Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală, ridicată de inculpatul Andrei Gabriel Toma în Dosarul nr. 9.564/315/2018/a1 al Judecătoriei Târgovişte. Cauza formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 679 D/2019. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate în principal ca inadmisibilă, întrucât pune în discuţie aspecte de interpretare şi aplicare a legii în contextul intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, iar în subsidiar ca neîntemeiată, întrucât normele criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 28 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 9.564/315/2018/a1, Judecătoria Târgovişte a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală, ridicată de inculpatul Andrei Gabriel Toma într-o cauză penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul de lege criticat este neconstituţional, întrucât nu menţionează care este actul de inculpare prevăzut de lege şi nici nu face trimitere la vreo altă dispoziţie conexă din Codul de procedură penală. Art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală face totuşi trimitere la existenţa unui act de inculpare la singular şi nu la plural, inducând ideea clară că în materie penală există un singur act de inculpare. Se susţine că legiuitorul nu a avut în niciun caz în vedere mai multe acte de inculpare. În lumina prevederilor noului Cod de procedură penală, singurul act de inculpare din România este ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, care a devenit cel mai elaborat act de urmărire penală, rechizitoriul fiind doar un act de sesizare a instanţei de judecată, conform art. 329 din Codul de procedură penală. În acest act de sesizare a instanţei trebuie să fie transpusă întocmai ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, aşa cum reiese din prevederile art. 328 din Codul de procedură penală. Toate acestea confirmă faptul că în toate cazurile instanţa de judecată nu mai judecă un rechizitoriu ca în vechea reglementare penală, ci doar un act de inculpare, respectiv ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, iar prin rechizitoriu nu pot fi reţinute pentru prima dată aspecte care nu au fost reţinute în actul de inculpare. Această modificare legislativă este strâns legată de prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru că oferă persoanei acuzate în cursul urmăririi penale dreptul de a se apăra în concret şi eficient asupra acuzaţiei aduse, raportat la toate piesele dosarului, la elementele probatorii reţinute în acest act de inculpare. Ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale, persoana cercetată dobândeşte calitatea de inculpat şi anumite drepturi care trebuie asigurate de către organele de urmărire penală în mod corelativ faţă de persoana cercetată. 6. Cu referire la cauza în care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, autorul arată că în dosarul înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte în anul 2013, procurorul de caz a emis la data de 7 aprilie 2015 o ordonanţă prin care a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor „pentru care prin ordonanţa din data de 16 octombrie 2016 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul Toma Andrei Gabriel, acesta fiind trimis în judecată prin rechizitoriul din 17 octombrie 2018“. La data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare noul Cod de procedură penală, care este de imediată aplicare în baza principiului tempus regit actum. Nu există o dispoziţie expresă care să transforme învinuitul în suspect sau vreo dispoziţie care reglementează că vechiul inculpat devine automat nou inculpat „pe noua procedură penală“. Cu referire la această situaţie se solicită instanţei să constate că nu există o ordonanţă prin care acesta să fi fost făcut mai întâi suspect, aşa cum prevede noul Cod de procedură penală, transformându-l direct în inculpat, echivalând astfel calitatea de suspect cu aceea de inculpat, fără a exista un text de lege în acest sens. Nu au fost emise ordonanţe, acte procesuale prin care să fie dobândite calităţile în ordinea lor cronologică, firească, respectiv calitatea de suspect şi calitatea de inculpat. 7. Faţă de aceste aspecte apreciază că „interpretarea la care apelează procurorul de caz este neconstituţională“ pentru că acesta îşi poate alege forma de emitere a actului de inculpare. „Procurorul are liberul arbitru şi din cauza dispoziţiilor neclare de la art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală, pentru că în dosarul penal au fost întocmite doar ordonanţe de schimbare a încadrării juridice prin care au fost translatate calităţi procesuale, fără o dispoziţie expresă în acest sens, astfel încât în România pot exista mai multe acte de inculpare ca formă şi ca fond. Noţiunea de act singular de inculpare este nesocotită din cauza lipsei de precizie a textului de lege şi din cauza folosirii sintagmei «prevăzut de lege», fără a face trimitere la un articol din Codul de procedură penală şi nici cu privire la calităţile dobândite anterior intrării in vigoare a noului Cod de procedură penală.“ 8. În motivarea excepţiei, cu referire la succesiunea în timp a normelor procedural penale, se fac consideraţii privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor referitoare la principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, în sensul că în privinţa domeniului de aplicare a legii procesual penale a fost consacrat principiul activităţii acesteia. Se invocă, de asemenea, Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. 9. Având în vedere argumentele prezentate se solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală şi constatarea că acesta este constituţional doar dacă se interpretează în sensul că există un singur act de inculpare în legislaţia penală, respectiv ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale emisă în baza noului Cod de procedură penală, chiar dacă anterior a fost emisă o ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale conform vechiului Cod de procedură penală, text de lege care se aplică şi cauzelor aflate în timpul urmăririi penale la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală. Apreciază că „prin admiterea acestei excepţii orice justiţiabil este protejat de abuzul autorităţii statului şi astfel se poate exercita un drept de apărare eficient şi corect, sunt respectate exigenţele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi egalitatea de arme a pârâţilor. Fără un act de acuzare singular pe întreg teritoriul ţării, comun şi cunoscut de către toţi justiţiabilii, este evident că nu poate exista o apărare în concret şi eficientă şi nicio echitabilitate a procedurii penale“. 10. Judecătoria Târgovişte apreciază că excepţia este neîntemeiată. Principiul constituţional instituit de art. 1 alin. (5) din Constituţie se referă la respectarea obligatorie a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de precizie, claritate şi previzibilitate, astfel încât aceştia să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. Acţiunea penală este mijlocul procesual prin care se realizează tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor la comiterea unei infracţiuni. Este o acţiune publică, exercitată de către stat, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, împotriva subiecţilor activi ai infracţiunii. Punerea în mişcare a acţiunii penale constituie momentul de început al acţiunii penale, care se dispune prin intermediul unui act de inculpare. Ea se dispune întotdeauna in personam în ipoteza în care se constată, după începerea urmăririi penale, că există probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Conform art. 309 din Codul de procedură penală, acţiunea penală se pune în mişcare de către procuror, prin ordonanţă, în condiţiile enunţate mai sus. De asemenea, potrivit art. 360 alin. (2) din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunilor de audienţă, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare prin declaraţia orală a procurorului de şedinţă care participă la judecată, consemnată în încheierea de şedinţa a instanţei. Legiuitorul a prevăzut în cuprinsul unor norme clare, edictate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, în acord cu procedeele de tehnică legislativă, condiţiile necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi actele procesuale prin care procurorul poate declanşa tragerea la răspundere penală a autorilor infracţiunii. Sunt respectate astfel cerinţele de precizie, claritate şi previzibilitate consacrate de principiul instituit de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 11. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul judecătoruluiraportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.“ 15. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că nu pot fi reţinute criticile formulate. Faptul că în cuprinsul dispoziţiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală nu se specifică, expres, care este „actul de inculpare prevăzut de lege“ nu este de natură a conferi, în sine, acestui text un caracter neclar şi impredictibil. 17. Curtea observă, astfel, că art. 14 face parte din capitolul I - Acţiunea penală, cuprins în titlul II - Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal din partea generală a Codului de procedură penală. Textul cuprinde deci norme cu caracter general, dezvoltate/concretizate apoi, în mod corespunzător, în partea specială a Codului de procedură penală. Aşa cum evidenţiază şi instanţa de judecată în cadrul opiniei exprimate în cauză, în cadrul părţii speciale a Codului de procedură penală sunt prevăzute norme exprese referitoare la actele prin care se pune în mişcare acţiunea penală. Astfel, art. 309 - Punerea în mişcare a acţiunii penale prevede, în alin. (1), că „acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi că nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1)“. Nu poate fi reţinută însă interpretarea avansată de autorul excepţiei, potrivit căreia ar exista un singur act de inculpare în legislaţia penală, respectiv ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale emisă în baza noului Cod de procedură penală, întrucât, aşa cum precizează şi instanţa de judecată în aceeaşi opinie, există dispoziţii care prevăd alte modalităţi, precum art. 360 - Constatarea infracţiunilor de audienţă din Codul de procedură penală, potrivit cărora „(1) Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. Încheierea de şedinţă se trimite procurorului competent. (2) În cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat“. Faptul că, potrivit noului Cod de procedură penală, nu se mai dă posibilitatea procurorului de a pune în mişcare acţiunea penală şi prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanţei, ci în mod obligatoriu acesta trebuie să pună în mişcare acţiunea penală în cursul cercetării penale, printr-un act separat, nu este de natură să susţină teza interpretării restrictive a art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală susţinută de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. 18. Rezultă, aşadar, că legea penală cuprinde norme exprese şi clare referitoare la actele prin care se poate pune în mişcare acţiunea penală, astfel încât nu se poate susţine că exprimarea generală din redactarea art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală ar crea dificultăţi de înţelegere/interpretare/aplicare. Aceasta cu atât mai mult cu cât norma în cauză se adresează unei audienţe specializate, şi anume autorităţilor competente să pună în mişcare acţiunea penală, respectiv să aprecieze asupra legalităţii punerii în mişcare a acţiunii penale. Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (citată în numeroase decizii ale Curţii Constituţionale) a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea acestora să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv întro normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 19. Cât priveşte elementele vizând aplicarea în timp a dispoziţiilor noului şi vechiului Cod de procedură penală în cazul concret supus judecăţii, acestea excedează controlului de constituţionalitate. Curtea a statuat sub acest aspect în jurisprudenţa sa că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii de către organele judiciare (Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, paragraful 19, şi Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, paragraful 23). Atât interpretarea conţinutului normelor juridice, ca fază indispensabilă procesului de aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, cât şi aprecierea legalităţii activităţii desfăşurate de către organele de urmărire penală sunt de competenţa instanţelor de judecată, potrivit legii. În cazuri similare, Curtea a reţinut că a răspunde criticilor autorilor excepţiei într-o atare situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 19 iulie 2012, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 14, Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 16 august 2017, paragraful 14, Decizia nr. 421 din 15 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, paragraful 13, Decizia nr. 466 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 768 din 27 septembrie 2017, paragraful 16, Decizia nr. 735 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 282 din 29 martie 2018, paragraful 18, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 26 martie 2018, paragraful 16, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragraful 21, şi Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018, paragraful 14). 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andrei Gabriel Toma în Dosarul nr. 9.564/315/2018/a1 al Judecătoriei Târgovişte şi constată că dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Târgovişte şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 martie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
