Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Irina-Ioana Kuglay. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, excepţie ridicată de Sorin Gabriel Strutinsky în Dosarul nr. 4.453/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 750D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Este invocată, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, fiind menţionate deciziile nr. 711 din 27 octombrie 2015 şi nr. 734 din 23 noiembrie 2017. Se susţine că textul criticat nu contravine principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, că acesta nu instituie restrângeri ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, care să poată fi analizate din perspectiva prevederilor art. 53 din Constituţie, precum şi că textul nu încalcă principiul legalităţii pedepsei, întrucât este clar şi predictibil. Se mai arată că principiul minimei intervenţii a legiuitorului penal nu are incidenţă în prezenta cauză, textul criticat referindu-se la condiţiile de stabilire a regimului infracţiunilor, respectiv la criteriile potrivit cărora sunt sancţionate anumite fapte. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 11 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 4.453/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, excepţie ridicată de Sorin Gabriel Strutinsky într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul complicităţii la săvârşirea unor infracţiuni de luare de mită, comise în concurs. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că modalitatea de reglementare a pedepsei pentru concursul de infracţiuni, în situaţia particulară în care, în urma individualizării judiciare pentru fiecare infracţiune în parte, se stabilesc pedepse cu închisoarea, şi anume aplicarea unui spor obligatoriu fix (cunoscut în doctrină ca sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu fix), aduce atingere atât principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, cât şi altor principii constituţionale. În acest sens, se arată că soluţia legislativă criticată limitează, uneori până la lipsirea de substanţă, principiul minimei intervenţii, principiul individualizării pedepselor şi principiul caracterului personal al pedepsei, acesta din urmă înţeles în dimensiunea sa referitoare la siguranţa judiciară a persoanei. Prin urmare, se susţine că, din punct de vedere formal, dispoziţiile legale criticate respectă principiul legalităţii, întrucât regula stabilită este prevăzută prin lege organică, însă interpretarea rigidă a prevederilor constituţionale a condus, în cazul prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, la încălcarea altor principii constituţionale. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 711 din 27 octombrie 2015 şi se arată că, în opoziţie cu cele reţinute la paragraful 23 al deciziei anterior menţionate, individualizarea pedepsei prin aplicarea unui spor fix de o treime din totalul celorlalte pedepse nu ţine cont de pericolul social concret al complexului faptic reunit în concursul supus judecăţii şi nici de periculozitatea făptuitorului şi că, în concret, aceasta din urmă ar putea fi determinată practic doar de circumstanţele eminamente personale, şi nu, în mod abstract, pe calea individualizării legale. Se susţine că, deşi judecătorului nu trebuie să i se confere o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete pentru că ar exista pericolul de interpretare şi aplicare arbitrară a pedepsei (astfel cum Curtea a reţinut la paragraful 18 al aceleiaşi decizii), acest argument nu trebuie aplicat în privinţa textului criticat, întrucât pericolul arbitrarului este eliminat prin stabilirea în condiţii constituţionale a naturii şi a limitelor maxime ale pedepsei, precum şi prin posibilitatea acordării unui spor variabil, şi nu fix, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal. Se arată, în acest sens, că stabilirea unor limite între care se poate aplica sporul satisface dezideratele constituţionale ale stabilirii legale a pedepsei şi nu aduce atingere funcţiei de judecată şi că, în situaţia în care s-ar recurge la soluţia de legiferare prin instituirea obligativităţii aplicării unui spor în cazul concursului de infracţiuni, funcţia de judecată s-ar putea desfăşura plenar, cu condiţia că acest spor ar fi unul variabil, şi nu unul fix. Se susţine că soluţiile generate în practică de aplicarea prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal impun schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia analizată. Se arată, în acest sens, că sporul de pedeapsă reglementat prin textul criticat se fundamentează pe ipoteza, de altfel corectă, că situaţia de fapt constând într-un cumul de infracţiuni demonstrează de regulă un grad de pericol social mărit pe care îl prezintă infractorul. Numai că raportarea la un criteriu generic (acela al unui pericol social abstract) a unei pedepse concrete, aplicabile unui complex infracţional clar determinat, caracterizat sub aspectul conţinutului său esenţialmente prin circumstanţe specifice, şi nu generice, încalcă flagrant principiul individualizării, precum şi pe cel al minimei intervenţii consacrate la art. 53 din Constituţie şi la art. 17 şi 18 din Convenţie. Se susţine că atributul individualizării pedepsei aparţine, pe de-o parte, legiuitorului, care stabileşte, conform art. 23 alin. (12) din Constituţie, în etapa de legiferare categoriile şi limitele pedepselor, iar, pe de altă parte, judecătorului în etapa de aplicare a legii, precum şi faptul că intervenţia legiuitorului prin impunerea unui pedepse predeterminate, fără să permită judecătorului să ţină seama de circumstanţele concrete ale cazului, restrânge funcţia de judecată, prin restrângerea principalului atribut al instanţelor. 6. Totodată, se susţine că imposibilitatea analizei circumstanţelor rezultate din întregul complex infracţional cu ocazia stabilirii pedepsei aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi siguranţei juridice a inculpatului, care întotdeauna va primi un spor de pedeapsă predeterminat, chiar dacă circumstanţele concrete care ar caracteriza întregul concurs, analizate în mod onest, uman şi din perspectiva scopului angajării răspunderii penale, precum şi a funcţiilor pedepsei, ar impune un spor mai mic (sau ar impune renunţarea la acest spor). Se susţine că, în plan practic, aplicarea acestui text conduce la soluţii judiciare anormale şi inumane, în care sporul pe care instanţele sunt obligate să-l aplice este într-o disproporţie vădită cu faptele penale săvârşite, aspect ce încalcă principiul securităţii juridice şi principiul umanismului pedepselor, ajungându-se la pedepse degradante prin întinderea lor, contrare prevederilor art. 22 alin. (2) din Constituţie şi art. 3 din Convenţie. Prin urmare, se susţine încălcarea, prin textul criticat, a principiului proporţionalităţii consacrat la art. 53 alin. (2) din Constituţie şi că, fiind un criteriu eminamente subiectiv, proporţionalitatea nu poate fi predeterminată legal, ci este atributul funcţiei de judecată. 7. Se mai susţine că, potrivit art. 18 din Convenţie, pedepsele nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care au fost prevăzute. Or, scopul pedepsei este nu doar cel de exemplaritate şi, prin aceasta, de prevenţie (deziderat greu tangibil doar prin aplicarea pedepsei, din cauza unor resorturi variabile care ţin de psihologia umană şi care excedează prezentei analize), ci mai ales de îndreptare şi de reabilitare. Însă, pentru atingerea acestui scop, pedeapsa aplicată trebuie să întrunească două caracteristici: să fie justă - şi aceasta se face prin individualizarea eminamente judiciară a pedepsei - şi să fie percepută ca justă de inculpat, dar şi de cei cărora li se adresează funcţia de exemplaritate. Se susţine că un asemenea spor obligatoriu al pedepsei, în mod categoric, nu întruneşte niciuna dintre cele două caracteristici şi nu îşi poate îndeplini scopul. Poate doar crea un sentiment de injustiţie, fiind în fapt o intervenţie disproporţionată, un abuz din partea autorităţii statale, manifestat în pofida dispoziţiilor art. 17 din Convenţie. 8. Se susţine că faptul că în deciziile Curţii Constituţionale se face trimitere la considerentele legiuitorului, exprimate în expunerea de motive la Legea pentru aprobarea şi implementarea codurilor penal şi de procedură penală, Curtea considerând că legiuitorul a vizat, mai degrabă, rolul preventiv în reglementarea pedepselor în actualul Cod penal, nu acoperă carenţele de constituţionalitate ale textului supus analizei. Se arată că scopul legiferării, indiferent care ar fi el, trebuie să-şi găsească reflectare concretă şi explicită în textul de normare, fie şi la nivel de principiu, întrucât numai un scop reflectat normativ poate fi supus controlului de constituţionalitate. Altfel, oricât de raţional ar fi, scopul legiuitorului rămâne în câmpul ideilor fără aplicabilitate practică. 9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică, revenind legiuitorului să prevadă care este conţinutul concursului de infracţiuni, precum şi tratamentul sancţionator aplicabil acestuia. Se susţine că reglementarea modalităţii de calculare a sporului de pedeapsă în funcţie de totalul pedepselor stabilite pe lângă pedeapsa cea mai grea, precum şi a condiţiilor reţinerii concursului de infracţiuni nu este de natură a afecta caracterul legal al sancţiunilor penale ori proporţionalitatea acestora, odată ce atât limitele pedepselor aplicabile pentru toate tipurile de infracţiuni, cât şi modalitatea de calculare a sporului aplicabil concursului de infracţiuni sunt expres prevăzute de lege, prin norme clare, accesibile şi previzibile. Sporul obligatoriu adăugat la pedeapsa cea mai grea este o consecinţă a pluralităţii de infracţiuni, iar nu o sporire aleatorie a pedepsei, aceasta fiind aplicată în limitele legale şi cu respectarea criteriilor de individualizare pentru fiecare faptă comisă. Se arată, de asemenea, că alegerea uneia sau alteia dintre soluţiile consacrate în diversele sisteme de drept - absorbţia, cumulul juridic, cumulul aritmetic, sporul obligatoriu, sporul facultativ etc. - reprezintă o opţiune de politică legislativă, ce constituie atributul exclusiv al legiuitorului, în virtutea rolului său constituţional. Astfel, consideră că rolul instanţei de judecată - acela de înfăptuire a actului de justiţie - este pe deplin realizat şi în cazul în care legea impune aplicarea unui spor obligatoriu de pedeapsă, deoarece instanţa dispune de marja de apreciere necesară şi de posibilitatea de individualizare a pedepselor cu ocazia stabilirii pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Avocatul Poporului opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi că îşi menţine punctele de vedere transmise şi reţinute de Curtea Constituţională în deciziile nr. 256 din 5 mai 2016, nr. 329 din 24 mai 2016 şi nr. 545 din 12 iulie 2016. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, care au următorul cuprins: „În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.“ 15. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 22 alin. (2) cu privire la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, ale art. 23 alin. (1) referitor la libertatea individuală şi ale art. 53 alin. (2) cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiilor art. 3 referitor la interzicerea torturii, ale art. 5 paragraful 1 teza întâi cu privire la dreptul la libertate şi la siguranţă, ale art. 17 privind interzicerea abuzului de drept şi ale art. 18 privind limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, prin mai multe decizii, dintre care Decizia nr. 248 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 6 august 2020, şi Decizia nr. 508 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.163 din 2 decembrie 2020, prin care excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal a fost respinsă, ca neîntemeiată. 17. Prin Decizia nr. 248 din 4 iunie 2020, precitată, Curtea a reţinut că noul Cod penal reglementează un regim juridic sancţionator cu privire la cele două forme ale concursului de infracţiuni, real şi formal, referitor la persoana fizică, infractor major, în cadrul căruia se pot observa mai multe sisteme de sancţionare. Curtea a mai constatat existenţa unor modificări substanţiale faţă de concepţia Codului penal din 1969, care reglementa sancţionarea concursului de infracţiuni, pentru persoana fizică, inclusiv pentru infractorul minor, în cuprinsul art. 34, prevăzând - în dispoziţiile alin. (1) lit. b) şi c) ale acestui text de lege - că, în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani, respectiv că, atunci când s-au stabilit numai amenzi, se aplica pedeapsa cea mai mare, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim. Aceste dispoziţii de lege consacrau - ca tratament juridic al concursului de infracţiuni în situaţiile precizate - sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil. Curtea a observat că, în practică, agravarea pedepsei avea un caracter excepţional, de vreme ce, potrivit prevederilor Codului penal din 1969, instanţa putea să facă abstracţie de adăugarea vreunui spor şi să se limiteze la aplicarea sistemului absorbţiei în cazurile menţionate. Dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal - care reglementează tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare - prevăd însă aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. Potrivit prevederilor de lege criticate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. 18. În continuare, Curtea a constatat că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat, totodată, importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental - care face obiectul limitării impuse de sancţiune - şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului. Astfel, în prima etapă a operaţiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracţiuni, judecătorul stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social. Curtea a reţinut, aşadar, deplina independenţă a judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancţiunilor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. În cea de-a doua etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest mod, aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar, pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social care reiese din comiterea infracţiunilor concurente. 19. De asemenea, Curtea a reţinut că, în noul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că soluţia de dorit nu este o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică, motiv pentru care limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a noului Cod penal trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care permit o agravare proporţională a regimului sancţionator în cazul pluralităţii de infracţiuni. Legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mai eficiente de sancţionare, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în aplicarea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancţiune aplicată în mod obişnuit de către instanţe sub legea veche - sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Curtea a reţinut, astfel, că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, intră în atribuţiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, consacrat de prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşa fiind, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. 20. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 2 noiembrie 2018, Decizia nr. 859 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 94 din 6 februarie 2019, Decizia nr. 113 din 28 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 415 din 27 mai 2019, Decizia nr. 288 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 10 octombrie 2019, Decizia nr. 294 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 760 din 19 septembrie 2019, şi Decizia nr. 544 din 26 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 31 ianuarie 2020. 21. De asemenea, Curtea a reţinut că din jurisprudenţa mai sus citată reiese că argumentele care au stat la baza respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate nu au avut în vedere exclusiv repetarea comportamentului infracţional, adică perseverenţa pe calea infracţională a persoanei care comite două sau mai multe infracţiuni aflate în concurs real. Potrivit celor reţinute de Curte, de exemplu, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, paragraful 27, simpla existenţă a unei pluralităţi de infracţiuni constituie un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, indiferent că este vorba de un concurs de infracţiuni real sau formal/ideal. Curtea a observat, totodată, că în cazul concursului formal/ideal - când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană realizează conţinutul mai multor infracţiuni în raport cu împrejurările în care a avut loc acţiunea/inacţiunea sau cu urmările produse [art. 38 alin. (2) din Codul penal] - acţiunea sau inacţiunea unică comprimă, obiectiv şi subiectiv, elementele mai multor infracţiuni. În concepţia Codului penal din 1969 şi a noului Cod penal, concursul formal/ideal reprezintă o pluralitate reală - iar nu o pluralitate aparentă de infracţiuni - întocmai precum concursul real, ambele fiind susceptibile de acelaşi tratament sancţionator, spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 103 din Codul penal din 1937), potrivit căreia concursul formal constituia o pluralitate fictivă de infracţiuni, fiind reţinută numai infracţiunea care prevedea pedeapsa cea mai severă. 22. Având în vedere că săvârşirea mai multor infracţiuni de către o persoană sub forma concursului formal/ideal demonstrează un grad mai ridicat de periculozitate decât în cazul unităţii de infracţiune, Curtea a reţinut că legiuitorul este cel care, în concordanţă cu politica penală a statului, are competenţa de a stabili sistemul de sancţionare adecvat pentru asigurarea constrângerii şi a reeducării, sistem reglementat cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale. 23. În fine, prin Decizia nr. 508 din 30 iunie 2020, Curtea a constatat că nu poate fi constatată nici încălcarea, prin prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, a dispoziţiilor convenţionale şi a celor de drept european referitoare la interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, astfel cum acestea se regăsesc la art. 22 alin. (2) din Constituţie, aplicarea textului criticat neputând afecta integritatea fizică sau psihică ori demnitatea persoanei condamnate câtă vreme pedeapsa rezultantă nu depăşeşte maximul general al pedepsei prevăzut la art. 60 din Codul penal. 24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 25. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea reţine că textul criticat este prevăzut în Codul penal şi reglementează regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, motiv pentru care acesta constituie o normă de drept penal substanţial, or, garanţiile dreptului la un proces echitabil se asigură prin norme de drept procesual penal. Pentru acest motiv, dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3) nu sunt aplicabile în prezenta cauză. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sorin Gabriel Strutinsky în Dosarul nr. 4.453/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 martie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
