Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel-Marius Morar │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Daniela Ramona Mariţiu│- magistrat-asistent│
└──────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi art. 215^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dragoş George Bîlteanu în Dosarul nr. 7.234/2/2015 (4.183/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.956D/2016. 2. La apelul nominal se prezintă autorul excepţiei, personal şi asistat de domnul avocat Dragomir Gheorghe, cu delegaţie depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care învederează Curţii că pe rolul acesteia se află Dosarul nr. 241D/2016, care are termen de pronunţare data de 17 ianuarie 2017. Arată că în dosarul menţionat excepţia de neconstituţionalitate are acelaşi obiect ca şi în Dosarul nr. 2.956D/2016, fiind ridicată de acelaşi autor. În aceste condiţii, solicită instanţei de contencios constituţional conexarea celor două dosare, aflate pe rolul Curţii Constituţionale. 4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de conexare, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Arată că acest articol trebuie interpretat în sensul că pot fi conexate două sau mai multe cauze în măsura în care acestea se află pe rolul instanţei de contencios constituţional în acelaşi stadiu procesual. Or cauza la care se face referire este rămasă deja în pronunţare, astfel că nu ne aflăm în prezenţa a două cauze aflate pe rolul instanţei de contencios constituţional, în stadiul dezbaterilor publice. 5. Curtea respinge cererea de conexare a celor două dosare şi acordă cuvântul, pe fond, avocatului autorului excepţiei. 6. Avocatul autorului excepţiei solicită admiterea acesteia. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, apreciază că acestea sunt neconstituţionale deoarece durata maximă a controlului judiciar este stabilită de legiuitor doar prin raportare la gravitatea infracţiunii reţinute. În susţinerea acestor argumente invocă Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 decembrie 2016, pronunţată în Cauza Ignatov împotriva Ucrainei. Referitor la dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură penală, apreciază că şi acestea sunt neconstituţionale. În acest sens, face referire la Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008 pentru examinarea recursului în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluţionat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate. Apreciază că dispoziţiile de lege sunt neconstituţionale deoarece nu reglementează un termen în care trebuie soluţionată plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, ajungându-se la situaţia în care aceasta este soluţionată după expirarea termenului pentru care măsura a fost dispusă. 7. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Susţine că neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală a fost dedusă din compararea acestor dispoziţii cu cele ale art. 236 alin. (4) din acelaşi act normativ referitor la durata maximă reglementată de legiuitor în cazul arestului preventiv dispus în cursul urmăririi penale. În continuare, arată că neconstituţionalitatea unui text de lege nu poate fi dedusă din compararea unor instituţii diferite, chiar dacă toate instituţiile respective se referă la măsuri preventive. Măsura controlului judiciar este măsura preventivă cel mai puţin intruzivă prevăzută de Codul de procedură penală. Reglementarea unei durate diferite a măsurilor preventive, în cursul urmăririi penale, este justificată de situaţiile diferite în care se regăsesc inculpaţii în cazul aplicării celor două instituţii, a arestului preventiv/la domiciliu comparativ cu controlul judiciar. De altfel, art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală a fost introdus ca urmare a sancţionării, de către Curtea Constituţională, a dispoziţiei din Codul de procedură penală care nu prevedea termenul şi durata maximă pentru care măsura preventivă a controlului judiciar putea fi luată, tocmai pentru a da eficienţă celor statuate de instanţa de contencios constituţional. Durata maximă a controlului judiciar, în cursul urmăririi penale, nu poate fi considerată ca neproporţională, având în vedere că aceste măsuri trebuie să asigure scopul pentru care sunt luate, şi care, de altfel, este prevăzut de lege. Aşa fiind, apreciază că durata maximă a controlului judiciar, în cursul urmăririi penale, este proporţională cu scopul urmărit şi cu restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi ale persoanei faţă de care această măsură este luată. Referitor la invocarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciază că aceasta este lipsită de relevanţă, fiind o decizie de speţă care sancţionează o modalitate de apreciere a acestei măsuri într-o situaţie particulară. În continuare, arată că este eronată susţinerea autorului excepţiei în sensul că legiuitorul a avut în vedere, la stabilirea duratei maxime a controlului judiciar, exclusiv gravitatea infracţiunii. În acest sens, învederează că măsura controlului judiciar se ia potrivit art. 211 din Codul de procedură penală, care face referire şi la art. 202 din acelaşi act normativ, acesta prevăzând scopul ce trebuie asigurat prin luarea măsurii controlului judiciar. Aşadar, situaţiile sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, ele nu sunt stabilite, exclusiv, din punctul de vedere al gravităţii faptei, ci avându-se în vedere mai multe criterii generale sau speciale. Maniera în care ele se reflectă în încheierile instanţelor de judecată nu reprezintă o problemă de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură penală, arată că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 25 din 2 iunie 2008 vizează exclusiv soluţionarea unei căi de atac în cazul măsurii preventive a arestului preventiv. Arată că problema reglementării unui termen de soluţionare a contestaţiei împotriva ordonanţei procurorului prin care a fost luată sau prelungită măsura controlului judiciar a fost analizată de instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 614 din 4 octombrie 2016, paragrafele 27-30, Curtea respingând excepţia, ca neîntemeiată. Apreciază că aspectele care ţin de interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii de lege într-un caz concret nu pot atrage neconstituţionalitatea lor, fiind vorba de o manieră de interpretare şi aplicare particulară. Având în vedere aceste aspecte, apreciază că se impune respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 din Codul de procedură penală. 8. Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepţiei arată că durata maximă a controlului judiciar este prevăzută de art. 215 alin. (6) din Codul de procedură penală exclusiv pentru considerente ce ţin de gravitatea faptelor reţinute în sarcina inculpatului. Din perspectiva proporţionalităţii, apreciază că măsura controlului judiciar nu asigură scopul urmărit, în condiţiile în care autorul excepţiei a fost supus, succesiv, măsurilor preventive ale arestului preventiv şi controlului judiciar. Astfel, în condiţiile în care măsura arestului preventiv, în cazul autorului excepţiei, în cursul urmăririi penale, a depăşit durata de 180 de zile prevăzută de Legea fundamentală, măsura controlului judiciar luată ulterior este respectată de acesta în mod voluntar. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 9. Prin Încheierea din 11 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.234/2/2015 (4.183/2015), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi art. 215^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dragoş George Bîlteanu cu ocazia soluţionării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar faţă de acesta. 10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că, pe durata controlului judiciar, persoana supusă acestei măsuri va suporta anumite restricţii care vizează ab initio o restrângere/afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale statuate prin dispoziţiile art. 26, 41, 44, 45, 48 şi 49 din Constituţie. Apreciază că în anumite situaţii afectarea/restrângerea acestor drepturi este deosebit de drastică, astfel că trebuie analizat în ce măsură această restrângere respectă cerinţa proporţionalităţii. Sub acest aspect, arată că durata totală a arestării preventive ori a măsurii preventive a arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale este de 180 de zile, în timp ce măsura controlului judiciar poate fi dispusă în cursul urmăririi penale pe o durată de 1 sau 2 ani, potrivit distincţiilor stabilite de legiuitor prin art. 215^1 din Codul de procedură penală. Rezultă, aşadar, în mod neechivoc, neconstituţionalitatea dispoziţiei de lege criticate în raport cu prevederile art. 16 din Constituţie. În continuare, arată că, spre deosebire de măsurile preventive privative de libertate, care se deduc din pedeapsa aplicată, măsura preventivă a controlului judiciar nu are niciun efect, din această perspectivă, asupra pedepsei aplicate. Totodată, apreciază că, în acelaşi timp, caracterul discriminatoriu apare ca evident şi în situaţia în care se constată neîndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii penale, dreptul la repararea pagubei născându-se numai în cazul persoanei private nelegal de libertate nu şi în cazul celei în legătură cu care a fost luată măsura controlului judiciar. Sub aspectul proporţionalităţii duratei totale a măsurii controlului judiciar, apreciază că termenele prevăzute de Codul de procedură penală nu respectă acest principiu. 11. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, apreciază că acestea sunt neconstituţionale, deoarece nu reglementează termenul de soluţionare a căii de atac împotriva măsurii preventive a controlului judiciar dispuse de procuror. Astfel se ajunge la situaţia în care soluţionarea căii de atac intervine după încetarea măsurii controlului judiciar, ceea ce contravine exigenţelor impuse de prevederile constituţionale invocate. 12. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, arată că, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 211-217 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, numai sub aspectul că dau posibilitatea organelor judiciare de a dispune măsura preventivă a controlului judiciar şi a controlului judiciar pe cauţiune pentru perioade nelimitate. În efectuarea examenului de constituţionalitate a acestor texte legale, instanţa de contencios constituţional nu a identificat niciun fel de încălcări ale Constituţiei sub aspectul duratei maxime pentru care această măsură ar putea fi luată. 13. În continuare, reţine că ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. 14. Având în vedere că măsura supusă analizei are caracterul cel mai puţin intruziv dintre toate măsurile preventive ce se pot dispune în conformitate cu Codul de procedură penală, instanţa de judecată constată că nu poate fi apreciată ca „discriminatorie“ durata maximă pe care această măsură poate fi luată prin comparaţie cu durata maximă reglementată în materia arestării preventive sau a arestului la domiciliu, necontravenind niciunei norme din Legea fundamentală. 15. Referitor la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, sub aspectul nereglementării termenului de soluţionare a plângerii anterior ajungerii la termen a măsurii preventive dispuse de procuror, instanţa de judecată apreciază că nu poate fi identificată nicio încălcare a prevederilor constituţionale invocate. Pe de altă parte, se apreciază că o astfel de critică excedează competenţelor Curţii Constituţionale, deoarece instanţa de contencios constituţional, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“. 16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 17. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că legea recunoaşte procurorului competenţa de a lua măsura preventivă a controlului judiciar, precum şi de a dispune prelungirea acesteia, luând în considerare rolul constituţional al Ministerului Public în ce priveşte apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. În condiţiile art. 213 alin. (1) şi ale art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, atât luarea măsurii, cât şi prelungirea acesteia pot fi supuse controlului judecătorului de drepturi şi libertăţi, prin formularea unei plângeri împotriva ordonanţei prin care au fost dispuse. În cadrul acestei proceduri inculpatul este citat, asistenţa sa juridică este obligatorie, iar instanţa este obligată să îl asculte atunci când este prezent, în acest fel asigurându-se atât accesul la justiţie, cât şi caracterul echitabil al procedurii. 18. De asemenea, susţine că, prin reglementarea duratei maxime a controlului judiciar, legiuitorul asigură proporţionalitatea între ingerinţa pe care măsura preventivă o determină în exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale (libertatea individuală, dreptul la muncă, dreptul de proprietate, libertatea economică) şi scopul urmărit prin aceasta, respectiv desfăşurarea în bune condiţii a instrucţiei penale. De asemenea, apreciază că măsura este necesară într-o societate democratică şi se aplică nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, fiind conformă art. 53 din Constituţie, iar ingerinţa în drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei, constituţională. 19. În ce priveşte criticile aduse dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, apreciază că între momentul expirării duratei iniţiale a măsurii controlului judiciar şi cel al soluţionării plângerii formulate împotriva ordonanţei de prelungire a măsurii, restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi consecutiv controlului judiciar îşi are temeiul în lege şi decurge din efectul imediat al ordonanţei procurorului. Pe de altă parte, întrucât legiuitorul recunoaşte procurorului competenţa de a lua şi de a prelungi măsura preventivă a controlului judiciar, iar inculpatului, dreptul de a contesta măsura la judecătorul de drepturi şi libertăţi, nu se poate susţine că art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală aduce atingere prevederilor art. 53 din Constituţie. 20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 22. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Încheierea din 11 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi art. 215^1 din Codul de procedură penală. Deşi instanţa de judecată a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a întregului articol 215^1 din Codul de procedură penală, Curtea constată că autorul acesteia a indicat, în cadrul notelor scrise, ca obiect al excepţiei, dispoziţiile art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală. De altfel, din întreaga motivare a excepţiei de neconstituţionalitate reiese că autorul acesteia critică durata maximă pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, reglementată de alineatul precitat. Astfel, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 213 alin. (2) şi ale art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: - Art. 213 alin. (2): „Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului.“; – Art. 215^1 alin. (6): „În cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani.“ 23. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 referitor la universalitate, art. 16 alin. (1) şi (2) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 41 referitor la munca şi protecţia socială a muncii, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 45 referitor la libertatea economică, art. 48 referitor la familie, art. 49 referitor la protecţia copiilor şi a tinerilor şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, prin Decizia nr. 614 din 4 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 962 din 28 noiembrie 2016, pronunţându-se asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, dintr-o perspectivă similară, a respins excepţia de neconstituţionalitate. Cu acel prilej, Curtea a apreciat că se impune o interpretare sistematică a dispoziţiilor procesual penale ale art. 215^1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 213 alin. (1), (3), (6) şi (7) din Codul de procedură penală. Astfel, interpretând sistematic dispoziţiile procesual penale mai sus arătate, Curtea a constatat că reglementarea, în cuprinsul alineatului subsecvent celui cu privire la termenul de decădere, de 48 de ore, prevăzut pentru formularea plângerii împotriva măsurii procurorului de prelungire a controlului judiciar, din cuprinsul art. 213 din Codul de procedură penală, a obligaţiei judecătorului de drepturi şi libertăţi sesizat de a stabili, în camera de consiliu, termenul de soluţionare a plângerii promovate conform art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală echivalează cu impunerea cerinţei stabilirii cu celeritate a acestui termen. Curtea a reţinut că termenul scurt în care este introdusă plângerea impune judecătorului cauzei fixarea unui termen similar pentru judecarea acesteia [a se vedea mutatis mutandis termenul de recurs, de 48 de ore de la pronunţarea hotărârii, prevăzut la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale]. Prin urmare, Curtea a reţinut că, din ansamblul reglementării analizate, se deduce obligaţia judecătorului de drepturi şi libertăţi de a stabili, în vederea analizei plângerii promovate împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a măsurii controlului judiciar, un termen cât mai scurt, de natură a asigura soluţionarea acesteia în mod eficient. Curtea a reţinut, totodată, că orice cale de atac trebuie să fie eficientă, cerinţă constituţională ce se impune a fi garantată şi prin fixarea termenelor în cursul procesului penal. Aşa fiind, legiuitorul are obligaţia pozitivă de a asigura un cadru legislativ apt de a permite judecătorului cauzei să se pronunţe asupra plângerii formulate, conform art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, la un moment temporal cât mai apropiat de cel al dispunerii prelungirii măsurii controlului judiciar. 25. Referitor la acest aspect, Curtea apreciază că, interpretând dispoziţiile procesual penale anterior menţionate şi aplicând principiile constituţionale şi convenţionale în materie, a evidenţiat, într-adevăr, reperele unui comportament constituţional pe care toate instanţele judecătoreşti nu numai că ar trebui să şi-l însuşească, ci ar fi trebuit să îl aplice în cauzele deduse judecăţii. 26. Cu toate acestea, Curtea observă că în practică se manifestă o nesocotire a principiilor constituţionale şi convenţionale aplicabile în materie, în sensul că soluţionarea plângerii împotriva luării măsurii preventive a controlului judiciar sau a prelungirii acestei măsuri se realizează, deseori, după ce măsura dispusă sau prelungirea acesteia a expirat sau la un termen îndepărtat faţă de momentul luării/prelungirii acestei măsuri. În acest sens, Curtea constată că pe rolul său au fost înregistrate mai multe sesizări ce au ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, criticile formulate vizând tocmai acest aspect. În acest context, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004, şi Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, a considerat că repetatele sesizări de neconstituţionalitate se constituie într-un element de noutate sub aspectul evaluării stării de constituţionalitate a dispoziţiilor criticate, element de care instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină seama. 27. Totodată, Curtea reţine jurisprudenţa sa în sensul că deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printro sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. În acest caz, Curtea a considerat că are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei (în acest sens, Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, precitată, şi Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, paragraful 30). 28. Având în vedere aceste aspecte, Curtea observă că măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă, potrivit art. 211 din Codul de procedură penală, de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, de judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, în ultimele două cazuri pronunţându-se o încheiere judecătorească. 29. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragraful 20, analizând, din punct de vedere constituţional, natura măsurilor preventive, a constatat că acestea constituie ingerinţe în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie. Totodată, Curtea a statuat că măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, reglementate la art. 25, 26, 39, 41 şi, respectiv, 45 din Constituţie. 30. În continuare, Curtea constată că solicitarea adresată instanţei judecătoreşti de a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar este calificată de legiuitor, în denumirile marginale ale art. 204, 205,206 şi 213 din Codul de procedură penală, drept „cale de atac“, în cuprinsul art. 204, 205 şi 206 din acelaşi act normativ drept „contestaţie“, iar în cuprinsul art. 213 din acelaşi act normativ, drept „plângere“. Curtea apreciază că, independent de denumirea adoptată de către legiuitor, solicitarea adresată instanţei judecătoreşti de a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar reprezintă o modalitate de acces la justiţie prin care persoana în cauză, ale cărei drepturi constituţionale au fost restrânse, îşi exercită dreptul de a se adresa unei instanţe naţionale competente să examineze pretenţiile sale. Chiar dacă solicitarea adresată instanţei judecătoreşti de a se pronunţa asupra legalităţii şi temeiniciei luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar ar fi calificată ca o cale de atac, Curtea reţine că instanţa de contencios constituţional a statuat că exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie (Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, paragraful 22), astfel încât garanţiile specifice accesului liber la justiţie se răsfrâng inclusiv asupra reglementărilor ce privesc căile de atac. 31. În acest context, Curtea reţine că una dintre garanţiile liberului acces la justiţie este efectivitatea acestuia, instanţa de contencios constituţional statuând că statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012). De asemenea, Curtea a statuat că, în reglementarea exercitării accesului la justiţie, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate (Decizia nr. 737 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 25 iulie 2008). 32. Curtea apreciază că în analiza efectivităţii accesului liber la justiţie trebuie analizate mai multe aspecte de ordin procedural şi substanţial ce ţin de reglementarea introducerii cererii în faţa instanţei de judecată, de posibilitatea instanţei de judecată de a examina în mod efectiv ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, precum şi aspecte ce afectează efectivitatea accesului liber la justiţie ca, de exemplu, termenul de pronunţare asupra chestiunilor supuse analizei instanţei de judecată sau chestiunile referitoare la efectele pe care hotărârea pronunţată le produce. 33. În ceea ce priveşte prima chestiune, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat posibilitatea contestării luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar dispuse prin ordonanţă a procurorului, în cursul urmăririi penale, prin dispoziţiile art. 213 şi art. 215^1 din Codul de procedură penală, astfel că această cerinţă este îndeplinită. Referitor la cea de-a doua chestiune, Curtea observă că, potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura preventivă a controlului judiciar, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar, şi această cerinţă fiind îndeplinită. 34. În ceea ce priveşte termenul de pronunţare asupra chestiunilor supuse analizei instanţei de judecată, Curtea constată că reglementarea căilor de atac împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar este diferită, în funcţie de momentul procesual în care aceasta este dispusă şi, implicit, de calitatea organului care o dispune. 35. Astfel, în cursul urmăririi penale, împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar prin ordonanţă a procurorului se poate face, potrivit art. 213 şi art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă, potrivit art. 213 şi art. 215^1 alin. (5) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 25 din 7 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 46 din 20 ianuarie 2016, pronunţată într-un recurs în interesul legii. Totodată, Curtea reţine că, tot în cursul urmăririi penale, dar în cazul în care măsura preventivă a controlului judiciar este dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în contextul respingerii unei propuneri de luare a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu, va deveni aplicabilă norma cu caracter general ce se regăseşte la art. 204 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală - Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale. Aceasta prevede că, împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. În acest context, Curtea apreciază că o deosebită importanţă o are alineatul (4) al articolului 204, care prevede că „Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare“, stabilind, astfel, un termen cert de soluţionare a contestaţiei ce priveşte luarea măsurii preventive a controlului judiciar. 36. În ceea ce priveşte luarea măsurii preventive a controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, Curtea remarcă că aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 214 din Codul de procedură penală, dispoziţii care nu stabilesc calea de atac împotriva încheierii prin care a fost luată măsura preventivă a controlului judiciar. Cu toate acestea, similar situaţiei anterioare, aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 205 şi 206 din Codul de procedură penală. Potrivit acestora, împotriva încheierii prin care se dispune măsura preventivă a controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Curtea observă că şi în acest caz contestaţiile formulate de inculpat se soluţionează, potrivit art. 205 alin. (4) şi art. 206 alin. (5) din Codul de procedură penală, în termen de 5 zile de la înregistrare. 37. Din analiza tuturor situaţiilor expuse anterior rezultă că singurul caz în care legiuitorul nu a reglementat un termen de soluţionare a căii de atac este cel al formulării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care acesta a dispus luarea/prelungirea măsurii controlului judiciar, în cursul urmăririi penale, în toate celelalte cazuri legiuitorul precizând expres termenul de 5 zile de la înregistrarea contestaţiei în care instanţa judecătorească este obligată să se pronunţe. Cu alte cuvinte, atunci când măsura preventivă a controlului judiciar este luată de judecător (fie el judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată), contestaţia formulată de inculpat împotriva încheierii va fi soluţionată în toate cazurile într-un termen de 5 zile de la înregistrare, pe când în cazurile în care măsura preventivă a controlului judiciar este luată/prelungită de către procuror, plângerea împotriva ordonanţei va fi soluţionată într-un termen incert, legiuitorul nereglementând în acest caz obligaţia instanţei judecătoreşti de a se pronunţa într-un anumit termen. 38. De altfel, Curtea reţine că şi doctrina relevă faptul că, faţă de procedura de înregistrare şi soluţionare a căii de atac a contestaţiei formulate împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra unor măsuri preventive în cursul urmăririi penale, în procedura plângerii nu se prevede un termen în care procurorul trebuie să înainteze dosarul cauzei către judecătorul de drepturi şi libertăţi, nici vreun termen procedural în interiorul căruia trebuie soluţionată plângerea. 39. În ceea ce priveşte chestiunile referitoare la efectele pe care hotărârea pronunţată le produce, Curtea observă că, potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar. Astfel cum s-a arătat anterior, apare că legiuitorul a reglementat posibilitatea instanţei de judecată de a examina în mod efectiv ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, consemnată în acest caz într-o încheiere. 40. Curtea apreciază însă că de esenţa măsurii preventive a controlului judiciar este aplicarea acesteia din momentul în care a fost dispusă, neputându-se suspenda aplicarea până la pronunţarea instanţei de judecată. Astfel, în condiţiile în care instanţa de judecată constată nelegalitatea sau netemeinicia aplicării acestei măsuri preventive, după trecerea unei perioade însemnate de timp de la momentul luării/prelungirii sau chiar după expirarea măsurii, constatările instanţei vor rămâne fără efect în ceea ce priveşte situaţia persoanei faţă de care măsura preventivă a controlului judiciar a fost luată/prelungită. 41. Aceasta rezultă şi din faptul că, în ansamblul măsurilor preventive, dreptul la repararea pagubei este recunoscut de legiuitor doar în cazul privării nelegale de libertate, potrivit art. 539 din Codul de procedură penală, care se circumscrie doar măsurilor preventive ale arestului preventiv şi arestului la domiciliu, iar nu şi măsurii preventive a controlului judiciar. Totodată, un alt argument în acest sens este faptul că doar durata măsurilor preventive privative de libertate, a internării medicale şi internării într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduc din durata pedepsei, potrivit art. 184 alin. (28), art. 393 alin. (2), art. 399 alin. (9), art. 404 alin. (4) lit. a), art. 422 şi art. 424 alin. (3). 42. Or, Curtea constată că efectivitatea accesului la justiţie nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat. 43. În acest context, Curtea reţine că, prin Hotărârea din 5 februarie 2002, pronunţată în Cauza Čonka împotriva Belgiei, paragraful 79, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un recurs efectiv impune ca recursul să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe apar ca „potenţial ireversibile“. În consecinţă, art. 13 se opune ca asemenea măsuri luate de autorităţile naţionale şi contestate de reclamant să fie executate chiar înainte de a se cunoaşte soluţia examinării compatibilităţii lor cu dispoziţiile Convenţiei. În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a statuat că caracterul efectiv al unei căi de atac impune ca aceasta să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe apar ca potenţial ireversibile (Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010). 44. Aşa fiind, Curtea constată că, în cazul luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar dispuse de către procuror, nereglementarea de către legiuitor a unui termen cert şi imperativ în cadrul căruia plângerea trebuie soluţionată determină lăsarea la aprecierea subiectivă a judecătorului stabilirea acestuia. Or, marja mare de apreciere lăsată instanţelor de judecată ce se manifestă în stabilirea unor termene care se împlinesc după ce măsura dispusă/prelungirea acesteia a expirat sau la un termen îndepărtat faţă de momentul luării/prelungirii măsurii, termene ce pot ajunge la luni de zile, este de natură a lipsi de efectivitate această cale de atac. 45. Curtea constată că, prin modul cum a înţeles să reglementeze soluţionarea plângerii împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar, legiuitorul a introdus un element de incertitudine, de natură să pună în discuţie însăşi efectivitatea acestei căi de atac. În acest context, devin incidente cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat că nu poate fi considerată ca fiind o cale de recurs efectivă aceea care nu este condiţionată de niciun termen clar definit şi, respectiv, creează o incertitudine (Decizia din 17 februarie 2009, pronunţată în Cauza Williams împotriva Regatului Unit). 46. Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţia de lege criticată, prin faptul că nu prevede un termen cert de soluţionare a plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat/prelungit măsura preventivă a controlului judiciar determină ca această cale de atac să nu poată fi exercitată efectiv, încălcându-se dispoziţiile art. 21 din Constituţie. 47. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale doar în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. 48. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar dispusă în cursul urmăririi penale, respectiv un an sau doi ani, în funcţie de pedeapsa prevăzută pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului. Referitor la critica potrivit căreia termenul maxim pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă nu respectă principiul proporţionalităţii, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Proporţionalitatea duratei măsurii preventive a controlului judiciar se analizează din două perspective. Astfel, având în vedere caracteristicile acestei măsuri preventive, Curtea constată existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă şi de o proporţionalitate subiectivă ce se circumscrie situaţiei de fapt şi de drept în care inculpatul se găseşte la momentul dispunerii faţă de acesta a măsurii preventive. Curtea apreciază că analiza proporţionalităţii obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când analiza proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. 49. În acest context, Curtea reţine că legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în consecinţă, că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea preventivă şi arestul la domiciliu (a se vedea Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015) nu pot depăşi împreună 180 de zile. Astfel, Curtea reţine că, nereglementând expres, la nivel constituţional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul constituţional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în cadrul reglementării măsurilor ce ţin de politica penală a statului. 50. Curtea constată că durata maximă pentru care pot fi dispuse măsurile preventive privative de libertate este de 180 de zile - aproximativ 6 luni, pe când durata maximă pentru care poate fi dispusă măsura preventivă a controlului judiciar este 1 an, respectiv 2 ani. Totodată, Curtea reţine că dispunerea măsurii preventive a controlului judiciar de către organele judiciare are ca scop, conform art. 211-215 din Codul de procedură penală, asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum şi prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni. Din această perspectivă, având în vedere scopul pentru care este dispusă măsura preventivă a controlului judiciar, precum şi faptul că măsurile preventive privative de libertate au un caracter mai intruziv decât cea a controlului judiciar, Curtea apreciază că stabilirea unei durate maxime pentru care poate fi dispusă măsura preventivă a controlului judiciar de 1 an, respectiv 2 ani nu contravine principiului proporţionalităţii. 51. De altfel, Curtea a reţinut că dispunerea măsurii preventive a controlului judiciar presupune impunerea în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi interdicţii, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Prin art. 215 din Codul de procedură penală se instituie, ope legis, o serie de obligaţii pozitive, ce trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum şi o serie de obligaţii pozitive şi negative, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcţie de informaţiile existente despre faptă şi despre persoana făptuitorului, informaţii care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 333 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 23 august 2016, paragraful 14). 52. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că dispoziţiile art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, ce reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar dispusă în cursul urmăririi penale, sunt constituţionale, necontravenind prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei. 53. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dragoş George Bîlteanu în Dosarul nr. 7.234/2/2015 (4.183/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. 2. Respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 ianuarie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
