare. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia deduce neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 260 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prin prisma art. 341 alin. (8) şi a art. 275 alin. (2) şi (5) din Codul de procedură penală. Arată, astfel, că în cazul hotărârilor judecătoreşti de respingere a plângerilor împotriva soluţiilor de clasare legea prevede că hotărârea este definitivă [art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală], iar petentul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat în cauză [art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Având în vedere că hotărârea judecătorească menţionată este una definitivă, fiind suprimată orice cale de atac ordinară, iar cele extraordinare sunt declarate ca fiind inadmisibile de către instanţe, potrivit legii procesual penale existente în prezent, rezultă că petentul căruia i-a fost respinsă plângerea şi care este obligat la plata unor sume de bani, cu titlul de cheltuieli judiciare în favoarea statului, nu poate ataca dispoziţia de obligare la plata cheltuielilor judiciare, nici măcar în situaţia în care cuantumul sumelor la care a fost obligat este unul nedovedit, exagerat de mare, în contradicţie cu dovezile de la dosar şi cu sumele reale avansate de către stat în cauză. Susţine că în cadrul contestaţiei la executare nu pot fi cenzurate, sub aspectul realităţii şi corectitudinii cuantumului, sumele menţionate în actele de executare silită, întrucât acestea „sunt stabilite prin hotărâri judecătoreşti“, fiind excluse de la verificarea pe calea contestaţiei la titlu executoriu, în temeiul art. 260 alin. (3) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, nici dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. a)-d), ale art. 600 alin. (1) şi ale art. 601 alin. (1) din Codul de procedură penală nu permit contestarea cheltuielilor judiciare acordate statului, fiind prevăzute în mod expres şi limitativ cazurile în care se poate formula contestaţie la executarea unei hotărâri penale, motiv pentru care instanţele resping astfel de contestaţii ca inadmisibile. 6. În acest context, autorul excepţiei apreciază că prin eliminarea controlului judiciar al hotărârilor menţionate, sub aspectul legalităţii şi corectitudinii obligării părţii la plata cheltuielilor judiciare către stat, se aduce atingere principiului accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare, unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, golindu-se astfel de conţinut principiul exercitării căilor de atac. Susţine, de asemenea, că eliminarea oricărui control judiciar şi a oricărei posibilităţi de contestare a hotărârii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală, sub aspectul contestării cheltuielilor judiciare stabilite în favoarea statului, aduce atingere şi art. 129 din Constituţie, raportat la dreptul de acces liber la justiţie şi la dreptul la apărare, reprezentând în acelaşi timp o încălcare a cerinţelor unui proces echitabil. Învederează, totodată, că prin practica diferită a instanţelor de judecată, în sensul în care unele instanţe stabilesc discreţionar sume exagerate, nedovedite şi mult diferite în cauze de aceeaşi natură şi la instanţe de acelaşi grad, reglementarea criticată aduce atingere şi art. 124 alin. (2) din Constituţie privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, care ajunge să fie diferită, de la complet la complet şi de la instanţă la instanţă, în cauze de aceeaşi natură şi în situaţia unor cauze aflate în aceeaşi poziţie juridică. 7. Aşa fiind, apreciază că dispoziţiile art. 260 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale în măsura în care privesc şi hotărârile judecătoreşti care nu sunt supuse niciunei căi de atac, fiind definitive în prima instanţă, sau ordonanţele procurorului date în temeiul art. 339 din Codul de procedură penală. 8. Tribunalul Argeş - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Arată, astfel, că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere liberului acces la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil, întrucât acestea au la bază o apreciere legală, iar nu una subiectivă, iar prin modalitatea de stabilire a cuantumului cheltuielilor judiciare nu se poate aprecia în ce fel se încalcă dreptul la apărare al părţii. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut în dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 260 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, potrivit cărora „Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege“. 13. Curtea constată, totodată, că, deşi în cuprinsul notelor scrise prin care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate sunt criticate dispoziţiile art. 260 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prin raportare la art. 341 alin. (8) şi art. 275 alin. (2) şi (5) din Codul de procedură penală, din examinarea criticilor formulate de autorul excepţiei reiese că invocarea dispoziţiilor menţionate din Codul de procedură penală este realizată exclusiv pentru a argumenta susţinerile privind pretinsa neconstituţionalitate a art. 260 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. 14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate aceste dispoziţii contravin normelor constituţionale ale art. 21 care consacră accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 44 referitoare la dreptul de proprietate privată, ale art. 124 alin. (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei şi celor ale art. 129 privind folosirea căilor de atac. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 260 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală preiau identic soluţia legislativă cuprinsă anterior în art. 172 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi care a constituit obiect al controlului de constituţionalitate. În acest sens sunt Decizia nr. 676 din 31 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 17 august 2011, şi Decizia nr. 129 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 30 martie 2010, prin care Curtea a apreciat că prin formularea contestaţiei la executare se urmăreşte înlăturarea neregularităţilor comise cu prilejul urmăririi silite sau explicitarea titlului executoriu ce urmează a fi valorificat. În cadrul soluţionării contestaţiei, instanţa nu poate examina împrejurări care vizează fondul cauzei şi care sunt de natură să repună în discuţie hotărâri care emană de la organe cu activitate jurisdicţională, în faţa cărora au avut loc dezbateri contradictorii, părţile având posibilitatea, cu acel prilej, de a invoca apărările de fond necesare. O soluţie contrară, sub acest aspect, ar nesocoti principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil. Pe de altă parte, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional, legea procesuală fiscală prevede că debitorul are dreptul să atace acest titlu pe calea contestaţiei, ocazie cu care poate invoca toate apărările de fond referitoare la existenţa, întinderea şi valabilitatea creanţei constatate prin respectivul titlu executoriu. Totuşi, posibilitatea formulării contestaţiei este condiţionată de inexistenţa unor mijloace procedurale speciale prin care să se poată ataca titlul executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea. Dacă însă legea pune la dispoziţia debitorului o cale de atac specială, acesta nu mai poate formula contestaţie la executare în temeiul art. 172 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Curtea a reţinut că o asemenea prevedere nu constituie o îngrădire a liberului acces la justiţie, de vreme ce partea interesată poate folosi apărările de fond în calea de atac pe care o are la dispoziţie, iar adoptarea acestei măsuri nu face, în realitate, decât să dea expresie preocupării legiuitorului de a preveni abuzul de drept constând în invocarea aceloraşi apărări în două căi de atac diferite, în scopul tergiversării cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Curtea a subliniat că accesul liber la justiţie, ca de altfel orice drept fundamental consacrat ca atare de Constituţie, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, astfel încât stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nicio îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanţă cu exigenţele generale proprii unui stat de drept. În plus, Curtea a subliniat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabilirea competenţei instanţelor şi a procedurii de judecată constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind ţinut, desigur, ca în procesul de legiferare să se circumscrie cadrului constituţional. 16. Distinct de cele mai sus precizate, în ceea ce priveşte contestaţia la executare silită, Curtea menţionează că aceasta poate privi executarea silită însăşi, un act sau o măsură de executare silită, refuzul organelor de executare silită de a îndeplini un act de executare sau titlul executoriu în baza căruia a fost pornită executarea (dacă nu este emis de instanţă sau un alt organ jurisdicţional sau dacă pentru contestare nu există o altă procedură administrativă. 17. Referitor la susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate privind pretinsa încălcare a accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, precum şi a dreptului la apărare, Curtea apreciază că reglementarea criticată nu contravine acestor principii constituţionale, ci, dimpotrivă, dă posibilitatea părţii interesate de a introduce, în anumite condiţii, contestaţie la executare şi împotriva titlului executoriu. Astfel, prin Decizia nr. 605 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 23 ianuarie 2020, paragrafele 19 şi 20, Curtea a învederat faptul că în cazul în care debitorii nu îşi plătesc de bunăvoie obligaţiile fiscale, legiuitorul a prevăzut că pentru stingerea acestora organele fiscale competente vor proceda la executarea silită. Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis de către organul de executare competent, titlul de creanţă devenind titlu executoriu la data la care se împlineşte scadenţa sau termenul de plată prevăzut de lege. Prin urmare, executarea silită este o etapă procedurală ulterioară stabilirii obligaţiilor fiscale prin titlul de creanţă şi alte acte administrative fiscale, împotriva cărora persoana vătămată poate formula contestaţie, în temeiul art. 268 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal. Mai mult, în temeiul prevederilor art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune în cuantumul expres stabilit de lege, ceea ce presupune că executarea silită nu mai poate avea loc. Aşa fiind, Curtea a constatat că „acest mijloc procedural de contestare a titlului de creanţă conferă garanţii suficiente în sensul efectivităţii dreptului de acces la justiţie, astfel încât măsura procesuală prevăzută de Codul de procedură civilă ar fi de natură doar să genereze tergiversarea executării obligaţiilor fiscale“. 18. De asemenea, prin Decizia nr. 375 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 4 ianuarie 2019, paragrafele 18, 21 şi 22, Curtea a reţinut că legiuitorul a reglementat posibilitatea persoanelor interesate de a contesta orice act de executare silită, în condiţiile procedurale stabilite de lege. De asemenea, Curtea a subliniat că procedura executării silite a creanţelor fiscale asigură garanţii suficiente pentru ocrotirea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare prin însuşi faptul că oferă posibilitatea de a contesta executarea, iar în cazul admiterii contestaţiei şi desfiinţării titlului executoriu sau a înseşi executării silite, persoanele interesate au dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Curtea a constatat, de asemenea, că normele juridice privind administrarea şi executarea creanţelor fiscale sunt derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de Codul de procedură civilă, fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant. În acest context, Curtea a precizat că în dreptul comun executarea silită, ca cea de-a doua fază a procesului civil, reprezintă procedura prin intermediul căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori printr-un act executoriu, îl constrânge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său care nu îşi execută de bunăvoie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu să le ducă la îndeplinire în mod silit. 19. Prin decizia precitată, la paragrafele 20 şi 22, Curtea a mai reţinut că, potrivit reglementărilor speciale existente în materia creanţelor fiscale, în situaţia în care contribuabilii nu şi-au executat obligaţiile fiscale la data la care acestea au devenit exigibile, ia naştere, la această dată, dreptul statului de a trece la executarea silită a creanţelor fiscale fără a fi necesară o acţiune în justiţie, în urma căreia să i se confere statului, prin instituţiile sale reprezentative, dreptul de a executa silit creanţa fiscală sau orice altă procedură prealabilă cu caracter judiciar. Aşa fiind, în timp ce, potrivit Codului de procedură civilă, executarea silită se realizează numai în temeiul unui titlu executoriu, prin aceasta înţelegându-se hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare, în domeniul fiscal, titlul de creanţă fiscală devine ope legis titlu executoriu, dându-se astfel expresie, într-un domeniu particular, reglementării cu caracter general adoptate de legiuitor în limitele competenţei sale constituţionale. 20. Cu privire la susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora în cadrul contestaţiei la executare nu pot fi cenzurate sub aspectul realităţii şi corectitudinii cuantumului sumele menţionate în actele de executare silită, întrucât acestea, fiind stabilite prin hotărâri judecătoreşti, sunt excluse de la verificarea pe calea contestaţiei la titlul executoriu, precum şi faptul că nici dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. a)-d), art. 600 alin. (1) şi art. 601 alin. (1) din Codul de procedură penală nu permit contestarea cheltuielilor judiciare acordate statului, fiind prevăzute în mod expres şi limitativ cazurile în care se poate formula contestaţie la executarea unei hotărâri penale, Curtea menţionează că prin Decizia nr. 117 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 7 mai 2020, paragraful 15, s-a reţinut că expresia „cheltuieli judiciare avansate de stat“ semnifică toate sumele de bani cheltuite pe parcursul desfăşurării procesului penal, din bugetul de stat, respectiv din sumele de bani alocate în acest scop, conform art. 272 alin. (2) din Codul de procedură penală, din bugetul Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public sau al altor ministere de resort, în scopul suportării unor cheltuieli prilejuite de procedurile desfăşurate. Aceste cheltuieli sunt prevăzute în cuprinsul art. 272 şi 273 din Codul de procedură penală. În acest sens, art. 272 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează ca făcând parte din categoria cheltuielilor judiciare sumele de bani necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal. La acestea se adaugă, conform prevederilor art. 273 alin. (1) din Codul de procedură penală, sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului, reprezentând restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor în faţa organelor judiciare. 21. Prin decizia precitată, paragrafele 19 şi 20, Curtea a mai constatat că stabilirea cuantumului cheltuielilor judiciare avansate de către stat ce urmează să fie suportate de către inculpat este de competenţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care soluţionează cauza în care au fost făcute respectivele cheltuieli. Organele judiciare au obligaţia să se pronunţe din oficiu asupra cheltuielilor judiciare avansate de către stat. Astfel, potrivit art. 315 alin. (2) lit. f), art. 318 alin. (8) şi art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât prin ordonanţa de clasare, cât şi prin ordonanţa de renunţare la urmărirea penală şi prin rechizitoriu, procurorul trebuie să se pronunţe cu privire la cheltuielile judiciare. De asemenea, conform art. 398 şi 422 din Codul de procedură penală, instanţa de judecată, atât în primă instanţă, cât şi în apel, se pronunţă prin hotărârea prin care soluţionează latura penală a cauzei şi asupra cheltuielilor judiciare. În acest din urmă caz, regulile aplicabile în vederea stabilirii cheltuielilor judiciare sunt cele prevăzute la art. 272-276 din Codul de procedură penală, iar, conform art. 404 alin. (4) lit. e) din acelaşi cod, cheltuielile judiciare trebuie arătate în dispozitivul hotărârii. Aşa fiind, instanţa de judecată nu este ţinută de cuantumul cheltuielilor judiciare şi de modalitatea repartizării acestora dispuse prin rechizitoriu. Dimpotrivă, aceasta are libertatea ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 272-276 din Codul de procedură penală şi, desigur, pe baza documentelor care atestă efectuarea respectivelor cheltuieli, să aprecieze cu privire la întinderea lor şi la modul în care ele se impun a fi suportate de către părţile procesului penal. De altfel, spre deosebire de procuror, care, cu ocazia emiterii rechizitoriului, se pronunţă doar cu privire la cheltuielile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere cheltuielile judiciare efectuate pe parcursul întregului proces penal, până la momentul pronunţării soluţiei. Mai mult, împotriva hotărârii pronunţate potrivit art. 396 din Codul de procedură penală oricare dintre persoanele prevăzute la art. 409 din Codul de procedură penală, inclusiv inculpatul nemulţumit de cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de către stat stabilite în sarcina sa, poate formula apel cu privire la aspectul analizat, astfel, cheltuielile judiciare dispuse conform art. 398 din Codul de procedură penală putând fi recalculate de către instanţa de control judiciar. 22. De asemenea, prin Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 14 ianuarie 2022, paragraful 19 şi următoarele, Curtea a constatat că sumele aferente cheltuielilor judiciare avansate de stat reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat de către instanţele judecătoreşti şi care sunt suportate de părţi ori de stat în condiţiile Codului de procedură penală. Aceste sume se fac venit la bugetul de stat în condiţiile art. 25 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, iar destinaţia acestor cheltuieli judiciare le califică în mod evident ca fiind drepturi patrimoniale rezultate dintr-un raport de drept material fiscal. 23. Curtea a învederat, totodată, că art. 49 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, prevede că obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare către stat constituie creanţă fiscală, iar dispozitivul hotărârii, cuprinzând obligaţia de plată către stat a sumelor avansate din bugetul statului, constituie titlu executoriu ce se comunică de îndată organelor competente. Totodată, potrivit art. 46 din acelaşi act normativ, sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public pentru desfăşurarea proceselor penale, care sunt suportate de părţi sau de alţi participanţi la proces, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi din amenzile judiciare se constituie venit la bugetul de stat şi se virează într-un cont distinct de venituri al acestuia. 24. Aşa fiind, Curtea a constatat că executarea silită a creanţelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului este guvernată de dispoziţiile Codului de procedură fiscală. Or, potrivit art. 260 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, „persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii“. Curtea a apreciat că trebuie realizată o distincţie între posibilitatea contestării întinderii şi modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat, pe de-o parte, şi posibilitatea contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a creanţelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului, pe de altă parte. Astfel, în cazul contestării întinderii şi modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat sunt incidente prevederile Codului de procedură penală, pe când în situaţia contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a acestor sume sunt aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală. 25. Referitor la critica potrivit căreia stabilirea cheltuielilor judiciare, în cazurile prevăzute la art. 275 alin. (2) din Codul de procedură penală, este lăsată la latitudinea instanţei de judecată, prin Decizia nr. 87 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 22 aprilie 2016, paragraful 18, Curtea a constatat că determinarea acestor cheltuieli se realizează potrivit prevederilor art. 272-275 din Codul de procedură penală, conform unor criterii legale, cu caracter obiectiv, reglementate pentru fiecare categorie de astfel de cheltuieli, care exclud aprecierea subiectivă a instanţei de judecată. Astfel, în calculul cheltuielilor judiciare, instanţele judecătoreşti determină cheltuielile avansate de stat şi cele făcute de părţi şi de alţi subiecţi procesuali. Din prima categorie fac parte cheltuieli precum cele necesare efectuării actelor de procedură sau de probaţiune dispuse de organele judiciare şi cheltuielile pentru conservarea obiectelor ridicate sau sechestrate în cursul procesului. În cea de-a doua categorie se încadrează cheltuielile făcute de părţi şi de ceilalţi subiecţi procesuali în cursul procesului, din proprie iniţiativă, cum sunt angajarea unui apărător, depunerea de cereri şi memorii şi administrarea de mijloace de probă pentru susţinerea acţiunii civile, sau pe baza dispoziţiilor instanţei, cum sunt deplasarea la sediul organului judiciar pentru audiere sau nerealizarea unui câştig licit. Prin urmare, aceste două categorii de cheltuieli însumează subcategorii determinate de particularităţile fiecărei cauze penale. Valoarea acestora este atestată prin documente justificative sau este determinată numeric pe baza unor criterii legale, cum sunt ordinele şi normele metodologice de stabilire a onorariilor cuvenite experţilor sau interpreţilor. 26. De altfel, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea a subliniat că accesul liber la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Narcis Adrian Oprea în Dosarul nr. 18.939/280/2016 al Tribunalului Argeş - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 260 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Argeş - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 martie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ingrid Alina Tudora ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
