Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 88/1/2022
┌─────────┬────────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru│Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Mircea │ │
│Mugurel │- judecător la Secţia penală│
│Şelea │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ioana │ │
│Alina │- judecător la Secţia penală│
│Ilie │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia penală│
│Aida Popa│ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Oana │- judecător la Secţia penală│
│Burnel │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ioana │- judecător la Secţia penală│
│Bogdan │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Simona │ │
│Elena │- judecător la Secţia penală│
│Cîrnaru │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Dan │ │
│Andrei │- judecător la Secţia penală│
│Enescu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Alin │ │
│Sorin │- judecător la Secţia penală│
│Nicolescu│ │
└─────────┴────────────────────────────┘
Pe rol se află soluţionarea sesizării formulate de Tribunalul Mureş - Secţia penală, în Dosarul nr. 10.972/320/2021, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, prin noţiunea de «cauze, propuneri, contestaţii, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie» se înţelege şi soluţionarea cererilor de liberare condiţionată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracţiuni?" Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. Conform dispoziţiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare, la şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Ioana Bogdan din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Georgina Bodoroncea. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 88/1/2022 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. De asemenea, a menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Constanţa, Craiova, Cluj, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Suceava şi Timişoara şi unele instanţe arondate acestora, precum şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti. În continuare s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 88/1/2022. Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile privind admisibilitatea sesizării formulate, atât cele de ordin formal, instanţa supremă fiind sesizată de un complet al Tribunalului Mureş care este învestit cu judecarea cauzei în ultimă instanţă, asupra problemei de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat printr-un recurs în interesul legii sau o hotărâre prealabilă şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii aflat pe rolul acesteia, cât şi condiţiile de fond, întrucât suntem în prezenţa unei probleme de drept, iar modul de soluţionare a contestaţiei depinde de interpretarea normei cu privire la care se solicită dezlegarea. Sub acest din urmă aspect s-a susţinut că din examinarea dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale rezultă că, printre cererile pe care le enumeră textul legal, respectiv cele de soluţionare a propunerilor, contestaţiilor, plângerilor sau a altor cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie, nu se regăsesc cererile de liberare condiţionată din executarea pedepsei, pronunţate în cauze în care urmărirea penală a fost efectuată de procurorii anticorupţie. În acest context, în lipsa unei referiri exprese la cererile de liberare condiţionată, s-a arătat că există riscul generării unor opinii divergente cu privire la atribuirea înţelesului exact al normei, ceea ce de fapt s-a şi întâmplat, aşa cum rezultă din jurisprudenţa ataşată la dosarul cauzei, precum şi din punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate şi, nu în ultimul rând, de facultăţile de drept, motiv pentru care problema de drept în discuţie se impune a fi dezlegată pe fondul ei. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public. Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, preşedintele formaţiunii de judecată, domnul judecător Daniel Grădinaru, a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării: Tribunalul Mureş - Secţia penală, prin Încheierea de şedinţă din data de 6 ianuarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 10.972/320/2021, care are ca obiect contestaţia declarată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş împotriva Sentinţei penale nr. 1.135 din 29 octombrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureş, a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, prin noţiunea «cauze, propuneri, contestaţii, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie» se înţelege şi soluţionarea cererilor de liberare condiţionată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracţiuni?" II. Expunerea succintă a cauzei Prin Rechizitoriul nr. 475/P/2014 din 2 iulie 2015, Direcţia Naţională Anticorupţie - Secţia de combatere a infracţiunilor conexe de corupţie a dispus trimiterea în judecată a inculpatului Ş.G., alături de alte persoane, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, în forma participaţiei penale a instigării, întrucât acesta, în cursul lunii septembrie 2013, l-a determinat pe inculpatul H.V. să îşi exercite influenţa şi autoritatea deţinute asupra inculpatei G.L. în scopul de a obţine, prin forţarea dispoziţiilor şi regulamentelor interne ale C.N.A., revenirea asupra Deciziei din data de 17 septembrie 2013 de retragere a licenţei postului GIGA Tv, controlat de Ş.G. Dosarul de urmărire penală s-a format la data de 30 aprilie 2014, ca urmare a sesizării din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, de art. 291 şi 292 din Codul penal. Prin Sentinţa penală nr. 1.959 din 24 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 25.140/3/2015*, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului Ş.G. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, în forma participaţiei penale a instigării, şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal din 1969, pe o perioadă de 2 ani. S-a constatat că această faptă este concurentă cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat prin: Sentinţa penală nr. 258 din 24 martie 2016 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 168 din 3 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; Sentinţa penală nr. 89 din 13 ianuarie 2017 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 583 din 19 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti; Sentinţa penală nr. 23 din 9 martie 2017 a Tribunalului Neamţ, definitivă prin Decizia penală nr. 912 din 29 iunie 2018 a Curţii de Apel Bacău, tratamentele sancţionatoare aplicate prin aceste hotărâri fiind contopite prin Sentinţa penală nr. 1.080 din 13 septembrie 2018 a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă prin neapelare, într-o pedeapsă rezultantă de 3 ani şi 9 luni, care a fost descontopită în pedepsele componente, cu consecinţa repunerii lor în individualitate: - 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 257 alin. 1 din Codul penal din 1969, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, şi 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal din 1969, aplicată prin Sentinţa penală nr. 89 din 13 ianuarie 2017 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 583 din 19 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti; – 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, şi 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) din Codul penal din 1969, aplicată prin Sentinţa penală nr. 89 din 13 ianuarie 2017 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 583 din 19 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti; – 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportat la art. 291 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, şi 4 ani pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, aplicată prin Sentinţa penală nr. 258 din 24 martie 2016 a Tribunalului Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 168 din 3 octombrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; – 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) teza I din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, aplicată prin Sentinţa penală nr. 23 din 9 martie 2017 a Tribunalului Neamţ, definitivă prin Decizia penală nr. 912 din 29 iunie 2018 a Curţii de Apel Bacău; – 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, aplicată prin Sentinţa penală nr. 23 din 9 martie 2017 a Tribunalului Neamţ, definitivă prin Decizia penală nr. 912 din 29 iunie 2018 a Curţii de Apel Bacău; – 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, aplicată prin Sentinţa penală nr. 23 din 9 martie 2017 a Tribunalului Neamţ, definitivă prin Decizia penală nr. 912 din 29 iunie 2018 a Curţii de Apel Bacău; – 3 luni închisoare spor. În baza art. 34 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, a contopit aceste 6 pedepse cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată în cauză, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare, la care a adăugat sporul de 3 luni închisoare, în final inculpatul având de executat 3 ani şi 9 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a), b) şi c) din Codul penal din 1969. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, printre alţii, Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul Ş.G., Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală dispunând, prin Decizia penală nr. 943/A din 14 septembrie 2021, ca urmare a admiterii căii de atac exercitate de parchet, desfiinţarea, în parte, a hotărârii atacate şi, rejudecând, a majorat cuantumul pedepsei rezultante aplicate inculpatului Ş.G. de la 3 ani şi 9 luni închisoare la 4 ani şi 6 luni închisoare. Prin Sentinţa penală nr. 1.135 din 29 octombrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 10.972/320/2021, Judecătoria Târgu Mureş a admis cererea de liberare condiţionată a persoanei condamnate Ş.G. din executarea pedepsei rezultante de 4 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1.959 din 24 decembrie 2019 a Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 943/A din 14 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, şi a dispus liberarea condiţionată a acesteia de sub puterea mandatului de executare a pedepsei închisorii, atrăgându-i, totodată, atenţia asupra dispoziţiilor art. 61 din Codul penal din 1969. În esenţă, s-a reţinut că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 60 alin. 2 din Codul penal din 1969, referitoare la executarea unei fracţii obligatorii de 1/3 din pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare (1.642 de zile), în condiţiile în care a câştigat în baza muncii prestate 18 zile şi a executat efectiv 728 de zile, deci, în total, 792 de zile, iar în perioada detenţiei a participat la activităţile organizate în penitenciar, progresând la nivel comportamental şi având o atitudine psihocomportamentală pozitivă, nu i s-a aplicat nicio sancţiune, fiind disciplinat şi recompensat de 4 ori. La data de 3 noiembrie 2021, persoana condamnată Ş.G. a fost pusă în libertate, ca urmare a expirării termenului de contestaţie, în condiţiile în care împotriva sentinţei de liberare condiţionată nu a fost exercitată nicio cale de atac de intimat şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş, unitate de parchet căreia îi fusese comunicată hotărârea. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş, la data de 15 noiembrie 2021, a formulat contestaţie împotriva Sentinţei penale nr. 1.135 din 29 octombrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureş, prin care a solicitat admiterea căii de atac exercitate şi desfiinţarea hotărârii contestate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă, conform art. 425^1 alin. (7) pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. În motivarea contestaţiei, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş a arătat că la judecarea cererii de liberare condiţionată a fost prezent un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş, deşi, potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, trebuia să participe un procuror din cadrul structurii specializate de parchet, având în vedere că una dintre pedepsele ce au fost contopite în pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare a fost aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, infracţiune care este de competenţa procurorilor anticorupţie şi în prezent, conform art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, şi, ca atare, sunt incidente dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală referitoare la nulitatea absolută, sens în care s-a invocat Decizia nr. 3 din 26 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 27 iunie 2019. La termenul din 6 decembrie 2021, intimatul persoană condamnată, prin apărător ales, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. III. Opinia instanţei care a dispus sesizarea şi punctele de vedere ale procurorului şi inculpatului 1. Cu privire Ia admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Tribunalul Mureş - Secţia penală a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât: completul este învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 10.972/320/2021, în ultimă instanţă (adică contestaţie, singura cale de atac ordinară reglementată de legiuitor); soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile, în condiţiile în care motivul care a generat exercitarea căii de atac de către Direcţia Naţională Anticorupţie vizează lipsa procurorului anticorupţie la judecarea cererii de liberare condiţionată formulate de persoana condamnată Ş.G., Ministerul Public fiind reprezentat de un procuror din cadrul unei unităţi de parchet nespecializate; şi, nu în ultimul rând, instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă asupra chestiunii de drept, nici printr-un recurs în interesul legii, iar aceasta nu face în prezent obiectul unui asemenea recurs. De asemenea, atât reprezentantul Ministerului Public, cât şi persoana condamnată, prin avocat ales, au opinat că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 2. Cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Pornind de la dispoziţiile tranzitorii prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, Tribunalul Mureş a reţinut, fără a antama fondul contestaţiei cu care a fost învestit, că se impune, în situaţia în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie potrivit legii vechi, precum şi pentru cauzele care au rămas în competenţa acestei structuri de parchet, ca procurorii anticorupţie să participe la soluţionarea cererilor accesorii fondului şi a procedurilor incidente la executare, având în vedere că textul legal se referă la „oricăror alte cereri“, şi, ca atare, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, cu atât mai mult cu cât, când legiuitorul a dorit ca procurorii din cadrul unei structuri specializate să nu participe la judecarea unui anumit tip de cauze, a reglementat expres acest fapt, relevante fiind dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 120/2018, care stabilesc ca atribuţie a respectivei unităţi de parchet „participarea la şedinţele de judecată, cu excepţia fazei de executare a pedepsei, în cauzele pentru care procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism au sesizat instanţele de judecată ori au exercitat căile de atac ori în alte situaţii în care participarea procurorului este obligatorie în raport cu infracţiunile date de prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa direcţiei“ . Reprezentantul Ministerului Public a arătat, în esenţă, că dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale reprezintă o normă specială care derogă de la norma generală prevăzută de art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, normă care stabileşte că în cursul judecăţii participă procurori de la parchetul de pe lângă instanţa învestită cu judecarea cauzei, şi, drept consecinţă, la soluţionarea oricărei cereri corelate sau ataşate unui dosar înregistrat la Direcţia Naţională Anticorupţie sau în care această unitate a emis rechizitoriu, indiferent cum este calificată (propunere, contestaţie, plângere etc.), trebuie să fie prezent un procuror anticorupţie, singura restrângere impusă de textul a cărui interpretare se cere este aceea prevăzută de alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, la care face, de altfel, trimitere şi alin. (3) din acelaşi articol. Apărătorul ales al intimatului persoană condamnată a susţinut, în esenţă, că în cuprinsul noţiunii „oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie“, reglementată de dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, nu intră şi soluţionarea unei cereri de liberare condiţionată din executarea unei pedepse aplicate pentru o infracţiune ce este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, întrucât din expunerea de motive a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie rezultă că legiuitorul a înţeles să atribuie doar unele activităţi procurorilor anticorupţie, adică urmărire penală şi participarea la judecată în cauze ce au ca obiect anumite fapte de corupţie, nu să le acorde şi alte competenţe, care nu au nicio legătură cu specializarea lor în domeniul cercetării şi judecării acestor infracţiuni. Un alt argument prezentat de apărare în susţinerea acestei opinii este că, în materia infracţiunilor de corupţie, legiuitorul a reglementat în art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie constituirea de completuri specializate doar pentru judecata în primă instanţă a faptelor incriminate de legea specială, dispoziţii care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate (Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019), ocazie cu care s-a constatat că sunt conforme cu Legea fundamentală, întrucât la judecarea căii de atac nu este necesară specializarea unor asemenea completuri, având în vedere că instanţa de control judiciar se limitează la a evalua caracterul legal şi temeinic al hotărârii instanţei de fond, făcându-se, astfel, distincţie clară între situaţiile în care datorită naturii infracţiunii se impune specializarea judecătorului, motiv pentru care nu ar exista nicio justificare ca la judecarea unei cereri de liberare condiţionată să participe un procuror anticorupţie. De asemenea, invocând şi dispoziţiile art. 587 din Codul de procedură penală, care stabilesc competenţa materială a judecătoriei pentru judecarea în primă instanţă a cererilor de liberare condiţionată, indiferent de calitatea persoanei condamnate şi fapta comisă, fără să fie necesară specializarea completului învestit cu asemenea cauze, întrucât în acest stadiu procesual se ţine seama de conduita avută în timpul detenţiei, participarea la activităţi, regimul de executare, îndeplinirea obligaţiilor civile, fiind deci lipsită de relevanţă natura infracţiunii care a atras condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate, s-a concluzionat că, în raport cu toate aceste elemente, rezultă că la judecarea unei solicitări întemeiate pe dispoziţiile art. 99 şi următoarele din Codul penal Ministerul Public trebuie reprezentat de un procuror din cadrul unui parchet nespecializat, în acest sens urmând a fi interpretate dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În urma consultării instanţelor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia la soluţionarea cererilor/propunerilor de liberare condiţionată din executarea unor pedepse aplicate în cauze în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie, potrivit legii vechi, ori în situaţia cauzelor care au rămas în competenţa sa, în condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, participă procurori din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. În argumentare s-a arătat, în esenţă, că dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale nu limitează participarea procurorilor anticorupţie în cauzele care au ca obiect cereri accesorii fondului (spre exemplu, cereri de recuzare, declaraţii de abţinere, cereri de îndreptare a erorii materiale etc.), motiv pentru care, în raport cu principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie reprezintă Ministerul Public şi la soluţionarea procedurilor incidente la executare, respectiv liberarea condiţionată, contestaţia la executare, aplicarea legii penale mai favorabile etc. Ca atare, s-a precizat că interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale este în sensul că procurorii de la nivelul structurii specializate de parchet participă la şedinţele de judecată pe al căror rol sunt înregistrate orice tip de cereri care vizează fie un dosar în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie potrivit legii vechi, fie o cauză care a rămas în competenţa acestei unităţi de parchet, în condiţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, indiferent de stadiul procesual/faza procesului penal în care se află, inclusiv în cea de executare care include şi soluţionarea cererilor de liberare condiţionată. S-a mai arătat că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca participarea la şedinţele de judecată a procurorilor din structurile specializate să fie condiţionată de stadiul procesual în care se află dosarul instrumentat de unitatea de parchet la care funcţionează aceştia, ar fi reglementat în mod expres acest aspect, fiind enunţate cu titlu de exemplu dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, care prevăd printre atribuţiile acestei structuri specializate, la lit. d), participarea la şedinţele de judecată, cu excepţia fazei de executare a pedepsei. Acest punct de vedere a fost exprimat de următoarele curţi de apel şi instanţe arondate: Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Videle şi Judecătoria Zimnicea; Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj, Tribunalul Mehedinţi şi Judecătoria Târgu Jiu; Curtea de Apel Iaşi, Tribunalul Vaslui, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Huşi şi Judecătoria Vaslui; Curtea de Apel Oradea; Curtea de Apel Piteşti; Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Timiş, Judecătoria Caransebeş, Judecătoria Făget, Judecătoria Lugoj, Judecătoria Reşiţa. De asemenea, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa şi Curtea de Apel Suceava s-au limitat la a transmite opiniile exprimate în acelaşi sens de următoarele instanţe aflate în raza lor de competenţă teritorială: Tribunalul Alba, Tribunalul Hunedoara şi Judecătoria Aiud; Judecătoria Oneşti; Tribunalul Braşov şi Judecătoria Braşov; Tribunalul Bistriţa-Năsăud şi Judecătoria Bistriţa; Tribunalul Constanţa, Tribunalul Tulcea şi Judecătoria Tulcea; Judecătoria Fălticeni; acelaşi punct de vedere fiind înaintat şi de Tribunalul Brăila şi Tribunalul Vrancea, instanţe arondate Curţii de Apel Galaţi, curte care însă îmbrăţişează orientarea minoritară. În sens contrar, într-o opinie minoritară, Curtea de Apel Galaţi, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Bârlad, Judecătoria Deva, Judecătoria Moldova Nouă şi Judecătoria Turnu Măgurele au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, în noţiunea „cauze, propuneri, contestaţii, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie“ nu sunt incluse şi cererile de liberare condiţionată din executarea unei pedepse aplicate pentru o infracţiune instrumentată de Direcţia Naţională Anticorupţie, având în vedere că legiuitorul a dat în competenţa judecătoriei, ca instanţă de prim grad de jurisdicţie, soluţionarea tuturor cererilor de liberare condiţionată, indiferent de natura infracţiunii care a atras condamnarea în regim de detenţie, întrucât în această procedură se examinează aspecte ce ţin de conduita condamnatului din timpul detenţiei, participarea la activităţi, regimul de executare, îndeplinirea obligaţiilor civile şi, ca atare, nu este necesară specializarea judecătorului şi procurorului care compun completul, respectiv, participă la judecarea cauzei. Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Ploieşti nu au comunicat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită prin prezenta sesizare. Au fost identificate şi transmise hotărâri judecătoreşti relevante sub aspectul problemei de drept sesizate de către următoarele instanţe: Curtea de Apel Alba Iulia (1 decizie penală - Tribunalul Alba); Curtea de Apel Bacău (1 decizie penală - Tribunalul Bacău); Curtea de Apel Bucureşti (2 decizii penale - Tribunalul Bucureşti, 1 decizie penală - Tribunalul Ialomiţa); Curtea de Apel Cluj (1 decizie penală - Tribunalul Bistriţa-Năsăud, 1 decizie penală - Tribunalul Cluj, 3 decizii penale - Tribunalul Maramureş, 23 de sentinţe penale - Judecătoria Bistriţa, 3 sentinţe penale - Judecătoria Baia Mare); Curtea de Apel Constanţa (5 decizii penale - Tribunalul Constanţa); Curtea de Apel Craiova (4 decizii penale - Tribunalul Gorj, 15 decizii penale - Tribunalul Dolj, 5 decizii - Tribunalul Mehedinţi, 2 sentinţe penale - Judecătoria Târgu Jiu); Curtea de Apel Iaşi (3 decizii penale - Tribunalul Vaslui; 2 sentinţe penale - Judecătoria Vaslui, 1 sentinţă penală - Judecătoria Iaşi); Curtea de Apel Oradea (1 sentinţă penală - Tribunalul Bihor; 1 sentinţă penală - Tribunalul Satu Mare, 1 sentinţă penală - Judecătoria Oradea, 4 sentinţe penale - Judecătoria Satu Mare); Curtea de Apel Piteşti (1 decizie penală -Tribunalul Argeş); Curtea de Apel Timişoara (2 decizii penale - Tribunalul Arad, 2 decizii penale - Tribunalul Timiş); Curtea de Apel Suceava (2 decizii penale - Tribunalul Botoşani) şi Curtea de Apel Galaţi (3 decizii penale - Tribunalul Brăila, 1 decizie penală - Tribunalul Vrancea, 3 sentinţe penale - Judecătoria Focşani). Toate hotărârile transmise susţin opinia majoritară. V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Prin Adresa nr. 174/C/122/III-5/2022 din data de 21 februarie 2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după ce, în prealabil, a arătat că sesizarea instanţei supreme îndeplineşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât solicitarea formulată de un tribunal învestit printr-o contestaţie cu soluţionarea definitivă a cauzei pune în discuţie o problemă de drept asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face, în prezent, obiectul unui asemenea recurs, iar modul de soluţionare a căii ordinare de atac depinde de interpretarea normei cu privire la care se solicită dezlegarea, a apreciat că se impune, cu prioritate, a se stabili caracterul dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, în condiţiile în care textul de lege este plasat în capitolul privind dispoziţiile tranzitorii ale actului normativ, iar primele două alineate au natura unor asemenea prevederi, întrucât se referă expres la cauzele „aflate în cursul urmăririi penale“ şi stabilesc regulile de urmat în ipoteza în care legea nouă aduce modificări în materia competenţei. Pornind de la conţinutul art. 26 şi al art. 54 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, parchetul reţine că situaţiile tranzitorii sunt „raporturi sau situaţii juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu şi-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări“, acestea fiind reprezentate, în materie procedurală, de cauzele aflate pe rolul organelor judiciare la data intrării în vigoare a legii noi, situaţii a căror reglementare expresă se impune cu precădere atunci când normele procesuale ale legii noi diferă de cele ale legii vechi. În aceste condiţii, s-a conchis că primele două alineate ale art. 5 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale au în mod indubitabil natura unor norme tranzitorii, la fel ca prevederile art. 6-18 din acelaşi act normativ, care tratează diferite ipoteze privind cauze aflate pe rolul organelor judiciare la data intrării în vigoare a legii, iar în legătură cu fiecare dintre acestea se utilizează expresia corespunzătoare „aflate în curs de judecată“, respectiv „aflate în curs de soluţionare“ sau, după caz, „aflate pe rol“, în timp ce alin. (3) al art. 5 din legea anterior menţionată are în vedere şi alte situaţii. Textul se referă în mod evident şi la cauze ce urmează a fi înregistrate la instanţe, respectiv sesizări, propuneri, cereri formulate după intrarea în vigoare a noii legislaţii, şi, ca atare, nu constituie situaţii tranzitorii, motiv pentru care norma care le reglementează este una de aplicare generală, neavând natura unei dispoziţii tranzitorii, caracter care rezultă şi din teza finală a alineatului, ce vizează acele situaţii juridice rămase neschimbate din punctul de vedere al competenţei şi care nu reclamă vreo prevedere cu caracter tranzitoriu. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a normei, s-a menţionat că prin „cercetare penală“ legiuitorul înţelege, în mod evident, „urmărire penală“ aflată în curs de derulare sau finalizată de Direcţia Naţională Anticorupţie, nefiind incidente dispoziţiile legale în dosarele în care structura a efectuat o parte din urmărirea penală, iar trimiterea în judecată s-a dispus de către altă structură sau unitate de parchet, criteriul instituit de legiuitor vizând întreg parcursul procesual al unei cauze la baza căreia stă o urmărire penală terminată de procurorii anticorupţie. S-a apreciat că o interpretare logică şi teleologică a normei conduce la această concluzie, o interpretare contrară adăugând textului o condiţie pe care nu o prevede, cu consecinţa restrângerii nepermise a sferei sale de aplicare, ba mai mult nu ar permite o delimitare clară între cauzele în care ar trebui să participe procurorul din cadrul direcţiei şi cele în care participarea ar reveni procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa competentă, de vreme ce sunt diferite proceduri despre care nu se poate afirma că se referă nemijlocit la dosarul de urmărire penală şi în care participarea magistratului specializat nu a fost pusă la îndoială (căi extraordinare de atac, contestaţii la executare). În final, s-a concluzionat că criteriul „în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie“ din art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale desemnează orice procedură, cuprinzând întreg parcursul procesual al unei cauze la baza căreia stă o urmărire penală finalizată de structura specializată, întrucât, prin inserarea acestei norme care nu este una tranzitorie într-un articol ce conţine în rest dispoziţii tranzitorii, legiuitorul nu a avut altă raţiune decât aceea de a institui neechivoc competenţa procurorului anticorupţie de a participa la soluţionarea în fond, în căile de atac, în cererile incidentale şi în faza de executare a hotărârilor pronunţate în cauze în care a finalizat urmărirea penală; în interpretarea contrară, norma nu ar fi fost necesară. VI. Opinia specialiştilor consultaţi În condiţiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-au solicitat puncte de vedere specialiştilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, deşi a arătat că noţiunea de „cauze, propuneri, contestaţii, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie“ include şi cererile/propunerile de liberare condiţionată, a concluzionat că sesizarea Tribunalului Mureş îndeplineşte doar o parte din condiţiile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv existenţa unui litigiu în ultimă instanţă, asupra chestiunii de drept nu s-a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, însă aceasta nu reprezintă o veritabilă problemă de drept, întrucât dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt clare şi lipsite de echivoc şi nu ridică dificultăţi reale de interpretare care să fie de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului lor, invocându-se sub acest aspect jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al instanţei supreme (Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, şi Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017). S-a reţinut, făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, ale art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, că la soluţionarea cererilor privind liberarea condiţionată trebuie să participe un procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, întrucât norma legală care face obiectul sesizării nu distinge nici după tipul sau natura cererilor, nici după cum cererile au fost formulate în cursul judecăţii sau în cazul fazei de executare şi, ca atare, nici interpretul nu trebuie să facă o astfel de distincţie, iar acolo unde legiuitorul a dorit, a limitat în mod expres competenţa procurorilor specializaţi de a participa la cererile din faza de executare a pedepselor [art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism: „Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are ca următoarele atribuţii: (...) participarea la şedinţele de judecată, cu excepţia fazei de executare a pedepsei (....)“]. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti a arătat că problema care poate genera un potenţial conflict în cazul incidentelor contencioase din materia executării hotărârilor penale pronunţate în cauze de corupţie priveşte modul de stabilire a procurorului care participă la soluţionarea acestor dosare, adică prin raportare la norma generală din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, potrivit căreia Ministerul Public este reprezentat de procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanţa la care se desfăşoară procedura, sau la norma specială prevăzută de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, ce cuprinde dispoziţii procesual penale care consacră exclusivitatea procurorilor anticorupţie. Pornind de la faptul că raportul dintre cele două norme nu este unul de tipul lex generalia versus lex specialia, întrucât domeniile lor de aplicare nu se suprapun, se constată că, pentru participarea procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie la şedinţele de judecată, dispoziţiile cu valoare de lex specialia sunt cele cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. c^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată), motiv pentru care nu se află în conflict cu norma generală, întrucât doar transpun la nivel particular principiul general pe care aceasta din urmă îl proclamă. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, în pofida reglementării deficitare, atât din perspectiva conţinutului, cât şi a contextului normativ în care sunt înglobate, nu au natura unor norme speciale în raport cu regula referitoare la participarea procurorilor la şedinţele de judecată (indiferent de procedura jurisdicţională în care se manifestă), ci în raport cu regula referitoare la aplicarea în timp a normelor procesual penale. Se reţine că aceste prevederi, ca de altfel toate dispoziţiile capitolului II din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, respectiv art. 3-24, au natura unor dispoziţii tranzitorii al căror unic scop funcţional este să legifereze situaţia excepţională creată prin incidenţa, în existenţa succesivă a unor cauze penale, a două legi fundamentale de procedură - vechiul şi noul Cod de procedură penală, iar sfera lor este stabilită, în mod lipsit de echivoc, în preambulul actului normativ în care sunt înglobate, care fixează în art. 1, într-un mod imperativ, obiectul său de reglementare, adică „prezenta lege are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situaţiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare“. Ca atare, a considera că art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale consacră împuternicirea generală a procurorilor anticorupţie de a participa în toate cauzele şi procedurile jurisdicţionale corelative infracţiunilor de corupţie, independent de situaţia tranzitorie premisă avută în vedere de actul normativ care o prevede, echivalează cu o extindere artificială a reglementării dincolo de finalitatea funcţională care îi justifică existenţa; cu atât mai mult o astfel de interpretare nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, sub imperiul actualei codificări, aplicarea în timp a legii de procedură stă sub spectrul unui principiu legal [al actualităţii - art. 13 alin. (1) din Codul de procedură penală] şi, pe de altă parte, regula ar urma să se aplice oricăror ipoteze, nu doar celor specifice situaţiilor tranzitorii. De asemenea, s-a mai menţionat că este important de evidenţiat faptul că prevederile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, ca de altfel toate normele care prescriu reguli referitoare la participarea procurorului la şedinţele de judecată, fac parte din subdiviziunea normelor de drept formal (procesual) de organizare, şi nu de competenţă, întrucât competenţa funcţională a procurorului derivă, în mod exclusiv, din funcţia sa judiciară consacrată la nivel general prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, singurele sale atribuţii judiciare fiind cele prevăzute de art. 63 lit. a) şi b) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată - efectuarea sau supravegherea urmăririi penale. În schimb, celelalte atribuţii judiciare sau extrajudiciare ale Ministerului Public nu derivă din competenţa sa funcţională (limitată la funcţia de urmărire penală), ci sunt manifestările unei împuterniciri sau abilitări ex lege ce îi oferă posibilitatea de a se manifesta şi în cadrul unor faze şi proceduri care excedează limitelor naturale ale funcţiei de urmărire. Astfel, împrejurarea că atribuţia judiciară de participare la şedinţele de judecată se determină, în ceea ce priveşte calitatea procurorului care o realizează în concret, prin corespondenţă cu competenţa generală (stabilită pentru parchetul de pe lângă instanţa competentă să judece cauza sau să realizeze procedura jurisdicţională) sau cu cea specială (stabilită pentru parchetul care a efectuat urmărirea penală) a procurorului care realizează atribuţia de urmărire penală nu este de natură să transforme norma însăşi care o prescrie dintr-o normă de organizare într-o normă de competenţă. Prin urmare, dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, fiind norme tranzitorii de organizare, nu sunt aplicabile nici din perspectivă temporală, nici ca obiect de reglementare, la nivel general, în cazul incidentelor contencioase din materia executării hotărârilor penale pronunţate în cauze referitoare la infracţiuni de corupţie. În această situaţie s-a apreciat că identificarea prevederilor aplicabile trebuie să aibă ca punct de plecare, în absenţa unei dispoziţii speciale, faptul că „participarea procurorului este obligatorie“ la soluţionarea propunerii/cererii de liberare condiţionată, conform art. 597 alin. (3) din Codul de procedură penală, şi, ca atare, stabilirea procurorului care asigură reprezentarea Ministerului Public se determină potrivit regulilor generale. Acestea sunt cele care realizează corespondenţa dintre instanţa competentă să soluţioneze incidentul procesual şi parchetul din care face parte procurorul chemat să participe la soluţionarea acestuia şi derivă din principiul stabilit, la nivel general, prin dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi cele ale art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală, care consacră raportul de corespondenţă dintre cele două autorităţi judiciare. Aşadar, caracterul autonom al soluţionării propunerii/cererii de liberare condiţionată se manifestă nu doar pe plan substanţial, în sensul că, fiind plasată post judicium, obiectul său nu va mai putea interfera cu obiectul cauzei penale definitiv rezolvate în legătură cu care se manifestă, ci şi pe plan procesual, în sensul că este guvernată procedural nu doar prin norme comune specifice unei faze procesuale cu reguli proprii - obligativitatea, executabilitatea, jurisdicţionalitatea şi continuitatea -, ci şi prin norme speciale, cum sunt cele referitoare la competenţă. Or, potrivit art. 587 alin. (1) din Codul de procedură penală, competenţa pentru soluţionarea cererii sau propunerii de liberare condiţionată aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. În mod deliberat legiuitorul a renunţat la competenţa obişnuită din materia incidentelor contencioase din cursul executării, adică la instanţa de executare sau la o instanţă corespunzătoare în grad acesteia, optând pentru instituirea unei competenţe speciale în favoarea unei instanţe care, teoretic, poate să nu aibă nicio legătură cu instanţele implicate în rezolvarea cauzei principale. Mai mult, competenţa judecătoriei în materia liberării condiţionate nu este o formă de competenţă materială, ci una de competenţă funcţională exclusivă, care specializează competenţa obişnuită şi o transferă unei singure categorii de instanţe judecătoreşti. Ca urmare, s-a concluzionat că nu mai există nicio raţiune ca procurorii anticorupţie să reprezinte Ministerul Public în cauzele ce au ca obiect cereri/propuneri de liberare condiţionată, în condiţiile în care legiuitorul a abandonat competenţa materială a tribunalului ca instanţă comună pentru judecarea dosarelor în care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia Naţională Anticorupţie, având, totodată, în vedere şi domeniul limitat de aplicare a dispoziţiilor tranzitorii din art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, atât din perspectivă temporală, cât şi din cea a obiectului de reglementare. VII. Jurisprudenţa relevantă în materie 1. Jurisprudenţa Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii Decizia nr. 4 din 20 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 23 decembrie 2010 privind competenţa procurorului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism de a efectua actele de cercetare şi de a înainta materialul împreună cu concluziile sale în cazul anumitor cereri de revizuire, prin care s-a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură penală (n.n. din 1969), procurorul din cadrul structurii specializate, Direcţia Naţională Anticorupţie, respectiv Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este competent în condiţiile art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală (n.n. din 1969) să efectueze actele de cercetare şi să înainteze materialul împreună cu concluziile referitoare la cererile de revizuire formulate împotriva hotărârilor care au avut ca obiect infracţiuni a căror urmărire penală este de competenţa exclusivă a uneia sau alteia din cele două structuri“, care pentru identitate de raţiuni îşi păstrează şi în prezent valabilitatea. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală Sentinţa penală nr. 634 din 7 decembrie 2021, definitivă prin necontestare la data de 21 decembrie 2021, prin care s-a dispus reabilitarea petentului A.N. cu privire la pedepsele de 2 ani închisoare şi de 4 ani închisoare aplicate de instanţa supremă prin Sentinţa penală nr. 176 din 30 ianuarie 2012 a Secţiei penale, definitivă prin Decizia penală nr. 160 din 20 iunie 2012, pronunţată de Completul de 5 judecători, şi Sentinţa penală nr. 474 din 30 martie 2012 a Secţiei penale, definitivă prin Decizia penală nr. 1 din 6 ianuarie 2014, pronunţată de Completul de 5 judecători, pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, respectiv art. 194 alin. 1 şi 2 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în ambele cauze urmărirea penală fiind efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie potrivit legii vechi, iar judecarea cererii de reabilitare fiind făcută cu participarea procurorului anticorupţie. Sentinţa penală nr. 49 din 8 februarie 2021, definitivă prin necontestare la data de 28 februarie 2021, prin care s-a dispus reabilitarea petentului G.D. cu privire la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Sentinţa penală nr. 336 din 2 martie 2012 a Secţiei penale, definitivă prin Decizia penală nr. 29 din 10 martie 2014, pronunţată de Completul de 5 judecători, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 coroborat cu art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cauză în care urmărirea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie anterior intrării în vigoare a noii legi, Ministerul Public fiind reprezentat, la soluţionarea cererii de reabilitare, de un procuror din cadrul acestei direcţii. 3. Jurisprudenţa naţională În materialele transmise de curţile de apel au fost identificate doar hotărâri judecătoreşti care susţin orientarea majoritară conform căreia cererile/propunerile de liberare condiţionată din executarea unor pedepse aplicate în cauze în care urmărirea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie, potrivit legii vechi, ori în situaţia cauzelor care au rămas în competenţa acesteia se soluţionează cu participarea procurorilor anticorupţie. Încheierea de sesizare cuprinde trimiteri atât la hotărâri care vin în sprijinul opiniei minoritare, respectiv reprezentarea Ministerului Public de procurori din cadrul parchetelor de pe lângă instanţele competente să judece cererile/propunerile de liberare condiţionată, dar care însă au fost identificate doar la nivelul Tribunalului Mureş şi Judecătoriei Târgu Mureş (deciziile penale nr. 120/CT din 6 iulie 2018, nr. 191/CT din 17 octombrie 2018 şi nr. 40/CT din 12 februarie 2019 şi Sentinţa penală nr. 29 din 13 ianuarie 2017), cât şi la cele care confirmă punctul de vedere majoritar privind participarea procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie în cauzele ce au ca obiect incidente la executare, hotărâri pronunţate de diferite instanţe naţionale. Cu privire la acest din urmă aspect se impune a fi menţionate soluţiile de trimitere spre rejudecare dispuse de instanţele de control judiciar pentru neparticiparea procurorilor anticorupţie în cauzele privind incidente la executarea unor pedepse aplicate pentru infracţiuni de corupţie ce fuseseră cercetate de structura specializată în condiţiile reglementate de art. 5 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (Decizia penală nr. 351/CT din 30 august 2017 a Tribunalului Gorj, Decizia penală nr. 8/CT din 14 februarie 2017 a Tribunalului Satu Mare, Decizia penală nr. 99/CT din 25 octombrie 2017 a Tribunalului Brăila, Decizia penală nr. 355/CT din 17 noiembrie 2021 a Tribunalului Cluj, deciziile nr. 19/C din 19 ianuarie 2016 şi nr. 426 din 23 noiembrie 2021 ale Curţii de Apel Bucureşti). VIII. Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Cu Adresa nr. 535 din 15 martie 2022, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul instanţei supreme a comunicat că nu a fost identificată practică judiciară cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. IX. Dispoziţii legale incidente Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale "ART. 5 (1) Cauzele aflate în cursul urmăririi penale Ia data intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa organelor de urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluţionate potrivit acesteia, cu excepţia cauzelor de competenţa parchetelor militare şi a secţiilor militare din cadrul parchetelor competente. (2) Sesizarea instanţei în cauzele prevăzute la alin. (1) se va face potrivit normelor de competenţă din legea nouă. (3) La judecarea cauzelor şi la soluţionarea propunerilor, contestaţiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie potrivit legii vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia în condiţiile alin. (1), participă procurori din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie." Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată "ART. 63 Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuţii: (...) e) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; (...) ART. 67 (1) Procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. (...) (3) În procesele penale, la şedinţa de judecată, poate participa procurorul care a efectuat urmărirea penală sau alt procuror desemnat de conducătorul parchetului." Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie "ART. 3 (1) Atribuţiile Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt următoarele: (...) c^1) sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru luarea măsurilor prevăzute de lege şi pentru judecarea cauzelor privind infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, care sunt, potrivit art. 13, în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie; c^2) participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată; c^3) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;" X. Opinia judecătorului-raportor Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Mureş - Secţia penală, în Dosarul nr. 10.972/320/2021, întrucât chestiunea pusă în dezbaterea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu reprezintă o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanţei supreme şi, totodată, soluţionarea căii de atac cu care a fost învestit Tribunalul Mureş nu depinde de lămurirea acesteia. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Tribunalul Mureş - Secţia penală în Dosarul nr. 10.972/320/2021, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: Legiuitorul, enumerând în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, a conferit anumitor instanţe, inclusiv curţii de apel, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, posibilitatea de a sesiza instanţa supremă în scopul obţinerii unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Astfel, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de textul de lege menţionat, soluţionarea pe fond a respectivei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. Nu în ultimul rând, admisibilitatea sesizării este condiţionată, în mod esenţial, aşa cum rezultă din economia dispoziţiilor legale invocate, de existenţa unei veritabile probleme de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenţia instanţei supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală. Se observă că, în speţă, este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în ultimul grad de jurisdicţie, Tribunalul Mureş - Secţia penală fiind învestit în Dosarul nr. 10.972/320/2021 cu soluţionarea contestaţiei formulate de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş împotriva Sentinţei penale nr. 1.135 din 29 octombrie 2021 a Judecătoriei Târgu Mureş. De asemenea, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. 174/C/122/III-5/2022 din 21 februarie 2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În schimb, nu sunt îndeplinite în cauză celelalte cerinţe impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât nu există o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanţei supreme, iar soluţionarea căii de atac cu care a fost învestit Tribunalul Mureş nu depinde de lămurirea chestiunii ce face obiectul prezentei sesizări. Este de menţionat că, sub acest din urmă aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, arătând că „admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului“. Ulterior, considerentele acestei decizii au fost preluate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în cuprinsul altor hotărâri date în procedura reglementată de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările cu care a fost învestită, relevante fiind deciziile nr. 17 din 1 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014; nr. 24 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014; nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018; nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018; nr. 14 din 26 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 22 noiembrie 2018; nr. 7 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 10 mai 2019; nr. 21 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019; nr. 21 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 4 februarie 2021; nr. 12 din 18 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 7 aprilie 2021; nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021. Aşadar, din modul de definire/caracterizare a acestei condiţii de admisibilitate a sesizării consacrat în jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reiese că relaţia de dependenţă dintre interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin intermediul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare şi rezolvarea pe fond a cauzei se verifică prin aptitudinea respectivei interpretări de a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, un asemenea raport de conexitate neexistând în acele situaţii în care oricare ar fi dezlegarea dată problemei de drept de către instanţa supremă, aceasta nu va avea nicio influenţă asupra soluţiei pe fond a litigiului. Deşi neparticiparea procurorului din cadrul unităţii/structurii de parchet competente se răsfrânge asupra hotărârilor judecătoreşti prin care se dezleagă fondul cererii cu care a fost sesizată instanţa de judecată, în concret, se constată că, date fiind particularităţile cauzei, soluţia ce urmează a fi pronunţată în calea de atac formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie nu depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile adresate instanţei supreme. Aşa cum s-a arătat anterior, cauza aflată în ultimul grad de jurisdicţie are ca obiect o cerere de liberare condiţionată formulată de condamnatul Ş.G. cu privire la o pedeapsă rezultantă de 4 ani şi 6 luni închisoare, în care a fost contopită şi o pedeapsă de 3 ani şi 9 luni închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 25 din Codul penal din 1969 raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, faptă cercetată de procurorii anticorupţie, care s-au sesizat din oficiu la 30 aprilie 2014, încheind, în acest sens, un Proces-verbal înregistrat sub nr. 475/P/2014 pe rolul Secţiei de combatere a infracţiunilor conexe de corupţie din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, formarea Dosarului penal fiind, deci, ulterioară datei la care a intrat în vigoare şi noul Cod de procedură penală, respectiv 1 februarie 2014. Aşadar, problema care se ridică este aceea de a stabili natura normei cuprinse în art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, în contextul în care aceste dispoziţii se regăsesc în capitolul II intitulat „Dispoziţii privind situaţiile tranzitorii“, care, în conţinutul art. 3-18, reglementează anumite situaţii privind cauzele aflate pe rolul organelor judiciare, în diferite stadii procesuale, la momentul intrării în vigoare a noii codificări. Dintr-o interpretare sistematică şi teleologică a dispoziţiilor prevăzute de art. 3-18 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale rezultă că acestea au natura unor norme cu caracter tranzitoriu, a căror aplicare în timp este limitată de momentul până la care îşi produc efectele raporturile juridice născute sub imperiul legii vechi, calificare ce rezidă atât din obiectul de reglementare al actului normativ în care sunt cuprinse, care este menţionat în preambul, în art. 1, respectiv „punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situaţiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare“, cât şi din faptul că sunt înglobate în capitolul II „Dispoziţii privind situaţiile tranzitorii“, precum şi din tehnica legislativă folosită pentru elaborarea acestuia. Sub acest din urmă aspect se observă, parcurgând textele menţionate, că legiuitorul a folosit în vederea legiferării diferitelor situaţii ivite în legătură cu cauzele înregistrate la parchete şi instanţe la data intrării în vigoare a noii codificări procesual penale, după caz, expresia „aflate în curs de soluţionare“ sau „aflate pe rol“, făcând, totodată, pe alocuri, trimitere la dispoziţiile legale reglementate în cadrul unui articol sau alineat precedent. Chiar dacă în cazul art. 5 din Legea nr. 255/2013 aceste expresii se regăsesc doar în alin. (1) şi (2), norma conţinută de ultimul alineat face parte tot din categoria dispoziţiilor tranzitorii, având în vedere că legiuitorul utilizează la teza I din alin. (3) al textului menţionat sintagma „potrivit legii vechi“, în timp ce pentru cea de a II-a teză face trimitere la prevederile tranzitorii din primul paragraf, cu care, astfel, se completează. Ca atare, în cuprinsul alin. (3) din art. 5 din Legea nr. 255/2013 au fost stabilite reguli numai pentru cauzele aflate pe rolul instanţelor în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie potrivit legii vechi, precum şi pentru cele care au rămas în competenţa acestei structuri specializate în condiţiile alin. (1), împrejurare determinată de faptul că în evoluţia lor s-au succedat două legi fundamentale de procedură - vechiul şi noul Cod de procedură penală, fiind, astfel, restrânsă sfera de aplicare a normei numai la aceste două ipoteze şi doar pentru o perioadă limitată în timp, respectiv până la soluţionarea lor definitivă. Drept urmare, art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale nu consacră împuternicirea generală a procurorilor anticorupţie de a participa în toate cauzele şi procedurile jurisdicţionale corelative infracţiunilor de corupţie născute atât sub imperiul vechii legi, cât şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, ci doar în cele formate/declanşate anterior momentului intrării în vigoare a noii legi şi care vizează raporturi juridice care şi-au produs după această dată/îşi produc efectele şi în prezent. Bineînţeles că în această categorie intră şi propunerile, contestaţiile, plângerile sau orice alte cereri care vizează infracţiuni de corupţie pentru care urmărirea penală a fost efectuată fie pe legea veche, fie pe legea nouă, dar declanşată anterior intrării sale în vigoare, chiar dacă asemenea cereri au fost înregistrate pe rolul instanţelor judecătoreşti începând cu 1 februarie 2014, întrucât raporturile juridice care le-au generat s-au născut sub imperiul vechii codificări, producându-şi în parte efectele ulterior abrogării acesteia. Ca atare, se constată că de lămurirea problemei de drept ce formează obiectul întrebării prealabile nu depinde soluţionarea cauzei cu care este învestită în ultimul grad de jurisdicţie instanţa de trimitere, întrucât sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală a avut loc la data de 30 aprilie 2014, deci sub puterea noii legi procesual penale, nefiind astfel îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei legături între textul de lege ce se solicită a fi interpretat şi dezlegarea pe fond a cauzei. Mai mult decât atât, neîndeplinirea acestei condiţii de admisibilitate decurge şi din faptul că, aşa cum s-a arătat anterior, pedeapsa rezultantă din a cărei executare condamnatul Ş. G. a solicitat, prin formularea unei cereri adresate Tribunalului Mureş, să fie liberat condiţionat a fost stabilită prin contopirea mai multor pedepse aplicate pentru diferite infracţiuni, fapte despre care nu se cunoaşte dacă au fost cercetate de către Direcţia Naţională Anticorupţie şi nici dacă urmărirea penală a fost declanşată pe vechea sau noua codificare, ipoteză în care dezlegarea chestiunii cu care a fost sesizată Înalta Curte nu ar avea nicio înrâurire asupra modului de soluţionare a fondului cauzei. De asemenea, nu este îndeplinită nici cerinţa privind existenţa unei veritabile probleme de drept în înţelesul atribuit de practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care să impună cu necesitate o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât prin parcurgerea normelor juridice în discuţie nu ia naştere o îndoială rezonabilă asupra conţinutului lor şi, ca atare, dispoziţiile nu sunt neclare. Se observă că legiuitorul a ales să nu enumere expres şi limitativ cauzele în care reprezentarea Ministerului Public se face de către procurori specializaţi, ci a ales să înşiruie cu titlu de exemplu câteva cazuri, apelând, în final, la o formulare de principiu care să cuprindă toate tipurile de cereri ce se pot ivi în practică, în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie, în condiţiile prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale [„(...) la soluţionarea propunerilor, contestaţiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri“]. De altfel, această modalitate de redactare a textelor de lege corespunde normelor de tehnică legislativă, aşa cum sunt reglementate în art. 24 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora în procesul de legiferare, pentru a fi acoperite pe deplin diferitele ipoteze ce pot apărea în procesul de aplicare a actului normativ, se foloseşte fie enumerarea situaţiilor avute în vedere, fie formulări sintetice sau formulări-cadru de principiu, aplicabile oricăror situaţii posibile. Deopotrivă, este de menţionat că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, s-a statuat, cu valoare de principiu, că „scopul acestei proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia (...). Hotărârile prealabile trebuie pronunţate numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii“. Considerentele acestei decizii au fost preluate, succesiv, în cuprinsul deciziilor nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; nr, 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020, nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020; nr. 15 din 28 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 3 august 2020. Ca atare, instanţa supremă a statuat în mod constant că, pentru a fi admisibilă, sesizarea trebuie să vizeze dispoziţii legale neclare, echivoce şi care pot conduce la pronunţarea unor soluţii diferite, nefiind permisă apelarea la acest mecanism de unificare a practicii judiciare atunci când aplicarea corectă a dreptului se impune atât de evident încât nu lasă loc la îndoială. Faptul că aparenta problemă de drept ce face obiectul prezentei sesizări nu comportă nicio dificultate de interpretare din partea destinatarilor legii, în special a organelor judiciare care au studii de specialitate, rezultă şi din examenul jurisprudenţial al curţilor de apel şi al instanţelor judecătoreşti arondate acestora. Astfel, existenţa unei jurisprudenţe pe aspectele semnalate la 12 curţi de apel dintr-un număr de 15, ce pune în evidenţă o orientare majoritară, la care s-a raliat şi instanţa de sesizare, în antiteză cu o opinie minoritară îmbrăţişată doar de 5 judecătorii la nivel naţional, constituie un argument suplimentar în susţinerea punctului de vedere că nu suntem în prezenţa unei probleme de drept care să reclame cu necesitate interpretarea sa de instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât din dispoziţiile legale rezultă cu claritate cauzele în care Ministerul Public este reprezentat de procurorii anticorupţie. În plus, din Încheierea de sesizare din data de 6 ianuarie 2022, care cuprinde opinia completului cu privire la aspectul ce formează obiectul întrebării prealabile, rezultă că instanţa de trimitere şi-a format deja o părere cu privire la modul de dezlegare a chestiunii de drept transmise instanţei supreme, fapt ce demonstrează că aceasta nu a întâmpinat o dificultate reală în interpretarea textului de lege în discuţie, de natură a crea un dubiu în limite rezonabile asupra conţinutului său, urmărindu-se de fapt, prin declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, o confirmare sau, dimpotrivă, o infirmare a soluţiei ce se prefigurează a fi pronunţată în cauza cu care a fost învestită şi nu o rezolvare de principiu a unei veritabile probleme de drept, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile obligatorii, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru toate instanţele. Or, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în cuprinsul Deciziei nr. 26 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 13 aprilie 2018, „procedura pronunţării unei asemenea hotărâri este condiţionată (...) de existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă rezolvarea în concret a speţei“, în acelaşi sens fiind şi considerentele deciziilor nr. 5 din 13 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 30 martie 2020, şi nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021 ale aceluiaşi complet. În consecinţă, constatând, pentru toate argumente expuse anterior, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existenţa unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a unei relaţii de dependenţă între lămurirea chestiunii supuse interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită instanţa de trimitere, va fi respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Mureş - Secţia penală în Dosarul nr. 10.972/320/2021, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, prin noţiunea de «cauze, propuneri, contestaţii, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie» se înţelege şi soluţionarea cererilor de liberare condiţionată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracţiuni?" ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Mureş - Secţia penală, în Dosarul nr. 10.972/320/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, prin noţiunea de «cauze, propuneri, contestaţii, plângeri sau alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcţia Naţională Anticorupţie» se înţelege şi soluţionarea cererilor de liberare condiţionată din executarea unei pedepse aplicate pentru astfel de infracţiuni?" Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2022. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Costin Cristian Puşcă ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
