Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
│ │delegat │
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a Hotărârii Senatului nr. 131/2021 pentru revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului a doamnei senator Anca Dana Dragu, sesizare formulată de un număr de 25 de senatori ai Uniunii Salvaţi România, în temeiul prevederilor art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Cu Adresa nr. XXXV/5.849 din 24 noiembrie 2021, secretarul general al Senatului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.384 din 24 noiembrie 2021 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.554L/2/2021. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii arată că, în data de 23 noiembrie 2021, Biroul permanent al Senatului a luat în dezbatere şi a decis punerea pe ordinea de zi a plenului Senatului din aceeaşi zi a propunerii de revocare a doamnei senator Anca Dana Dragu din funcţia de preşedinte al Senatului, semnată de senatorii Lucian Romaşcanu, liderul grupului PSD, Daniel Fenechiu, liderul grupului PNL, şi Lorand Turos, liderul grupului UDMR. Propunerea de revocare s-a întemeiat pe art. 64 alin. (2) şi (5) din Constituţie şi pe art. 22 din Regulamentul Senatului, fiind invocate totodată deciziile Curţii Constituţionale nr. 601 din 14 noiembrie 2005, nr. 1.630 din 20 decembrie 2011, nr. 1.631 din 20 decembrie 2011 şi nr. 805 din 27 septembrie 2012. Plenul Senatului s-a pronunţat prin vot, hotărârea de revocare fiind aprobată cu 82 de voturi pentru, 24 de voturi împotrivă şi 9 abţineri. În Hotărârea Senatului nr. 131/2021 s-au invocat drept temei legal art. 64 alin. (2) şi art. 67 din Constituţie, precum şi dispoziţii nespecificate ale Regulamentului Senatului. 4. Autorii sesizării susţin încălcarea art. 64 alin. (2) din Constituţie, care prevede că preşedinţii Camerelor sunt aleşi pe durata mandatului Camerelor Parlamentului. Norma constituţională face o distincţie clară între calitatea de preşedinte al unei Camere a Parlamentului şi calitatea de membru în biroul permanent al acesteia. Această distincţie iese în evidenţă din faptul că preşedintele unei Camere este ales pe perioada întregului mandat al Camerei respective, şi anume 4 ani, în timp ce membrii biroului permanent sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. În plus, în privinţa calităţii de membru în biroul permanent al preşedintelui Camerei, această calitate este una subsidiară celei de preşedinte, astfel că reglementarea care indică posibilitatea revocării membrilor biroului permanent îi are în vedere pe acei membri care sunt numiţi în această funcţie. Textul constituţional nu îi poate viza pe cei doi preşedinţi ai Camerelor Parlamentului, întrucât ei nu au calitatea de membri în birourile permanente în mod direct, ci calitatea de preşedinţi de Cameră le conferă, de drept, şi calitatea de membri şi preşedinţi ai birourilor permanente. Prin urmare, orice aplicare a normelor constituţionale ce vizează revocarea membrilor birourilor permanente, prin analogie, şi pentru revocarea preşedinţilor Camerelor este una contrară literei şi spiritului Constituţiei. 5. Autorii sesizării evidenţiază elemente relevante ale jurisprudenţei Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 64 alin. (2) din Constituţie, invocând Decizia nr. 467 din 28 iunie 2016, paragrafele 50 şi 51, care sintetizează practic această jurisprudenţă. Se impune cu claritate concluzia că instanţa de contencios constituţional a stabilit fără echivoc faptul că prevederile art. 64 alin. (2) din Constituţie nu pot fi interpretate în sensul că revocarea preşedintelui unei Camere ţine doar de existenţa unei majorităţi parlamentare, conjuncturale sau nu. Dimpotrivă, Curtea a statuat că revocarea reprezintă o sancţiune de ordin juridic ce trebuie afirmată şi dovedită. Or, în condiţiile în care propunerea de revocare formulată de grupurile parlamentare ale PNL, PSD şi UDMR este întemeiată exclusiv pe argumentul existenţei unei noi majorităţi parlamentare, fără a fi indicat vreun motiv de încălcare a regulamentului Camerei sau a Constituţiei, Hotărârea Senatului nr. 131 din 23 noiembrie 2021 este neconstituţională, încălcând prevederile art. 64 alin. (2) din Constituţie, prin raportare la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 467 din 28 iunie 2016. 6. În continuare, autorii sesizării susţin încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul supremaţiei legii şi a Constituţiei. Norma constituţională serveşte ca temei juridic atât pentru impunerea supremaţiei Constituţiei în sens strict, cât şi a principiului legalităţii în sens larg. În mod evident, principiul supremaţiei legii este un principiu direct şi mai cu seamă impus Parlamentului şi hotărârilor adoptate de acesta. Astfel, pentru ca o hotărâre a Parlamentului să fie compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, aceasta trebuie, la rândul ei, să se circumscrie limitelor trasate de Constituţie şi de regulamentele Camerelor. Atunci când Senatul hotărăşte în privinţa revocării preşedintelui său, dreptul pozitiv trebuie să conţină prevederi constituţionale sau legale pe care o astfel de hotărâre să se întemeieze. 7. Constituţia impune ca legile, deci, implicit, şi hotărârile adoptate de Senat, să respecte cerinţele de accesibilitate, claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat) (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016). Or, în cazul de faţă, lipsa accesibilităţii, clarităţii, preciziei sau previzibilităţii normative a hotărârii Senatului de revocare a preşedintelui acestei Camere este evidentă atât timp cât nu poate fi identificată o normă constituţională, legală sau regulamentară care să reglementeze procedura de revocare a preşedintelui Senatului. 8. Sub acest aspect, este important de subliniat faptul că Legea fundamentală impune Parlamentului ca, prin adoptarea unor regulamente proprii, să stabilească modul de organizare şi funcţionare a Camerelor [art. 64 alin. (1) din Constituţie]. Deşi Constituţia nu prevede posibilitatea revocării preşedintelui unei Camere, ad absurdum, se poate considera că singurul sediu al materiei acestei instituţii ar putea fi regulamentul. Or, după cum se poate observa, Regulamentul Senatului nu conţine nicio prevedere în vigoare care să reglementeze o procedură de revocare a preşedintelui acestei Camere, astfel că hotărârea de revocare criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 9. De asemenea, autorii sesizării susţin şi încălcarea principiului constituţional al configuraţiei politice a Camerelor Parlamentului, consacrat de art. 64 alin. (5) prin raportare la art. 2, 36 şi 37 din Constituţie. Consideră că înlocuirea preşedintelui Senatului, prin revocarea doamnei senator Anca Dana Dragu, membră a Grupului parlamentar USR, s-a realizat ca urmare a dinamicii conjuncturale a compunerii şi recompunerii forţelor politice din Parlament, ulterioare constituirii Senatului. Autorii arată că, în esenţă, prin principiul configuraţiei politice a Camerelor Parlamentului se înţelege compunerea acestora rezultată din alegeri, pe baza proporţiei pe care grupurile parlamentare o deţin în totalul membrilor Camerei respective. În virtutea configuraţiei politice izvorâte din voinţa corpului electoral se desemnează atât preşedintele Senatului, cât şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Sintagma utilizată de art. 64 din Constituţie, şi anume „configuraţia politică a fiecărei Camere“, vizează numai ipoteza pe care o are în vedere art. 63 alin. (3), adică a convocării Parlamentului nou-ales de către Preşedintele României în cel mult 20 de zile de la alegeri, iar nu şi situaţiile care s-ar crea în timpul legislaturii prin desfacerea unor alianţe politice şi constituirea altora. Autorii invocă în susţinerea acestei concluzii considerentele Deciziei nr. 601 din 14 noiembrie 2005, arătând că, prin această decizie, Curtea recunoaşte existenţa posibilităţii de revocare a preşedintelui Senatului, atât pentru pierderea sprijinului politic, când cererea poate fi făcută exclusiv de grupul parlamentar din care acesta provine, cât şi pentru încălcări ale ordinii de drept, când cererea nu trebuie obligatoriu să provină de la grupul parlamentar care l-a propus. Cu toate acestea, în ambele situaţii, revocarea preşedintelui Senatului nu poate conduce la pierderea, de către grupul parlamentar din care acesta provine, a funcţiei de preşedinte al Camerei, funcţie dobândită în virtutea rezultatelor obţinute în alegeri, precum şi în temeiul principiului configuraţiei politice, principiu de rang constituţional. Astfel, înlocuirea se poate face numai cu o persoană din acelaşi grup parlamentar, care nu îşi poate pierde dreptul la funcţia de preşedinte, dobândit în virtutea rezultatelor obţinute în alegeri, cu respectarea principiului configuraţiei politice. 10. Mai mult, autorii sesizării menţionează considerentele Deciziei nr. 601 din 14 noiembrie 2005, potrivit cărora „statutul preşedintelui Senatului, distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent, implică un plus de exigenţă în reglementarea revocării acestuia înainte de expirarea mandatului“ şi precizarea făcută de Curte în sensul că orice reglementare care ar face posibilă revocarea preşedintelui Senatului, ori de câte ori s-ar realiza majoritatea de voturi suficientă adoptării unei asemenea măsuri, ar fi de natură să creeze o instabilitate instituţională perpetuă, contrară voinţei electoratului, care a definit configuraţia politică a Camerelor Parlamentului pentru întregul ciclu electoral, şi intereselor cetăţenilor pe care Parlamentul îi reprezintă. Curtea a invocat cu acel prilej propria jurisprudenţă, respectiv Deciziile nr. 46 din 17 mai 1994 şi nr. 62 din 1 februarie 2005, care, în esenţă, reţin că cererea de revocare a unui membru al biroului permanent, deci inclusiv a preşedintelui Camerei, se poate face doar de către grupul parlamentar al cărui reprezentant este respectivul membru al biroului permanent. 11. O altă critică de neconstituţionalitate vizează încălcarea prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţie. Reglementând efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale, textul Legii fundamentale consacră obligaţia autorităţii legiuitoare de a interveni pentru a corecta prevederile neconstituţionale, în sensul de a le pune în acord cu normele Constituţiei. Autorii sesizării arată că, prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, dispoziţiile art. 30 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Senatului [actualul art. 29 alin. (1) şi (2)], ce reglementau revocarea, au fost declarate neconstituţionale. Implicit, prevederile art. 29 alin. (3) şi (4) din Regulamentul Senatului, fiind norme juridice de trimitere la alin. (1) şi (2), au rămas fără obiect. Senatul României nu a pus dispoziţiile regulamentare în acord cu decizia Curţii, astfel că ele şi-au încetat aplicabilitatea. Faţă de această situaţie, în prezent, Regulamentul Senatului nu cuprinde niciun text în vigoare care să reglementeze instituţia revocării preşedintelui Senatului sub aspectul condiţiilor, motivelor şi procedurii specifice. Or, revocarea ar trebui să aibă la bază o listă exhaustivă de condiţii clare şi rezonabile, definite de lege, condiţii care să fie fundamentate pe criterii esenţiale ce trebuie interpretate restrictiv. 12. Autorii subliniază că nici propunerea de revocare a preşedintelui Senatului şi nici Hotărârea Senatului nr. 131/2021 nu invocă norme regulamentare concrete şi relevante în susţinerea demersului de revocare. 13. Prin comparaţie, art. 26 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care reglementează procedura revocării preşedintelui acestei Camere, prevede următoarele: „Preşedintele Camerei Deputaţilor poate fi revocat înainte de expirarea mandatului, cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, cu asigurarea cvorumului legal. Votul este secret şi se exprimă prin bile. Propunerea de revocare se face în scris de către liderul grupului parlamentar care l-a propus şi căruia îi aparţine funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor.“ Astfel, autorii menţionează necesitatea existenţei unei simetrii juridice şi a reglementării într-o modalitate similară a aceleiaşi instituţii juridice, cea a revocării preşedintelui unei Camere a Parlamentului. Având în vedere că la baza acestei instituţii stau atât dispoziţii constituţionale, cât şi principii statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, este evident că nu pot exista reglementări de rang inferior care să fie în opoziţie una cu cealaltă. În fapt, aplicarea dispoziţiilor constituţionale nu poate conduce la reglementarea aceleiaşi instituţii într-o modalitate diferită în cele două Camere ale Parlamentului. 14. În continuare, autorii sesizării susţin că hotărârea criticată încalcă art. 24 din Constituţie. Pornind de la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, în care se recunoaşte posibilitatea de revocare a preşedintelui Camerei doar în cazul unor încălcări grave ale ordinii de drept, autorii sesizării observă că hotărârea criticată nu prezintă nicio acuzaţie privind încălcarea unei norme din regulamentele Parlamentului. Având în vedere necesitatea existenţei unor încălcări grave sau repetate pentru motivarea unei decizii de revocare, revocarea fără respectarea acestor condiţii încalcă art. 24 din Constituţie, dreptul la apărare fiind încălcat în cazul în care decizia de revocare se ia într-un mod arbitrar şi aleatoriu, doar în virtutea realizării unei majorităţi matematice a voturilor, suficientă adoptării unei asemenea decizii. Este invocată în acest sens Decizia nr. 455 din 29 iunie 2021. Astfel, chiar în situaţia în care principiul deciziei majoritare ar sta drept temei al alegerii unui nou preşedinte al Senatului, neconstituţionalitatea hotărârii de revocare nu poate fi acoperită prin raportare la încălcarea dreptului la apărare al preşedintelui Senatului revocat în mod arbitrar. 15. În fine, autorii sesizării susţin că, în temeiul prevederilor art. 64 alin. (2) coroborate cu art. 63 alin. (1) din Constituţie, mandatul şi durata mandatului preşedintelui Senatului au natură constituţională, astfel că modificarea de către Parlament a naturii mandatului reprezintă o încălcare a art. 2 din Constituţie care interzice ca un grup de persoane să exercite suveranitatea naţională în nume propriu. Normele constituţionale sunt expresia suveranităţii poporului român, care, prin referendumurile de aprobare a Constituţiei, a hotărât că preşedintele Senatului este ales pentru un mandat de 4 ani. Or, prin hotărârea ce face obiectul controlului de constituţionalitate, Parlamentul a acţionat contrar modului suveran în care a hotărât poporul. Încălcarea voinţei poporului român prin revocarea preşedintelui Senatului contrar prevederilor constituţionale, care nu permit o astfel de procedură, echivalează cu o încălcare a art. 2 alin. (2) din Constituţie „Niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu“. În acelaşi sens se exprimă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale (deciziile nr. 175 din 26 martie 2014 şi nr. 58 din 26 ianuarie 2021), potrivit căreia „nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime durata unui mandat care nu este de rang constituţional, cum este în cazul de faţă [...]“. Per a contrario, Parlamentul nu poate suprima durata unui mandat care este de rang constituţional. 16. În temeiul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a solicitat punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului asupra sesizării de neconstituţionalitate. 17. Biroul permanent al Senatului a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 1.845 din 8 decembrie 2021, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.768 din 8 decembrie 2021. 18. Cu privire la presupusa încălcare a art. 64 alin. (2) din Constituţie, Biroul permanent al Senatului observă că, cu excepţia Deciziei nr. 25 din 22 ianuarie 2020, în care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea Hotărârii Senatului nr. 36/2019 pentru alegerea preşedintelui Senatului exclusiv ca urmare a faptului că persoana aleasă a fost propusă candidat la funcţia de preşedinte al Senatului de un alt grup parlamentar decât grupul parlamentar din care făcea parte, în toate celelalte decizii ale instanţei de contencios constituţional, aceasta a dispus respingerea, ca neîntemeiate sau ca inadmisibile, a sesizărilor care au vizat hotărâri ale Senatului şi ale Camerei Deputaţilor privitoare la revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului, încetarea de drept a mandatului preşedintelui Senatului sau vacantarea funcţiei de preşedinte al Camerei Deputaţilor. De asemenea, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe ocazii şi cu privire la dispoziţiile din Regulamentul Senatului şi din Regulamentul Camerei Deputaţilor referitoare la revocarea din funcţie a preşedinţilor celor două Camere, respectiv la revocarea din funcţie a membrilor Birourilor permanente ale celor două Camere. Din analiza sistematică a deciziilor Curţii rezultă că preşedinţii Camerelor Parlamentului sunt aleşi pe durata mandatului Parlamentului, dar mandatul lor poate înceta înainte de termen în caz de revocare, conform art. 64 alin. (2) din Constituţie. Revocarea poate fi dispusă atât ca sancţiune juridică, cât şi în considerarea unor raporturi politice, pentru considerente independente de vinovăţia preşedinţilor celor două Camere în exercitarea atribuţiilor (Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, Decizia nr. 1.631 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 728 din 9 iulie 2012 şi Decizia nr. 805 din 27 septembrie 2012). 19. Biroul permanent al Senatului arată că „primul caz de revocare (ca sancţiune juridică) se dispune pentru existenţa unor fapte de încălcare a prevederilor Constituţiei, ale legilor sau ale Regulamentului, motivele revocării având, aşadar, caracter obiectiv. Pe cale de consecinţă, trebuie arătate şi motivate în cuprinsul propunerii de revocare. Al doilea caz de revocare are în vedere două situaţii distincte. Pe de o parte, se poate dispune încetarea de drept a mandatului preşedintelui uneia dintre Camere, ca urmare a retragerii sprijinului politic pentru acesta de către grupul parlamentar din care face parte, ca urmare a excluderii, a demisiei sau a altor situaţii care privesc exclusiv raporturile dintre persoana care ocupă funcţia de preşedinte şi partidul ori grupul parlamentar din care face parte (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.630/2011 şi Decizia nr. 468/2016). Pe de altă parte, ca urmare a modificărilor apărute pe parcursul derulării mandatului parlamentar în configuraţia politică rezultată iniţial din alegeri şi a manifestării exprese de voinţă a majorităţii parlamentare, preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului poate fi revocat din funcţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 805/2012)“. 20. Coroborând considerentele din Decizia nr. 25 din 22 ianuarie 2020 referitoare la principiile privind alegerea preşedinţilor celor două Camere cu cele expuse de Curtea Constituţională în Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, conform cărora „revocarea reprezintă o modalitate simetrică cu desemnarea membrului pentru a fi ales în Biroul permanent“, Biroul permanent al Senatului apreciază că „cele două Camere ale Parlamentului au dreptul de a-şi stabili, în virtutea autonomiei parlamentare, un set de reguli pe baza cărora parlamentarii, în exercitarea mandatului reprezentativ, se pot organiza în grupuri parlamentare, iar în temeiul configuraţiei politice şi al principiului deciziei majoritare, îşi pot desemna sau revoca reprezentanţii în comisiile parlamentare şi în birourile permanente, respectiv aleg, revocă sau dispun încetarea de drept a mandatului preşedintelui fiecărei Camere. Cu alte cuvinte, pentru ca alegerea sau revocarea preşedintelui unei Camere a Parlamentului să întrunească exigenţele constituţionale, procedura parlamentară trebuie să respecte în mod necesar cel puţin toate principiile constituţionale enunţate în Decizia nr. 25/2020, fiind rezultatul aplicării unitare şi sistematice a normelor constituţionale care le reglementează“. 21. În concluzie, Biroul permanent al Senatului susţine că „motivul invocat de autorul sesizării, conform căruia revocarea prevăzută la art. 64 alin. (2) din Constituţie nu poate fi decât o sancţiune juridică în considerarea răspunderii juridice pentru încălcarea prevederilor Constituţiei, a legilor sau a regulamentului, este eronat prin raportare la situaţiile instituţionale apărute de-a lungul timpului în practica anterioară, precum şi la întreaga jurisprudenţă evolutivă a Curţii Constituţionale. Pe cale de consecinţă, ar trebui respins ca neîntemeiat“. 22. Cu privire la presupusa încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituţie, ca urmare a faptului că nu există o normă constituţională, legală sau regulamentară care să reglementeze procedura revocării preşedintelui Senatului, Biroul permanent al Senatului arată că, în conformitate cu prevederile constituţionale prevăzute la art. 61 şi 64 din Constituţie şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, principiul autonomiei parlamentare presupune că fiecare Cameră este în drept să îşi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere. Astfel, autonomia parlamentară este recunoscută pentru fiecare Cameră a Parlamentului şi se exercită inclusiv prin atribuţia fiecărei Camere de a-şi adopta propriul regulament. În consecinţă, „ar fi o conduită neconstituţională, contrară principiului autonomiei parlamentare a fiecărei Camere, ca la nivelul Camerei Deputaţilor să se aplice regulile stabilite în Regulamentul Senatului sau invers, aşa cum lasă să se înţeleagă autorul sesizării de neconstituţionalitate că ar trebui să se întâmple“. 23. În continuare, invocând considerentele Deciziei Curţii nr. 805 din 27 septembrie 2012, potrivit cărora „lipsa reglementării datorate neîndeplinirii obligaţiei Senatului de a pune de acord textele constatate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei nu constituie un impediment pentru ca o anumită instituţie juridică - cum este cea a revocării preşedintelui Senatului - să fie operantă. Sistemul legislativ este astfel conceput încât, aplicând principiul ierarhiei actelor normative şi parcurgând drumul de la norma specială la cea generală, să identifice norma juridică aplicabilă unei situaţii ce, aparent, nu îşi găseşte reglementare juridică“, Biroul permanent al Senatului apreciază că, întrucât Constituţia nu stabileşte motivele şi condiţiile în care membrii birourilor permanente, inclusiv preşedinţii acestora, pot fi revocaţi, „rezultă că intenţia legiuitorului constituant a fost aceea de a lăsa la latitudinea fiecărei Camere reglementarea motivelor şi a condiţiilor în care se poate proceda la revocarea membrilor birourilor permanente, în care sunt incluşi şi preşedinţii Camerelor“. 24. În fine, raportat la argumentul privind principiul simetriei juridice invocat de autorii sesizării, Biroul permanent al Senatului arată că „în mod eronat aceştia confundă principiul simetriei cu principiul analogiei legii, ca metodă specifică de interpretare în situaţia în care există o lacună a legii. Însă, în cazul hotărârii de revocare din funcţie a preşedintelui Senatului supuse controlului de constituţionalitate, aceasta este fundamentată prin raportare la art. 62 alin. (2) şi (5) din Constituţie, respectiv prin raportare la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale care stabilesc regulile aplicabile în materia revocării preşedinţilor celor două Camere, în absenţa unei modificări exprese a Regulamentului Senatului. (...) Prin urmare, «dacă la acest nivel legislativ, instituţia revocării nu îşi găseşte reglementare, urmează ca soluţia juridică să fie căutată la nivelul superior, şi anume în cuprinsul Constituţiei» (Decizia Curţii Constituţionale nr. 805/2012)“. Prin urmare, motivele invocate de autorii sesizării sunt neîntemeiate şi trebuie respinse. 25. Cu privire la presupusa încălcare a principiului constituţional al configuraţiei politice a Camerelor Parlamentului, prevăzut la art. 64 alin. (5) din Constituţie, Biroul permanent al Senatului apreciază că nici aceste critici de neconstituţionalitate nu sunt întemeiate, având în vedere jurisprudenţa evolutivă a Curţii Constituţionale. În Decizia nr. 25 din 22 ianuarie 2020, Curtea Constituţională a precizat în mod expres faptul că „prin Decizia nr. 805 din 27 septembrie 2012, Curtea atenuează valoarea absolută pe care o atribuise principiului configuraţiei politice în Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, introducând principiul deciziei majoritare drept temei al alegerii unui nou preşedinte al Camerei Parlamentului“. 26. Biroul permanent al Senatului arată că „principiul configuraţiei politice, normat prin prisma dispoziţiilor constituţionale ale art. 64 alin. (5), expresie a caracterului democratic al statului în care acţiunea majorităţii este limitată de însăşi existenţa minorităţii, conturează autonomia parlamentară şi canalizează compunerea politică a fiecărei Camere şi a structurilor interne ale acesteia, în acord cu rezultatul exprimat prin alegerile generale“. Cu privire la principiul deciziei majoritare, consideră că acesta este „fundamentat prin caracterul democratic al statului român prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie, completează principiul general al autonomiei parlamentare şi constituie mijlocul specific de realizare şi de a face efectivă această autonomie, atât în organizarea, cât şi în activitatea Parlamentului funcţionând regula că majoritatea decide, iar minoritatea se exprimă“. 27. În cazul revocării preşedintelui Senatului, arată că „prin hotărârea supusă controlului de constituţionalitate a avut loc atât o schimbare a configuraţiei politice rezultate din alegerile parlamentare, cât şi o modificare a majorităţii parlamentare constituite pe baza acestei configuraţii iniţiale. Practic, cu respectarea prevederilor Constituţiei şi a deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv în virtutea principiului autonomiei parlamentare, două dintre cele trei grupuri parlamentare care au susţinut-o politic pe doamna senator Anca Dana Dragu pentru funcţia de preşedinte al Senatului, respectiv grupurile PNL şi USR, şi-au retras în mod expres încrederea în persoana susţinută iniţial, ca urmare a faptului că partidul din care doamna Dragu face parte, USR, a decis ieşirea din coaliţia de guvernare şi renunţarea la Acordul de guvernare prin ruperea coaliţiei parlamentare care asigura majoritatea parlamentară. Votul deputaţilor şi senatorilor USR, acordat la data de 5 octombrie 2021 pentru moţiunea de cenzură depusă de deputaţii şi senatorii aparţinând grupurilor parlamentare ale PSD în data de 28 septembrie 2021, a dus la demiterea Guvernului format şi susţinut iniţial de coaliţia parlamentară postelectorală formată din PNL, USR-PLUS şi UDMR. Totodată, raportat la configuraţia politică rezultată din alegerile parlamentare, pe parcursul anului 2021 au avut loc o serie de modificări. Astfel, grupurile parlamentare ale USR-PLUS s-au transformat în grupurile parlamentare ale USR ca urmare a validării fuziunii dintre cele două partide, iar un număr de parlamentari PNL au părăsit grupurile parlamentare ale PNL şi activează în acest moment ca neafiliaţi. În plus, membrii grupurilor USR au semnat o moţiune de cenzură (moţiunea depusă de AUR - USR) care nu a ajuns la votul final şi au votat o moţiune de cenzură depusă de PSD împotriva Guvernului din care au făcut parte şi, pe cale de consecinţă, au denunţat acordul de guvernare susţinut în Parlament de o coaliţie de guvernare construită ca o consecinţă a configuraţiei politice rezultate din alegerile parlamentare din decembrie 2020“. Apreciază ca fiind relevante pentru situaţia de fapt care a dus la schimbarea configuraţiei politice sub aspectul efectelor juridice ale acestei modificări asupra procedurii de revocare, respectiv de numire a preşedintelui Senatului, considerentele Deciziei Curţii nr. 1.631 din 20 decembrie 2011. 28. În concluzie, Biroul permanent al Senatului consideră că „configuraţia politică nu este în mod necesar imuabilă pe parcursul mandatului Parlamentului. În funcţie de opţiunile politice ale parlamentarilor, care dau expresie principiului libertăţii opţiunii politice şi principiului liberului consimţământ al acestora, configuraţia politică se poate modifica pe parcursul mandatului Parlamentului, ceea ce poate conduce inevitabil şi la modificarea majorităţii parlamentare. De altfel, dacă analizăm judicios semnificaţia deciziilor Curţii Constituţionale în materie, principiul configuraţiei politice rezultate din alegeri este protejat de Constituţie în interpretarea Curţii Constituţionale atât timp cât nu există schimbări în opţiunile politice ale parlamentarilor şi în structura grupurilor parlamentare constituite în urma alegerilor parlamentare. Însă, în mod inerent într-o democraţie constituţională cu un sistem pluripartit moderat spre extrem, pot apărea multiple evenimente inerente vieţii politice şi parlamentare după consumarea alegerilor parlamentare: de exemplu, partide parlamentare şi grupurile lor parlamentare pot fuziona, partide parlamentare şi grupurile lor parlamentare se pot desfiinţa, partide politice şi grupurile lor parlamentare pot denunţa acorduri de guvernare, noi alianţe politice se pot forma, unii parlamentari pot părăsi grupurile parlamentare existente şi pot activa ca neafiliaţi sau pot forma un grup parlamentar al independenţilor ori pot forma noi grupuri parlamentare ale unor partide noi etc. Toate aceste acţiuni sunt posibile ca expresie a mandatului reprezentativ al parlamentarilor. Din acest motiv, raportat la întreaga jurisprudenţă a Curţii Constituţionale cu privire la revocarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului trebuie făcută o distincţie necesară, după cum există mai multe soluţii diferite. Astfel, preşedintele unei Camere poate fi revocat din funcţie sau îi poate înceta de drept mandatul, ultimul caz aplicându-se când şi-a pierdut sprijinul politic al grupului parlamentar care l-a propus spre a fi ales în respectiva funcţie şi, foarte important, din care face parte. (...) Însă, în cazul revocării, trebuie făcută o distincţie după cum aceasta reprezintă fie o sancţiune juridică pentru fapte de încălcare a prevederilor Constituţiei sau ale Regulamentului, cu caracter obiectiv şi motivate, fie o sancţiune de natură politică, care poate interveni atunci când a intervenit o modificare în configuraţia politică rezultată din alegeri şi dacă majoritatea parlamentară aferentă acestei configuraţii politice iniţiale s-a destrămat. În acest ultim caz, avem de-a face cu o aplicare a principiului mandatului reprezentativ: grupurile parlamentare, ca urmare a schimbării configuraţiei politice rezultate din alegeri şi în temeiul principiului majorităţii parlamentare care decide, pot să solicite şi să adopte revocarea din funcţie a preşedinţilor celor două Camere. (...)“ 29. Raportat la situaţia care a determinat adoptarea Hotărârii Senatului nr. 131/2021, supusă controlului de constituţionalitate, „modificările apărute între timp în configuraţia politică rezultată din alegeri şi decizia unuia dintre partidele politice semnatare ale Acordului de guvernare de a ieşi de la guvernare au condus la retragerea sprijinului politic pentru doamna senator Dragu din partea celorlalte partide politice parlamentare şi a grupurilor lor parlamentare (PNL şi UDMR) care, iniţial, au susţinut-o alături de grupul parlamentar USR-PLUS din care făcea parte, pentru a ocupa funcţia de preşedinte al Senatului“. 30. Cu privire la presupusa încălcare a art. 24 din Constituţie, Biroul permanent al Senatului susţine că aceasta este rezultatul unei interpretări limitative a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, realizate de autorii sesizării, care consideră că revocarea preşedinţilor celor două Camere, în speţă a preşedintelui Senatului, nu poate avea decât natura juridică a unei sancţiuni juridice pentru încălcarea prevederilor Constituţiei, a legilor sau a Regulamentului. Autorii sesizării nu ţin cont de considerentele Deciziei nr. 601 din 14 noiembrie 2005, ignorând că „situaţia care a determinat adoptarea hotărârii Senatului supuse controlului de constituţionalitate se cantonează în sfera raporturilor politice dintre preşedintele Senatului, anume a raporturilor politice dintre grupurile parlamentare care au susţinut-o pentru a candida şi i-au acordat sprijinul politic prin votul membrilor săi, respectiv partidele politice care au semnat iniţial un acord de guvernare şi au format o coaliţie parlamentară şi de guvernare. În concluzie, în acest caz revocarea este o sancţiune politică inerentă modificării configuraţiei politice rezultate din alegerile parlamentare şi voinţei majorităţii parlamentare exprimate prin vot, fără a viza fapte obiective de încălcare a normelor constituţionale, legale sau regulamentare, care să reclame cu necesitate o procedură de investigare, motivare, respectiv de asigurare a dreptului la apărare pentru persoana acuzată de respectivele încălcări“. 31. Nu în ultimul rând, în opinia Biroului permanent al Senatului, „hotărârea de revocare a preşedintelui Senatului ca urmare a modificării configuraţiei politice rezultate din alegeri şi a modificării majorităţii parlamentare nu poate fi supusă unui control de constituţionalitate“, întrucât „Curtea Constituţională nu se poate transforma într-un arbitru al conflictelor politice din Parlament, nu poate cenzura opţiunile politice majoritare ale parlamentarilor cu privire la alegerea preşedintelui unei Camere, a conducerii sau a membrilor Biroului permanent al fiecărei Camere sau ai altor organe de lucru şi nici nu are rolul unei instanţe de apel pentru soluţionarea unor diferende sau neînţelegeri între persoane ce au calitatea de parlamentari“ (Decizia nr. 728 din 9 iulie 2012). 32. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Constituţie, care interzice ca un grup de persoane să exercite suveranitatea naţională în nume propriu, Biroul permanent al Senatului susţine că „nu se poate pune semnul egalităţii între un grup de persoane care exercită suveranitatea în nume propriu conform art. 2 alin. (2) din Constituţie şi Parlamentul României care îşi exercită competenţele constituţionale şi regulamentare prin decizia unei majorităţi parlamentare“. Întrucât legiuitorul constituant a prevăzut că mandatele tuturor membrilor birourilor permanente, deci inclusiv ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, pot înceta ca urmare a revocării, înseamnă că legiuitorul constituant însuşi a prevăzut posibilitatea încetării unui mandat constituţional înainte de termen, de unde rezultă că nu se pot aplica în cazul de faţă considerentele din deciziile Curţii Constituţionale nr. 175 din 26 martie 2014 şi nr. 58 din 26 ianuarie 2021, invocate de autorii sesizării. 33. La dosarul cauzei, autorii sesizării au depus un răspuns la punctul de vedere transmis de Biroul permanent al Senatului. CURTEA, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului, actele depuse la dosar, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Hotărârii Senatului nr. 131/2021 pentru revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului a doamnei senator Anca Dana Dragu, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 34. Potrivit Adresei nr. XXXV/5.849 din 24 noiembrie 2021, secretarul general al Senatului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Senatului nr. 131/2021 pentru revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului a doamnei senator Anca Dana Dragu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1116 din 23 noiembrie 2021, care are următorul conţinut: „Articol unic. - Doamna senator Anca Dana Dragu - Grupul parlamentar al Uniunii Salvaţi România - se revocă din funcţia de preşedinte al Senatului.“ 35. Autorii sesizării susţin că hotărârea Parlamentului contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii şi supremaţia Constituţiei, art. 2 referitor la exercitarea suveranităţii, art. 64 alin. (2) şi (5) privind durata mandatului preşedintelui Camerei Parlamentului şi principiul configuraţiei politice, precum şi în art. 147 alin. (1) şi (4) care consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale. 36. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării referitoare la hotărârea Parlamentului trebuie realizată prin raportare la art. 146 lit. l) din Constituţie şi la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.“ 37. Astfel, Curtea constată că actul juridic supus controlului este o hotărâre care aparţine plenului Senatului, sesizarea fiind formulată de Grupul parlamentar al Uniunii Salvaţi România din Senat, astfel că sunt întrunite condiţiile referitoare la obiectul şi titularul dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. 38. În continuare, Curtea va analiza îndeplinirea în prezenta cauză a condiţiilor de admisibilitate a sesizării, care nu sunt stipulate explicit de lege, dar care reprezintă rezultatul interpretării textelor de lege, dat de Curte în jurisprudenţa sa anterioară. Sub acest aspect, o condiţie de admisibilitate a sesizărilor privind neconstituţionalitatea hotărârilor parlamentare o constituie relevanţa constituţională a obiectului respectivelor hotărâri. Curtea a constatat că pot fi supuse controlului de constituţionalitate numai (i) hotărârile care afectează valori, reguli şi principii constituţionale sau (ii) hotărârile care vizează organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor de rang constituţional (a se vedea deciziile nr. 53 şi nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011, Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012). De asemenea, Curtea a constatat că art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferenţiere între hotărârile parlamentare care pot fi supuse controlului Curţii Constituţionale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituţionalitate, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În consecinţă, sesizările de neconstituţionalitate care vizează hotărâri cu caracter individual sunt de plano admisibile (a se vedea şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012). 39. De asemenea, Curtea Constituţională a mai stabilit, în mod expres, că, pentru a fi admisibilă sesizarea de neconstituţionalitate, norma de referinţă trebuie să fie de rang constituţional pentru a se putea analiza dacă există vreo contradicţie între hotărârile menţionate la art. 27 din Legea nr. 47/1992, pe de o parte, şi exigenţele procedurale şi substanţiale impuse prin dispoziţiile Constituţiei, pe de altă parte. Aşadar, criticile trebuie să aibă o evidentă relevanţă constituţională, şi nu una legală ori regulamentară. Prin urmare, toate hotărârile plenului Camerei Deputaţilor, plenului Senatului şi plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului pot fi supuse controlului de constituţionalitate, dacă în susţinerea criticii de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţii cuprinse în Constituţie. Invocarea acestor dispoziţii nu trebuie să fie formală, ci efectivă (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012 şi Decizia nr. 628 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015). În speţă, Curtea constată că autorii sesizării invocă dispoziţii constituţionale, motivând explicit încălcarea normelor de referinţă. 40. Raportându-se la reperele stabilite în jurisprudenţa sa, având în vedere că, în speţă, hotărârea Senatului este un act cu caracter individual care vizează revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului, autoritate de rang constituţional, iar critica de neconstituţionalitate formulată vizează nemijlocit norme consacrate de Legea fundamentală, Curtea constată că sesizarea formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate. 41. Prin urmare, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să se pronunţe, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. l) din Constituţie şi ale art. 3 alin. (2), art. 10, 27 şi 28 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, asupra constituţionalităţii Hotărârii Senatului nr. 131/2021. 42. Cu privire la critica potrivit căreia orice aplicare a normelor constituţionale ce vizează revocarea membrilor birourilor permanente, prin analogie, şi pentru revocarea preşedinţilor Camerelor este una contrară literei şi spiritului art. 64 alin. (2) din Constituţie, Curtea urmează a analiza conţinutul normei invocate în scopul determinării sensului acesteia şi a sferei sale de incidenţă. 43. Norma constituţională prevede obligaţia fiecărei Camere a Parlamentului de a-şi alege un birou permanent (teza întâi) şi un preşedinte (teza a doua). La nivel infraconstituţional, art. 22 alin. (1) din Regulamentul Senatului prevede că „după constituirea legală a Senatului se aleg preşedintele Senatului şi ceilalţi membri ai Biroului permanent“. Din interpretarea literal-gramaticală a normei regulamentare, Curtea reţine că enumerarea explicită şi limitativă „preşedintele Senatului şi ceilalţi membri ai Biroului permanent“ demonstrează, pe de o parte, calitatea de membru al Biroului permanent a preşedintelui Senatului şi, pe de altă parte, statutul juridic distinct al preşedintelui Senatului în cadrul Biroului permanent. Aceeaşi concluzie rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Regulament, care, după ce stabilesc componenţa Biroului permanent al Senatului: „preşedintele Senatului, 4 vicepreşedinţi, 4 secretari şi 4 chestori“, statuează că „preşedintele Senatului este şi preşedintele Biroului permanent“. Cu privire la durata mandatului în funcţiile de conducere ale forului legislativ, norma constituţională prevede că „preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor“ (teza a doua), iar „ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni“ (teza a treia a normei). În fine, teza a patra a art. 64 alin. (2) din Constituţie prevede că „membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului“. 44. De altfel, cu privire la modul de interpretare a normei constituţionale, prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.022 din 17 noiembrie 2005, şi Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 18 noiembrie 2005, Curtea a statuat că din prevederile constituţionale ale art. 64 „rezultă că preşedintele Senatului este membru al Biroului permanent al Senatului şi că la alcătuirea Biroului permanent, adică la alegerea membrilor săi, inclusiv a preşedintelui Senatului, precum şi la revocarea acestora înainte de expirarea mandatului se ţine seama de criteriul configuraţiei politice a acestei Camere. Din textele constituţionale rezultă că preşedintele Senatului are un statut juridic distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent. Preşedintele Senatului este membru de drept al Biroului permanent al Senatului, ceea ce rezultă în mod limpede din textul Constituţiei, iar una dintre consecinţe este alegerea lui înainte de constituirea Biroului permanent prin alegerea celorlalţi membri. Spre deosebire de ceilalţi membri ai Biroului permanent, care sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni, preşedintele Senatului este ales la începutul legislaturii, pe durata mandatului acestei Camere“. 45. Având în vedere calitatea de membru de drept al Biroului permanent a preşedintelui Senatului, Curtea constată în mod implicit posibilitatea revocării acestuia din funcţie, norma prevăzută de art. 64 alin. (2) teza a patra aplicându-se în mod nedistinct tuturor membrilor birourilor permanente, indiferent de modul în care au dobândit această calitate: prin alegere directă sau, indirect, după dobândirea calităţii de preşedinte al Camerei. Evident că, interpretând norma constituţională, în cazul preşedintelui Camerei, revocarea operează din calitatea de membru al biroului permanent, ipoteză prevăzută expres în textul normativ, şi, implicit, din funcţia de preşedinte al Camerei, ipoteză care rezultă din calitatea de membru de drept a preşedintelui Camerei. Cu alte cuvinte, deşi norma constituţională nu prevede expres posibilitatea revocării din funcţie a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, din interpretarea logică şi sistematică a celor patru teze ale art. 64 alin. (2) rezultă că, în calitate de membri de drept ai birourilor permanente, aceştia pot fi revocaţi din funcţiile de preşedinţi ai Camerelor. În cazul lor, întrucât calitatea de membru al Biroului permanent derivă din cea de preşedinte al Camerei, cele două calităţi fiind interdependente, revocarea nu poate opera decât simultan din ambele funcţii de conducere. 46. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 64 alin. (2) teza a patra, care reglementează instituţia revocării din funcţie a membrilor birourilor permanente, cuprind în sfera lor de incidenţă inclusiv revocarea din funcţie a preşedinţilor celor două Camere, norma constituind temeiul constituţional al aplicării unei astfel de sancţiuni membrilor aleşi ai birourilor permanente şi membrilor de drept ai acestor organe de conducere, deopotrivă. 47. Curtea constată, aşadar, că susţinerile autorilor criticii de neconstituţionalitate potrivit cărora posibilitatea revocării membrilor Biroului permanent îi are în vedere doar pe acei membri care sunt aleşi în această funcţie şi nu îi poate viza pe cei doi preşedinţi ai Camerelor Parlamentului, nu îşi găsesc fundament în dispoziţiile art. 64 alin. (2) din Constituţie, astfel că o atare critică va fi respinsă ca neîntemeiată. 48. În continuare, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 64 alin. (5) din Constituţie, birourile permanente se aleg şi se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere. Ca regulă, mai întâi se alege preşedintele Camerei Deputaţilor/Senatului pe durata mandatului Camerelor şi, ulterior, pe baza propunerilor grupurilor parlamentare, se aleg ceilalţi membri ai biroului permanent (vicepreşedinţi, secretari, chestori) pe durata unei sesiuni. Numirea are natură exclusiv politică şi reflectă proporţia grupurilor parlamentare în Camera respectivă. Încetarea calităţii de membru al biroului permanent, indiferent de funcţia deţinută, are loc prin ajungerea la termen a mandatului încredinţat sau înainte de termen. În acest din urmă caz, încetarea mandatului înainte de termen poate avea loc prin revocare sau de drept. 49. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, încetarea mandatului preşedintelui Camerei are loc prin revocare, aceasta dispunându-se numai pentru motive juridice şi fiind considerată ca o expresie a unei sancţiuni de aceeaşi natură, sau prin încetare de drept pentru acte/fapte care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a constitui motive de revocare, neputând fi supuse unui vot decizional, fiind fie chestiuni factuale (decesul), fie o manifestare unilaterală expresă de voinţă a celui în cauză (demisia), fie ţin de pronunţarea unei hotărâri a instanţelor judecătoreşti (spre exemplu, pierderea drepturilor electorale), fie de pierderea calităţii de membru al grupului parlamentar sau a sprijinului politic de care persoana s-a bucurat (Decizia nr. 467 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 28 septembrie 2016, paragrafele 50 şi 58). 50. În contextul dat, Curtea observă că Hotărârea Senatului nr. 131/2021 este o hotărâre cu caracter individual prin care sa dispus încetarea înainte de termen a mandatului preşedintelui Senatului. Astfel, sarcina Curţii este aceea de a verifica dacă această hotărâre se circumscrie ipotezelor identificate în jurisprudenţa Curţii şi, în funcţie de rezultatul acestei verificări, de a decide dacă aceasta respectă exigenţele constituţionale referitoare la căile şi modalităţile de încetare a mandatului înainte de termen. 51. Curtea constată că hotărârea analizată se referă la revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului a doamnei senator Anca Dana Dragu, ceea ce ar conduce la concluzia că măsura dispusă reprezintă o sancţiune juridică aplicată acesteia pentru încălcarea Constituţiei, a legii sau a regulamentelor parlamentare. Analizând însă stenograma şedinţei Senatului din 23 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 182 din 13 decembrie 2021, Curtea constată că revocarea a avut drept premisă faptul că „doamna Anca Dragu nu mai are susţinerea nici a alianţei care a propus-o în decembrie 2020 în funcţia de preşedinte, nici a majorităţii parlamentare actuale“, drept care „devine incident principiul deciziei majoritare, care rezultă din caracterul pluralist şi democratic al statului român, consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, şi din natura electivă şi reprezentativă a mandatului de parlamentar (...). În baza acestui principiu, atât în organizarea, cât şi în activitatea Parlamentului funcţionează regula că majoritatea decide, iar minoritatea se exprimă“ (a se vedea, printre altele, şi intervenţia reprezentantului Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal, domnul Cătălin-Daniel Fenechiu). Astfel, ţinând seama de motivul care a stat la baza emiterii hotărârii, Curtea reţine că revocarea din funcţie nu a fost rezultatul unei sancţiuni care să fi angajat răspunderea juridică a titularului funcţiei. Întrucât prin conţinutul său hotărârea nu sancţionează abateri de la cerinţele de legalitate necesare exercitării funcţiei, înseamnă că revocarea dispusă nu se subsumează instituţiei revocării ca sancţiune juridică. 52. De asemenea, Curtea observă că motivul care a stat la baza hotărârii adoptate nu se încadrează nici în sfera motivelor care pot conduce la încetarea de drept a mandatului. Curtea reţine că motivul de încetare de drept a mandatului reprezentat de pierderea calităţii de membru al grupului parlamentar sau a sprijinului politic de care persoana s-a bucurat nu se aplică în cauza de faţă, pentru că Grupul parlamentar al USR nu a dispus asemenea măsuri politice în privinţa doamnei senator Anca Dana Dragu. Din contră, aceasta se bucură, chiar şi după revocare, de susţinerea politică a grupului parlamentar respectiv. 53. Curtea constată însă că litigiul constituţional poartă asupra faptului dacă retragerea sprijinului politic persoanei care ocupă funcţia de preşedinte al Senatului poate fi realizată de majoritatea parlamentară formată din mai multe grupuri parlamentare formalizate într-o coaliţie guvernamentală a cărei constituire a dus şi la învestirea unui nou Guvern. Curtea reţine că nu există precedent în jurisprudenţa sa cu privire la controlul de constituţionalitate asupra unei hotărâri de revocare dispuse ca urmare a unei asemenea situaţii particulare, care valorizează elemente politice cu semnificaţie juridică în planul relaţiei dintre Parlament şi Guvern. În mod firesc şi inevitabil, circumstanţele concrete care justifică o asemenea hotărâre diferă de la caz la caz, astfel că hotărârea cuprinde un substrat specific şi particular, motiv pentru care analiza Curţii nu poate fi decât una cazuală. 54. Particularitatea cazului analizat constă în faptul că funcţia de preşedinte al Senatului a fost obţinută prin sprijinul politic acordat de o majoritate parlamentară compusă din partide/ formaţiuni politice care au constituit la un moment dat o coaliţie guvernamentală. Grupul parlamentar din care face parte preşedintele Senatului s-a retras din proprie iniţiativă din coaliţia de guvernare, astfel că o nouă coaliţie s-a format pe baza unei noi majorităţi parlamentare, cu voturile căreia a fost învestit un nou Guvern. 55. Ca principiu, retragerea unui partid dintr-o coaliţie de guvernare determină fie o remaniere guvernamentală, fie încetarea mandatului respectivului Guvern. Mai mult, o asemenea retragere, urmată de iniţierea, votarea şi adoptarea unei moţiuni de cenzură, astfel cum s-a întâmplat în cauza de faţă, duce automat la încetarea mandatului Guvernului. În consecinţă, în condiţiile date, prin coagularea unei noi majorităţi parlamentare, funcţiile politice deţinute intră într-un proces de reevaluare firească. Însă, având în vedere importanţa funcţiilor de preşedinte al celor două Camere, exigenţa constituţională este aceea de a evita instabilitatea acestor funcţii doar prin prisma unei aprecieri pur politice/conjuncturale şi de a condiţiona eliberarea din funcţie de existenţa unei schimbări de substanţă la nivel guvernamental. Astfel, sancţiunea nu poate fi una pur politică sau pur juridică, ci are o dublă natură, şi anume o natură politico-juridică, întrucât actul strict politic al formării unei noi coaliţii, a unei noi majorităţi parlamentare a generat schimbări substanţiale profunde de drept public, de drept constituţional prin formarea unui nou Guvern care se bazează pe sprijinul politic al noii majorităţi. 56. Prin urmare, noua majoritate parlamentară nu este una constituită conjunctural doar pentru înlăturarea din funcţie a preşedintelui Camerei, din contră, scopul său a fost acela ca, prin mijlocirea ei, să se ajungă la o nouă configurare a raporturilor constituţionale dintre Parlament şi Guvern. Noua majoritate a exprimat prin vot voinţa politică a învestirii unui nou Guvern şi, ca o consecinţă a formării noii coaliţii guvernamentale, a fost retras sprijinul politic faţă de preşedintele Senatului care aparţine unui grup parlamentar care nu mai este parte a acestei coaliţii. 57. Curtea reţine că învestirea Guvernului de către noua majoritate parlamentară este un act politico-juridic determinat de schimbările realizate la nivelul majorităţii parlamentare. Caracterul juridic se exprimă tocmai prin raporturile de drept constituţional existente între Parlament şi Guvern, acesta din urmă fiind sub control parlamentar. Funcţia de preşedinte al unei Camere asigură nu numai legătura instituţională cu Guvernul, dar are şi o valoare de simbol al puterii Parlamentului, astfel că, în mod logic, schimbarea majorităţii parlamentare şi învestirea unui nou Guvern sunt motive suficiente pentru a justifica schimbarea titularului funcţiei. 58. Curtea reţine că folosirea termenului „revocare“ într-o atare situaţie este mai potrivită decât folosirea sintagmei „încetare de drept“ a mandatului, întrucât revocarea se pronunţă în urma unei decizii exprimate, deci constituie un act decizional, ce implică un vot de aceeaşi natură, pe când încetarea de drept este rezultatul constatării unei situaţii de fapt şi se exprimă printrun vot constatator. Mai mult, revocarea exprimă ideea de sancţiune, care, astfel cum s-a arătat, poate fi juridică sau politico-juridică, în funcţie de circumstanţele cauzei. În cazul analizat, aceasta exprimă o sancţiune politico-juridică ce poate fi aplicată de plenul Senatului numai în condiţiile menţionate. 59. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că schimbarea majorităţii politice poate genera o sancţiune de natură politico-juridică la nivelul funcţiei de preşedinte al Camerelor Parlamentului doar în măsura în care, în prealabil, a produs consecinţe juridice, precum învestirea unui nou Guvern. Această sancţiune reprezintă un efect firesc al noii situaţii de fapt şi de drept existente, iar semnificaţia sa trebuie încadrată într-un context mai larg care valorifică mutaţiile politico-juridice generate de schimbarea majorităţii parlamentare. 60. Totodată, Curtea subliniază că dispoziţiile cuprinse în regulamentele Camerelor Parlamentului trebuie să fie în concordanţă cu prevederile constituţionale şi cu deciziile Curţii Constituţionale. În acest context, Curtea observă că art. 29 din Regulamentul Senatului, sediul materiei la nivel regulamentar pentru revocarea preşedintelui Senatului, nu a fost pus de acord cu Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, decizie prin care a fost constatată neconstituţionalitatea soluţiei legislative cuprinse de regulament, astfel că, în prezent, revocarea preşedintelui Senatului se realizează prin aplicarea directă a art. 64 alin. (2) din Constituţie. Astfel, după mai mult de 16 ani de la data constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor regulamentare, Senatul nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a pune de acord aceste prevederi cu dispoziţiile Constituţiei. Or, ţine de obligaţia sa constituţională să creeze condiţiile procedurale adecvate pentru revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului. Dincolo de aceste obligaţii, în problemele legate de organizarea şi funcţionarea Camerelor, în privinţa cărora nu există exigenţe constituţionale exprese sau implicite, Camerele au libertatea să decidă în mod autonom, potrivit principiului autonomiei regulamentare, care se exercită prin voinţa majorităţii membrilor Camerelor şi se manifestă prin vot. 61. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. l) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) şi al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate formulată de un număr de 25 de senatori ai Uniunii Salvaţi România şi constată că Hotărârea Senatului nr. 131/2021 pentru revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului a doamnei senator Anca Dana Dragu este constituţională în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedintelui Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 ianuarie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef delegat, Mihaela Senia Costinescu OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că sesizarea formulată de un număr de 25 de senatori ai Uniunii Salvaţi România trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea Hotărârii Senatului nr. 131/2021 pentru revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului a doamnei senator Anca Dana Dragu pentru argumentele ce urmează a fi expuse. 1. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la revocarea din funcţia de preşedinte al unei Camere a Parlamentului Prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.022 din 17 noiembrie 2005, şi Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 18 noiembrie 2005, Curtea, având în vedere conţinutul normativ al art. 64 din Constituţie, a statuat că „revocarea unui membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului se poate hotărî fie ca sancţiune juridică pentru încălcări grave ale ordinii de drept, fie pentru considerente independente de vinovăţia acestuia în exercitarea atribuţiilor, cum ar fi pierderea sprijinului politic al grupului parlamentar care l-a propus. Revocarea membrilor Biroului permanent, inclusiv a preşedintelui Senatului, pentru încălcarea Constituţiei şi a regulamentelor Parlamentului se sprijină, în sens substanţial, pe dispoziţiile art. 64 alin. (2) teza ultimă din Constituţie, coroborate cu celelalte norme şi principii care, stabilind obligativitatea respectării ordinii normative, instituie şi răspunderea juridică pentru încălcarea Constituţiei şi a regulamentelor parlamentare“. De asemenea, Curtea a reţinut că „reglementarea revocării preşedintelui Senatului nu poate contraveni principiului configuraţiei politice, care, potrivit art. 64 alin. (5) din Constituţie, stă la baza alcătuirii Biroului permanent. Din textul constituţional menţionat rezultă, fără echivoc, că prin configuraţia politică a fiecărei Camere se înţelege compunerea acesteia rezultată din alegeri, pe baza proporţiei pe care grupurile parlamentare o deţin în totalul membrilor Camerei respective. În virtutea configuraţiei politice izvorâte din voinţa corpului electoral se desemnează şi preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Votul acordat preşedintelui unei Camere este un vot politic care nu poate fi anulat decât în cazul în care grupul care l-a propus cere revocarea politică a acestuia sau, în cazul unei revocări ca sancţiune, când acest grup sau o altă componentă a Camerei solicită înlocuirea din funcţie a preşedintelui pentru săvârşirea unor fapte care atrag răspunderea sa juridică. Această înlocuire se poate face numai cu o persoană din acelaşi grup parlamentar, care nu-şi poate pierde dreptul la funcţia de preşedinte, dobândit în virtutea rezultatelor obţinute în alegeri, respectându-se principiul configuraţiei politice“. De aceea, Curtea a reţinut că „revocarea din funcţie înainte de expirarea mandatului produce întotdeauna efecte numai asupra mandatului celui revocat, iar nu şi asupra dreptului grupului parlamentar care a propus numirea lui, de a fi reprezentat în Biroul permanent şi, în consecinţă, de a propune alegerea unui alt senator în locul devenit vacant. Neobservarea principiului menţionat şi instituirea posibilităţii alegerii unui nou preşedinte dintr-un alt grup parlamentar ar avea drept consecinţă ca sancţiunea aplicată preşedintelui Senatului, revocat din funcţie, să se extindă asupra grupului parlamentar care a propus alegerea lui. Or, Constituţia României nu permite aplicarea unei asemenea sancţiuni cu caracter colectiv“. Mai mult, Curtea a reţinut că „orice reglementare care ar face posibilă revocarea preşedintelui Senatului ori de câte ori s-ar realiza majoritatea de voturi suficientă adoptării unei asemenea măsuri ar fi de natură să creeze o instabilitate instituţională perpetuă, contrară voinţei electoratului care a definit configuraţia politică a Camerelor Parlamentului pentru întregul ciclu electoral şi intereselor cetăţenilor pe care Parlamentul îi reprezintă“. Având în vedere aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 30 alin. (2) din Regulamentul Senatului, care prevedeau că revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor, „sunt neconstituţionale pentru că, în pofida prevederilor art. 64 alin. (5) din Constituţie care instituie criteriul configuraţiei politice la alcătuirea Biroului permanent, cu consecinţa aplicării aceluiaşi criteriu la revocarea membrilor acestui organ, s-a condiţionat revocarea de criteriul majorităţii, în înţelesul cantitativ, de majoritate a senatorilor îndrituită să facă propunerea de revocare. Instituirea unui asemenea criteriu, care exclude configuraţia politică a Parlamentului, stabilită prin voinţa cetăţenilor cu ocazia alegerilor pentru organul reprezentativ suprem, şi îi substituie o majoritate conjuncturală, rezultată din dinamica compunerii şi recompunerii forţelor politice în Parlament în funcţie de factori neavuţi în vedere de electorat, încalcă litera şi spiritul Constituţiei şi deschide calea instabilităţii activităţii parlamentare“. Din analiza deciziilor Curţii Constituţionale mai sus citate se desprind patru concluzii. Prima este aceea că revocarea unui membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului poate fi dispusă în două ipoteze: fie ca sancţiune juridică, în urma constatării unei încălcări grave a ordinii de drept, fie ca sancţiune politică, ca urmare a pierderii sprijinului politic al grupului parlamentar care l-a propus, pentru motive independente de modul în care persoana revocată şi-a exercitat atribuţiile. A doua concluzie este aceea că, în funcţie de tipul sancţiunii, titularul dreptului de a cere revocarea diferă: în cazul sancţiunii politice, revocarea poate fi solicitată doar de către grupul parlamentar care l-a propus şi susţinut politic în obţinerea funcţiei de conducere, în vreme ce în cazul sancţiunii juridice nu există această condiţie, cererea de revocare putând fi formulată de „acest grup sau o altă componentă a Camerei“, deci şi de alte grupuri parlamentare decât cel care l-a propus şi susţinut politic în obţinerea funcţiei de conducere. În cazul revocării, ca sancţiune juridică, Curtea stabileşte însă o altă condiţie, care vizează neaplicabilitatea criteriului majorităţii sub aspect procedural, în sensul că revocarea nu poate fi condiţionată de întrunirea majorităţii senatorilor care să facă propunerea de revocare. A treia concluzie vizează doar ipoteza revocării ca sancţiune juridică şi constă în aceea că revocarea „produce întotdeauna efecte numai asupra mandatului celui revocat, iar nu şi asupra dreptului grupului parlamentar care a propus numirea lui“. Având ca premisă caracterul subiectiv al răspunderii juridice, Curtea a reţinut că posibilitatea alegerii unui nou preşedinte al Camerei dintr-un alt grup parlamentar decât cel care a propus şi susţinut politic persoana revocată ar avea drept consecinţă extinderea sancţiunii juridice asupra grupului parlamentar al acesteia, răspunderea juridică dobândind, contrar Constituţiei, caracter obiectiv. A patra concluzie care rezultă din decizia Curţii Constituţionale este, de fapt, o limită pe care instanţa constituţională o stabileşte cu privire la incidenţa instituţiei revocării înainte de expirarea mandatului. Limita vizează neaplicabilitatea criteriului majorităţii sub aspect substanţial, în sensul că revocarea preşedintelui Senatului nu se poate realiza ori de câte ori se întruneşte „majoritatea de voturi suficientă adoptării unei asemenea măsuri“, respectiv „o majoritate conjuncturală, rezultată din dinamica compunerii şi recompunerii forţelor politice în Parlament în funcţie de factori neavuţi în vedere de electorat“, întrucât o revocare întemeiată pe acest criteriu ignoră principiul configuraţiei politice, „încalcă litera şi spiritul Constituţiei şi deschide calea instabilităţii activităţii parlamentare“. Ulterior, prin Decizia nr. 1.630 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 2 februarie 2012, pornind de la premisa că ipoteza analizată de Curte prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005 a vizat „revocarea unui membru al Biroului permanent al Senatului (preşedintele Senatului) cu titlu de sancţiune juridică, pentru încălcarea Constituţiei sau a regulamentelor parlamentare, la cererea altui grup parlamentar decât cel care l-a propus, iar nu ipoteza revocării ca urmare a retragerii sprijinului politic“, Curtea a statuat că excluderea din partid „nu poate rămâne fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte funcţia dobândită, funcţie eminamente politică. Aceste consecinţe juridice sunt prevăzute de art. 33 din Legea nr. 96/2006 şi constau în încetarea de drept a statutului de membru al Biroului permanent sau de titular al oricărei funcţii obţinute prin susţinere politică“. Mai mult, prin Decizia nr. 1.631 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 2 februarie 2012, Curtea a venit cu o nouă precizare, respectiv că „dacă în cazul revocării, motivele revocării - existenţa unor fapte de încălcare a prevederilor Constituţiei sau ale Regulamentului -au caracter obiectiv şi trebuie arătate în cuprinsul propunerii de revocare, în cazul retragerii sprijinului politic ca urmare a excluderii din partidul politic, motivele deciziei partidului privesc doar raporturile cu partidul în cauză şi nu există obligaţia de a fi prezentate“. Din analiza considerentelor acestor două decizii ale Curţii rezultă că instanţa constituţională, păstrând distincţia între sancţiunea juridică şi cea politică, a statuat că excluderea din partid, deci pierderea sprijinului politic, „nu poate rămâne fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte funcţia dobândită, funcţie eminamente politică“. Curtea a scos „pierderea sprijinului politic“ din sfera de incidenţă a instituţiei revocării, deci a prevederilor art. 64 alin. (2) teza a patra din Constituţie, şi a stabilit că aceasta are drept consecinţă „încetarea de drept“ a funcţiei obţinute prin susţinere politică, caz reglementat de dispoziţiile Legii nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor. Implicit, Curtea a limitat sfera de incidenţă a revocării doar la cazurile care atrag aplicarea unei sancţiuni juridice. În continuare, în cauza soluţionată prin Decizia nr. 467 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 28 septembrie 2016, Curtea a fost chemată să clarifice problema, respectiv să stabilească dacă art. 64 alin. (2) teza a patra din Constituţie, care reglementează instituţia revocării, constituie unica modalitate de încetare a mandatului de membru al Biroului permanent înainte de expirarea acestuia. După ce a realizat un examen jurisprudenţial, Curtea a reţinut că, „dacă din deciziile Curţii Constituţionale nr. 62 din 1 februarie 2005 şi nr. 601 şi 602 din 14 noiembrie 2005 se desprinde ideea că încetarea mandatului preşedintelui Camerei Deputaţilor nu poate fi realizată înainte de expirarea acestuia decât prin revocare, odată cu pronunţarea Deciziei nr. 1.630 din 20 decembrie 2011, Curtea a admis ca motiv de încetare, distinct de revocare a mandatului, încetarea de drept, motivată, în speţă, de retragerea sprijinului politic a acestuia“. Mai mult, „prin Decizia nr. 1.631 din 20 decembrie 2011, Curtea a considerat că revocarea exprimă numai o sancţiune juridică, pe când retragerea sprijinului politic este o sancţiune, implicit, politică. Aşadar, dacă în deciziile nr. 601 şi nr. 602 din 14 noiembrie 2005 revocarea se dispunea atât pentru motive juridice, cât şi politice, prin deciziile nr. 1.630 şi 1.631 din 20 decembrie 2011, revocarea se dispune numai pentru motive juridice, iar pentru motive politice are loc încetarea de drept a mandatului, fără a fi exprimat vreun vot decizional al plenului în acest sens“. Prin urmare, Curtea a desprins concluzia că „instituţia revocării cuprinsă în art. 64 alin. (2) teza a patra din Constituţie este aplicabilă numai în ipoteza în care cererea astfel formulată are la bază o motivaţie de ordin juridic, ea fiind, prin excelenţă, o sancţiune juridică în privinţa încălcării Constituţiei, a legilor sau regulamentelor parlamentare, în timp ce încetarea de drept - chiar nereglementată expres prin textul Constituţiei - are o componentă politică şi este o chestiune de la sine înţeleasă, rezultată din chiar principiul configuraţiei politice“. Ca justificare a acestui mecanism de control al partidului politic/grupului parlamentar asupra membrului/membrilor săi din Biroul permanent, Curtea a reţinut faptul că, în lipsa lui, „s-ar putea foarte uşor să se ajungă la nerespectarea configuraţiei politice a Biroului permanent astfel cum aceasta a rezultat din alegeri şi că, într-un mod mai mult sau mai puţin transparent, preşedintele Camerei ar putea migra spre un nou partid politic/grup parlamentar care l-ar susţine, în mod mai mult sau mai puţin făţiş, iar sensul votului politic dat la alegerea sa în funcţie este denaturat, iar configuraţia politică rezultată din alegeri ar fi compromisă“. Acesta este motivul pentru care Curtea a constatat că, „neexprimând o sancţiune juridică“, „pierderea calităţii de membru al grupului parlamentar şi retragerea sprijinului politic reprezintă motive de încetare de drept a mandatului, rezultate din necesitatea respectării principiului configuraţiei politice“, aceste motive căzând sub incidenţa art. 64 alin. (5) din Constituţie, iar nu a art. 64 alin. (2) teza a patra din Constituţie. Această concluzie a fost accentuată şi prin Decizia nr. 25 din 22 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2020, Curtea reţinând că, potrivit art. 32 alin. (3) din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor, „pierderea sprijinului politic de către un senator atrage de drept încetarea calităţii de titular al oricărei funcţii obţinute prin susţinere politică“, deci inclusiv a celei de preşedinte al Senatului. Coroborând această dispoziţie legală cu dispoziţia regulamentară care prevede dreptul fiecărui grup parlamentar de a formula o propunere de candidatură pentru funcţia de preşedinte al Senatului, Curtea a constatat că „rezultă că un grup parlamentar, dacă decide să facă o propunere, aceasta nu poate viza decât un senator care este membru al respectivului grup politic, pentru că numai unui membru i se poate retrage sprijinul politic acordat la momentul propunerii şi votului. Într-o interpretare contrară, s-ar ajunge la situaţia în care retragerea sprijinului politic de către grupul parlamentar din care face parte să nu mai poată conduce la pierderea funcţiei obţinute prin susţinere politică, împrejurare care ar echivala cu lipsirea de efecte juridice a normei cuprinse în art. 32 alin. (3) din Legea nr. 96/2006, ceea ce este inadmisibil“. Prin urmare, din analiza cadrului constituţional şi legal în vigoare, pe de o parte, şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materia cazurilor de încetare a mandatului membrilor birourilor permanente înainte de expirare, reţinem următoarele: - în temeiul art. 64 alin. (2) teza a patra din Constituţie, mandatul de membru al biroului permanent, deci implicit mandatul de preşedinte al Camerei Parlamentului, poate înceta prin revocare, ca sancţiune juridică, aplicată în condiţiile stabilite prin regulamentele celor două Camere ale Parlamentului; – în temeiul art. 32 alin. (3) din Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor, mandatul de membru al biroului permanent, deci implicit mandatul de preşedinte al Camerei Parlamentului, poate înceta de drept, ca sancţiune politică, determinată de pierderea sprijinului politic de către parlamentarul care a obţinut funcţia prin susţinere politică. În ambele ipoteze, cele două Camere ale Parlamentului au dreptul de a-şi stabili, în virtutea autonomiei parlamentare şi a principiului configuraţiei politice, un set de reguli pe baza cărora parlamentarii se pot organiza în grupuri parlamentare, îşi desemnează reprezentanţii în birourile permanente şi aleg preşedintele fiecărei Camere. În virtutea aceloraşi principii, parlamentarii au sarcina de a reglementa condiţiile în care operează cazurile de încetare a mandatului membrilor birourilor permanente înainte de expirare, precum şi procedura în urma căreia se dispune sau se ia act de cauza de încetare a mandatului. Cu alte cuvinte, pentru ca revocarea sau încetarea de drept a mandatului de preşedinte al Camerei să întrunească exigenţele constituţionale, procedura parlamentară trebuie să respecte toate aceste principii constituţionale, fiind rezultatul aplicării unitare şi sistematice a normelor constituţionale care le reglementează. Cu privire la modul de reglementare a condiţiilor de revocare din funcţia de preşedinte al Senatului şi a procedurii de aplicare a acestei sancţiuni juridice, prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, Curtea a statuat că „statutul preşedintelui Senatului, distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent, implică un plus de exigenţă în reglementarea revocării acestuia înainte de expirarea mandatului“. Curtea a observat că reglementând, prin dispoziţiile art. 64 alin. (2) teza a patra, posibilitatea revocării membrilor birourilor permanente înainte de expirarea mandatului, „Constituţia lasă Parlamentului libertatea de a reglementa condiţiile şi procedurile în care poate avea loc revocarea, cu respectarea celorlalte principii constituţionale şi legale“. Curtea a stabilit însă o limită a acestei libertăţi, reţinând că „orice reglementare care ar face posibilă revocarea preşedintelui Senatului ori de câte ori s-ar realiza majoritatea de voturi suficientă adoptării unei asemenea măsuri ar fi de natură să creeze o instabilitate instituţională perpetuă, contrară voinţei electoratului care a definit configuraţia politică a Camerelor Parlamentului pentru întregul ciclu electoral şi intereselor cetăţenilor pe care Parlamentul îi reprezintă“. 2. Examinând Hotărârea Senatului nr. 131/2021 pentru revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului a doamnei senator Anca Dana Dragu, reţinem că plenul Senatului a invocat ca temei al revocării „dispoziţiile art. 64 alin. (2) şi ale art. 67 din Constituţia României, republicată, precum şi ale Regulamentului Senatului“. Având în vedere că autoritatea care a adoptat hotărârea nu a identificat prevederile regulamentare pe care se fundamentează actul criticat, pentru a realiza controlul de constituţionalitate cu care a fost învestită, Curtea ar fi trebuit să stabilească care sunt temeiurile regulamentare care au stat la baza măsurii revocării preşedintelui Senatului. Analizând Regulamentul Senatului, se constată că dispoziţiile care constituie sediul instituţiei revocării au fost supuse anterior examenului de constituţionalitate. Astfel, art. 30 alin. (1), care prevedea că „revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o treime din numărul total al senatorilor, în cel puţin una dintre următoarele împrejurări: a) încalcă prevederile Constituţiei; b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului ori ale Regulamentului activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului“, a fost constatat neconstituţional prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005. Curtea a statuat că, „în cazul revocării unui membru al Biroului permanent al Senatului, cu titlu de sancţiune juridică, pentru încălcarea Constituţiei sau a regulamentelor parlamentare, este obligatorie respectarea normelor şi principiilor inerente răspunderii juridice, prin instituirea cadrului procedural corespunzător de cercetare a faptelor imputate şi a vinovăţiei membrului Biroului permanent a cărui revocare se propune şi asigurarea exercitării dreptului acestuia de a dovedi netemeinicia acuzaţiilor care i se aduc, adică de a se apăra“. Curtea a constatat că art. 30 alin. (1) din Regulamentul Senatului „nu defineşte noţiunile de încălcare în mod grav şi încălcare în mod repetat a Regulamentului Senatului sau a Regulamentului şedinţelor comune, ceea ce face imposibilă exercitarea dreptului la apărare de către membrul Biroului permanent a cărui revocare se propune şi creează posibilitatea aplicării abuzive a acestui text“, şi contravine dispoziţiilor constituţionale privind dreptul fundamental la apărare, întrucât „nu asigură cercetarea faptelor imputate membrului Biroului permanent a cărui revocare se propune şi nici posibilitatea acestuia de a se apăra de acuzaţiile care i se aduc“. Prin aceeaşi decizie, a fost constatată şi neconstituţionalitatea art. 30 alin. (2) din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului putea fi propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor, întrucât condiţionau „revocarea de criteriul majorităţii, în înţelesul cantitativ, de majoritate a senatorilor îndrituită să facă propunerea de revocare. Instituirea unui asemenea criteriu, care exclude configuraţia politică a Parlamentului, stabilită prin voinţa cetăţenilor cu ocazia alegerilor pentru organul reprezentativ suprem şi îi substituie o majoritate conjuncturală, rezultată din dinamica compunerii şi recompunerii forţelor politice în Parlament în funcţie de factori neavuţi în vedere de electorat, încalcă litera şi spiritul Constituţiei şi deschide calea instabilităţii activităţii parlamentare“. De asemenea, prevederile art. 32 alin. (1) din Regulamentul Senatului care prevedeau că, dacă propunerea de revocare era aprobată prin votul majorităţii senatorilor, funcţia de preşedinte devenea vacantă şi, imediat, se organizau alegeri, au fost declarate neconstituţionale, întrucât încalcă principiul configuraţiei politice rezultate din alegeri, care constituie „un principiu esenţial al alcătuirii Biroului permanent, fără distincţie dacă această alcătuire se produce la începutul legislaturii sau în condiţiile rezultate după revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului înainte de expirarea mandatului“. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, „dispoziţiile din [...] regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei“. Se constată însă că, după mai mult de 16 ani de la data constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor regulamentare, Senatul nu a pus de acord aceste prevederi cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că Regulamentul Senatului, în forma în vigoare la data adoptării hotărârii criticate şi la data efectuării controlului de constituţionalitate asupra acesteia, nu prevede condiţiile pentru care se poate solicita revocarea din funcţie a preşedintelui acestei Camere şi nici procedura pe care Camera trebuie să o urmeze pentru a dispune această măsură. Curtea, în opinia majoritară, constată faptul că Senatul nu s-a conformat celor statuate în jurisprudenţa instanţei constituţionale, însă lasă această constatare fără nicio consecinţă. Or, în cazul revocării, ca sancţiune juridică, este obligatorie respectarea normelor şi a principiilor inerente răspunderii juridice: instituirea expresă şi exhaustivă a cazurilor care pot atrage răspunderea juridică, reglementarea cadrului procedural corespunzător de cercetare a faptelor imputate şi a vinovăţiei persoanei a cărei revocare se propune, respectiv asigurarea exercitării dreptului la apărare al acesteia în scopul dovedirii netemeiniciei acuzaţiilor care i se aduc. Răspunderea juridică a preşedintelui unei Camere a Parlamentului, ca orice altă formă de răspundere juridică, nu poate interveni decât cu condiţia dovedirii unei fapte culpabile de încălcare a unei norme legale (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 455 din 29 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 6 iulie 2021). Aşa fiind, Regulamentul Senatului care reglementează revocarea, ca modalitate de încetare a unui mandat înainte de expirare, trebuie să stabilească cu certitudine cazurile în care intervine această sancţiune, menţionând expres ipotezele obiective, determinate sau determinabile, care pot declanşa procedura de revocare (de exemplu, incidenţa răspunderii penale sau a răspunderii disciplinare). De asemenea, regulamentul trebuie să prevadă procedura în cadrul căreia se analizează cererea de revocare şi după a cărei parcurgere plenul Camerei poate dispune revocarea. Aceasta trebuie să prevadă titularul dreptului de a cere revocarea, organul competent să cerceteze faptele imputate şi vinovăţia persoanei a cărei revocare se cere şi garanţiile exercitării dreptului la apărare a acesteia (încunoştinţarea persoanei a cărei revocare se cere, audierea sa publică înainte de revocare, posibilitatea de a propune probe în apărarea sa, termenele procedurale etc.). Obligaţia plenului Camerei de a motiva hotărârea prin care se dispune revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului constituie, de asemenea, o garanţie contra arbitrarului în adoptarea acestei măsuri. Cu toate că Parlamentul ar trebui să aibă posibilitatea de a aplica sancţiunea juridică a revocării în urma constatării încălcării unor norme legale, oricare ar fi acestea, se constată că actualul cadru normativ, în temeiul căruia este adoptată hotărârea criticată, prezintă o deficienţă gravă de conţinut, întrucât nu reglementează distinct şi limitativ ipotezele în care se poate declanşa procedura de revocare. Această constatare, coroborată cu faptul că Regulamentul Senatului nu prevede titularul propunerii de revocare, procedura în baza căreia se adoptă hotărârea de revocare şi nici garanţii cu privire la dreptul la apărare al persoanei revocate, converge spre concluzia că hotărârea astfel adoptată este rezultatul unui act arbitrar, lipsit de fundament constituţional, în opoziţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie care consacră principiul statului de drept. De altfel, această concluzie este confirmată de însăşi autoritatea emitentă a hotărârii supuse controlului de constituţionalitate, care a reţinut ca temei al revocării „dispoziţiile art. 64 alin. (2) şi ale art. 67 din Constituţia României, republicată, precum şi ale Regulamentului Senatului“, fără a preciza/enumera dispoziţiile regulamentare. Or, fundamentând hotărârea de revocare pe dispoziţii regulamentare inexistente, apare evident că Senatul a acţionat cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii şi al supremaţiei Legii fundamentale. Parlamentul nu poate avea un drept discreţionar cu privire la aplicarea sancţiunii revocării, el însuşi trebuind să respecte exigenţele legale şi constituţionale în exercitarea propriilor competenţe. Mai mult, în condiţiile în care instituţia revocării mandatului de membru al biroului permanent, deci implicit a mandatului de preşedinte al Camerei Parlamentului, înainte de expirare, a fost configurată de instanţa constituţională într-o jurisprudenţă care, începând cu anul 2011, a fost constantă în a stabili că dispoziţiile art. 64 alin. (2) teza a patra din Constituţie vizează revocarea, ca sancţiune juridică, iar nu politică, observăm că, adoptând Hotărârea nr. 131/2021, Senatul a ignorat această jurisprudenţă, încălcând dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, care prevăd caracterul definitiv şi general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale şi obligaţia legiuitorului de a pune în acord cu Constituţia actul normativ constatat ca fiind neconstituţional. Mai grav este că însăşi Curtea îşi ignoră jurisprudenţa şi, din dorinţa de a motiva constituţionalitatea hotărârii de revocare a doamnei Anca Dragu, nu face nicio referire la propriile decizii. Pasivitatea Senatului a determinat un vid legislativ în această materie care, în opinia noastră, are drept consecinţă inoperabilitatea instituţiei revocării în ceea ce priveşte funcţia de preşedinte al Senatului şi nicidecum o posibilă reconfigurare a acesteia, aşa cum realizează Curtea Constituţională în opinia majoritară exprimată în Decizia nr. 17 din 26 ianuarie 2022. Extinderea instituţiei revocării pentru ipoteza în care se formează o nouă majoritate parlamentară susceptibilă de a genera o nouă coaliţie de guvernare, cu consecinţa aplicării unei aşa-zise sancţiuni de natură politico-juridică la nivelul funcţiei de preşedinte al Camerei Parlamentului, nu numai că nu are niciun fundament legal sau regulamentar, dar contravine însăşi normelor constituţionale cuprinse în art. 64 alin. (2) şi (4) care condiţionează alcătuirea organelor de conducere ale Camerei de respectarea principiului configuraţiei politice, iar nu de cel al deciziei majoritare. Or, în ipoteza dedusă judecăţii Curţii, în Senatul României nu a operat nicio schimbare cu privire la configuraţia politică, aceasta rămânând aceeaşi, respectiv cea rezultată din alegeri. Prin urmare, garanţia constituţională referitoare la stabilitatea funcţiei de preşedinte al Senatului, prevăzută expres de art. 64 alin. (2) teza a doua din Constituţie potrivit căruia acesta se alege pe durata mandatului Camerei, nu a fost înlăturată prin invocarea unei noi configuraţii politice, singura care ar fi putut justifica, potrivit art. 64 alin. (5), o eventuală încetare a mandatului de preşedinte al Camerei, ci prin întrunirea unei noi majorităţi politice în cadrul Senatului. Or, indiferent de consecinţele produse în planul raporturilor cu Guvernul, din perspectiva raţiunii pentru care au fost adoptate dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 64 alin. (2) şi (4), apreciem că orice nouă majoritate constituită după alegerea preşedintelui Camerei sau a celorlalţi membri ai biroului permanent nu poate fi calificată decât una conjuncturală, în sensul atribuit de Curte prin Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005. Mai mult, indiferent de cum calificăm noua majoritate politică, ceea ce contează în materia analizată este raportarea la configuraţia politică a Camerei, conform art. 64 alin. (5) din Constituţie, care aşa cum am arătat este cea rezultată din alegeri şi nu s-a schimbat în timpul legislaturii. Prin decizia sa privind revocarea doamnei Anca Dragu din funcţia de preşedinte al Senatului, Curtea nu face decât să valideze ideea că o majoritate parlamentară, constituită conjunctural sau nu, poate face orice, ignorând dispoziţiile constituţionale şi în lipsa oricărei prevederi regulamentare, ceea ce a interzis constant în jurisprudenţa sa. Pentru toate argumentele expuse, apreciem că Hotărârea Senatului nr. 131/2021 pentru revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului a doamnei senator Anca Dana Dragu este neconstituţională, motiv pentru care sesizarea formulată ar fi trebuit admisă. Judecător, Daniel Marius Morar ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
