Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, excepţie ridicată de Lavinia-Nicoleta Coţofană în Dosarul nr. 3.294/1/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.334D/2018. 2. La apelul nominal răspunde autoarea excepţiei, prezentă personal şi asistată de domnul avocat Augustin Zegrean din cadrul Baroului Bistriţa-Năsăud. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul este la al doilea termen de judecată, primul termen fiind pe data de 24 februarie 2022, când domnul avocat Augustin Zegrean a solicitat acordarea unui nou termen de judecată, pentru a putea fi prezent în faţa Curţii Constituţionale. De asemenea, arată că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a depus, la dosarul cauzei, concluzii scrise prin care solicită admiterea excepţiei şi că a solicitat, la termenul anterior, conexarea la Dosarul nr. 1.334D/2018 a Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.488D/2018, care are un obiect parţial identic, dar care nu are un termen de judecată, cerere asupra căreia Curtea Constituţională urmează să se pronunţe la acest termen. 4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii de conexare, invocând practica constantă a instanţei de contencios constituţional de a respinge astfel de cereri atunci când dosarele propuse pentru a fi conexate se află pe rolul Curţii Constituţionale, dar nu au un termen de judecată. 5. Curtea respinge cererea de conexare. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, doamna Lavinia-Nicoleta Coţofană, care solicită admiterea acesteia şi prezintă situaţia de fapt din dosarul în care a fost invocată excepţia. În acest sens, autoarea excepţiei arată că, în data de 20 ianuarie 2016, a fost repartizată, în calitate de judecător definitiv, la Judecătoria Arad, preluând completul unui coleg delegat la o altă instanţă. În acest context, arată că, încă de la prima şedinţă de judecată, a observat un aspect care contravenea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă şi ale Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, mai exact acela că, în dosare civile în materia minori şi familie, părţile erau reprezentate de avocaţi în baza unor delegaţii intitulate „delegaţii de asistenţă extrajudiciară“ pe care le emitea decanul Baroului Arad. Autoarea precizează că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 prevede că ajutorul public judiciar poate fi acordat de către instanţa de judecată în urma unei analize privind îndeplinirea de către petent a condiţiilor legale; or, în cauzele la care se face referire în susţinerea excepţiei, nu existau încheieri ale instanţei prin care să fi fost acordat ajutorul public judiciar, neexistând nici solicitări formulate în acest sens la dosarele cauzelor. În această situaţie, autoarea excepţiei susţine că a înţeles să invoce excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocaţilor care deţineau astfel de delegaţii, dar că, în aceste cauze, la termenele următoare s-au prezentat aceiaşi avocaţi, cu delegaţii purtând denumirea „delegaţie de asistenţă judiciară“, care aveau acelaşi număr şi aceeaşi dată, fără ca aceştia să fi formulat cereri de ajutor public judiciar care să fi fost încuviinţate de către instanţă. Autoarea excepţiei arată că, în aceste condiţii, şi-a exercitat obligaţiile prevăzute de Codul de procedură civilă şi a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, conducerea Judecătoriei Arad, preşedintele Tribunalului Arad, Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv Inspecţia Judiciară, şi Ministerul Justiţiei. Autoarea susţine că, drept urmare, Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii au sesizat organele de urmărire penală şi că, la data de 24 aprilie 2016, dosarul a fost preluat de către Direcţia Naţională Anticorupţie. În urma unei audienţe pe care Inspecţia Judiciară a acordat-o decanului Baroului Arad, precum şi unei alte doamne avocat din cadrul Baroului Arad, Inspecţia Judiciară s-a sesizat, din oficiu, cu privire la săvârşirea de către autoarea excepţiei a următoarelor abateri disciplinare: exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, prin faptul că ar fi sesizat „în grabă“ Ministerul Public; neglijenţă în serviciu, prin faptul că nu a pus în discuţia părţilor sesizarea organelor de urmărire penală (deşi autoarea susţine că realizase acest act procesual, chiar dacă nu era obligatoriu); folosirea funcţiei în interesul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin faptul că a transmis delegaţiile în cauză prin poşta instanţei, şi nu prin serviciul poştal obişnuit; încălcarea obligaţiei de confidenţialitate, prin transmiterea datelor către Ministerul Public şi prin pretinsa audiere a unor minori în prezenţa soţului, în biroul autoarei (scop în care autoarea susţine că au fost compilate imagini pentru a fi produse probe). Autoarea excepţiei arată că, la data de 31 octombrie 2016, a fost sancţionată de Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul căruia a fost judecată de un complet format iniţial din opt judecători, din care până la sfârşitul şedinţei, care s-a încheiat după ora 24.00 a respectivei zile, au rămas doar şase, fiind astfel încălcat principiul continuităţii completului; autoarea excepţiei susţine că a fost sancţionată, în urma exprimării în acest sens a patru voturi din cele şase anterior menţionate, pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă prin sesizarea în grabă a parchetului şi pentru încălcarea obligaţiei de confidenţialitate. Autoarea susţine că, la data de 24 noiembrie 2016, Consiliul Superior al Magistraturii a pronunţat Hotărârea nr. 1.628 din 24 noiembrie 2016, prin care a legitimat corectitudinea susţinerilor sale referitoare la modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale privind ajutorul public judiciar şi a dispus monitorizarea Judecătoriei Arad sub aspectul anterior menţionat. În acest context, autoarea arată că a formulat recurs împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost sancţionată, sesizând că aceasta conţinea unele inadvertenţe (spre exemplu, în ziua în care se arată în respectiva hotărâre că ar fi audiat martori minori în prezenţa soţului său, acesta din urmă însoţea un client la organele de poliţie), că martorii folosiţi împotriva sa dobândiseră, între timp, calitatea de suspecţi, inclusiv sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă, şi că Uniunea Naţională a Barourilor din România emisese o hotărâre prin care a detaliat procedura de acordare a ajutorului public judiciar. Recursul astfel formulat a fost respins. În fine, autoarea arată că, la data de 24 octombrie 2017, Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii din cadrul Senatului a emis o decizie prin care a constatat, cu unanimitate de voturi, că, începând cu data de 1 februarie 2016, autoarea excepţiei are statutul de avertizor în interes public. 7. Preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Augustin Zegrean, care susţine că starea de fapt prezentată de autoarea excepţiei este suficientă pentru a demonstra că excluderea persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul autorităţii judecătoreşti de la protecţia acordată prin prevederile Legii nr. 571/2004 constituie o eroare, că dispoziţiile legale criticate nu fac distincţie între autorităţile şi instituţiile statului şi că textul criticat nu a fost redactat în acord cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În acest sens, se arată că textul criticat face confuzie între instituţiile statului şi că s-ar impune ca legiuitorul să precizeze care sunt instituţiile din cadrul autorităţii publice locale. 8. Se susţine că prevederile art. 2 din Legea nr. 571/2004 au fost adoptate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 pentru că limbajul folosit de legiuitor este departe de a fi un limbaj clar şi previzibil; drept dovadă, autoarea excepţiei, având calitatea de judecător, a interpretat dispoziţiile Legii nr. 571/2004 ca fiindu-i aplicabile, aspect care nu a fost reţinut şi de către autorităţile care au soluţionat cauza în cadrul căreia a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, autorităţi care au apreciat că dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 571/2004 nu se aplică personalului din cadrul instanţelor, cu toate că dispoziţiile legii analizate fac referire la autorităţile publice. Se susţine că, potrivit prevederilor Constituţiei, autorităţile publice sunt cele din cadrul autorităţii legislative, al autorităţii executive şi al autorităţii judecătoreşti şi că este greu de înţeles motivul pentru care magistraţii au fost excluşi de la aplicarea prevederilor Legii nr. 571/2004. Se susţine că şi în cadrul autorităţii judecătoreşti sunt săvârşite încălcări ale legii care ar trebui semnalate de către personalul din cadrul instanţelor, iar aceştia ar trebui să fie protejaţi de lege în cazul în care fac astfel de raportări, să nu fie supuşi persecuţiilor şi să nu fie pedepsiţi, nici ei, nici membrii familiilor lor. 9. Se susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4), ale art. 16, 30, 124 şi 125. 10. Se arată că textul criticat încalcă independenţa judecătorilor, întrucât dacă aceştia constată încălcări ale legii comise de către şefii lor ierarhici, nu pot să le raporteze fără a fi sancţionaţi. Se face trimitere la concluziile scrise formulate în prezenta cauză şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la independenţa judecătorilor. Este invocată, totodată, decizia Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii din cadrul Senatului, prin care autoarei excepţiei i-a fost recunoscută calitatea de avertizor în interes public, şi Hotărârea din 8 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Bucur şi Toma împotriva României, prin care a fost recunoscută calitatea de avertizor unui ofiţer din cadrul Serviciului Român de Informaţii. Or, se arată că, dacă ofiţerii de informaţii sunt protejaţi legal atunci când fac raportări dintre cele prevăzute de Legea nr. 571/2004, cu atât mai mult personalul din justiţie ar trebui să beneficieze de această protecţie. Este, de asemenea, invocată Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 15 iulie 2021, pronunţată de Marea Cameră, prin care Polonia a fost sancţionată deoarece a iniţiat proceduri disciplinare împotriva unor judecători pentru că au adresat Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cereri preliminare; se arată că, prin decizia anterior menţionată se arată că a fost încălcată independenţa judecătorilor, având în vedere că aceştia au fost sancţionaţi ca urmare a promovării cererilor preliminare. 11. Se arată, de asemenea, că, ulterior invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, a fost adoptată Directiva (UE) 2019/1937 a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 octombrie 2019 privind protecţia persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii, o directivă amplă, prin care se recomandă statelor membre să adopte legi prin care să acorde această protecţie în toate domeniile de activitate, fiind excluşi doar avocaţii şi medicii, având în vedere obligaţia acestora de confidenţialitate faţă de clienţi, respectiv faţă de pacienţi. Se susţine că România are o astfel de lege, dar că ea nu a fost pusă în acord cu cerinţele Directivei (UE) 2019/1937, Legea nr. 571/2004 fiind adoptată în anul 2004 în cadrul Capitolului Justiţie şi Afaceri Interne în vederea aderării României la Uniunea Europeană. Se susţine că Legea nr. 571/2004 este de o dimensiune prea redusă pentru a putea reglementa toate ipotezele care ar trebui să intre sub incidenţa acesteia. Se arată că Directiva (UE) 2019/1937 prevede toate cazurile în care se impune protecţia persoanelor care fac raportări, fiind enumerate în cuprinsul său inclusiv persoanele juridice de drept privat. Se arată că termenul de transpunere a acestei directive a fost 17 decembrie 2021, dar că Legea nr. 571/2004 nu a fost modificată în raport cu prevederile acesteia. 12. Pentru toate aceste motive, se susţine că se impune ca instanţa de contencios constituţional să pronunţe, în prezenta cauză, o decizie de interpretare, în sensul că dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 571/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care exclud de la protecţia garantată de această lege personalul din cadrul autorităţii judecătoreşti. 13. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate solicită Curţii Constituţionale să aibă în vedere Hotărârea din 8 ianuarie 2013, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Bucur şi Toma împotriva României, respectiv faptul că pentru recunoaşterea calităţii de avertizor este relevantă autenticitatea informaţiilor transmise; se arată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Consiliul Superior al Magistraturii a pronunţat o hotărâre prin care a reţinut corectitudinea informaţiilor transmise de autoarea excepţiei, existând la dosar o adresă prin care Consiliul Superior al Magistraturii arată că sesizarea formulată de autoarea excepţiei a fost valorificată. Se mai susţine că dovada faptului că dispoziţiile Legii nr. 571/2004 sunt neclare este aceea că Parlamentul, prin Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii din cadrul Senatului, cu unanimitate de voturi, a constatat că prevederile Legii nr. 571/2004 se aplică şi magistraţilor. 14. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, în principal ca inadmisibilă şi în subsidiar ca neîntemeiată. 15. În ceea ce priveşte caracterul inadmisibil al excepţiei, se arată că, în prezenta cauză este criticată, mai degrabă, o interpretare a dispoziţiilor legale în materia analizată, referitoare la aspectul dacă Legea nr. 571/2004 se aplică sau nu magistraţilor. Se susţine că, chiar dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, că Legea nr. 571/2004 nu se aplică şi magistraţilor, aceasta este o decizie de speţă, şi nu o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii, care să fie obligatorie pentru instanţele judecătoreşti. Se arată că există o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale prin care instanţa de contencios constituţional a declarat neconstituţionale dispoziţii legale în interpretarea dată acestora prin deciziile pronunţate de Înalta de Casaţie şi Justiţie, însă în prezenta cauză este criticată o interpretare dată printr-o decizie de speţă prin care s-a constatat că autoarea excepţiei nu întruneşte calitatea de avertizor. Se arată, de asemenea, că se solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii interpretative referitoare la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 571/2004 şi că faptul că adoptarea, ulterior legii criticate, a Directivei (UE) 2019/1937 poate să implice o modificare a acestei legi, dar că acest aspect nu constituie un motiv de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 571/2004. Astfel, se susţine că argumentele formulate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate vizează, pe de o parte, o interpretare de speţă, iar, pe de altă parte, îmbunătăţirea legislaţiei în domeniul analizat. 16. Pe fond, se solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere caracterul de soluţie de speţă al interpretării criticate de autoarea excepţiei. 17. În replică, reprezentantul convenţional al autoarei excepţiei arată că autoarea excepţiei nu contestă modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale criticate şi nici nu a solicitat o interpretare a acestora de către Curtea Constituţională, ci a susţinut că prevederile legale criticate sunt susceptibile de mai multe interpretări, una dintre ele fiind aceea că personalul din cadrul puterii judecătoreşti este exclus de la aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 571/2004. Pentru acest motiv, solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii prin care să se constate că dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 571/2004 sunt neconstituţionale, în măsura în care nu se referă şi la personalul din cadrul autorităţii judecătoreşti, neexistând motive pentru care acesta să nu beneficieze de protecţia reglementată prin Legea nr. 571/2004, aspect ce rezultă şi din dispoziţiile Directivei (UE) 2019/1937, pe care România este obligată să o transpună. 18. În replică, reprezentantul Ministerului Public arată că nu este în dezacord cu cele susţinute de reprezentantul convenţional al autoarei excepţiei în sensul că dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 571/2004 ar trebui să li se aplice şi magistraţilor şi că, de altfel, în concluziile formulate a subliniat caracterul de interpretare de speţă al soluţiei conform căreia Legea nr. 571/2004 ar exclude de la aplicarea sa magistraţii. Se arată că legea supusă controlului de constituţionalitate nu enumeră, în mod expres, magistraţii printre persoanele cărora le este aplicabilă, dar nici nu prevede, în mod expres, o excepţie de la aplicarea dispoziţiilor sale în ceea ce îi priveşte. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 19. Prin Încheierea din 17 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.294/1/2017/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 din Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, excepţie ridicată de Lavinia-Nicoleta Coţofană într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii promovate de autoarea excepţiei împotriva unei hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a dispus înaintarea către Preşedintele României a propunerii de eliberare din funcţia de judecător a autoarei excepţiei de neconstituţionalitate. 20. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, din art. 2 din Legea nr. 571/2004 ar putea rezulta că măsurile/drepturile prevăzute de Legea nr. 571/2004 nu se pot aplica şi instanţelor judecătoreşti şi că aplicarea acestui tratament juridic distinct prin raportare la autoritatea publică în care persoanele vizate îşi desfăşoară activitatea reprezintă o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, întrucât instituie un tratament juridic diferit în privinţa unor persoane fizice aflate în situaţii similare. În acest sens, se arată că toate autorităţile publice, astfel cum acestea sunt reglementate în cuprinsul Constituţiei, acţionează în regim de putere publică pentru realizarea unui interes public. În acest context, recunoaşterea drepturilor prevăzute prin dispoziţiile Legii nr. 571/2004 numai persoanelor încadrate în anumite autorităţi publice încalcă principiul egalităţii în drepturi, întrucât instituie un tratament juridic diferenţiat între categorii de persoane aflate în situaţii identice. Pe de altă parte, se susţine că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale prin prisma faptului că tratamentul juridic inegal nu este adecvat scopului legii, precum şi pentru faptul că nu există o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru instituirea unui astfel de tratament. 21. Se arată că, din expunerea de motive a Legii nr. 571/2004 rezultă că scopul acesteia, aşa cum este expres menţionat, este de „completare a legislaţiei de protecţie a persoanelor care, având o atitudine civică, se pronunţă public împotriva oricăror abuzuri sau încălcări ale legii“. De asemenea, în cuprinsul expunerii de motive se menţionează că „utilitatea prezentei reglementări constă în următoarele elemente: 1. Aplicarea dispoziţiilor sale tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi regiilor autonome şi societăţilor naţionale cu capital de stat […]“. 22. Se arată că Legea nr. 571/2004 s-a născut din necesitatea de a oferi cetăţenilor un instrument legal de luptă împotriva derapajelor instituţiilor publice. Se menţionează că, în Europa, de cel puţin 10 ani, au fost în curs de desfăşurare dezbateri politice în privinţa acordării protecţiei juridice a avertizorilor de integritate, iar, de curând, preşedintele Comisiei Europene a promis să prezinte un proiect de lege pentru îmbunătăţirea şi armonizarea protecţiei avertizorilor de integritate în Uniunea Europeană. Se susţine că, independent de reglementările la nivelul Uniunii Europene, aşa cum rezultă din Raportul Transparency International - „Avertizorii de integritate în Europa. Protecţia juridică a avertizorilor de integritate în Europa“ -, „datorită creşterii gradului de conştientizare a opiniei publice cu privire la valoarea avertizării, 20 din cele 27 de ţări UE studiate în acest raport au acum anumite legi sau dispoziţii care, cel puţin parţial, le protejează avertizorii din sistemul public sau privat de represalii“. Potrivit raportului anterior menţionat, patru ţări din Uniunea Europeană au cadre juridice pentru protecţia avertizorilor de integritate care sunt considerate avansate: Luxemburg, România, Slovenia şi Regatul Unit. Se arată că, dintre celelalte 23 de ţări ale Uniunii Europene, 16 beneficiază de protecţia juridică parţială a angajaţilor. Cele 7 ţări rămase au un cadru foarte limitat sau nu au cadre juridice încă reglementate. Se menţionează că, în 1998, Marea Britanie a adoptat una dintre cele mai cuprinzătoare legi din lume privind protecţia avertizorilor: Legea privind dezvăluirea interesului public: cunoscută ca PIDA, legea se aplică marii majorităţi a lucrătorilor din toate sectoarele. Se arată că, în Luxembourg, deşi nu este adoptată o lege privind avertizorii de integritate, reforma a actualizat legile existente pentru a include protecţia juridică pentru personalul din sectorul public şi privat care raportează corupţia sau influenţează abuzul în serviciu. Deşi Slovenia nu are nicio lege specializată pentru a proteja avertizorii, o parte substanţială din legislaţia anticorupţie recent aprobată a ţării prevede protecţie juridică pentru angajaţii din sectorul public şi privat; acest lucru face ca Slovenia să fie una dintre puţinele ţări din lume cu o protecţie juridică specifică atât pentru personalul din sectorul public, cât şi pentru cel din sectorul privat. 23. Se susţine că, în România, iniţiativa adoptării Legii nr. 571/2004 a avut la bază, printre altele, recomandările GRECO şi ale Convenţiei ONU împotriva corupţiei vizând protecţia avertizorilor de integritate. Se arată că, pornind de la scopul legii - care reprezintă criteriul în funcţie de care se compară situaţiile supuse analizei -, luând în considerare contextul european - de unde rezultă că obiectivul acestor prevederi este acela de a combate corupţia existentă la toate nivelurile -, având în vedere că Legea nr. 571/2004 se referă la sectorul public şi scopul acesteia este de protejare a persoanelor din toate autorităţile şi instituţiile publice care se pronunţă public împotriva oricăror abuzuri sau încălcări ale legii, rezultă, fără putinţă de tăgadă că între persoanele care fac o sesizare şi care sunt încadrate în autorităţile şi instituţiile publice prevăzute la art. 2 din Legea nr. 571/2004 şi persoanele care fac o sesizare şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul instanţelor judecătoreşti nu există nicio diferenţă. 24. Se susţine că, analizând comparativ cele două situaţii, se poate constata că tratamentul juridic inegal între diferite categorii de persoane încadrate în mod identic în autorităţile şi instituţiile publice reglementate în România nu este adecvat scopului Legii nr. 571/2004, care urmăreşte să protejeze toate persoanele din autorităţile şi instituţiile publice care au reclamat ori au sesizat încălcări ale legii în cadrul autorităţilor publice şi al instituţiilor publice. Se arată că, de altfel, faptul că tratamentul juridic inegal nu este adecvat scopului Legii nr. 571/2004 rezultă chiar din titlul Legii nr. 571/2004 - „privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii“. În plus, se susţine că, având în vedere trimiterile din cuprinsul Legii nr. 571/2004 la dispoziţiile Codului muncii, precum şi la prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, rezultă că nu prezintă importanţă şi nu poate reprezenta un criteriu de diferenţiere chestiunea raportului juridic al avertizorului cu autoritatea publică în cadrul căreia este angajat. De asemenea, având în vedere faptul că în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 571/2004 se face trimitere atât la autorităţi ale puterii legislative, cât şi la autorităţi ale puterii executive, se susţine că nici „puterea“ căreia îi corespund autorităţile sau instituţiile anterior menţionate nu constituie un criteriu obiectiv şi rezonabil. 25. Este subliniat rolul important al judecătorilor în înfăptuirea justiţiei, motiv pentru care excluderea acestora din sfera protecţiei avertizorilor de integritate echivalează cu neprotejarea celor care sunt în măsură să dezvăluie abateri ce afectează în mod direct securitatea naţională. 26. Se susţine că, nu în ultimul rând, aplicarea unor tratamente diferite, sub aspectul aplicării textului criticat, prin raportare la puterea de care aparţine autoritatea publică în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea persoana vizată, încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie, care implică atât separarea în cadrul puterii de stat a celor trei funcţii esenţiale ale acesteia, respectiv funcţia legislativă, executivă şi judecătorească, cât, mai ales, realizarea unui echilibru între organele prin intermediul cărora se exercită puterile statului. Se arată, totodată, că principiul colaborării loiale presupune participarea cu bună-credinţă şi în mod transparent a instituţiilor publice în activităţile etatice, fără exercitarea vreunei presiuni ori crearea unor dezechilibre între puterile statului. Astfel, se susţine că, având în vedere că pentru asigurarea echilibrului puterilor în stat, drepturile prevăzute prin Legea nr. 571/2004 trebuie să fie respectate în raport cu toate instituţiile şi/sau autorităţile publice, nu numai cu cele ale puterii legislative ori executive, art. 2 din Legea nr. 571/2004 - ce permite interpretarea în sensul că ar fi excluse din sfera de aplicare a legii autorităţile aparţinând puterii judecătoreşti - este neconstituţional, întrucât încalcă principiul echilibrului puterilor în stat. 27. Totodată, se susţine că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale întrucât încalcă prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 124 alin. (3) coroborat cu prevederile art. 125 alin. (1) din Constituţie. 28. În acest sens, se arată că interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 571/2004 în sensul că acestea nu ar fi aplicabile şi instanţelor judecătoreşti conduce inevitabil la concluzia că sesizarea cu privire la încălcări ale legii în cadrul instanţelor judecătoreşti nu este susţinută. Or, într-un stat de drept, aşa cum este proclamată România prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, nicio autoritate publică nu se bucură de autonomie în raport cu dreptul, art. 16 alin. (2) din Constituţie stabilind că nimeni nu este mai presus de lege, iar art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală prevăzând că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. În aceste condiţii, având în vedere obiectivul Legii nr. 571/2004 - de combatere a corupţiei în cadrul autorităţilor publice -, dispoziţiile art. 2 din cuprinsul legii analizate, care, prin interpretarea că nu s-ar aplica şi instanţelor judecătoreşti, conduc la concluzia că sesizarea unor încălcări ale legii este descurajată în cadrul instanţelor judecătoreşti, sunt neconstituţionale prin prisma încălcării principiului potrivit căruia România este stat de drept. 29. Pe de altă parte, se susţine că statul de drept presupune, ca dimensiune a democraţiei constituţionale, independenţa justiţiei şi supunerea judecătorilor numai legii, tocmai pentru ca actul de justiţie să fie drept, atât sub aspectul criteriilor oficiale, cât şi sub aspectul percepţiei populare. Se menţionează că independenţa judecătorilor este reflectată în art. 124 alin. (3) din Constituţia României, care dispune că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii şi că o altă garanţie oferită magistraţilor şi care asigură independenţa acestora este dată de inamovibilitatea de care ei se bucură; aceasta presupune ca orice avansare şi orice transfer să poată fi făcute doar cu consimţământul judecătorilor, care pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în condiţiile prevăzute de lege. 30. Se arată că, potrivit art. 4 lit. d) din Legea nr. 571/2004, printre principiile care guvernează protecţia avertizării în interes public se numără şi „principiul nesancţionării abuzive, conform căruia nu pot fi sancţionate persoanele care reclamă ori sesizează încălcări ale legii, direct sau indirect, prin aplicarea unei sancţiuni inechitabile şi mai severe pentru alte abateri disciplinare. În cazul avertizării în interes public, nu sunt aplicabile normele deontologice sau profesionale de natură să împiedice avertizarea în interes public“. 31. Or, se susţine că interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 571/2004, în sensul că acestea nu s-ar aplica şi instanţelor judecătoreşti, conduce inevitabil la concluzia că judecătorii care fac sesizări privind încălcarea legilor nu beneficiază de protecţia împotriva represaliilor/sancţiunilor abuzive. Se susţine că, în mod evident, dispoziţiile legale criticate încalcă principiul independenţei şi inamovibilităţii judecătorilor, prevăzute la art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie, prin faptul că, prin neprotejarea în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 571/2004, judecătorii ar putea fi eliberaţi din funcţie în situaţia sesizării unor fapte privind încălcarea legii. 32. Se arată, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale întrucât încalcă prevederile art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Se susţine că, într-un stat de drept, libertatea de expresie constituie una dintre libertăţile de bază, fundamentale ale omului, care presupune libertatea de a-şi exprima deschis atitudinile şi opiniile. Se menţionează că, fără libertatea exprimării opiniilor, este imposibilă realizarea altor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, precum libertatea accesului la informaţie şi a diseminării ei sau libertatea gândirii şi a cuvântului, drepturi şi libertăţi ce au o importanţă deosebită atât pentru fiecare cetăţean în parte, cât şi pentru societate în ansamblul ei; fără libertatea de expresie sunt imposibile lupta împotriva corupţiei, stabilirea adevărului, instaurarea dreptăţii. Aceste prevederi constituţionale sunt aplicabile tuturor cetăţenilor României şi, prin urmare, se aplică în totalitate şi persoanelor care ocupă funcţii în cadrul instanţelor judecătoreşti. Se arată că restrângerile libertăţii de exprimare sunt permise numai atunci când sunt prevăzute prin lege şi numai în măsura în care acestea sunt necesare pentru apărarea bazelor ordinii constituţionale, moralităţii, sănătăţii, drepturilor şi intereselor legale ale altor persoane sau pentru asigurarea apărării securităţii statului. 33. Se susţine că, fără îndoială, într-un stat de drept, judecătorul trebuie să beneficieze de libertatea de exprimare, deoarece problemele legate de activitatea puterii judecătoreşti prezintă un interes major pentru societate. În acelaşi timp, pentru că fiecare judecător trebuie să dispună de posibilitatea reală de a-şi îndeplini, fără intervenţia unei alte persoane, obligaţii profesionale ce decurg din principiile competenţei, independenţei şi imparţialităţii, în exprimarea de către judecători a opiniilor proprii, un rol foarte important îl are conţinutul acestora, precum şi necesitatea obiectivă de a le face cunoscute opiniei publice. 34. Se arată că, în Hotărârea pronunţată în Cauza Kudeshkina împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că excluderea din magistratură a doamnei Olga Kudeshkina, ca urmare a declaraţiilor date în presă, încalcă dreptul său la liberă exprimare, consacrat la art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, soluţia astfel pronunţată fiind extrem de severă şi aptă de a produce un efect „descurajant“ asupra judecătorilor care ar fi dorit să participe la dezbaterea publică privind eficacitatea instituţiilor judiciare. Se menţionează că, în cuprinsul hotărârii anterior referite, s-a arătat că „Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile de bază pentru progresul acesteia şi întru împlinirea de sine a fiecărui individ. Sub rezerva paragrafului 2 al Articolului 10, libertatea de exprimare se aplică nu numai «informaţiilor» sau «ideilor» receptate favorabil sau percepute ca inofensive ori ca un fapt indiferent, ci şi «informaţiilor» sau «ideilor» care ofensează, şochează sau deranjează. Acestea sunt cerinţele pluralismului, ale toleranţei şi ale deschiderii, fără de care nu există «societate democratică». După cum proclamă Articolul 10, această libertate este supusă unor excepţii, care trebuie, totuşi, să fie interpretate strict, iar nevoia oricăror restricţii trebuie să fie stabilită în mod convingător. (...) Curtea reiterează că problemele referitoare la funcţionarea sistemului judiciar constituie chestiuni de interes public, dezbatere care se bucură de protecţia Articolului 10. (...) Noţiunea de «putere judecătorească» implică, în special, ideea că instanţele sunt - şi sunt acceptate de publicul larg ca fiind - forul specific pentru tranşarea disputelor legale. (...) După ce a concluzionat cu privire la existenţa unei baze factuale a criticilor reclamantei, Curtea reiterează că obligaţia de loialitate şi de discreţie datorată de funcţionarii publici, şi în special de cei din sistemul judiciar, impune ca difuzarea de informaţii, chiar exacte, să fie făcută cu moderaţie şi cu bună-cuviinţă“. Se arată că, prin aceeaşi hotărâre, Curtea de la Strasbourg a reţinut că procedurile disciplinare au dus la pierderea funcţiei de judecător în cadrul Tribunalului Orăşenesc Moscova şi la pierderea oricărei posibilităţi ca reclamanta să mai exercite profesia de judecător. Evaluând pedeapsa aplicată reclamantei, Curtea a apreciat că „sancţiunea disciplinară dispusă faţă de reclamantă a fost grav disproporţionată şi, mai mult, a fost de natură a induce un «efect de inhibare» - asupra exercitării libertăţii de exprimare - în rândul judecătorilor care intenţionează să aducă în dezbatere publică eficienţa instituţiilor sistemului judiciar“. 35. Se susţine că, analizând dispoziţiile Legii nr. 571/2004, rezultă că unul dintre principiile care guvernează protecţia avertizării în interes public este principiul bunei-credinţe, conform căruia este ocrotită persoana, încadrată într-o autoritate publică, instituţie publică sau în altă unitate bugetară dintre cele prevăzute la art. 2 din legea analizată, care a făcut o sesizare, convinsă fiind de realitatea stării de fapt sau că fapta constituie o încălcare a legii. Pentru acest motiv, se susţine că este neconstituţională o eventuală excludere a instanţelor judecătoreşti din sfera de aplicare a Legii nr. 571/2004 justificată pe obligaţia de loialitate şi de discreţie datorată de funcţionarii publici, şi, în special, de cei care îşi desfăşoară activitatea în sistemul judiciar. Se arată că, prin dispoziţiile Legii nr. 571/2004, sunt ocrotite, în mod exclusiv, persoanele care fac sesizări cu bună-credinţă cu privire la orice faptă ce presupune o încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări, eficienţei, eficacităţii, economicităţii şi transparenţei, iar, aşa cum a reţinut şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în aceste situaţii judecătorilor le este recunoscut dreptul la liberă exprimare. 36. În aceste condiţii, se arată că, având în vedere că din însăşi expunerea de motive a Legii nr. 571/2004 rezultă că libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare şi dreptul la informare au reprezentat temeiurile adoptării acestei legi, dispoziţiile art. 2 din cuprinsul său, care permit interpretarea că persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul instanţelor judecătoreşti nu ar avea posibilitatea de a reclama ori de a sesiza încălcări ale legii, sunt neconstituţionale, aducând în mod evident atingere dreptului judecătorilor la liberă exprimare. 37. În consecinţă, se susţine că, în măsura în care dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 571/2004 se interpretează în sensul că această lege nu s-ar aplica şi instanţelor judecătoreşti, acestea sunt neconstituţionale, întrucât contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1), ale art. 1 alin. (4), ale art. 1 alin. (3), ale art. 124 alin. (3), ale art. 125 alin. (1) şi ale art. 30 alin. (1) şi (2) din Constituţie. 38. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, respectiv că acestea nu sunt de natură a contraveni principiului egalităţii în drepturi, reglementat de art. 16 din Constituţie, şi nici principiului separaţiei puterilor în stat, prevăzut la art. 1 alin. (4) din Constituţie. Se menţionează, totodată, că motivarea opiniei instanţei nu este necesară atunci când excepţia este invocată de către una dintre părţi, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992. 39. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 40. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autoarei excepţiei şi ale reprezentantului convenţional al acesteia, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 41. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 42. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1214 din 17 decembrie 2004, care au următorul cuprins: "(1) Dispoziţiile prezentei legi se aplică autorităţilor şi instituţiilor publice din cadrul administraţiei publice centrale, administraţiei publice locale, aparatului Parlamentului, aparatului de lucru al Administraţiei Prezidenţiale, aparatului de lucru al Guvernului, autorităţilor administrative autonome, instituţiilor publice de cultură, educaţie, sănătate şi asistenţă socială, companiilor naţionale, regiilor autonome de interes naţional şi local, precum şi societăţilor naţionale cu capital de stat.(2) Prezenta lege se aplică şi persoanelor numite în consilii ştiinţifice şi consultative, comisii de specialitate şi în alte organe colegiale organizate în structura ori pe lângă autorităţile sau instituţiile publice.“" 43. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4) referitoare la statul de drept, ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 30 alin. (1) şi (2) cu privire la libertatea de exprimare, ale art. 124 alin. (3) privind înfăptuirea justiţiei şi ale art. 125 alin. (1) cu privire la statutul judecătorilor. 44. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea, analizând propria jurisprudenţă referitoare la condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, prevăzute la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine că cerinţa potrivit căreia normele criticate trebuie să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei nu trebuie analizată in abstracto, ci se impune a se lua în considerare interesul procesual al soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul. 45. Referitor la cadrul procesual, Curtea constată că obiectul cauzei în care a fost invocată prezenta excepţie îl constituie soluţionarea contestaţiei formulate de autoarea acesteia împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.124 din 26 octombrie 2017, prin care s-a dispus înaintarea către Preşedintele României a propunerii de eliberare din funcţia de judecător a autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare constând în „excluderea din magistratură“, sancţiune ce i-a fost aplicată printr-o altă hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară. 46. Astfel, în ceea ce priveşte procedura disciplinară care a vizat-o pe autoarea excepţiei, Curtea reţine că, prin Hotărârea nr. 23/J din 31 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 20/J/2016, Secţia pentru judecători în materie disciplinară a admis în parte acţiunea disciplinară formulată împotriva autoarei şi, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, a fost dispusă faţă de aceasta sancţiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute la art. 99 lit. t) teza întâi şi art. 99 lit. j) din acelaşi act normativ. Totodată, prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători nr. 1 din 3 ianuarie 2017, s-a dispus suspendarea din funcţia de judecător a autoarei excepţiei de neconstituţionalitate până la soluţionarea recursului declarat de aceasta împotriva Hotărârii nr. 23/J din 31 octombrie 2016, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători în Dosarul nr. 20/J/2016. Recursul astfel promovat a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 266 din 9 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători. 47. Aşadar, invocarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate în cadrul soluţionării contestaţiei formulate împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1124 din 26 octombrie 2017 nu prezintă interes în cauză, pentru că textul criticat nu are legătură cu soluţionarea fondului procedurii disciplinare, întrucât Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţând această hotărâre, nu a acţionat ca instanţă de judecată, având în vedere că, potrivit Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din septembrie 2012, doar secţiile Consiliului Superior al Magistraturii au rolul de instanţă de judecată în materie disciplinară. Pe de altă parte, această excepţie vizează interpretarea legii, or, acest aspect a fost realizat, cu autoritate de lucru judecat, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, prin Decizia nr. 266 din 9 octombrie 2017, prin care a fost soluţionat recursul declarat de autoarea excepţiei împotriva Hotărârii nr. 23J din 31 octombrie 2016, pronunţată de Secţia pentru judecători. Or, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia“. Pentru acest motiv, Curtea reţine că prezenta excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă. 48. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, excepţie ridicată de Lavinia-Nicoleta Coţofană în Dosarul nr. 3.294/1/2017/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 martie 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
