Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina-Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, excepţie ridicată de instanţa de judecată din oficiu în Dosarul nr. 1.031/109/2017 al Tribunalului Argeş - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 203D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, nu putea avea în vedere considerentele acesteia. Se mai apreciază că problema de drept clarificată prin decizia instanţei supreme viza o problemă de principiu, referindu-se la relativitatea efectelor hotărârilor judecătoreşti şi caracterul potestativ al dreptului la acţiune, în vreme ce decizia amintită a Curţii Constituţionale a avut în vedere prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare. De altfel, decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 a fost receptată în jurisprudenţa ulterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de unificare a practicii judiciare, în acest sens menţionând deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 23 din 26 septembrie 2016, nr. 54 din 3 iulie 2017 sau nr. 36 din 4 iunie 2018. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 18 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.031/109/2017, Tribunalul Argeş - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Excepţia a fost invocată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unor cereri referitoare la obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba să aibă în vedere, la stabilirea indemnizaţiei brute lunare a reclamanţilor, o valoare de referinţă sectorială de 405 lei, pentru perioada 9 aprilie 2015-30 noiembrie 2015, respectiv de 445,5 lei, pentru perioada 1 decembrie 2015-30 septembrie 2016, în funcţie de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că principiul egalităţii între cetăţeni presupune stabilirea unui salariu egal pentru muncă egală. În speţă, diferenţa de salarizare dintre reclamanţi nu este stabilită de angajator, ci rezultă din punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, definitivă şi irevocabilă, obţinută numai de o parte dintre magistraţi. Or, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 2 din 19 ianuarie 2015 s-a stabilit că punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi. În considerentele acestei decizii, invocându-se jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 818, nr. 819, nr. 820 şi nr. 821 din 3 iulie 2008, s-a statuat că instanţa de drept comun nu are competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. S-a mai reţinut că în sistemul de drept românesc, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, instanţele judecătoreşti nefiind ţinute de soluţiile pronunţate anterior de alte instanţe, iar hotărârile judecătoreşti au aplicabilitate numai la speţă, efectele lor neputând fi extinse la cauze similare cu care instanţele au fost învestite. În acest sens se apreciază că cele statuate în decizia amintită a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie contrazic considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016. 6. Se mai apreciază că este admisibilă o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la interpretarea dată unui text de lege de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 202 din 18 aprilie 2013 şi nr. 466 din 14 noiembrie 2013. Se consideră că sunt neconstituţionale dispoziţiile cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 19 ianuarie 2015, respectiv că nu constituie discriminare punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale. Se apreciază că această interpretare contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi. În acest sens se arată că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 se reţine că dispoziţiile art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. De altfel, s-a statuat în decizia Curţii Constituţionale, dispoziţiile de lege criticate lipsesc de sens şi, practic, anulează voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente. Aşadar, dispoziţiile art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, generează inegalităţi în ceea ce priveşte calculul indemnizaţiei/salariului de bază al magistraţilor, respectiv al personalului asimilat, cu acelaşi grad/treaptă, aceeaşi gradaţie şi aceleaşi condiţii de vechime şi de studii şi, prin urmare, contravin prevederilor art. 16 din Constituţie. 7. Se mai apreciază că, întrucât în sistemul de drept românesc nu există situaţii de extindere a opozabilităţii unei hotărâri judecătoreşti, în lipsa unei prevederi exprese legale (cum este, de exemplu, art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004), şi având în vedere că, potrivit art. 431 şi art. 435 din Codul de procedură civilă, terţilor nu li se pot acorda drepturi sau crea obligaţii printr-o hotărâre judecătorească, dacă nu au fost parte la judecată, dezlegările Curţii Constituţionale din Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 nasc cel puţin întrebarea cum decide angajatorul în situaţia în care prin hotărâri judecătoreşti se interpretează în mod contradictoriu acelaşi text de lege, ce hotărâre judecătorească să aplice. Iar dacă angajatorul decide, fără nicio distincţie, să aplice o hotărâre judecătorească şi celorlalţi salariaţi, terţi faţă de hotărâre, fie ea şi favorabilă, se pune problema dacă, în acest fel, nu încalcă o altă hotărâre judecătorească, prin care acelaşi drept nu a fost recunoscut respectivilor salariaţi. Or, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 (paragraful 26) se statuează că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. Totodată, Curtea Constituţională a mai statuat că în procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete la care norma juridică respectivă se referă şi în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, inclusiv pentru a defini, cu toată precizia, voinţa legiuitorului. De asemenea, în paragraful 29, Curtea a reţinut că principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Or, din moment ce situaţia juridică a personalului bugetar cu acelaşi grad, aceeaşi gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii este identică, atunci şi tratamentul juridic aplicabil trebuie să fie acelaşi, nefiind permis, spre exemplu, ca magistraţi cu acelaşi grad, aceeaşi gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate şi aceleaşi studii să aibă indemnizaţii de încadrare diferite. 8. În baza acestui raţionament al Curţii, instanţa de judecată care a invocat din oficiu excepţia apreciază că hotărârile judecătoreşti, în situaţia în care interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, astfel cum este, de cele mai multe ori, situaţia drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, care se stabilesc, conform art. 162 alin. (3) din Codul muncii, prin lege, produc efecte şi faţă de terţii ce nu au participat la judecată, dar care sunt salariaţii pârâtului-angajator şi se află într-o situaţie juridică identică celei a reclamantului-salariat. Prin urmare, se apreciază că este suficientă pronunţarea unei singure hotărâri judecătoreşti definitive/ irevocabile, în contradictoriu cu un singur salariat, pentru ca angajatorul să acorde dreptul solicitat şi celorlalţi salariaţi, chiar dacă aceştia din urmă nu au fost părţi în procesul finalizat cu respectiva hotărâre judecătorească. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 10. Avocatul Poporului apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens arată că prevederile art. 16 alin. (2) din Constituţie statuează că nimeni nu este mai presus de lege. Aşadar, nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării, pentru a obţine un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament, în raport cu soluţia pronunţată de o altă instanţă, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii, chiar şi în situaţia în care invocă o astfel de hotărâre. Pe cale de consecinţă, interpretarea şi aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu, în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti, prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale. 11. Se mai invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, nr. 819 şi nr. 820 din 3 iulie 2008 şi se apreciază că, atât timp cât tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, în raport cu alţi salariaţi cărora nu li s-au acordat aceste drepturi ori cărora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotărâri judecătoreşti, pronunţate de instanţe diferite, nu există discriminare, în sensul art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Prevederile legale criticate au următorul cuprins: - Art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3): "(2) Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: (...) e) drepturile economice, sociale şi culturale, în special: (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare; (...)(3) Exercitarea drepturilor enunţate în cuprinsul prezentului articol priveşte persoanele aflate în situaţii comparabile." – Art. 2: "(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.(2) Dispoziţia de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înţelesul prezentei ordonanţe.(3) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.(5) Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.(6) Orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă bazată pe două sau mai multe criterii prevăzute la alin. (1) constituie circumstanţă agravantă la stabilirea răspunderii contravenţionale dacă una sau mai multe dintre componentele acesteia nu intră sub incidenţa legii penale.(7) Constituie victimizare şi se sancţionează contravenţional conform prezentei ordonanţe orice tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării.(8) Prevederile prezentei ordonanţe nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului la libera exprimare, a dreptului la opinie şi a dreptului la informaţie.(9) Măsurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând asigurarea dezvoltării lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, precum şi măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu constituie discriminare în sensul prezentei ordonanţe.(10) În înţelesul prezentei ordonanţe, eliminarea tuturor formelor de discriminare se realizează prin: a) prevenirea oricăror fapte de discriminare, prin instituirea unor măsuri speciale, inclusiv a unor acţiuni afirmative, în vederea protecţiei persoanelor defavorizate care nu se bucură de egalitatea şanselor; b) mediere prin soluţionarea pe cale amiabilă a conflictelor apărute în urma săvârşirii unor acte/fapte de discriminare; c) sancţionarea comportamentului discriminatoriu prevăzut în dispoziţiile alin. (1)-(7).(11) Comportamentul discriminatoriu prevăzut la alin. (1)-(7) atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, în condiţiile legii." 15. În opinia instanţei de judecată care a invocat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 - Egalitatea în drepturi. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că obiectul cauzei deduse soluţionării instanţei de judecată îl reprezintă cererea de obligare a ordonatorilor de credite (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba) la plata unor drepturi salariale, fiind invocată discriminarea faţă de alţi magistraţi, cărora li s-a recunoscut, prin hotărâre judecătorească, o indemnizaţie de încadrare brută lunară majorată cu 18%, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 80 din 1 februarie 2007. În susţinerea acţiunii, a fost invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, cu motivarea că, potrivit acestei decizii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea salariilor/indemnizaţiilor personalului plătit din fonduri publice trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Or, cum decizia Curţii Constituţionale nu viza decât neconstituţionalitatea art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pârâţii din speţă au egalizat indemnizaţiile de încadrare la nivelul maxim, ce includea şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, doar începând cu data de 1 august 2016, data la care a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016. În cauză, se invocă existenţa unei discriminări şi se solicită recunoaşterea dreptului lor la majorarea cu 18% a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare şi anterior datei de 1 august 2016, având în vedere faptul că acest drept a fost recunoscut altor magistraţi, prin hotărâri judecătoreşti, încă din anul 2008. 17. Instanţa de judecată învestită cu soluţionarea acţiunii a invocat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, arătând că, potrivit acestei interpretări, punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al altor angajaţi. Astfel, instanţa de judecată apreciază că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2 din 19 ianuarie 2015 contrazice considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, prin care s-a statuat că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de art. 3^1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010. 18. Cu alte cuvinte, instanţa de judecată care a invocat din oficiu excepţia tinde la extinderea aplicării egalizării salariale, în sensul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, în interpretarea dată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, şi anterior intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, respectiv încă de la data pronunţării unor hotărâri judecătoreşti (în speţă, anul 2008) prin care s-a stabilit şi în favoarea unor magistraţi dreptul de a avea inclusă în indemnizaţie majorarea de 18% instituită prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Se susţine că o interpretare diferită a normelor legale incidente ar încălca principiul constituţional al egalităţii în drepturi. 19. Procedând la o succintă analiză a cadrului legislativ incident, Curtea reţine că, în vederea înlăturării diferenţelor salariale rezultate prin aplicarea Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, astfel cum a fost reglementată prin legi anuale de salarizare, au fost adoptate Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015, precum şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 9 iunie 2016. 20. Actele normative enumerate stabileau că personalul plătit din fonduri publice va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, prin luarea în considerare inclusiv a indemnizaţiilor stabilite prin hotărâre judecătorească emisă în temeiul unei legislaţii cu aplicabilitate generală. 21. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 31 august 2016, s-a modificat art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, fiind eliminată egalizarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare la nivelul maxim, în sensul neincluderii în aceasta a drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. 22. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, fără nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Prin decizia menţionată, Curtea a statuat că, în vederea egalizării prevăzute de art. 3^1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare“, care trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive, urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, acelaşi grad, aceeaşi gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică. 23. Curtea reţine, aşadar, că, drept urmare a Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, a fost eliminat din fondul activ al legislaţiei şi, având în vedere art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 (în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016) şi art. 3^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, rezultă că, pentru stabilirea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, trebuie aplicat nivelul maxim în plată pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, începând cu data de 9 aprilie 2015, respectiv data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, actul normativ prin care legiuitorul a instituit egalizarea veniturilor personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim, eliminând astfel inechităţile existente [prin art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015 a fost introdus art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014]. 24. Prin urmare, nu sunt întemeiate susţinerile formulate în motivarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate şi care se referă, în esenţă, la o egalizare a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare, calculate încă de la data pronunţării unor hotărâri judecătoreşti (în speţă, anul 2008), prin care s-a stabilit şi în favoarea unor magistraţi dreptul de a avea inclusă în indemnizaţie majorarea de 18% instituită prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aşadar, şi pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, dat fiind faptul că, înainte de această dată, nu exista temeiul legal pentru egalizarea tuturor indemnizaţiilor de încadrare, respectiv şi pentru magistraţii care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorarea indemnizaţiilor de încadrare. Or, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, prin care s-a statuat că „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare“ trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive, a avut în vedere existenţa unui temei legal în acest sens, Curtea statuând că (paragraful 30 din decizia amintită), în caz contrar, ar fi lipsită de sens şi s-ar anula voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportare la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente. 25. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, în sfera publică, salariile/indemnizaţiile/soldele sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, iar manifestarea de voinţă a angajatorului public este condiţionată şi limitată de lege. Prin urmare, autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească (în ceea ce priveşte obligarea autorităţii publice la plata unor drepturi salariale) este una absolută pe toată durata de aplicare a prevederii legale în baza căreia subzistă o atare obligaţie a autorităţii publice (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1.601 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011). 26. Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea reţine că, deşi existau hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea magistraţilor sau personalului asimilat, prin care s-a recunoscut dreptul de a beneficia de majorarea indemnizaţiilor de încadrare brute lunare cu 18%, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, acestea nu erau pronunţate în temeiul unei legislaţii cu aplicabilitate generală, dat fiind faptul că nu exista un act normativ care să prevadă că aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, fiecărui grad, fiecărei trepte, gradaţiei, vechimii în muncă şi în specialitate, respectiv, cu referire la prezenta cauză, pentru întreaga familie ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie“, astfel cum este reglementată în Legea-cadru nr. 284/2010. 27. De altfel, în sens similar s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, prin decizia amintită, paragrafele 75-81, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, între altele, că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor, începând cu data de 9 aprilie 2015, prin introducerea art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, şi, prin urmare, aceste majorări salariale (ce includ drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive, indiferent dacă au fost emise sau nu ordine de salarizare, în acest sens) trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, fiecărui grad, fiecărei trepte, gradaţii, vechimi în muncă şi în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal [art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015]. 28. Pentru aceste considerente, în prezenta cauză nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate formulate în legătură cu o pretinsă discriminare instituită de dispoziţiile art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, textele de lege criticate în prezenta cauză, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 29. Critica de neconstituţionalitate a fost formulată din perspectiva faptului că nu au aplicabilitate generală, anterior datei de 9 aprilie 2015, hotărâri judecătoreşti prin care s-a recunoscut unor magistraţi dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18% stabiliţi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2007. Or, în sensul jurisprudenţei Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii. Astfel, prin deciziile nr. 818, nr. 819, nr. 820 şi nr. 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, Curtea a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. 30. Prin deciziile menţionate, Curtea a statuat că un asemenea înţeles al dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. 31. Cele statuate în deciziile amintite îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, astfel încât Curtea constată că nu este discriminatorie neaplicarea, cu caracter general, anterior datei de 9 aprilie 2015, a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-a recunoscut unor magistraţi dreptul de a avea inclus în indemnizaţie cei 18% stabiliţi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2007, având în vedere faptul că, anterior acestei date, respectiv intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015 (prin care s-a reglementat includerea în salariul de bază/indemnizaţia de încadrare inclusiv a indemnizaţiilor stabilite prin hotărâre judecătorească emisă în temeiul unei legislaţii cu aplicabilitate generală), nu exista un act normativ care să prevadă includerea acestor majorări salariale la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, fiecărui grad, fiecărei trepte, gradaţii, vechimi în muncă şi în specialitate. 32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanţa de judecată din oficiu în Dosarul nr. 1.031/109/2017 al Tribunalului Argeş - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Argeş - Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 martie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Irina-Loredana Gulie -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
