Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Dzanashvili Amiran şi Denisa Elena Alexandru în Dosarul nr. 105.661/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.234D/2016. 2. La apelul nominal răspund personal partea Zahi Mohamad Mounir, asistat de avocat Nicolae Şaim, cu împuternicire avocaţială la dosar, precum şi partea Adrian Panduru, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Se prezintă dna Letiţia Malespin şi dna Bahtiar Cioroiu, traducătoare autorizate pentru limbile ebraică şi turcă. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului părţii Zahi Mohamad Mounir, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate de autorul excepţiei în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. 4. Partea Adrian Panduru arată că este de acord cu cele susţinute de avocatul celeilalte părţi prezente. 5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea din 8 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 105.661/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Dzanashvili Amiran şi Denisa Elena Alexandru cu ocazia soluţionării unei cauze penale având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea unor infracţiuni de proxenetism, prevăzute şi pedepsite de art. 213 alin. (1) din Codul penal. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal încalcă principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, întrucât sintagma „înlesnirea practicării prostituţiei“ este lipsită de claritate şi previzibilitate. Consideră că destinatarul normei de incriminare nu-şi poate da seama dacă acţiunea sa intră sau nu sub incidenţa acesteia, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de proxenetism în modalitatea normativă a înlesnirii practicării prostituţiei, deoarece respectiva acţiune de înlesnire nu este caracterizată de elemente obiective clare. Autorii excepţiei fac o paralelă cu complicitatea, formă a participaţiei penale, cu privire la care există atât o definiţie legală, cât şi o doctrină şi soluţii jurisprudenţiale, care au conturat ceea ce poate fi denumit „teoria complicităţii“. Având în vedere definiţia dată de legiuitor, precum şi doctrina şi jurisprudenţa, orice destinatar al normei juridice îşi poate da seama, în mod obiectiv, dacă o conduită a sa se subsumează unui act de ajutor dat autorului unei infracţiuni, ceea ce nu se întâmplă în cazul textului de lege criticat. Astfel, în lipsa unei definiţii legale a „înlesnirii practicării prostituţiei“ sau a unor criterii care să nu lase loc arbitrariului în aprecierea organelor judiciare, prezumtivul subiect activ al infracţiunii se află în imposibilitatea de a-şi evalua conduita din perspectiva plasării într-un raport de conformare sau de conflict cu norma de incriminare. În acest sens, invocă modalitatea în care, în speţă, parchetul a înţeles să interpreteze textul de lege criticat, apreciind că se subsumează elementului material al laturii obiective a infracţiunii de proxenetism următoarele acţiuni: facilitarea accesului unor presupuse prostituate în incinta unui hotel şi punerea lor în legătură cu anumiţi clienţi ai hotelului, în condiţiile în care informaţiile cu privire la acest gen de „servicii“ sunt accesibile prin intermediul internetului şi al pliantelor oferite pe stradă, în baruri sau în restaurante. Aşadar, norma de incriminare criticată lasă loc arbitrariului, destinatarul acesteia fiind în imposibilitate să deceleze caracterul permis sau interzis al conduitei sale, imposibilitate determinată de obscuritatea cadrului legal, cauzată prin omisiunea legiuitorului de a oferi criterii clare, care să nu permită arbitrariul în aprecierea organelor judiciare. Invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, în ceea ce priveşte incriminarea ca infracţiune a unei fapte, a statuat că dispoziţiile legale incriminatoare constituie o expresie a prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (12), potrivit cărora „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii“, precum şi a celor ale art. 73 alin. (3) lit. h), care prevăd competenţa legiuitorului de a reglementa infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, legiuitorul fiind liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru acea faptă (Decizia nr. 1.205 din 20 septembrie 2011). În acest context, autorii excepţiei observă că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că trebuie să fie suficient de precis şi de clar pentru a putea fi aplicat (deciziile Curţii Constituţionale nr. 189 din 2 martie 2006 şi nr. 903 din 6 iulie 2010). De asemenea, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). 8. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că textul de lege criticat incriminează infracţiunea de proxenetism, iar modalitatea normativă de săvârşire a faptei prin „înlesnirea practicării prostituţiei“ nu este lipsită de claritate, din interpretarea gramaticală rezultând că legiuitorul a folosit termenul „înlesnire“ în accepţiunea comună. Aceasta înseamnă că modalitatea de săvârşire a infracţiunii prin acţiunea de „înlesnire“ se poate realiza sub orice formă şi prin orice mijloace, statul fiind îndreptăţit să ia măsuri pentru pedepsirea oricăror persoane care înlesnesc practicarea prostituţiei. Consideră că proxenetismul, fiind o formă de exploatare a prostituţiei şi de încurajare a acesteia, prezintă un grad ridicat de pericol social. 9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre care se numără şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi de clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012 şi nr. 146 din 12 martie 2015). Arată că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, şi Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59. Aşadar, previzibilitatea unei norme presupune că destinatarul acesteia are posibilitatea de a-şi reprezenta aspectele în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Arată că dispoziţiile de lege criticate, ce incriminează fapta de înlesnire a practicării prostituţiei, nu cuprind termeni cu înţeles echivoc, astfel că formularea nu este de natură a afecta previzibilitatea normei penale, orice destinatar al acesteia putând să cunoască înţelesul incriminării şi să îşi adapteze conduita exigenţelor legii. De altfel, chiar Curtea Constituţională a precizat, în jurisprudenţa sa, că prevederile criticate trebuie analizate în cadrul ansamblului normativ din care fac parte pentru a putea decide asupra predictibilităţii acestora (Decizia Curţii Constituţionale nr. 92 din 3 martie 2015, paragraful 14). Conchide că dispoziţiile de lege criticate sunt formulate clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. 11. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, arată că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, aşa cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikliği împotriva Turciei, paragraful 70). Norma juridică trebuie să fie enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita, să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Însă, având în vedere caracterul de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, astfel că cerinţa de previzibilitate a normei se poate complini printr-o interpretare judiciară coerentă şi previzibilă. Arată că, din analiza dispoziţiilor art. 213 din Codul penal, reiese că elementul material al infracţiunii de proxenetism constă în comiterea uneia din acţiunile prevăzute de norma incriminatoare, şi anume determinarea la practicarea prostituţiei, înlesnirea practicării acesteia sau obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către o altă persoană. În ceea ce priveşte sintagma „înlesnirea practicării prostituţiei“, consideră că aceasta este suficient de previzibilă şi de clară, având semnificaţia „oricărei acţiuni prin care se face mai uşor de practicat sau de continuat practicarea prostituţiei“. Aceasta poate consta în punerea la dispoziţie a unui spaţiu locativ, în finanţarea organizării unei case în care se practică prostituţia, în crearea de condiţii favorabile practicării prostituţiei, în promisiunea de a nu denunţa practicarea acesteia etc. Ca atare, consideră că descrierea faptelor ce constituie infracţiunea de proxenetism este suficient de clară, astfel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi adapteze conduita. De altfel, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, în jurisprudenţa sa referitoare la prevederile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că formularea unei legi nu poate prezenta o precizie absolută [Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, şi Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2)]. Astfel, deşi Curtea de la Strasbourg a reţinut că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile - fără a putea fi interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie -, cu toate acestea, instanţa europeană a statuat că art. 7 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi“. 15. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi ale art. 23 alin. (12) privind legalitatea pedepsei, precum şi a prevederilor art. 7 referitor la legalitatea incriminării şi a pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederi din Constituţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 15 octombrie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din Codul penal, reţinând că norma penală criticată, ce se regăseşte în titlul I al Părţii speciale a Codului penal, în capitolul VII - „Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile“, prevede că determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Codul penal din 1969, reglementând infracţiunea de proxenetism, stabilea la art. 329 alin. 1, situat în titlul IX - „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială“, în capitolul IV - „Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială“, că „îndemnul sau constrângerea la prostituţie ori înlesnirea practicării prostituţiei sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană, precum şi recrutarea unei persoane pentru prostituţie ori traficul de persoane în acest scop, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi“. Aceste din urmă dispoziţii au constituit obiect al controlului de constituţionalitate, prin deciziile nr. 21 din 24 ianuarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 25 februarie 2002; nr. 893 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007; nr. 966 din 25 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 7 octombrie 2008, şi nr. 563 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 16 iunie 2011, Curtea statuând că incriminarea faptei de proxenetism - în Codul penal de la 1969 - reprezintă şi îndeplinirea obligaţiei asumate de statul român prin Decretul nr. 482/1955 de aderare la Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării acestora. Această convenţie prevede că statele-părţi decid pedepsirea oricărei persoane care, pentru a satisface pasiunile altei persoane, ademeneşte, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării, o altă persoană, chiar cu consimţământul acesteia, sau care exploatează prostituţia altei persoane, chiar cu consimţământul acesteia. În preambulul convenţiei se arată că „prostituţia şi răul care o însoţeşte, traficul de fiinţe umane în vederea prostituării, sunt incompatibile cu demnitatea şi valoarea persoanei umane şi pun în pericol bunăstarea individului, a familiei şi a comunităţii“. Astfel, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte proxenetismul - condamnat prin convenţia menţionată -, caracterul său profund antisocial nu poate fi pus la îndoială şi nu se poate vorbi despre neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 329 din Codul penal (paragraful 19). 17. Totodată, cu privire la dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal în vigoare, Curtea a pronunţat Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, în care a reţinut că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de proxenetism se poate realiza prin una dintre următoarele trei acţiuni distincte prevăzute de art. 213 alin. (1) din Codul penal, şi anume determinarea practicării prostituţiei, înlesnirea practicării prostituţiei şi obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane. Varianta-tip a infracţiunii reia varianta-tip a incriminării cu aceeaşi denumire marginală din art. 329 din vechiul Cod penal, cu unele modificări de ordin semantic realizate prin utilizarea unor termeni şi sintagme noi, şi anume „determinarea“ în loc de „îndemnul“, „obţinerea de foloase patrimoniale“ în loc de „tragerea de foloase“, „una sau mai multe persoane“ în loc de „o persoană“ (cu referire la practicarea prostituţiei). Acţiunea de determinare reprezintă, în fapt, o instigare, în sensul art. 47 din noul Cod penal, iar acţiunea de înlesnire constituie, la rândul ei, o modalitate a complicităţii, potrivit art. 48 din acelaşi act normativ, cu diferenţa majoră faţă de vechea reglementare că fapta determinată sau înlesnită, şi anume prostituţia - care era incriminată în art. 328 din Codul penal din 1969 - nu mai reprezintă infracţiune potrivit noii legislaţii. Raţiuni de politică penală - referitoare la asigurarea protecţiei persoanelor vulnerabile faţă de faptele de exploatare a acestora prin practicarea prostituţiei - au impus însă legiuitorului să incrimineze, în continuare, proxenetismul, atât în modalităţile normative simple de la art. 213 alin. (1) din noul Cod penal, cât şi în modalităţile agravate reglementate la alin. (2) şi alin. (3) ale aceluiaşi articol, valoarea socială ocrotită fiind diferită faţă de cea avută în vedere de Codul penal anterior. Astfel, Codul penal din 1969 prevedea infracţiunea de proxenetism în titlul IX - „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială“, la capitolul IV - „Alte infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială“, în timp ce în noul Cod penal incriminarea faptei de proxenetism a fost adusă în titlul destinat protecţiei persoanei, care este titlul I - „Infracţiuni contra persoanei“, printre infracţiunile care se referă la exploatarea persoanelor vulnerabile, având reglementarea în capitolul VII - „Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile“. Pornind de la grupul de infracţiuni în cadrul căruia a fost inclusă fapta de proxenetism în noul Cod penal, obiectul juridic principal al acestei infracţiuni constă în relaţiile sociale referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, relaţii care presupun procurarea mijloacelor de existenţă prin muncă, în condiţii de respect pentru regulile de morală şi de asigurare a demnităţii umane, cu excluderea oricăror acte de dobândire a unor foloase patrimoniale din practicarea prostituţiei de către o altă persoană. Având în vedere necesitatea reprimării proxenetismului şi ţinând cont de faptul că acesta este legat, în mod indisolubil, de comerţul sexual, a fost necesară, totodată, şi definirea „practicării prostituţiei“, în art. 213 alin. (4) din noul Cod penal, ca fiind întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul (paragrafele 13 şi 14). 18. În prezenta cauză, autorii excepţiei susţin că norma penală criticată este neconstituţională, întrucât încalcă principiul previzibilităţii în ceea ce priveşte incriminarea proxenetismului sub aspectul „înlesnirii“. Cu privire la această critică, prin Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017, mai sus menţionată, Curtea a reţinut că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). De aceea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând, dacă este cazul, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Totodată, având în vedere principiul generalităţii legilor, Curtea a reţinut că poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea, mai degrabă, la categorii generale decât la liste exhaustive (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, şi Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru de dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal, prin intermediul jurisprudenţei, ca izvor de drept, fiind o componentă necesară în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36). Curtea Constituţională a reţinut, de exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, că cele statuate de instanţa de la Strasbourg în legătură cu principiul clarităţii şi previzibilităţii legii au fost înglobate de instanţa de contencios constituţional în propria jurisprudenţă (paragrafele 21 şi 22 din Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017). 19. Raportând cele menţionate la norma penală supusă controlului de constituţionalitate, Curtea, prin Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017, citată anterior, a reţinut că reglementarea variantei alternative a elementului material constând în „înlesnirea practicării prostituţiei“ este în acord cu cele stabilite atât în jurisprudenţa instanţei europene, cât şi în jurisprudenţa instanţei de control constituţional, revenind organelor judiciare sarcina de a stabili ce fapte întrunesc elementele constitutive ale acestei infracţiuni, formularea generală a normei incriminatoare urmărind să acopere o paletă cât mai largă de acţiuni ce înlesnesc în mod efectiv practicarea prostituţiei. De altfel, potrivit doctrinei, „înlesnirea practicării prostituţiei“ se poate realiza prin orice acţiune prin care se face mai uşor de practicat sau de continuat practicarea prostituţiei. Înlesnirea poate consta în punerea la dispoziţie a unui spaţiu locativ, în finanţarea organizării unei case în care se practică prostituţia, în crearea de condiţii favorabile practicării prostituţiei, în promisiunea de a nu denunţa faptul practicării prostituţiei etc. „Înlesnirea practicării prostituţiei“ constă în ajutorul dat unei persoane să practice prostituţia şi se poate realiza sub orice formă şi prin orice mijloace. Înlesnirea apare, deci, ca o formă specială a complicităţii la prostituţie, pe care, însă, legiuitorul a incriminat-o ca modalitate a proxenetismului, aşadar, ca infracţiune de sine stătătoare (paragraful 23). 20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de Curte prin Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017, mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dzanashvili Amiran şi Denisa Elena Alexandru în Dosarul nr. 105.661/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 213 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
