Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.018/1/2018
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele cu │
│Mirela │delegaţie al Secţiei │
│Sorina │penale a Înaltei Curţi de│
│Popescu │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Oana Burnel │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu Rus │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lucia │- judecător la Secţia │
│Tatiana Rog │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia │
│Horia Şelaru│penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Silvia Cerbu│- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Florentina │- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Daniel │- judecător la Secţia │
│Grădinaru │penală │
└────────────┴─────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în Dosarul nr. 6.533/107/2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: "Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal prin raportare la dispoziţiile art. 169 din Codul penal, intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, împiedică reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor" Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 2.018/1/2018 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele cu delegaţie al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. La şedinţa de judecată a participat doamna Diana Gabriela Vlădaia, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Oana Burnel, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 2.018/1/2018 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării. Totodată, a învederat că a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care nu au transmis puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La data de 21 august 2018, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 1.931/C/1.848/III-5/2018 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept supusă dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeaşi dată, au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a precizat că este admisibilă sesizarea formulată, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală. Procurorul a arătat referitor la problema de drept supusă dezlegării, dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal prin raportare la dispoziţiile art. 169 din Codul penal, intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, împiedică reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor, că pentru reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal nu este necesar ca pentru infracţiunea de omor săvârşită anterior să fi intervenit termenul de reabilitare sau să se fi dispus deja reabilitarea autorului. De altfel, a susţinut că, potrivit textului de incriminare prevăzut de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, prin omorul calificat se înţelege omorul săvârşit de o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor. De altfel, a arătat că doctrina şi practica au admis, în mod constant, sub imperiul Codului penal anterior faptul că în antecedenţa infracţiunii agravante de omor intră atât infracţiunea de omor în formă consumată, cât şi tentativa la infracţiunea de omor. De asemenea s-a mai susţinut că prin art. 242 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, voinţa legiuitorului a fost aceea de a sancţiona un antecedent al făptuitorului şi că în raport cu aceste dispoziţii legale, pentru existenţa elementului circumstanţial în discuţie nu are relevanţă dacă pentru fapta de omor săvârşită anterior autorul a fost sau nu condamnat definitiv ori dacă a executat sau nu pedeapsa. Totodată, procurorul a menţionat că nu interesează dacă pentru infracţiunea de omor săvârşită anterior autorul beneficiase de vreo cauză de atenuare a pedepsei ori dacă a intervenit amnistia, prescripţia sau reabilitarea, cu atât mai mult cu cât aceste din urmă împrejurări sunt aspecte care pot conduce la înlăturarea răspunderii penale sau a consecinţelor condamnării, dar fără să conducă la înlăturarea infracţiunii anterior comise în materialitatea sa. De asemenea s-a mai susţinut că reabilitarea poate să conducă la încetarea caracterului de antecedent penal pentru infracţiunea comisă anterior, prin raportare exclusiv la condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 41 alin. (1) din Codul penal, însă nu determină extrapolarea condiţiilor cerute pentru al doilea termen de recidivă cu privire la elementul circumstanţial al infracţiunii de omor calificat. Aşadar, în opinia reprezentantului Ministerului Public s-a precizat că nu este necesară pentru reţinerea agravantei îndeplinirea condiţiei ca cea de-a doua infracţiune să fi fost comisă până la împlinirea termenului de reabilitare sau constatare a acesteia. De altfel, s-a susţinut că cele două criterii de agravare au natură juridică diferită şi elementul circumstanţial agravant intră în elementele circumstanţiale ale infracţiunii şi reflectă, de altfel, periculozitatea autorului şi nu starea de recidivă anterioară. În concluzie, s-a solicitat admiterea sesizării Curţii de Apel Alba Iulia şi dezlegarea problemei de drept în sensul celor arătate. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 13 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 6.533/107/2017, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: "Să se stabilească dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal prin raportare la dispoziţiile art. 169 din Codul penal, intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor împiedică reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor" II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de procuror şi inculpata M.M. împotriva Sentinţei penale nr. 55 din 16 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Alba - Secţia penală în Dosarul nr. 6.533/107/2017. Prin sentinţa penală menţionată s-a constatat că, la termenul din 2 aprilie 2018, a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice invocate din oficiu de instanţă din infracţiunea de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 188 alin. (1)-art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal în infracţiunea de tentativă la infracţiunea de omor prevăzută de art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 188 alin. (1) din Codul penal, prin raportare la art. 165 din Codul penal, art. 167 şi art. 169 din acelaşi cod, precum şi cererea de judecare a cauzei în procedura simplificată prevăzută de art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, având în vedere schimbarea de încadrare juridică, iar în baza art. 32 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 188 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală a dispus condamnarea inculpatei M.M. la o pedeapsă de 4 ani închisoare şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din Codul penal pe o durată de 1 an. În fapt, s-a reţinut că, la 12 noiembrie 2017, în timp ce se afla la domiciliul său, inculpata M.M., în urma unei neînţelegeri spontane, pe fondul consumului de alcool, a aplicat persoanei vătămate o lovitură cu un cuţit, provocându-i o plagă penetrantă a hemitoracelui stâng, aceasta suferind leziuni care au necesitat pentru vindecare 25-30 de zile de îngrijiri medicale şi care i-au pus viaţa în primejdie. Totodată, din fişa de cazier a rezultat că, prin Sentinţa penală nr. 107 din 7 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 67/107/2011, definitivă prin Decizia nr. 1.286 din 24 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, inculpata a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzute de art. 20 din Codul penal din 1969 raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) din Codul penal din 1969 cu aplicarea art. 74 şi art. 76 din acelaşi cod şi a infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, reţinându-se că, la data de 9 februarie 2010, pe fondul stării de ebrietate, i-a aplicat victimei o lovitură cu un pahar spart în zona gâtului, fiindu-i pusă viaţa în primejdie, şi a produs scandal public într-un local din municipiul Aiud. Instanţa a reţinut că inculpata a fost liberată din executarea pedepsei la data de 2 iulie 2013, cu un rest de executat de 303 zile care s-a împlinit la data de 2 mai 2014, dată la care se consideră că a luat sfârşit executarea acestei pedepse, inculpata fiind reabilitată de drept la data de 2 mai 2017, anterior comiterii faptei pentru care este judecată. Prin urmare, s-a apreciat că nu se mai poate susţine că inculpata a comis o infracţiune atât timp cât este reabilitată de drept şi, pe cale de consecinţă, nu se mai poate reţine agravanta la încadrarea juridică a faptei, respectiv nu mai poate fi considerată ca o persoană care a mai comis o tentativă la infracţiunea de omor, conform art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel procurorul şi inculpata M.M. La termenul de judecată din 13 iunie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală a pus în discuţie oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi a dispus sesizarea instanţei supreme. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere a constatat că între dispoziţiile art. 176 alin. (1) lit. c) din Codul penal din 1968 şi art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal în vigoare nu există modificări de esenţă, motiv pentru care a apreciat că modificarea legislativă nu tranşează controversele dintre practica judiciară şi doctrină cu privire la efectele reabilitării persoanei anterior condamnate pentru o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor asupra încadrării juridice a faptei. În acest sens s-a arătat că practica judiciară a instanţei supreme a fost constantă, reţinându-se că „nu are relevanţă împrejurarea că pentru prima faptă a intervenit prescripţia, fapta a fost amnistiată ori s-a împlinit termenul de reabilitare (Tribunalul Suprem - Decizia nr. 109/1973, Tribunalul Suprem - Decizia nr. 3.319/1974, Tribunalul Suprem - Decizia nr. 2.899/1976, Tribunalul Suprem - Decizia nr. 2.080/1984, Curtea Supremă de Justiţie - Decizia nr. 2.369/26.05.2000, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Decizia nr. 1.363/12.04.2010). Curtea de Apel Alba Iulia a arătat că se raliază punctului de vedere exprimat în literatura de specialitate conform căruia reabilitarea atrage imposibilitatea reţinerii circumstanţei agravante prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a menţionat în acest sens lucrări de specialitate elaborate subsecvent intrării în vigoare a Codului penal în vigoare. S-a concluzionat că, în raport cu efectele reabilitării, înlăturarea consecinţelor condamnării, practica judiciară nu este previzibilă deoarece intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare îndreptăţeşte persoana condamnată să considere că nu ar putea fi reţinută împrejurarea condamnării anterioare. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, nu împiedică reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor. S-a arătat că nu există diferenţe substanţiale între Codul penal în vigoare şi cel anterior sub aspectul reglementării circumstanţei agravante, iar textul nu face referire la o soluţie de condamnare. De altfel, raţiunea reţinerii de către legiuitor a formei agravante a fost aceea de a sancţiona perseverenţa autorului unei infracţiuni de omor care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor. În acest sens au opinat curţile de apel Braşov, Bucureşti, Cluj, Galaţi, Piteşti, Ploieşti, tribunalele Cluj, Călăraşi, Ilfov, Ialomiţa, Olt şi Judecătoria Odorheiu Secuiesc. Au fost identificate hotărâri relevante care au fost transmise spre exemplificare, respectiv Sentinţa penală nr. 348 din 9 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosarul nr. 2.275/117/2015; Decizia penală nr. 75/A/2016 din 22 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori în acelaşi dosar; Decizia penală nr. 37/A din 19 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele amintite au precizat, în esenţă, că legiuitorul face referire la conceptul de faptă, iar nu de infracţiune, justificându-se reţinerea circumstanţei agravante ţinând cont de antecedenţa făptuitorului, indiferent dacă a intervenit sau nu reabilitarea, amnistia ori prescripţia, chestiune care nu prezintă relevanţă sub aspectul încadrării juridice actuale în infracţiunea de omor calificat, cu reţinerea elementului circumstanţial prevăzut de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. S-a reţinut că ceea ce contează pentru reţinerea agravantei este, potrivit textului de incriminare, comiterea unei infracţiuni, iar nu condamnarea pentru acea infracţiune. Din moment ce se reţine comiterea unei infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor, nu are consecinţe din acest punct de vedere faptul că ulterior a intervenit reabilitarea pentru acea condamnare. În opinia contrară s-a arătat, în esenţă, că intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor, împiedică reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor. În susţinerea acestei opinii s-a subliniat că săvârşirea unei noi infracţiuni de omor nu poate constitui element circumstanţial al infracţiunii de omor calificat, întrucât infracţiunea de omor comisă anterior nu mai este susceptibilă de consecinţe juridice penale ca efect al reabilitării. În acest sens au comunicat puncte de vedere curţile de apel Timişoara, Craiova, Suceava, tribunalele Braşov, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Olt şi judecătoriile Topliţa şi Luduş. O opinie concordantă a fost exprimată de judecătorii din cadrul Secţiei penale a tribunalelor Iaşi, Bucureşti şi Vaslui care au arătat că, doar în cazul în care s-a dispus reabilitarea judecătorească pentru infracţiunea anterioară de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, nu se poate reţine circumstanţa agravantă prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. Pentru identitate de raţiune, opinia potrivit căreia, chiar dacă persoana nu s-a adresat instanţei de judecată cu o cerere de reabilitare judecătorească, la împlinirea termenului prevăzut de art. 166 din Codul penal, persoana respectivă este considerată reabilitată pentru fapta de omor comisă, iar dacă, după împlinirea acestui termen, săvârşeşte o nouă infracţiune de omor nu poate fi reţinută forma agravantă prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, a fost împărtăşită şi de tribunalele Giurgiu şi Teleorman. S-a apreciat că vor fi înlăturate toate consecinţele condamnării iniţiale pentru infracţiunea de omor, inclusiv decăderi, interdicţii, incapacităţi care ar atrage aplicabilitatea formei calificate conform art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal în eventualitatea comiterii unei noi infracţiuni de omor de către condamnatul reabilitat. Răspunsurile Curţii de apel Constanţa, tribunalelor Covasna, Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Sălaj, Cluj, Constanţa, Tulcea, judecătoriilor Gheorgheni, Miercurea-Ciuc, Oraviţa, Moldova Nouă, Reşiţa şi Caransebeş cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Departamentul de drept public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, prin prof. dr. Viorel Paşca, a opinat în sensul că intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, nu are relevanţă pentru calificarea infracţiunii comise ulterior ca infracţiune de omor calificat deoarece reabilitarea poate şterge doar decăderile decurgând din condamnare, dar nu poate şterge existenţa materială a infracţiunii anterioare şi nici persistenţa infracţională a infractorului în comiterea faptelor cu violenţă, or, intenţia constantă a legiuitorului (regăsită încă în Codul penal din 1937 prin prevederea unei recidive speciale) a fost aceea de a sancţiona mai grav reiterarea comportamentului infracţional comis prin violenţă. S-a arătat că, în literatura juridică, s-a exprimat opinia potrivit căreia nu are relevanţă împrejurarea că pentru prima faptă a intervenit prescripţia, s-a împlinit termenul de reabilitare sau că fapta a fost amnistiată, deoarece acestea nu exclud existenţa faptei anterioare în materialitatea ei, iar legea nu prevede vreo excepţie de la incidenţa acestei agravante (G. Antoniu în Explicaţiile noului Cod penal, vol. III, Editura Universul Juridic, 2015, p. 47). În fine, s-a subliniat că practica judiciară dezvoltată pe marginea incriminării corespondente din Codul penal anterior era în sensul opiniei amintite mai sus. Departamentul de drept public din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai - Facultatea de Drept din Cluj-Napoca, prin lect. univ. dr. Daniel Niţu, a opinat în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal prin raportare la dispoziţiile art. 169 din Codul penal, intervenirea reabilitării cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, împiedică reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor. Astfel, s-a subliniat că, în circumscrierea sferei sale de incidenţă, trebuie avută în vedere realitatea juridică (existenţa unei infracţiuni de omor, aptă în continuare să producă consecinţe sau efecte juridice lato sensu), şi nu realitatea faptică (existenţa unei fapte de ucidere a unei persoane cu intenţie, indiferent de alte circumstanţe). De asemenea s-a apreciat ca fiind relevantă o paralelă cu instituţia recidivei care, la art. 41 din Codul penal, prevede în mod expres că nu poate constitui primul termen al recidivei o condamnare pentru care a intervenit reabilitarea. Or, s-a apreciat că, dacă în cazul recidivei se admite că infracţiunile pentru care a intervenit reabilitarea nu pot atrage aplicarea acestei cauze de agravare a răspunderii, nu există vreun motiv raţional pentru care soluţia să fie diferită. Însă, raportat la a două teză a întrebării, respectiv dacă împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă de omor, împiedică reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor, în considerarea condiţiilor prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a apreciat că se impune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a acestei chestiuni de drept. VI. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate doar două hotărâri judecătoreşti definitive în care se analizează chestiunea de drept ridicată. Astfel, în considerentele Deciziei penale nr. 75 din 22.01.2016 a Curţii de Apel Cluj se arată că împlinirea termenului de reabilitare nu prezintă relevanţă sub aspectul încadrării juridice a faptei, invocându-se practica judiciară constantă şi doctrina concordantă, în timp ce Curtea de Apel Suceava menţionează tangenţial în Decizia penală nr. 1.247 din 11.12.2017 faptul că reabilitarea ar împiedica reţinerea omorului calificat pentru a argumenta înlăturarea agravantei în situaţia în care infracţiunea anterioară de omor a fost comisă în minorat. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. 2.2. Practica judiciară a Tribunalului Suprem, respectiv Decizia nr. 109 din 11 ianuarie 1973, publicată în Revista Română de Drept nr. 6/1973, pag. 163-164 - prin care s-a reţinut că omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis o infracţiune de omor se încadrează în prevederile art. 176 lit. c) din Codul penal, independent de timpul scurs de la săvârşirea faptei anterioare, de intervenţia unor cauze de înlăturare a răspunderii penale pentru prima faptă ori a consecinţelor primei condamnări. În acelaşi sens, fiind şi Decizia nr. 2.899/1976 a aceluiaşi Tribunal Suprem, publicată în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1976“, Decizia nr. 3.319 din 24 decembrie 1974 a Tribunalului Suprem, publicată în Revista Română de Drept nr. 7/1975, pag. 72, precum şi Decizia nr. 2.369 din 26 mai 2000, publicată în Buletinul Jurisprudenţei - Culegere de decizii pe anul 2000, pag. 270-272, prin care s-a statuat că săvârşirea anterioară de către inculpat a tentativei la infracţiunea de omor, chiar amnistiată, atrage încadrarea faptei în prevederile art. 176 alin. (1) lit. c) din Codul penal anterior, deoarece legea nu prevede vreo excepţie de la incidenţa agravantei. În jurisprudenţa mai recentă a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reflectată prin Decizia nr. 1.363 din 12 aprilie 2010, s-a stabilit că dispoziţiile art. 176 alin. (1) lit. c) din Codul penal din 1969 referitoare la omorul deosebit de grav comis de către o persoană care a mai săvârşit un omor sunt incidente, indiferent dacă în cazul condamnării pentru infracţiunea de omor comisă anterior a intervenit reabilitarea. Potrivit considerentelor deciziei menţionate s-a reţinut existenţa agravantei determinate de împrejurarea săvârşirii anterior a unei infracţiuni de omor, ca fapt material, neavând relevanţă că a fost amnistiată ori s-a dispus reabilitarea. VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că, în interpretarea art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a art. 169 alin. (1) din Codul penal, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că, la descrierea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, legiuitorul se referă la „o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor“, fără a exclude din sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal persoana condamnată definitiv pentru săvârşirea anterioară a unei infracţiuni de omor ori a unei tentative la infracţiunea de omor cu privire la care a intervenit reabilitarea sau împlinirea termenului de reabilitare. S-a susţinut că nu există un temei legal pentru înlăturarea elementului circumstanţial agravant din încadrarea juridică a noii fapte în ipoteza menţionată în absenţa unei precizări prin care legiuitorul să excludă din aria de incidenţă a dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal ipoteza în care autorul noii infracţiuni a beneficiat de reabilitare sau de împlinirea termenului de reabilitare. Or, în interpretarea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cuprinsul dispoziţiilor art. 242 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, legiuitorul se referă la „orice faptă de ucidere a unei persoane, săvârşită cu intenţia prevăzută la art. 16 alin. (3) din Codul penal, cu excepţia infracţiunilor prevăzute la art. 190 şi art. 200 din Codul penal“. În consecinţă, atât din dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, cât şi din dispoziţiile interpretative ale art. 242 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, rezultă că reabilitarea sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor ori o tentativă la infracţiunea de omor nu exclude incidenţa elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. Din această perspectivă s-a arătat că efectul reabilitării - de a face să înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile - nu poate fi extins asupra încadrării juridice şi nu poate transforma infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal în infracţiunea de omor prevăzută în art. 188 din Codul penal. De asemenea s-a arătat că infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. c) din Codul penal din 1969 care are corespondent în infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal în vigoare îşi menţine caracterul actual, deoarece nu au intervenit modificări legislative ale elementului circumstanţial agravant din punctul de vedere al reabilitării sau al împlinirii termenului de reabilitare. Comparativ cu art. 176 alin. (1) lit. c) din Codul penal din 1969 s-a apreciat că art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal a introdus termenul „anterior“ şi a înlocuit referirea la „omor“ cu referirea la „infracţiunea de omor sau tentativa la infracţiunea de omor“, confirmând soluţiile consacrate în jurisprudenţa privind art. 176 alin. (1) lit. c) din Codul penal anterior, care a reţinut condiţia anteriorităţii (pentru distincţia în raport cu omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane) şi a admis că săvârşirea anterioară a tentativei la infracţiunea de omor determină incidenţa elementului circumstanţial agravant. Reiterând soluţia adoptată în jurisprudenţă, doctrina a reţinut irelevanţa intervenirii amnistiei sau a împlinirii termenului de reabilitare cu privire la prima faptă pentru incidenţa elementului circumstanţial agravant. IX. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară este în sensul admisibilităţii sesizării, apreciindu-se că intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, nu împiedică reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor. În acest sens s-a făcut trimitere la voinţa legiuitorului de a sancţiona un antecedent al făptuitorului, respectiv săvârşirea anterioară a unei alte fapte de omor, antecedent care există şi care îl caracterizează ca deosebit de periculos, indiferent de intervalul de timp care a trecut de la săvârşirea acestuia. Prin urmare, legiuitorul, prin introducerea termenului „infracţiune“, a avut în vedere fapta de omor în materialitatea ei. Pentru existenţa elementului circumstanţial în discuţie nu are relevanţă dacă pentru fapta de omor comisă anterior autorul a fost sau nu condamnat definitiv, dacă a executat sau nu pedeapsa. În aceste coordonate, în doctrină, s-a statuat că nu are relevanţă pentru existenţa elementului circumstanţial în discuţie dacă pentru fapta de omor anterioară a intervenit sau nu reabilitarea, amnistia ori prescripţia, cu atât mai mult cu cât aceste împrejurări înlătură numai răspunderea penală sau consecinţele condamnării, nu şi fapta în realitatea ei. În consecinţă, pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal s-a apreciat că nu are relevanţă dacă pentru fapta de omor comisă anterior a intervenit reabilitarea. De altfel, chestiunea de drept ce face obiectul prezentei dezlegări s-a considerat că nu este nouă, fiind tratată şi în doctrina şi jurisprudenţa anterioară, decizându-se în sensul anterior menţionat. Astfel, s-a precizat că, în doctrina anterioară, legiuitorul a avut în vedere exclusiv pericolul social deosebit al persoanei care a comis un omor după ce mai săvârşise un omor, iar scurgerea timpului mai îndelungat de la primul omor nu îl face mai puţin periculos pe cel care comite din nou un omor. Totodată, s-a susţinut că prescripţia, reabilitarea, amnistia sunt cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării şi nu semnifică inexistenţa primului omor care condiţionează incidenţa agravantei, altfel ar însemna să se ignore faptul că autorul a mai ucis o persoană. X. Dispoziţii legale incidente - Articolul 189 din Codul penal - Omorul calificat: "ART. 189 Omorul calificat (1) Omorul săvârşit în vreuna dintre următoarele împrejurări: (...) e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor;" – Articolul 242 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal: "ART. 242 În aplicarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, prin infracţiune de omor comisă anterior se înţelege orice faptă de ucidere a unei persoane, săvârşită cu intenţia prevăzută la art. 16 alin. (3) din Codul penal, cu excepţia infracţiunilor prevăzute la art. 190 şi art. 200 din Codul penal." – Articolul 15 din Codul penal - Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii: "ART. 15 Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii (1) Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. (2) Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale." – Articolul 169 din Codul penal - Efectele reabilitării de drept sau judecătoreşti: "ART. 169 Efectele reabilitării de drept sau judecătoreşti (1) Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. (2) Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut. (3) Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă." – Articolul 41 din Codul penal - Recidiva: "ART. 41 Recidiva (1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare." XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că se impune admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în Dosarul nr. 6.533/107/2017, stabilind că în interpretarea art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a art. 169 alin. (1) din Codul penal, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, existând o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 6.533/107/2017, aflat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală. Din verificările efectuate a rezultat şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită şi, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: - instanţa care a formulat întrebarea, din categoria instanţelor anterior enumerate, să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimul grad de jurisdicţie; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – problema de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. În speţă sunt îndeplinite toate cerinţele cumulative anterior enunţate. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală este învestită, în Dosarul nr. 6.533/107/2017, cu soluţionarea apelurilor declarate de procuror şi inculpata M.M. împotriva Sentinţei penale nr. 55 din 16 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Alba - Secţia penală, iar rezolvarea dată chestiunii de drept ce face obiectul trimiterii preliminare este susceptibilă a avea consecinţe juridice directe asupra modului de soluţionare a fondului cauzei. În fine, din verificările efectuate, a rezultat că problema de drept ce face obiectul sesizării nu a primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o decizie de recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aflat în curs de soluţionare. Constatând, deci, îndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze. B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită În opinia judecătorului-raportor, dată fiind modalitatea concretă de formulare a întrebării prealabile prin încheierea de sesizare, rezolvarea problemei de drept privind încadrarea juridică a unei fapte de omor în cazul în care, faţă de inculpatul condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare implică examinarea a două chestiuni distincte. Astfel, se impune o analiză prealabilă având ca obiect înţelesul sintagmei „infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor“ din cuprinsul agravantei reglementate prin art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, iar subsecvent clarificarea efectelor reabilitării de drept sau judecătoreşti şi măsura în care acestea se răsfrâng asupra încadrării juridice a unei fapte penale. O atare evaluare este necesară întrucât, conceptual, prin însăşi întrebarea preliminară adresată Înaltei Curţi, instanţa de trimitere pleacă de la premisa că reabilitarea, cauză care înlătură consecinţele condamnării, ar putea constitui un element definitoriu în aprecierea asupra realizării elementului constitutiv agravant al infracţiunii de omor calificat în varianta incriminată de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. În ceea ce priveşte prima chestiune se observă că normele explicative cuprinse în titlul X din Codul penal, „Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală“, consacrat definirii unor termeni sau expresii cu un conţinut specific dreptului penal, au fost completate prin art. 236-244 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, iar potrivit prevederilor art. 242 din actul normativ menţionat: „În aplicarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, prin infracţiune de omor comisă anterior se înţelege orice faptă de ucidere a unei persoane, săvârşită cu intenţia prevăzută la art. 16 alin. (3) din Codul penal, cu excepţia infracţiunilor prevăzute la art. 190 şi 200 din Codul penal.“ Se observă că interpretarea autentică dată expresiei în cauză are în vedere definiţia legală a infracţiunii, astfel cum este prevăzută de art. 15 alin. (1) din Codul penal, prin enumerarea trăsăturilor esenţiale ale acesteia, în sensul de faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Astfel, textul face referire la „orice faptă“ - act de conduită, manifestare de voinţă exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată de norma penală prin dispoziţiile art. 188 din Codul penal, „uciderea unei persoane“, dar şi la vinovăţie atât ca manifestare de voinţă imputabilă, cât şi ca element al laturii subiective a infracţiunii, sub forma intenţiei. Având în vedere că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, asupra realizării trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, implicit asupra tipicităţii unei fapte concrete, statuează în mod obligatoriu hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit răspunderea persoanei condamnate, hotărârea definitivă beneficiind de autoritate de lucru judecat atât în ceea ce priveşte caracterul penal al faptei, cât şi sub aspectul întrunirii elementelor constitutive prevăzute de norma de incriminare. Reabilitarea, ca instituţie de drept penal material, este definită prin efectele pe care le produce, constituind o cauză care înlătură consecinţele condamnării prin aceea că face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare. Aşadar, obiect al reabilitării sunt, potrivit art. 169 alin. (1) din Codul penal, incapacităţile, decăderile, nedemnităţile şi interdicţiile care decurg din condamnare şi care sunt perpetue. Acestea, deşi decurg dintr-o condamnare, constituie consecinţe extrapenale, deoarece nu funcţionează ca pedepse, ci sunt menite să ocrotească anumite interese publice. În acelaşi sens a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 304/2017, amintită în încheierea de trimitere: "33. În ceea ce priveşte termenele pe durata cărora sunt incidente decăderile, interdicţiile sau incapacităţile, legiuitorul conferă instituţiei reabilitării - cauză legală şi personală de înlăturare a consecinţelor condamnării - efecte constând în încetarea decăderilor şi interdicţiilor, precum şi a incapacităţilor care rezultă din condamnare [art. 169 alin. (1) din Codul penal]. Cu alte cuvinte, consecinţele extrapenale ale condamnării se produc atâta vreme cât nu a intervenit reabilitarea de drept sau judecătorească a persoanei fizice (....)34. Efectele reabilitării se produc pentru viitor. Înlăturarea consecinţelor condamnării vizează nu numai materia dreptului penal (spre exemplu, în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni, nu va fi atrasă starea de recidivă sau persoana va putea să beneficieze, în condiţiile legii, de instituţia renunţării la aplicarea pedepsei [art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal] ori a amânării aplicării pedepsei [art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal] sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei [art. 91 alin. (1) lit. b)] din Codul penal), ci şi consecinţele extrapenale care au derivat din condamnare, decăderile, interdicţiile sau incapacităţile încetând odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare [art. 169 alin. (1) din Codul penal]." Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor ce consacră efectele pe care reabilitarea le produce faţă de o persoană rezultă că acestea se produc pentru viitor şi nu echivalează cu o restitutio in integrum. Astfel, reabilitarea face să înceteze caracterul de antecedent penal al condamnării anterioare, în sensul că o astfel de condamnare nu poate constitui primul termen al recidivei, exclusiv prin raportare la condiţiile expres reglementate de art. 41 alin. (1) din Codul penal, în condiţiile în care normele de drept penal sunt de strictă interpretare şi aplicare. Or, în lipsa oricărei dispoziţii exprese, condiţia legală instituită de lege cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei, aceea ca infracţiunea să fi fost săvârşită până la reabilitare sau la împlinirea termenului de reabilitare, nu poate fi extinsă asupra elementului circumstanţial agravant al infracţiunii de omor calificat, dată fiind natura juridică diferită a celor două criterii de agravare a pedepsei şi care produc efecte distincte şi succesive asupra tratamentului sancţionator. Natura juridică diferită a celor două cauze de agravare a fost subliniată şi în Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 4 din 28 mai 1970 în care se menţionează „Faptul că omorul săvârşit anterior constituie cauză de agravare a ultimului omor - determinantă pentru încadrarea în art. 176 lit. c) din Codul penal - nu este de natură a înlătura, pentru argumentul că aceeaşi cauză ar constitui o dublă agravare, aplicarea prevederilor legale referitoare la recidivă sau concurs de infracţiuni, deoarece nicio dispoziţie legală nu exceptează de la aplicarea acestor prevederi situaţiile în care primul termen al recidivei sau infracţiunea concurentă constituie o cauză de agravare a ultimei infracţiuni.“ Astfel, în timp ce recidiva constituie o cauză de agravare a pedepsei al cărei caracter temporar este consacrat de art. 41 alin. (1) din Codul penal, elementul circumstanţial agravant reprezintă unul din elementele constitutive ale infracţiunii prin care legiuitorul descrie în norma de incriminare conţinutul infracţiunii a cărui incidenţă trebuie reţinută ori de câte ori fapta concretă corespunde modelului legal de referinţă. De altfel, reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal cu privire la persoana care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu constituie o consecinţă a condamnării anterioare, ci a faptului că persoana respectivă a comis o altă infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor, fapt ce reflectă o periculozitate sporită a infractorului şi justifică o sancţionare mai aspră a acestuia în considerarea acestui element de fapt ce circumstanţiază persoana. Ca atare, efectele reabilitării nu pot fi extinse, pe calea unei interpretări prin analogie, asupra a ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea judecătorească anterioară în privinţa caracterului penal al faptei şi a tipicităţii infracţiunii, chestiuni asupra cărora nu se mai poate statua decât într-o cale de atac extraordinară. A considera că intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, ar împiedica reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor ar anihila autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a statuat definitiv în sensul că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de persoana condamnată. Or, importanţa respectării acestui principiu constituţional a fost subliniată în numeroase rânduri în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, argumentele prezentate în Decizia nr. 126/2016, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională, fiind relevante. Astfel, Curtea Constituţională menţionează: "31. Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea reaminteşte cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, paragraful 38, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, astfel: «rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.» Aşadar, instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei. (...)34. Întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). În speţă, Curtea constată că motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional. Însă nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determină o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice - element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61)." De altfel, practica judiciară a statuat constant în sensul că intervenirea unei cauze care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant, omorul fiind calificat indiferent dacă făptuitorul a fost sau nu reabilitat pentru omorul săvârşit anterior, dacă acest omor a fost amnistiat ori dacă a intervenit prescripţia, aceasta întrucât o astfel de cauză nu exclude existenţa faptei anterioare în materialitatea ei, iar legea nu prevede nicio excepţie de la incidenţa acestei agravante. În acest sens este practica judiciară a Tribunalului Suprem, respectiv Decizia nr. 109 din 11 ianuarie 1973, publicată în Revista Română de Drept nr. 6/1973, pag. 163-164, Decizia nr. 2.899/1976 a aceluiaşi Tribunal Suprem, publicată în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1976“, Decizia nr. 3.319 din 24 decembrie 1974 a Tribunalului Suprem, publicată în Revista Română de Drept nr. 7/1975, pag. 72, Decizia nr. 2.369 din 26 mai 2000, publicată în Buletinul Jurisprudenţei - Culegere de decizii pe anul 2000, pag. 270-272, precum şi jurisprudenţa mai recentă a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reflectată prin Decizia nr. 1.363 din 12 aprilie 2010 în considerentele căreia se menţionează expres că „S-a reţinut corect infracţiunea de omor deosebit de grav comisă de o persoană care a mai săvârşit un omor, împrejurarea că a fost reabilitat şi că nu este recidivist neavând relevanţă în cauză. Existenţa agravantei este determinată de împrejurarea săvârşirii anterior a unei infracţiuni de omor, ca fapt material, neavând relevanţă că a fost amnistiată ori s-a dispus reabilitarea.“(www.scj.ro). Este adevărat că există deosebiri între reglementarea anterioară şi cea în vigoare, însă modificarea sintagmei „de o persoană care a mai comis un omor“, cu expresia omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor, a urmărit înlăturarea controverselor dezvoltate în legătură cu posibilitatea reţinerii agravantei chiar şi atunci când antecedenţa făptuitorului constă în săvârşirea unei tentative de omor. Ca atare, argumentul de ordin teleologic exprimat în susţinerea opiniei potrivit căreia reabilitarea împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal nu este fundamentat. Dispoziţia interpretativă prevăzută de art. 242 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, pune capăt controversei doctrinale legate de incidenţa normei explicative conţinute în art. 144 din Codul penal din 1969 cu privire la sintagma „săvârşirea unei infracţiuni“ şi în cazul particular al variantei agravante prevăzute de art. 176 alin. (1) lit. c) din Codul penal din 1969 în care se face referire la o anumită infracţiune. Astfel, comentariile consacrate Codului penal anterior au exprimat opinia că norma interpretativă este aplicabilă doar în cazurile în care dispoziţia legală se referă în mod nedeterminat la săvârşirea unei infracţiuni, nu şi în acele cazuri în care o anumită infracţiune este nominalizată în cuprinsul normei de incriminare. O asemenea controversă s-a purtat în legătură cu infracţiunea de omor deosebit de grav, prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. c) din Codul penal din 1969, omorul săvârşit de o persoană care a mai săvârşit un omor. Într-o opinie s-a considerat că omorul anterior trebuie să fie tot o infracţiune în forma faptului consumat, opinia contrară fiind aceea că elementul circumstanţial de agravare trebuie reţinut şi dacă antecedenţa făptuitorului constă într-o tentativă de omor, opinie însuşită de practica judiciară, făcându-se referire la prevederile art. 144 din Codul penal, privind expresia „săvârşirea unei infracţiuni“. Ca atare, modificările intervenite asupra normei de incriminare nu justifică reconsiderarea unei practici judiciare consacrate şi constante în contextul în care argumentele prezentate de jurisprudenţă îşi păstrează pe deplin valabilitatea şi conferă previzibilitate interpretării acestor dispoziţii. Astfel, existenţa unei jurisprudenţe a instanţei supreme publicate asigură previzibilitatea interpretării dispoziţiilor legale care reglementează elementul circumstanţial agravant, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale statuând constant asupra rolului instanţelor judecătoreşti în interpretarea şi aplicarea normelor de incriminare, jurisprudenţă însuşită şi de Curtea Constituţională. În acest sens amintim o decizie recentă a instanţei de contencios constituţional, Decizia nr. 449/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 719 din 21 august 2018, în considerentele căreia se menţionează expres în cuprinsul paragrafului 21, următoarele: „21. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), se impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracţiunilor şi pedepselor aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea de «drept» folosită la art. 7 corespunde celei de «lege» care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde, într-o mare măsură, de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (a se vedea hotărârile pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).“ Aşadar, interpretarea autentică dată de legiuitor sintagmei „de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor“ prin art. 242 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, cât şi interpretarea judiciară dată de jurisprudenţă sunt obligatorii şi convergente în sensul că reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în timp ce interpretarea doctrinară, neunitară şi neobligatorie, nu se impune prin valoarea argumentelor aduse în sprijinul opiniei contrare. Astfel, interpretarea extensivă a efectelor reabilitării, în lipsa unui text legal expres în acest sens, ar avea ca rezultat o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterioare prin care s-a statuat definitiv că persoana condamnată a comis o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor. Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în Dosarul nr. 6.533/107/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: "Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal prin raportare la dispoziţiile art. 169 din Codul penal, intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, împiedică reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentativă la infracţiunea de omor" Stabileşte că în interpretarea art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a art. 169 alin. (1) din Codul penal, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în Dosarul nr. 6.533/107/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: "Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal prin raportare la dispoziţiile art. 169 din Codul penal, intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, împiedică reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor" Stabileşte că în interpretarea art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a art. 169 alin. (1) din Codul penal, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală“. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2018. PREŞEDINTELE CU DELEGAŢIE AL SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător Mirela Sorina Popescu Magistrat-asistent, Diana Gabriela Vlădaia -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
