Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.300/1/2024
┌───────────────┬──────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei│
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie, preşedintele│
│ │Completului │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Eleni Cristina │- preşedintele delegat│
│Marcu │al Secţiei penale │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Carmen Elena │- preşedintele Secţiei│
│Popoiag │I civile │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- preşedintele delegat│
│Marian Budă │al Secţiei a II-a │
│ │civile │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- pentru preşedintele │
│Ionel Barbă │Secţiei de contencios │
│ │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Rodica Aida │- judecător la Secţia │
│Popa │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Ilie Iulian │- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Lucia Tatiana │- judecător la Secţia │
│Rog │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Lavinia Valeria│- judecător la Secţia │
│Lefterache │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Ana Hermina │- judecător la Secţia │
│Iancu │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona Elena │- judecător la Secţia │
│Cîrnaru │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Constantin │- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena Barbu │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Mugurel │- judecător la Secţia │
│Şelea │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe │- judecător la Secţia │
│Valentin │penală │
│Chitidean │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Luminiţa │- judecător la Secţia │
│Criştiu-Ninu │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Lia Savonea │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Isabelle Tocan │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Adina Georgeta │- judecător la Secţia │
│Nicolae │I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihai Andrei │- judecător la Secţia │
│Negoescu-Gândac│I civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│George Bogdan │- judecător la Secţia │
│Florescu │a II-a civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Diana Manole │- judecător la Secţia │
│ │a II-a civilă │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Luiza Maria │de contencios │
│Păun │administrativ şi │
│ │fiscal │
├───────────────┼──────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Mădălina Elena │de contencios │
│Vladu-Crevon │administrativ şi │
│ │fiscal │
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află Dosarul nr. 1.300/1/2024 având ca obiect recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce vizează următoarea problemă de drept: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate este tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate la data formulării contestaţiei sau tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa contestată, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii?“ 2. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 30 alin. (1) şi art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul). 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu. 4. La şedinţa de judecată a participat doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 5. Totodată, la şedinţa de judecată a participat doamna magistrat-asistent Elena Mihaela Mustaţă, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament. 6. După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt cereri de formulat ori chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie să susţină punctul de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării şi interpretării unitare ce face obiectul cauzei de faţă. 7. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că sesizarea îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate şi a solicitat stabilirea unui mod unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul procedură penală, în sensul de a se statua că instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate este tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa contestată, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii. 8. A susţinut că dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală trebuie interpretate în coroborare cu cele ale art. 587 alin. (1) din acelaşi cod, locul de deţinere din circumscripţia tribunalului, la care se referă alineatul (3) al art. 587 din Codul de procedură penală, fiind acelaşi cu cel la care se referă alineatul (1), respectiv locul unde persoana condamnată execută pedeapsa închisorii la data formulării cererii. 9. De asemenea, a învederat că este necesar ca dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală să fie interpretate în coroborare şi cu dispoziţiile art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală - norma-cadru în materia contestaţiei, conform căreia „contestaţia se soluţionează de către instanţa superioară celei sesizate“, dar şi cu dispoziţiile art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală, aplicabile tuturor procedurilor judiciare din titlul V al Codului de procedură penală, conform cărora „hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară (...)“. 10. A subliniat că norma prevăzută de art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală nu derogă de la normele generale ce reglementează contestaţia, în materia liberării condiţionate calea de atac fiind de competenţa tribunalului ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa contestată, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii. 11. Preşedintele completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Problema de drept care a generat practica neunitară 12. Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a susţinut că, în practica judiciară naţională, nu există un punct de vedere unitar referitor la instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate, instanţele de judecată interpretând şi aplicând diferit dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală. 13. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a expus divergenţele existente în jurisprudenţă, opinând în sensul că instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate este tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a soluţionat cauza în primă instanţă, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii. II. Dispoziţii legale relevante 14. Codul de procedură penală ART. 425^1 Declararea şi soluţionarea contestaţiei (1) Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. (2) Pot face contestaţie procurorul şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, precum şi persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunţare pentru procuror şi de la comunicare pentru celelalte persoane, dispoziţiile art. 411 alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător. (3) Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, la instanţa care a pronunţat hotărârea care se atacă şi se motivează până la termenul stabilit pentru soluţionare, dispoziţiile art. 415 aplicându-se în mod corespunzător. (4) La soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile art. 416 şi 418 se aplică în mod corespunzător; în cadrul acestor limite, la soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii privind o măsură preventivă se poate dispune o măsură mai puţin gravă decât cea solicitată sau decât cea dispusă prin încheierea contestată ori se pot modifica obligaţiile din conţinutul măsurii contestate. (5) Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţă publică, cu participarea procurorului. (6) La soluţionarea contestaţiei se citează persoana care a făcut contestaţia, precum şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, dispoziţiile art. 90 şi 91 aplicându-se în mod corespunzător. (7) Contestaţia se soluţionează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac, putându-se pronunţa una dintre următoarele soluţii: 1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate: a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă; b) când contestaţia este nefondată; 2. admiterea contestaţiei şi: a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei; b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea. ART. 587 Liberarea condiţionată (1) Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. (2) Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită. Termenul nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii. (3) Hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare. (4) O copie de pe hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului de probaţiune competent, precum şi unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte cel eliberat. ART. 597 Procedura la instanţa de executare (1) Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei de executare, preşedintele completului de judecată dispune citarea părţilor interesate şi, în cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. La judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se citează şi administraţia penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul. (2) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. (2^1) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ poate participa la judecată în vederea rezolvării situaţiilor reglementate în prezentul titlu şi prin intermediul videoconferinţei, la locul de deţinere, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului. (3) Participarea procurorului este obligatorie. (4) După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă. (5) Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător. (6) Dispoziţiile alin. (1)-(5) se aplică şi în cazul în care rezolvarea uneia dintre situaţiile reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. În acest caz, soluţia se comunică instanţei de executare. (7) Hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. (8) Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă. Prevederile alin. (5) se aplică în mod corespunzător. III. Examenul jurisprudenţial. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 15. Examenul hotărârilor identificate în această materie relevă faptul că instanţele au interpretat şi aplicat diferit dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, referitoare la instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate. 16. Situaţia premisă pe care se grefează problema de drept constă într-o modificare, ulterior învestirii instanţei de fond cu cererea de liberare condiţionată, a locului de deţinere a persoanei condamnate, în sensul că, la data formulării contestaţiei împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie, persoana condamnată se află într-un penitenciar ce este situat în circumscripţia altui tribunal decât cel ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa. 17. Analiza jurisprudenţei anexate evidenţiază două orientări cu privire la problema de drept pusă în discuţie, relevând caracterul neunitar al acesteia: 18. Într-o primă orientare jurisprudenţială, competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate la data formulării contestaţiei (anexele 1-35). 19. Această orientare jurisprudenţială este exemplificată prin mai multe categorii de hotărâri: a) încheieri prin care sunt soluţionate conflictele negative de competenţă ivite între tribunalele în a căror circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate la data formulării contestaţiei şi tribunalele ierarhic superioare judecătoriei care a pronunţat sentinţa, pronunţate fie de curţile de apel, fie de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată în procedura liberării condiţionate este tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere a condamnatului la data formulării contestaţiei (anexele 33-35). În anexe, la pct. 33-35, pentru fiecare cauză, alături de încheierea prin care au fost soluţionate conflictele negative de competenţă au fost ataşate şi deciziile prin care cele două tribunale şi-au declinat reciproc competenţa; b) decizii penale prin care tribunalele în a căror circumscripţie se afla locul de deţinere a persoanei condamnate la data formulării contestaţiei, învestite prin declinare de către tribunalele ierarhic superioare judecătoriilor care au pronunţat sentinţa, soluţionează contestaţiile (anexele 1-32). În anexe, la pct. 1-32, pentru fiecare cauză, alături de decizia prin care tribunalul locului de deţinere soluţionează contestaţia a fost ataşată şi decizia de declinare a cauzei pronunţată de tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa, întrucât, în ambele situaţii, este relevant criteriul de competenţă al locului de deţinere a condamnatului la data formulării contestaţiei. 20. În motivarea acestei opinii jurisprudenţiale se arată că, potrivit art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare, dispoziţii legale prin care are loc o prorogare de competenţă teritorială de la normele obişnuite, potrivit cărora contestaţia se soluţionează de tribunalul în a cărui circumscripţie se află judecătoria care a pronunţat hotărârea care se contestă (anexele 3, 12, 20, 22 şi 29). 21. Se mai arată că norma prevăzută de art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală stabileşte, în mod exclusiv, competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat cererea de liberare condiţionată, în favoarea tribunalului în circumscripţia căruia se află locul de deţinere a persoanei condamnate la momentul formulării contestaţiei (anexele 9 şi 11). 22. De asemenea, se face referire la faptul că dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală au caracter special, derogatoriu de la regula generală prevăzută de art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală, deoarece stipulează că hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere (anexele 4, 8, 14, 19, 21, 33, 34 şi 35). 23. În plus, se mai arată că interpretarea în sensul că instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva hotărârii prin care judecătoria a soluţionat cererea de liberare condiţionată ar fi instanţa ierarhic superioară (prin urmare, tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere de la momentul formulării cererii de liberare condiţionată) ar fi de natură nu doar să conducă la realizarea unei distincţii ce nu rezultă din textul de lege, ci şi la lipsirea de efect a normei speciale, prin care a fost reglementată în mod distinct competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate într-o astfel de procedură (anexa 33). 24. În motivarea hotărârilor care exemplifică această orientare jurisprudenţială este invocată şi Decizia nr. 15/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, potrivit căreia instanţa competentă să soluţioneze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere la data formulării cererii. Se apreciază că, potrivit art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 15/2018, competenţa de a soluţiona contestaţiile în materie de liberare condiţionată aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află locul de detenţie, la data formulării căii de atac (anexele 4, 25, 27, 34 şi 35). 25. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, competenţa de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate aparţine tribunalului ierarhic superior judecătoriei care a soluţionat cauza în primă instanţă, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii (anexele 36-46). 26. Această orientare jurisprudenţială este exemplificată prin încheieri, prin care sunt soluţionate conflictele negative de competenţă ivite între tribunalele în a căror circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate la data formulării contestaţiei şi tribunalele ierarhic superioare judecătoriei care a pronunţat sentinţa, pronunţate fie de curţile de apel, fie de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată în procedura liberării condiţionate este tribunalul ierarhic superior instanţei care a soluţionat cauza în primă instanţă (anexele 36-46). În anexe, la pct. 36-46, pentru fiecare cauză, alături de încheierea prin care au fost soluţionate conflictele negative de competenţă, au fost ataşate şi deciziile prin care cele două tribunale şi-au declinat reciproc competenţa. 27. În motivarea acestei orientări se arată că pentru stabilirea instanţei competente să soluţioneze calea de atac declarată împotriva hotărârii judecătoriei, dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, care prevăd că hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare, trebuie interpretate, în coroborare cu dispoziţiile art. 597 alin. (7) raportat la art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, şi prin prisma Deciziei nr. 15 din 17 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (anexa 41). 28. Astfel, relevant cu privire la stabilirea competenţei teritoriale a instanţei este momentul formulării cererii, indiferent că priveşte competenţa instanţei care judecă în prima instanţă cauza sau competenţa instanţei de control judiciar, această interpretare fiind şi cea care respectă principiile consacrate de legiuitorul român în materia căilor de atac, şi anume că acestea sunt soluţionate de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat soluţia în primă instanţă (anexa 36). 29. De asemenea, se mai arată că o instanţă de control judiciar are posibilitatea legală să soluţioneze o cale de atac declarată împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de o judecătorie ce nu se află în circumscripţia sa, doar în situaţia admiterii unei cereri de strămutare sau în situaţia desemnării altei instanţe, ca urmare a admiterii unei cereri de abţinere sau recuzare, conform dispoziţiilor art. 68 alin. (9) din Codul de procedură penală (anexa 37). 30. Referitor la dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 15 din 17 septembrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 22 octombrie 2018), se arată că, în cuprinsul acesteia, se stabileşte criteriul locului de deţinere în care execută pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, ca loc de deţinere pe baza căruia se determină instanţa competentă, astfel încât transferarea persoanei condamnate ulterior formulării cererii într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanţa competentă şi nu poate avea ca efect declinarea competenţei (anexele 38-43 şi 46). 31. Analiza hotărârilor anexate sesizării relevă caracterul neunitar al practicii cu privire la competenţa de a soluţiona contestaţia formulată împotriva hotărârii prin care judecătoria dispune asupra cererii/propunerii de liberare condiţionată, ce se observă atât în ceea ce priveşte hotărârile prin care instanţele de judecată se pronunţă asupra propriei competenţe, cât şi în ceea ce priveşte regulatoarele de competenţă, ce sunt soluţionate diferit atât la nivelul curţilor de apel (anexa 33 - prima orientare, anexele 36-38 - a doua orientare), cât şi la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (anexele 34 şi 35 - prima orientare, anexele 39-46 - a doua orientare). 32. Totodată, din cuprinsul hotărârilor se observă că Decizia nr. 15 din 17 septembrie 2018, pronunţată pe calea recursului în interesul legii, nu este de natură a lămuri modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, deoarece argumentele din conţinutul acesteia şi soluţia dispusă sunt invocate atât în motivarea primei opinii jurisprudenţiale, atunci când competenţa este stabilită în favoarea tribunalului în circumscripţia căruia se află locul de deţinere a condamnatului de la data formulării contestaţiei (anexele 34 şi 35), cât şi în ipoteza contrară, atunci când competenţa este stabilită în favoarea tribunalului ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa (anexele 38-43 şi 46). 33. Problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări este şi actuală, deoarece din cele 14 încheieri prin care curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au soluţionat conflictele negative de competenţă 11 au fost pronunţate în anul 2024, iar 3 în cursul anului 2023. 34. Se mai subliniază că dificultăţile întâmpinate de instanţe în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală constituie impedimente pentru soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor/propunerilor de liberare condiţionată. 35. De exemplu, în Cauza nr. 20.275/302/2022, cererea de liberare condiţionată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 19 august 2022, iar sentinţa penală a fost pronunţată la data de 23 septembrie 2022. Contestaţia înregistrată la Tribunalul Bucureşti, ca instanţă ierarhic superioară judecătoriei care a pronunţat sentinţa, a fost declinată la data de 3 noiembrie 2022 către Tribunalul Argeş, în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere a condamnatului la data formulării contestaţiei. Cauza a fost soluţionată definitiv de Tribunalul Argeş la data de 15 decembrie 2022, prin respingerea contestaţiei ca rămasă fără obiect, întrucât condamnatul a fost pus în libertate. Se constată, astfel, că de la data înregistrării cererii până la soluţionarea definitivă a acesteia a trecut un interval de aproximativ 4 luni, a cărui trecere a lipsit de efecte cererea de liberare condiţionată formulată de persoana condamnată (anexa 4). 36. De asemenea, Dosarul nr. 1.945/219/2023 a fost soluţionat definitiv de Tribunalul Cluj la data de 27 martie 2024, ca urmare a stabilirii competenţei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la aproximativ 9 luni de la data formulării cererii (22 iunie 2023), fiind depăşit cu 3 luni termenul stabilit de judecătorie pentru reînnoirea propunerii (anexa 44). Un alt exemplu este şi Dosarul nr. 12.548/280/2023, ce a fost soluţionat definitiv de Tribunalul Bucureşti la data de 26 februarie 2024 (ulterior stabilirii competenţei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), prin admiterea contestaţiei formulate de persoana condamnată împotriva Sentinţei penale nr. 1.531 din 13 septembrie 2023, pronunţată de Judecătoria Piteşti, la aproximativ 7 luni de la data formulării cererii (13 iulie 2023), fiind prelungită în mod nejustificat situaţia în care se afla persoana condamnată. IV. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 37. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 15 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 22 octombrie 2018, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că „instanţa competentă să soluţioneze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deţinere este reprezentat de penitenciarul stabilit iniţial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate“. V. Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios 38. Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios - Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei din cadrul instanţei supreme a identificat practică judiciară cu privire la chestiunea de drept analizată, sens în care a transmis trei hotărâri pronunţate de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Încheierea nr. 422 din data de 11 iulie 2023, Încheierea nr. 441 din data de 22 august 2023 şi Încheierea nr. 695 din data de 13 decembrie 2023. VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României 39. În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept supusă analizei. VII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului 40. În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri care să prezinte relevanţă pentru problema de drept analizată. VIII. Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 41. S-a apreciat ca fiind corectă cea de-a doua orientare jurisprudenţială, în sensul că instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate este tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a soluţionat cauza în primă instanţă, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii. 42. S-a arătat că, potrivit prevederilor art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală, competenţa de soluţionare a cererii/propunerii de liberare condiţionată aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. Textul nu conţine detalii referitoare la stabilirea locului de deţinere ce determină competenţa teritorială, în ipoteza în care, pe parcursul soluţionării cauzei, persoana condamnată execută pedeapsa în mai multe penitenciare. 43. Jurisprudenţa constantă a instanţei supreme a statuat că aceste dispoziţii legale sunt interpretate în sensul că cererea de liberare condiţionată formulată de persoana condamnată intră în competenţa exclusivă de soluţionare a judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate la data formulării solicitării, aspect ce reiese şi din dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 15 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 22 octombrie 2018, prin care s-a stabilit că „instanţa competentă să soluţioneze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deţinere este reprezentat de penitenciarul stabilit iniţial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate“. 44. Competenţa de soluţionare a căii de atac a contestaţiei formulate împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie este atribuită, potrivit prevederilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, tribunalului în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere. 45. În conţinutul alin. (1) şi (3) ale art. 587 din Codul de procedură penală legiuitorul foloseşte aceeaşi sintagmă - „în circumscripţia căreia/căruia se află locul de deţinere“ pentru stabilirea instanţei competente să soluţioneze cererea/ propunerea de liberare condiţionată, respectiv contestaţia formulată împotriva hotărârii primei instanţe. 46. De asemenea, nici în raport cu această etapă procesuală legiuitorul nu a făcut vreo precizare referitoare la momentul relevant ce ar trebui avut în vedere pentru aplicarea criteriului de competenţă al locului de deţinere, în ipoteza în care, pe durata soluţionării cauzei, persoana condamnată s-a aflat în mai multe penitenciare. 47. S-a apreciat că dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi interpretate disociat de dispoziţiile art. 587 alin. (1) din acelaşi cod, iar locul de deţinere din circumscripţia tribunalului, la care se referă alin. (3) al art. 587 din Codul de procedură penală, este acelaşi cu cel la care se referă alin. (1), respectiv locul unde persoana condamnată execută pedeapsa închisorii la data formulării cererii, neavând nicio relevanţă, sub aspectul stabilirii competenţei teritoriale, locul de deţinere a persoanei condamnate la momentul formulării contestaţiei. 48. Această interpretare este impusă de modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale constând în prevederea de către legiuitor a aceluiaşi criteriu de competenţă atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru calea de atac şi de lipsa unor precizări referitoare la consecinţele schimbării locului de deţinere pe durata soluţionării cauzei, aspecte din care se deduce că legiuitorul a pornit de la presupunerea că persoana condamnată are acelaşi loc de deţinere pe toată perioada soluţionării cauzei, chestiune care, de altfel, ar trebui să reprezinte normalitatea în materia executării pedepselor. 49. Totodată, s-a opinat că această interpretare este şi cea care respectă principiile consacrate de legiuitorul român în materia căilor de atac, şi anume că acestea sunt soluţionate de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat soluţia în primă instanţă. 50. Sub acest aspect este necesar ca dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală să fie interpretate în coroborare şi cu dispoziţiile art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală - norma-cadru în materia contestaţiei, conform căreia „contestaţia se soluţionează de către instanţa superioară celei sesizate“, dar şi cu dispoziţiile art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală, aplicabile tuturor procedurilor judiciare din titlul V al Codului de procedură penală, conform cărora „hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară (...)“. 51. Raportat la aceste dispoziţii legale, rezultă că art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală nu derogă de la normele generale, ci reprezintă o aplicare concretă a acestora, în sensul că, în materia liberării condiţionate, sunt de competenţa tribunalului ierarhic superior contestaţiile formulate împotriva hotărârii judecătoriei, criteriul de competenţă fiind locul de deţinere de la momentul formulării cererii iniţiale, în ambele situaţii, atât judecata în primă instanţă, cât şi în calea de atac. 52. Prin urmare, odată stabilită competenţa teritorială a instanţei de fond în considerarea locului de deţinere a persoanei condamnate la data formulării cererii, calea de atac a contestaţiei poate fi judecată doar de către tribunalul ierarhic superior acesteia, şi nu de către un tribunal căruia nu îi este arondată această instanţă de fond. 53. Având în vedere cele expuse, s-a constatat că această problemă de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi s-a solicitat ca, printr-o decizie obligatorie, să se stabilească modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, conform art. 474 din Codul de procedură penală, în sensul: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul procedură penală, instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate este tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa contestată, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii.“ IX. Opinia specialiştilor consultaţi 54. În conformitate cu dispoziţiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia specialiştilor în drept penal din cadrul mai multor facultăţi de drept, la dosar fiind înaintate punctele de vedere formulate de Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Universitatea din Craiova, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi şi Universitatea de Vest din Timişoara. 55. În cuprinsul materialului înaintat instanţei supreme, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca - Facultatea de Drept a opinat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate este tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa contestată, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii. 56. În argumentare s-a arătat că prevederile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală nu conţin detalii cu privire la stabilirea competenţei atunci când, pe parcursul soluţionării cauzei, persoana condamnată execută pedeapsa în două sau mai multe penitenciare, lipsa unei astfel de menţiuni fiind datorată faptului că legiuitorul a avut în vedere şi a reglementat doar situaţia „clasică“ - cea în care persoana condamnată are acelaşi loc de deţinere pe toată perioada soluţionării cererii/propunerii de liberare condiţionată -, situaţie care se întâlneşte mai frecvent în practică. 57. În măsura în care locul de deţinere a persoanei condamnate este neschimbat pe parcursul soluţionării cauzei, dispoziţiile legale invocate nu pun probleme de interpretare. Dacă însă, ulterior învestirii instanţei de fond cu cererea/propunerea de liberare condiţionată, are loc transferul persoanei condamnate într-un alt loc de deţinere (astfel că, la data formulării contestaţiei, aceasta se află într-un penitenciar care este situat în circumscripţia altui tribunal decât cel ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa), examenul practicii judiciare relevante în materie indică faptul că instanţele au interpretat şi au aplicat diferit dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală. 58. Chestiunea de drept care trebuie lămurită este în ce măsură modificarea locului de deţinere, intervenită între momentul învestirii instanţei de fond cu cererea/propunerea de liberare condiţionată şi momentul formulării contestaţiei, atrage după sine o schimbare a competenţei teritoriale a instanţei care va soluţiona contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie. 59. În acord cu opinia exprimată de autorul sesizării, s-a arătat că dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală trebuie coroborate cu cele ale art. 597 alin. (7) din acelaşi cod, potrivit cărora „hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară (...)“. Interpretarea gramaticală a acestui text conduce la concluzia că instanţa competentă să judece contestaţia este instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea în primă instanţă. În acelaşi sens - şi chiar mai lipsite de echivoc - sunt dispoziţiile art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „contestaţia se soluţionează de către (...) instanţa superioară celei sesizate“. 60. Totodată, s-a evidenţiat că art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală nu derogă de la regulile clasice prevăzute în art. 597 alin. (7) şi art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, atunci când atribuie competenţa judecării contestaţiei tribunalului în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere, ci este o aplicare concretă a acestora, însă legiuitorul porneşte de la ideea menţinerii aceluiaşi loc de deţinere pe întreg parcursul soluţionării cauzei. Astfel, tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere este instanţa ierarhic superioară judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, dacă ne raportăm la un singur moment - cel al formulării cererii/propunerii. 61. În ceea ce priveşte momentul relevant în atribuirea competenţei, s-a arătat că acesta este determinat de data formulării cererii/propunerii de liberare condiţionată. Odată stabilită competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, automat va fi stabilită (în abstract cel puţin, fiind posibil să nu fie formulată contestaţie) şi competenţa teritorială a instanţei de control judiciar (tribunalului) care va judeca potenţiala contestaţie. În acelaşi sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 15 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 22 octombrie 2018), prin care s-a statuat astfel: „Criteriul locului de deţinere în care execută pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, ca loc de deţinere pe baza căruia se determină instanţa competentă, presupune că transferarea persoanei condamnate, ulterior datei formulării cererii, într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanţa competentă şi nu poate avea ca efect declinarea competenţei.“ 62. Aşadar, factorul declanşator al determinării competenţei este unic, fiind determinat de momentul iniţial al formulării cererii/propunerii de liberare condiţionată, nemaiexistând un al doilea factor declanşator succesiv constând în momentul formulării contestaţiei. 63. Suplimentar, s-a învederat că interpretarea potrivit căreia instanţa de control judiciar poate fi alta decât cea superioară celei sesizate ar contraveni principiilor consacrate de legiuitor în materia căilor de atac, de regulă acestea fiind soluţionate de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea în primă instanţă. 64. Din ansamblul reglementării procesual penale reiese că doar în mod excepţional ar putea un tribunal să soluţioneze o cale de atac formulată împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de o judecătorie care nu se află în circumscripţia sa, şi anume atunci când se admite o cerere de strămutare sau în situaţia desemnării altei instanţe (ca urmare a admiterii unei cereri de abţinere sau recuzare). 65. Universitatea din Craiova - Facultatea de Drept a exprimat o opinie similară, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate este tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa contestată, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii. 66. S-a arătat că din interpretarea dispoziţiilor art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a Deciziei nr. 15 din 17 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii rezultă că cererea sau propunerea de liberare condiţionată intră în competenţa exclusivă de soluţionare a judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate la data formulării solicitării. 67. În ceea ce priveşte soluţionarea căii de atac a contestaţiei formulate împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie, astfel cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală cu cele ale art. 587 alin. (1) din acelaşi cod, competenţa revine tribunalului în a cărui circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii, legiuitorul neprevăzând criterii diferite de competenţă pentru judecata în fond şi, respectiv, în calea de atac. 68. De asemenea, s-a învederat că dispoziţiile art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală, aplicabile tuturor procedurilor judiciare din titlul V al Codului de proceduri penală, prevăd că „hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării (...) pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară (...)“. 69. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi - Facultatea de Drept a susţinut, în cuprinsul materialului înaintat instanţei supreme, că prezenta sesizare îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, iar pe fondul acesteia, a opinat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate este tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa contestată, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii. 70. În esenţă, s-a arătat că, în materia procedurii privind acordarea/neacordarea beneficiului liberării condiţionate, competenţa de judecată revine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere la momentul formulării cererii sau propunerii de liberare condiţionată, potrivit dispoziţiilor art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală. Interpretarea acestor dispoziţii a făcut obiectul unui recurs în interesul legii vizând situaţiile de modificare a locului de deţinere ulterior formulării cererii sau propunerii în vederea liberării condiţionate, sens în care a fost pronunţată Decizia nr. 15 din 17 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că „instanţa competentă să soluţioneze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deţinere este reprezentat de penitenciarul stabilit iniţial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate“. Din considerentele acestei decizii obligatorii pentru instanţe rezultă că modificarea locului de deţinere a persoanei condamnate private de libertate, ulterior învestirii instanţei competente, nu influenţează competenţa -aceasta fiind raportată exclusiv la momentul iniţial, al demarării procedurii în cauză. 71. S-a subliniat că, prin intermediul prezentei solicitări, se doreşte determinarea corectei interpretări a dispoziţiei legale referitoare la competenţa teritorială a tribunalului în soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii cu privire la acordarea/neacordarea beneficiului liberării condiţionate faţă de unii condamnaţi definitiv la pedepse privative de libertate, pornind de la aceeaşi premisă, anume aceea a modificării locului de deţinere între momentul introducerii cererii de acordare a liberării condiţionate (la judecătoria competentă) şi momentul exercitării căii de atac aferente (contestaţia la tribunal). 72. În primul rând, s-a precizat că, în materia contestaţiei, instanţa competentă este, potrivit dispoziţiilor generale cuprinse în art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, instanţa superioară celei (iniţial) sesizate - cea care a pronunţat hotărârea ce este atacată prin intermediul contestaţiei respective. 73. În al doilea rând, legiuitorul a ales în cadrul art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală o formulare oarecum diferită, indicând faptul că „hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere (...)“. 74. Pornind de la aceste dispoziţii, s-a arătat că este necesar a se stabili dacă, în materia liberării condiţionate, legiuitorul a înţeles să deroge de la regula generală incidentă în materia căii de atac a contestaţiei sau dacă formularea normativă utilizată (deşi este susceptibilă de a genera confuzii) reprezintă doar o reiterare a dispoziţiilor art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind agreată cea de a doua soluţie, în concordanţă cu punctul de vedere expus şi de către Ministerul Public în sesizarea din cauză. 75. În acest sens s-a apreciat că legiuitorul nu a intenţionat, prin dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, să acorde tribunalului competenţa de soluţionare a contestaţiei cu privire la o hotărâre pronunţată de către o judecătorie oarecare (aflată în afara circumscripţiei sale), faţă de care respectivul tribunal nu are calitatea de instanţă superioară. O astfel de interpretare ar avea un caracter izolat în configurarea normelor de competenţă, reprezentând practic o prorogare de competenţă în afara cazurilor expres prevăzute de lege (precum, de exemplu, în ipoteza strămutării judecării apelului formulat împotriva unei sentinţe). 76. S-a mai arătat că, având în vedere atât dispozitivul, cât şi considerentele Deciziei nr. 15 din 17 septembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, modificările ulterioare cu privire la locul de deţinere, indiferent de forma şi de momentul în care acestea au intervenit, nu influenţează competenţa judecătoriei şi nici a tribunalului care este îndrituit a soluţiona contestaţia. Dimpotrivă, contestaţia împotriva hotărârii unei judecătorii (de a acorda sau de a nu acorda liberarea condiţionată) ar trebui să fie soluţionată de către instanţa superioară în a cărei circumscripţie se află instanţa a cărei hotărâre este atacată. 77. S-a menţionat că momentul debutului procedurii de acordare a liberării condiţionate este acela al formulării cererii sau propunerii în acest sens, constituind reperul temporal cel mai clar prin raportare la care se poate stabili competenţa teritorială a instanţelor în materie (judecătorie, respectiv tribunalul aferent - în eventualitatea unei contestaţii ulterioare). Formularea căii de atac recunoscute de lege (contestaţia - în această situaţie) nu echivalează cu debutul unei noi proceduri de acest tip, ci reprezintă doar o simplă continuare a cererii sau a propunerii iniţial formulate, încă nesoluţionate definitiv (o potenţială procedură intermediară momentului definitivării hotărârii de acordare sau neacordare a beneficiului liberării condiţionate respective). 78. În plus, s-a apreciat că stabilirea competenţei teritoriale a tribunalului de a judeca contestaţia prin raportare la locul de deţinere existent la momentul formulării căii de atac (a contestaţiei) ar putea genera eventuale situaţii arbitrare, imprevizibile, în care ar fi posibil ca un tribunal dintr-o anumită regiune geografică să analizeze o hotărâre judecătorească pronunţată de către o judecătorie dintr-o altă zonă a ţării (o regiune îndepărtată faţă de instanţa care ar exercita control judiciar). Un asemenea sistem ar putea încuraja inclusiv eventualele practici abuzive, în care persoana privată de libertate să fie transferată temporar încontinuu la diverse penitenciare situate în zone îndepărtate unele în raport de altele, doar pentru a se întârzia nejustificat momentul la care, aflându-se în penitenciarul în care se găsea şi la momentul demarării procedurilor judiciare de obţinere a liberării condiţionate, ar putea introduce o contestaţie validă împotriva hotărârii judecătoriei care a analizat cauza în primă instanţă (situaţie care ar putea conduce inclusiv la pierderea termenului util în care se poate formula respectiva contestaţie). 79. În fine, dacă s-ar aprecia că norma prevăzută de art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală este derogatorie faţă de regulile generale în materia contestaţiei, ar trebui luată în considerare necesitatea introducerii contestaţiei direct la tribunalul competent, iar nu la judecătoria care a pronunţat hotărârea contestată, aşa cum indică dispoziţiile art. 425^1 alin. (3) din Codul de procedură penală. Or, o astfel de interpretare nu ar putea subzista faţă de actualul cadru legislativ, precum şi în raport de logica după care a reglementat legiuitorul actualul cadru procesual penal (şi execuţional penal). 80. Nu în ultimul rând, s-a subliniat că persoana condamnată privată de libertate faţă de care se analizează în instanţă posibilitatea liberării condiţionate se găseşte, de regulă, într-un punct avansat al executării respectivei sancţiuni penale, în condiţii de stabilitate a detenţiei, astfel încât, de principiu, vor fi rare/excepţionale situaţiile în care, la momentul formulării contestaţiei, aceasta se va găsi definitiv transferată într-un alt penitenciar decât cel în care se găsea la momentul sesizării judecătoriei competente să se pronunţe în primă instanţă cu privire la beneficiul liberării condiţionate. 81. Universitatea de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept a susţinut, în cuprinsul materialului înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că sesizarea ce formează obiectul prezentului dosar îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, iar pe fondul acesteia a opinat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate este tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa contestată, în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere la data formulării contestaţiei. 82. S-a arătat că una dintre orientările jurisprudenţiale susţine că interpretarea corectă a art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală este în sensul că tribunalul, ca instanţă de control, ce judecă contestaţia împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate, trebuie să fie cel în a cărui jurisdicţie se află locul de deţinere de la data formulării cererii/propunerii de liberare, argumentele ce susţin această orientare fiind două, în esenţă. 83. Primul argument se referă la Decizia nr. 15 din 17 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 22 octombrie 2018, prin care s-a stabilit că instanţa competentă să soluţioneze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deţinere este reprezentat de penitenciarul stabilit iniţial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate. 84. S-a apreciat că decizia invocată nu este aplicabilă în speţă, întrucât soluţia dată recursului în interesul legii se referă, expressis verbis, la cererile din cursul executării, dar nu poate fi extinsă şi la contestaţii, care sunt, conform art. 425^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, căi de atac. În consecinţă, aceasta reglează doar competenţa de primă instanţă în materia liberării condiţionate în favoarea judecătoriei în a cărei jurisdicţie se află locul de deţinere la momentul formulării cererii. Decizia nu se referă şi la căile de atac, întrucât în obiectul respectivului recurs în interesul legii a intrat doar analiza dispoziţiilor din Codul de procedură penală pentru judecata cererilor în primă instanţă în raport cu dispoziţiile Legii nr. 254/2013, neputându-se deduce că problema de drept supusă recursului în interesul legii pendinte ar fi primit deja o soluţie prin precedentul citat. 85. Al doilea argument este dedus dintr-un principiu imanent al procedurii penale, şi anume că instanţa de control judiciar nu ar putea fi decât cea superioară instanţei de fond, adică instanţa superioară celei ce a pronunţat sentinţa în primă instanţă, în a cărei jurisdicţie se afla locul de deţinere. Argumentul este dedus din art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, conform căruia contestaţia se soluţionează de către instanţa superioară celei sesizate. Noţiunea de instanţă superioară nu aduce însă claritate în speţă, întrucât orice tribunal este o instanţă superioară oricărei judecătorii, din perspectiva competenţei funcţionale. Dar acest tribunal poate fi atât cel în a cărui jurisdicţie se află judecătoria ce a pronunţat hotărârea de fond, cât şi tribunalul căruia nu îi este arondată judecătoria respectivă, dar îi este arondat locul de deţinere actual al persoanei condamnate. 86. În consecinţă, s-a apreciat că cele două argumente legale nu au natură decisivă pentru a tranşa controversa. S-ar mai putea aduce în discuţie şi consecinţele practice ce derivă din adoptarea acestei orientări. Astfel, dacă singura instanţă competentă este cea superioară celei ce a pronunţat hotărârea de primă instanţă, la momentul formulării cererii, atunci persoana condamnată nu ar putea sesiza instanţa corespondentă în a cărei jurisdicţie s-a mutat locul de deţinere, deşi ea se află în acel loc (definitiv sau temporar). Persoana condamnată ar trebui adusă la instanţa superioară celei ce s-a pronunţat în primă instanţă, chiar dacă aceasta s-ar afla la o distanţă considerabilă faţă de locul actual de deţinere (şi nu s-ar putea aplica procedura prin videoconferinţă). Or, acest transfer ar apărea inutil şi costisitor. Mai mult, în această situaţie, procedura judecării contestaţiei ar putea fi temporizată excesiv în vederea aducerii persoanei condamnate în faţa instanţei de control ce nu include locul de deţinere în jurisdicţia ei. Or, tocmai acest aspect s-a urmărit a fi inhibat prin pronunţarea Deciziei nr. 15 din 17 septembrie 2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă dorind să traseze o regulă prin care să se evite timpii excesivi în materia procedurilor execuţional penale. 87. În susţinerea argumentării s-a învederat că este important şi punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, exprimat cu ocazia pronunţării deciziei anterior menţionate, făcându-se referire la necesitatea eficienţei principiului celerităţii prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 8 din Codul de procedură penală, impunându-se evitarea întârzierilor în soluţionarea cererilor formulate ori respingerea acestora ca rămase fără obiect. 88. Ca atare, a fost susţinută orientarea jurisprudenţială opusă, conform căreia instanţa competentă să judece contestaţia este cea de la momentul formulării căii de atac, dacă locul de deţinere s-a schimbat în raport cu momentul formulării cererii, sens în care au fost exprimate două argumente. 89. Un argument este cel al interpretării literale, ca primă formă a interpretării. În această abordare, art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală se referă, în mod expres, la împrejurarea că hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărui jurisdicţie se află locul de deţinere. Or, dacă textul legii nu distinge, adică nu departajează competenţa în raport cu momentul formulării cererii sau a contestaţiei, ci cu locul de deţinere actual, nu este necesară nicio altă precizare. Textul este clar şi se aplică literal. Nu există nicio raţiune pentru care, dacă a operat o modificare a locului de deţinere, tribunalul ce include în jurisdicţia sa noul loc de deţinere să nu fie cel competent. Această interpretare ar ţine cont de modificarea situaţiei condamnatului şi nu ar mai implica costuri logistice şi timp de transfer. Dosarul condamnatului, aşa cum s-a arătat în cuprinsul sesizării, cu referire la art. 227 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, cu modificările şi completările ulterioare, însoţeşte persoana condamnată oriunde este transferată, astfel încât nu s-ar putea spune că instanţa de control nu ar avea acces la documentele relevante pentru a decide asupra contestaţiei. În plus, dacă, după declararea contestaţiei, urmărind soluţionarea acesteia de către instanţa în a cărei jurisdicţie se află penitenciarul, persoana condamnată ar trebui să revină la locul iniţial de deţinere (prin epuizarea transferului temporar, spre exemplu), împrejurarea nu ar determina o declinare de competenţă, întrucât soluţionarea contestaţiei reprezintă, prin ea însăşi, un motiv de prelungire a transferului temporar. 90. Singura chestiune rămasă de analizat ar fi aceea a compatibilităţii exercitării controlului judiciar de către un tribunal, care, deşi este superior din punct de vedere funcţional judecătoriei, nu conţine în jurisdicţia sa teritorială respectiva judecătorie. În mod uzual, aceasta ar trebui să fie o falsă problemă, întrucât sunt numeroase cazuri în care, prin efectul legii, controlul judiciar se exercită de către alte instanţe decât cele superioare funcţional şi teritorial instanţei de fond. Aşa se întâmplă în cazul strămutării, respectiv al desemnării altei instanţe, potrivit art. 68 alin. (9) din Codul de procedură penală sau art. 76 din acelaşi cod, etc. 91. Pe de altă parte, s-a arătat că analizând, ca argument, şi relevanţa dispoziţiilor art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală, rezultă că „hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară (...)“, fără a se indica elemente de determinare a competenţei. Orientarea jurisprudenţială criticată reliefează că, raportat la aceste dispoziţii legale, rezultă că art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală nu derogă de la normele generale, ci reprezintă o aplicare concretă a acestora, în sensul că, în materia liberării condiţionate, sunt de competenţa tribunalului ierarhic superior contestaţiile formulate împotriva hotărârii judecătoriei, criteriul de competenţă fiind locul de deţinere de la momentul formulării cererii iniţiale, în ambele situaţii, atât judecata în primă instanţă, cât şi în calea de atac. 92. Din această perspectivă s-a apreciat că, dimpotrivă, art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală nu poate fi considerat o aplicare concretă a art. 597 alin. (7) din acelaşi cod, întrucât, pe lângă referinţa la „tribunal“ ce reprezintă, într-adevăr, instanţă ierarhic superioară, textul legal în discuţie particularizează şi se referă la „tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere“. 93. Ca atare, s-a considerat a fi mai adecvată interpretarea propusă de cealaltă orientare jurisprudenţială, conform căreia dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală au caracter special, derogatoriu de la regula generală prevăzută de art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală, deoarece stipulează că hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere. 94. Prin urmare, art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală reprezintă o normă specială ce adaugă la regula generală prevăzută de art. 597 alin. (7) din acelaşi cod, stabilind că este competent tribunalul ce include în jurisdicţia sa locul de deţinere. Or, acest penitenciar nu poate fi decât cel de la data formulării contestaţiei, determinarea instanţei competente nefăcându-se în raport cu momentul formulării cererii, ci cu locul de deţinere actual. 95. După cum s-a reţinut şi în practica judiciară care adoptă opinia stabilirii unei competenţe speciale, spre deosebire de celelalte ipoteze legale în care instanţa competentă să soluţioneze contestaţia este instanţa superioară în a cărei circumscripţie se află instanţa care a pronunţat hotărârea, art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală instituie o excepţie în favoarea instanţei superioare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere al persoanei care pretinde liberarea condiţionată şi a formulat contestaţie. 96. Această interpretare se bazează şi pe faptul că legiuitorul, dacă nu ar fi dorit instituirea unei excepţii de la regulile de competenţă, nu ar mai fi prevăzut în mod expres dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar dispoziţiile art. 597 alin. (7) din acelaşi cod, ce reprezintă dreptul comun în materia căilor de atac în faza de executare, ar fi fost suficiente. 97. Prin urmare, s-a precizat că, dacă se stabileşte că regula instituită de art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală reprezintă o veritabilă excepţie în materie de competenţă a instanţei superioare, se poate ajunge la clarificarea voinţei legiuitorului în materia liberării condiţionate, în care fiecare zi în plus în care este temporizată procedura reprezintă, de fapt, o zi în plus de detenţie pentru persoanele condamnate cărora le-a fost admisă cererea de liberare (fie în primă instanţă, fie în contestaţie). 98. De aceea, s-a arătat că, deşi uneori formulările legale pot genera situaţii de ambiguitate, interpretarea regulilor de procedură se va realiza mult mai eficient dacă organele judiciare vor porni de la esenţa instituţiei de procedură şi de la consecinţele practice ale aplicării acesteia. Regulile de procedură nu trebuie privite doar într-o perspectivă strict teoretică, întrucât acestea, aproape de fiecare dată, creează situaţii faptice cu consecinţe reale, ce vizează, în proporţie covârşitoare, drepturi fundamentale. 99. Or, argumentul potrivit căruia stabilirea regulii de competenţă analizate poate avea consecinţe importante asupra unui drept fundamental - dreptul la libertate determină aprecierea că tribunalul cel mai apropiat de locul de detenţie (în circumscripţia căruia se află locul de detenţie) va judeca contestaţia formulată, tocmai în vederea evitării temporizării excesive a procedurii. 100. Aşadar, în dezacord cu opinia contrară, s-a apreciat că art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală trebuie interpretat ca reprezentând o excepţie de la regula generală prevăzută de art. 597 alin. (7) din acelaşi cod, tocmai în vederea respectării principiului antemenţionat. Mai mult, orice tribunal reprezintă o instanţă superioară unei judecătorii, deci, inclusiv regula generală stabilită de art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală ar fi aparent respectată (acest text de lege nefăcând referire, de exemplu, la instanţa ierarhic superioară din cadrul aceleiaşi circumscripţii a curţii de apel). 101. S-a mai menţionat că, verificând dispoziţiile din cuprinsul Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, aceasta nu defineşte în niciun fel noţiunea de instanţă ierarhic superioară. Mai mult, Legea nr. 304/2022 face referire la termenul ierarhic doar în capitolele dedicate reglementării organizării parchetelor, în situaţia instanţelor acest termen nefiind utilizat. Prin urmare, neexistând o definiţie legală a noţiunii, chiar dacă textul din Codul de procedură penală face referire la aceasta, instanţă superioară poate fi considerată orice instanţă mai mare în grad (în speţă, tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de detenţie). X. Raportul asupra recursului în interesul legii 102. Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză, a constatat că recursul în interesul legii este admisibil, apreciind ca fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală, referitoare la titularul sesizării şi la existenţa unei chestiuni de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, fiind depuse hotărâri definitive ce denotă existenţa unei jurisprudenţe neunitare referitoare la problema de drept care constituie obiectul recursului în interesul legii. 103. Cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării, judecătorul-raportor a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, se impune a se stabili că instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate este tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa contestată, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii 104. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "(1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.(2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii.(3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti." 105. Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, art. 472 din Codul de procedură penală prevede că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere. 106. Verificând regularitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu textele de lege menţionate, care enumeră, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se constată că această primă cerinţă referitoare la titularul dreptului de sesizare este îndeplinită. 107. De asemenea, în ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie de admisibilitate, se observă că interpretarea diferită dată de instanţele judecătoreşti vizează dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, referitoare la instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate, în cazul în care, la data formulării contestaţiei împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie, persoana condamnată se află într-un penitenciar ce este situat în circumscripţia altui tribunal decât cel ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa. 108. Din împrejurarea că unele instanţe au reţinut că tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate, la data formulării contestaţiei, este competent să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate (anexele 1-35) şi altele au apreciat că tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a soluţionat cauza în primă instanţă, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere, la data formulării cererii, este competent să soluţioneze contestaţia (anexele 36-46), rezultă, cu evidenţă, caracterul neunitar al practicii judiciare la nivelul instanţelor naţionale. 109. Totodată, cererea de recurs în interesul legii este însoţită de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive privind cele două orientări jurisprudenţiale, din care rezultă modul diferit de soluţionare de către instanţele judecătoreşti, aşa cum sunt enumerate în anexele mai sus indicate. 110. Ca atare, se constată îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, precum şi cele de ordin formal de la art. 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii. XI.2. Analiza pe fond a problemei de drept 111. Art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere este competentă să soluţioneze cererea sau propunerea de liberare condiţionată făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor. 112. Instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva hotărârii judecătoriei prin care se soluţionează cererea sau propunerea de liberare condiţionată este, potrivit art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere, însă textul de lege nu prevede criteriul temporal avut în vedere pentru stabilirea acestui loc, respectiv fie data formulării cererii sau propunerii de liberare condiţionată, fie data declarării contestaţiei. 113. Competenţa teritorială a tribunalului ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat hotărârea contestată rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală. Astfel, instituţia liberării condiţionate este reglementată în art. 587 din secţiunea 1^1 cu denumirea marginală - Schimbări în executarea unor hotărâri, capitolul III cu denumirea marginală - Alte dispoziţii privind executarea, titlul V cu denumirea marginală - Executarea hotărârilor penale, din Partea specială a Codului de procedură penală. 114. Conform art. 597 alin. (7) din Codul de procedură penală, „Hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare“. 115. Această normă instituie, în materia executării hotărârilor penale, regula generală statuată, cu titlu de principiu, prin dispoziţiile art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, conform cărora „Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţă publică, cu participarea procurorului.“ 116. Dispoziţiile art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală nu derogă de la regula generală sus-menţionată, deoarece stabilesc că instanţa competentă să soluţioneze contestaţia este tribunalul în a cărui circumscripţie se află locul de deţinere, adică instanţa ierarhic superioară (competentă funcţional şi material) judecătoriei competente stabilite conform alin. (1) al aceluiaşi articol, respectiv cea în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere a contestatarului la data formulării cererii ori propunerii de liberare condiţionată. 117. Această interpretare este conformă cu dezlegarea de principiu dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 15 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 22 octombrie 2018, prin care s-a stabilit că „Instanţa competentă să soluţioneze cererile formulate de persoanele condamnate în cursul executării pedepsei este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere la data formulării cererii, indiferent dacă locul de deţinere este reprezentat de penitenciarul stabilit iniţial sau de penitenciarul stabilit prin transferarea definitivă ori temporară a persoanei condamnate“. În considerentele deciziei s-au reţinut, printre altele, următoarele: „Criteriul locului de deţinere în care execută pedeapsa persoana condamnată la data formulării cererii, ca loc de deţinere pe baza căruia se determină instanţa competentă, presupune că transferarea persoanei condamnate, ulterior datei formulării cererii, într-un alt penitenciar nu are aptitudinea de a modifica instanţa competentă şi nu poate avea ca efect declinarea competenţei“. 118. Argumentul este valabil şi în cazul interpretării dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, în sensul că, dacă transferarea persoanei condamnate, ulterior formulării cererii sau propunerii de liberare condiţionată, într-un alt penitenciar nu constituie un motiv pentru modificarea competenţei teritoriale a instanţei de fond, nu poate avea astfel de efect nici în ceea ce priveşte competenţa instanţei de control judiciar. 119. Momentul debutului procedurii de acordare a liberării condiţionate este acela al formulării cererii sau propunerii în acest sens, acesta fiind reperul temporal cel mai clar prin raportare la care se poate stabili competenţa teritorială a instanţelor în această materie (judecătorie, respectiv tribunalul aferent - în eventualitatea unei contestaţii ulterioare hotărârii judecătoriei respective). Formularea contestaţiei nu echivalează cu debutul unei noi proceduri de acest tip, ci reprezintă doar o simplă continuare a cererii sau a propunerii iniţial formulate, încă nesoluţionate definitiv. 120. Interpretarea potrivit căreia instanţa de control judiciar poate fi alta decât cea ierarhic superioară celei sesizate contravine dispoziţiilor art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală. Doar în mod excepţional ar putea un tribunal să soluţioneze o cale de atac formulată împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de o judecătorie care nu se află în circumscripţia sa, respectiv atunci când se admite o cerere de strămutare sau în situaţia desemnării altei instanţe. 121. Totodată, s-ar prelungi, în mod nejustificat, întreaga procedură de soluţionare a cererii/propunerii de liberare condiţionată, în condiţiile în care, potrivit art. 425^1 alin. (3) din Codul de procedură penală, „Contestaţia se depune (...) la instanţa care a pronunţat hotărârea care se atacă şi se motivează până la termenul stabilit pentru soluţionare, dispoziţiile art. 415 aplicându-se în mod corespunzător“. 122. Transferarea persoanei condamnate într-un alt loc de detenţie nu este un motiv prevăzut de lege care să conducă la schimbarea competenţei de soluţionare a contestaţiei, stabilită conform dispoziţiilor art. 425^1 alin. (5) din Codul de procedură penală. Astfel, dacă s-ar accepta opinia contrară, s-ar crea premisa ca, prin transferul condamnatului, să se aleagă instanţa care va soluţiona contestaţia formulată împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat propunerea sau cererea de liberare condiţionată. 123. Procedura liberării condiţionate reglementată de art. 587 din Codul de procedură penală nu are un caracter special în raport cu dispoziţiile art. 597 alin. (7) din acelaşi act normativ, deoarece ambele texte de lege sunt cuprinse în titlul V din Partea specială a legii organice, neexistând vreun motiv care să confere liberării condiţionate un caracter special în comparaţie cu celelalte proceduri reglementate în titlul V. Dacă legiuitorul ar fi urmărit să confere liberării condiţionate un caracter special, ar fi inclus această procedură în titlul IV care reglementează procedurile speciale. 124. Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 471 raportat la art. 474 din Codul de procedură penală, se va admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmând ca, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul procedură penală, să se stabilească în sensul că instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate este tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa contestată, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 587 alin. (3) din Codul de procedură penală, stabileşte că instanţa competentă să soluţioneze contestaţia formulată împotriva sentinţei pronunţate de judecătorie în materia liberării condiţionate este tribunalul ierarhic superior judecătoriei care a pronunţat sentinţa contestată, în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere la data formulării cererii. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2024. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Elena Mihaela Mustaţă -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
